Contestation in nullity of civil appeal dismissed for failing to establish procedural material errors or omissions in concession termination dispute

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la 08 iulie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti şi Primarul Municipiului Bucureşti, rezoluţiunea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000, autentificat sub nr. x/18.02.2000 de către Notar Public B., având ca obiect terenul situat în Bucureşti, str. x 7/Splaiul Independenţei nr. 34-36, sector 5; obligarea pârâţilor la restituirea garanţiei de execuţie în cuantum de 21.188,8763 ron actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la plata daunelor-interese în cuantum de 4.856.387 euro pentru neexecutarea culpabilă a contractului; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 35 lit. d) din Legea nr. 219/1998, art. 998-999 şi art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864.

Pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti au formulat întâmpinare, prin care au solicitat următoarele: respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; respingerea cererii, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; respingerea celui de-al treilea capăt al acţiunii reprezentând despăgubiri pentru pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor contractuale şi a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010, ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 20 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţiile civile.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 03 octombrie 2016, sub nr. x/2015.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primăria Municipiului Bucureşti; a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat; a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

1.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2048 din 15 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acţiunea introdusă în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. şi a dispus rezilierea contractului de concesiune nr. x/18.02.2000, încheiat între reclamant şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti; a respins, ca prescrisă, cererea precizată în ceea ce priveşte prejudiciul reprezentat de valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul şi redevenţele achitate în perioada 18.02.2000-07.07.2012; a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti la plata, către reclamant, a sumei de 2.771.058,29 RON, cu titlu de daune-interese; a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată şi a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti la plata, către reclamant, a sumei de 59.444,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.1.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1A din 04 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 20 aprilie 2017 şi a sentinţei civile nr. 2048 din 15 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a respins, ca neîntemeiat, apelul pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2017 şi 10 aprilie 2017; a admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 2048 din 15 noiembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 RON, cu titlu de daune interese şi a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

1.1.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 1453 din 22 iunie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1A din 4 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva aceleiaşi decizii.

1.2. Al doilea ciclu procesual:

1.2.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel, în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 394 din 14 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanţii- pârâţi Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Primăria Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 2048 din 15 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâţii la plata, către reclamant, a sumelor de 21.188,87 RON actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, reprezentând contravaloare garanţie de bună-execuţie şi de 2.771.058,29 RON, reprezentând contravaloarea redevenţelor achitate de reclamant pentru perioada 18.02.2000-07.07.2012; a înlăturat dispoziţia primei instanţe de obligare a pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 RON, cu titlu de daune-interese; a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, taxă judiciară de timbru calculată la valoarea pretenţiilor admise; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate; a obligat apelanţii-pârâţi la plata către apelantul-reclamant a sumelor de 16.240,01 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă recursului, calculată raportat la pretenţiile admise, şi de 16.240,01 RON, cu titlu de taxă judiciară aferentă apelului, calculată raportat la pretenţiile admise.

1.2.2. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 32 din 15 ianuarie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 394/A din 14 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 32 din 15 ianuarie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a formulat contestaţie în anulare recurentul A..

Calea de atac a fost înregistrată la 07 aprilie 2025 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2025, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2, care, prin rezoluţia din 10 aprilie 2025, a constatat, cu privire la îndeplinirea cerinţelor de formă, următoarele: în cuprinsul cererii se menţionează numele, prenumele şi domiciliul părţii care a promovat calea de atac, se indică hotărârea atacată, iar cererea este semnată de reprezentant convenţional, avocat C., cu împuternicire avocaţială aflată la fila x; contestatorul datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON în raport de prevederile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

II.1. Motivele contestaţiei în anulare:

Contestatorul A. a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate, cu consecinţa soluţionării recursului formulat de acesta, printr-o nouă hotărâre.

În motivarea căii de atac, redând istoricul litigiului din etapele procesuale anterioare, contestatorul a susţinut incidenţa art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu privire la modalitatea de soluţionare a motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., respectiv omisiunea instanţei de apel de a acorda cheltuielile de judecată constând în onorariul expertului contabil în favoarea reclamantului din moment ce a valorificat în integralitate concluziile expertizei contabile, iar capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii redevenţelor achitate de reclamant a fost admis.

Astfel, a considerat că trimiterile instanţei de recurs la procedura completării hotărârii judecătoreşti sunt străine de acest motiv de recurs în cadrul acestuia a invocat nelegala soluţionare a capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată şi nu omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra acestuia.

În plus, critica de nelegalitate a deciziei atacate cu acest obiect a fost explicitată cu ocazia depunerii punctului de vedere la raportul întocmit de magistratul-asistent relativ la admisibilitatea în principiu a recursului, prin care a combătut inclusiv excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimaţii-pârâţi, în sensul că în ipoteza omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere, calea de urmat este cererea de completare a hotărârii judecătoreşti.

A arătat că dispoziţiile art. 444-445 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, câtă vreme instanţa de apel, admiţând apelul reclamantului şi schimbând în parte hotărârea atacată, s-a pronunţat inclusiv asupra cheltuielilor de judecată, însă obiectul criticilor a vizat modalitatea în care instanţa a apreciat asupra cheltuielilor constând în onorariul expertului contabil ce contravine dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., reiterând susţinerea potrivit căreia concluziile raportului de expertiză contabilă au fost valorificate, iar capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii redevenţelor achitate de reclamant a fost admis.

Faptul că instanţa a omis să acorde toate cheltuielile de judecată constând în onorariul de expert contabil nu echivalează cu omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere, întrucât instanţa a indicat în mod expres care sunt cheltuielile de judecată acordate apelantului-reclamant ca urmare a modificării în parte a sentinţei apelate, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale primei instanţe, ceea ce înseamnă că toate celelalte cheltuieli de judecată solicitate de acesta au fost respinse.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul a arătat că argumentele instanţei de recurs cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul expertului contabil este rezultatul unei erori materiale din moment ce aceste considerente vizează onorariul expertului în specialitatea construcţii, fiind respins capătul de cerere privind repararea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, iar capătul de cerere pentru soluţionarea căruia a fost admisă proba cu expertiză contabilă, respectiv cel privind restituirea redevenţelor a fost admis de către instanţă prin aceeaşi decizie.

Ca atare, admiterea acestui capăt de cerere impunea acordarea tuturor cheltuielilor de judecată efectuate cu administrarea probelor ce au dus la soluţionarea sa, fiind vorba despre o vădită încălcare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ.

În continuare, contestatorul a redat considerentele instanţei de recurs cu privire la modalitatea de soluţionare a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoarea la încălcarea limitelor judecăţii apelului stabilite prin decizia de casare, a celor prevăzute de pct. 6, 7 şi 8 al aceluiaşi articol cu privire la prejudiciul constând în beneficiul nerealizat, toate aceste motive vizând modalitatea de valorificare a efectelor deciziei civile nr. 2657/2010, stabilite inclusiv prin decizia de casare.

Or, prin hotărârea atacată, instanţa de recurs a reţinut că autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2567 din 16 decembrie 2010, cu privire la neanalizarea existenţei şi caracterului cert al prejudiciului, a fost dezlegată prin decizia de casare şi nu mai poate fi reluată în cadrul procesual al recursului, făcând trimitere la considerentele ce susţin o asemenea concluzie, însă acestea vizau aspecte ce ţin de respingerea în mod definitiv excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi.

În concret, fiecare dintre părţile în litigiu a valorificat considerentele deciziei civile nr. 2567/2010 în manieră proprie, contestatorul invocând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la anumite aspecte reţinute în decizia instanţelor de contencios, arătând şi argumentând în permanenţă că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune identitate de părţi, obiect şi cauză. Astfel, a arătat că decizia nr. 2657/2010 este înzestrată cu autoritate de lucru judecat în privinţa culpei contractuale a pârâţilor, a existenţei prejudiciului, a modului de determinare a acestuia, adică lipsa de folosinţă constând în contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi încasat dacă pârâţii îşi îndeplineau obligaţiile, precum şi în privinţa legăturii de cauzalitate dintre conduita culpabilă a pârâţilor şi prejudiciu.

Opus reclamantului, pârâţii au argumentat că autoritatea de lucru judecat este ataşată hotărârii primei instanţe de contencios administrativ care a respins capătul de cerere privind obligarea acestora la repararea prejudiciului cauzat prin conduita lor contractuală, această soluţie nefiind, în opinia pârâţilor, reformată în calea de atac.

Faptul că instanţa de casare a respins în mod definitiv excepţia invocată de pârâţi, reţinând că nu există autoritate de lucru judecat în sensul invocat de aceştia pentru că cererea reclamantului nu a primit o dezlegare judiciară, nu se repercutează asupra elementelor pe care acesta din urmă le-a invocat cu efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cu privire la care instanţa de casare stabilise chiar că produc efecte contrare celor invocate de pârâţi, redând considerentele deciziei de casare ce susţin un atare raţionament.

Prin decizia de casare, instanţa de recurs a stabilit limitele rejudecării apelului, în sensul că aspectele tranşate prin decizia nr. 2657/2010 nu mai pot fi contrazise printr-o nouă hotărâre, impunându-se în litigiul din recurs şi în privinţa culpei concedentului, dar şi în privinţa existenţei unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, constând în lipsa de folosinţă a terenului deteminabilă prin raportare la chiriile pe care le-aş fi încasat în ipoteza edificării construcţiei. Singurul aspect rămas de soluţionat în rejudecare era întinderea acestui prejudiciu, în condiţiile în care instanţa de recurs nu putea ea însăşi să soluţioneze acest aspect. În consecinţă, a fost transmisă cauza spre rejudecare instanţei de apel în vederea analizei probatoriului sub acest aspect, însă o atare motivare nu s-a regăsit în hotărârea instanţei de apel şi nici în a celei de recurs, înlăturând raportul de expertiză întrucât a apreciat că reclamantul nu şi-a dovedit bonitatea, deşi niciodată nu se reţinuse culpa contractuală a acestuia, iar acesta ar fi fost întemeiat pe date prognozate.

Aşadar, instanţa de recurs nu a analizat motivele de nelegalitate a hotărârii recurate invocate de reclamant relativ la efectele deciziei civile nr. 2657/2010, examinarea efectuată de instanţă vizând excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi, care a primit o dezlegare distinctă din partea instanţei de casare.

În aceste condiţii, contestatorul a considerat că, în cauză, devin incidente dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. relative la omisiunea instanţei de a analiza motivele de recurs invocate de recurent, întrucât orice parte are dreptul la o analiză efectivă a argumentelor invocate în cadrul unui proces, dispoziţii care urmează să fie circumstanţiate prin raportare la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. relative la calitatea motivării hotărârii, potrivit cărora instanţa trebuie să răspundă motivat tuturor aspectelor relevante invocate de părţi, invocând art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

A considerat că modalitatea de soluţionare a criticilor sale reprezintă rezultatul unei erori materiale a instanţei care a suprapus soluţia instanţei de casare cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi asupra elementelor invocate de reclamant cu efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deşi aprecierile instanţei de casare cu privire la acestea din urmă erau contrare.

Referitor la criticile cu privire la modalitatea de soluţionare a motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte actualizarea redevenţelor la restituirea cărora au fost obligaţi intimaţii-pârâţi, contestatorul a precizat că instanţa de recurs le-a respins cu argumentul că a criticat soluţia instanţei privind obligarea pârâţilor la plata redevenţelor doar până la data efectuării raportului de expertiză, deşi ceea ce a criticat este data până la care s-a dispus actualizarea acestora.

Toate argumentele instanţei de recurs sunt străine de critica de nelegalitate invocată, care a rămas nesoluţionată, ceea ce atrage aplicarea dispoziţilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu privire la omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unuia dintre motivele de recurs.

Totodată, a susţinut că întreaga motivare a instanţei este rezultatul unei erori materiale, aceasta lecturând greşit criticile de nelegalitate invocate de reclamant, precum şi cererea introductivă, respectiv cererea modificatoare şi efectuând o analiză care priveşte alte aspecte decât cele invocate de contestator.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată la 27 mai 2025, în termenul legal, intimaţii Municipiul Bucureşti, prin primar, şi Primăria Municipiului Bucureşti au solicitat respingerea contestaţiei în anulare, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

În susţinerea poziţiei lor procesuale, intimaţii au arătat că dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal, având în vedere că în cuprinsul contestaliei in anulare nu se dezvoltă nicio critică de natură a fi încadrată în aceste motive ale contestaţiei în anulare.

Contestatia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare ce poate fi exercitată doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozitiile art. 503 C. proc. civ., în caz contrar, fiind inadmisibilă.

Chiar dacă soluţia instanţei de recurs ar cuprinde greşeli de judecată pe fond, ele nu pot fi îndreptate pe calea contestaţiei în anulare, tocmai pentru că aceasta este o cale de retractare, iar nu de reformare a soluţiei atacate.

Prin urmare, se situează în afara sferei de aplicare a dispozitiilor ce reglementează calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, a supune atenţiei instanţei învestite cu soluţionarea contestaţiei în anulare orice motiv privind o eventuală greşeală de judecată a instanţei de recurs, cum contestatorul a încercat să procedeze, considerând că instanla de recurs ar fi pronunţat o hotărâre contrară situaţiei de fapt şi probatoriilor administrate în cauză, ceea ce este inadmisibil pe calea contestaţiei în anulare.

Cu privire la criticile contestatorului formulate în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., intimaţii au susţinut că textul de lege invocat vizează greşeli materiale cu caracter formal, procedural, esenţiale, determinante pentru soluţia pronunţată, greşeli care să fi dus la pronunţarea unei soluţii eronate, în această categorie intră greşeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei, astfel cum statuează şi doctrina.

Contestatorul a arătat că dezlegările instanţei de recurs reprezintă rezultatul unei erori materiale, însă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidenţă a fost invocată în cererea de recurs, nu a fost însoţită de o dezvoltare a acestuia, iar prin critica formulată de către recurent s-a susţinut omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată constând în onorariu expertului contabil şi nu nelegalitatea hotărârii instanţei de apel prin care a fost respins capătul de cerere privind cheltuielile de judecată relevate, aspect ce determină incidenţa dispoziţiile imperative ale art. 444 şi art. 445 C. proc. civ., pe care le-a invocat şi în cadrul întâmpinării în recurs, ce fac inadmisibilă calea recursului pe acest motiv.

Au precizat că, prin hotărârea contestată, instanţa supremă a prezentat raţionamentul ce a condus la respingerea acestui motiv de recurs, din dublă perspectivă: a considerat că instanţa de apel nu a omis a pronunţa asupra acestui capăt de cerere, ci l-a respins, dar a luat în considerare şi ipoteza existenţei unei omisiuni ceea ar fi justificat incidenţa dispoziţiilor art. 444 C. proc. civ.

Prin urmare, contrar celor susţinute de contestator, instanţa de recurs în mod corect a respins acest motiv de recurs şi prin raportare la incidenţa dispoziţiilor art. 444 C. proc. civ. neaflându-ne în situaţia existenţei unei erori materiale, nefiind permis de a ajunge, pe o cale indirectă, la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.

Referitor la argumentele ce susţin incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., intimaţii au arătat că acestea reprezintă critici ale temeiniciei hotărârii contestate ale instanţei de recurs, nefiind indicată nicio situaţie de eroare materială (pct. 2) şi nici de omitere a cercetării de către instanţa de recurs a vreunuia dintre motivele de casare. Singurele susţineri ale contestatorului, referitoare la dovedirea condiţiilor de admisibilitate a contestaţiei în anulare cu privire la acest motiv, se regăsesc expuse doar în concluzia teoretică, care nu decurge din analiza efectuată la paragrafele 50 şi 53 din cererea sa, iar prin hotărârea atacată instanţei de recurs a analizat fiecare motiv de recurs invocat de către contestator.

Sub aspectul incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, intimaţii au arătat că hotărârea contestată este clară şi explicită, prin raportare la criticile ce susţin acest motiv de casare şi considerentele deciziei atacate.

Au mai susţinut că instanţa de recurs nu a analizat o presupusă cerere de acordare a redevenţelor, ci a reţinut, în mod concret, că prin precizarea la acţiune, contestatorul a arătat că este vorba de prejudiciul constând în valoarea chiriilor neîncasate dar şi valoarea redevenţei aferente, nesolicitând acordarea până la data plăţii efective, iar apelul reclamantului nu a vizat şi acest aspect. Susţinerile pe acest aspect nu reprezintă motiv al contestaţiei în anulare, ci critici aduse hotărârii atacate din perspectiva reţinerii contrare a situaţiei de fapt pe baza probatoriilor administrate în cauză.

Intimaţii au arătat că în susţinerea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul a reiterat criticile expuse în cadrul motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., critici care se exclud reciproc.

În final, au menţionat că instanţa de recurs nu a omis să cerceteze niciun motiv de casare în sensul relevat de partea adversă, făcând trimitere la filele din decizia atacată ce susţin acest argument.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând contestaţia în anulare în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta cale extraordinară de atac este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin intermediul contestaţiei în anulare, prevalându-se de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., contestatorul a susţinut că maniera de soluţionare a motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând modalitatea de aplicare a prevederilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul omisiunii acordării cheltuielilor de judecată constând în onorariul expertului contabil, este rezultatul unei erori materiale şi, în acelaşi timp, a omisiunii instanţei de recurs de a analiza critica de nelegalitate a hotărârii recurate din perspectiva reclamată.

În argumentarea acestei critici, contestatorul a considerat că trimiterile instanţei de recurs la procedura completării hotărârii judecătoreşti sunt străine de motivul de recurs invocat din moment ce apelul său a fost admis, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate şi menţinerii celorlalte dispoziţii ale primei instanţe, ceea ce înseamnă că toate celelalte cheltuieli solicitate au fost respinse, deşi soluţionarea favorabilă a cererii privind restituirea redevenţelor achitate de reclamant, în urma valorificării concluziilor raportului de expertiză contabilă, ar fi impus acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de expert contabil.

Or, pornind de la o lecturare greşită a motivului de casare evocat, instanţa de recurs a reţinut că modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. putea fi critică doar prin intermediul completării hotărârii judecătoreşti şi nu pe calea recursului, iar argumentele relative la neconfirmarea omisiunii pronunţării pe capătul de cerere indicat se raportează la onorariul expertului în specialitatea construcţii, deşi capătul de cerere privind repararea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat a fost respins.

Înalta Curte observă că, în cadrul analizei motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de recurs a apreciat, pe de o parte, că instanţa de apel a respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul expertului contabil, reţinând, în motivare, că părţile adverse nu se află în culpă procesuală, care ar fi permis imputarea respectivelor cheltuieli de judecată, faţă de soluţia dată capetelor de cerere pentru care a fost necesară expertiza.

Pe de altă parte, a reţinut că neacordarea cheltuielilor de judecată în forma solicitată de recurentul-reclamant reprezintă o omisiune a instanţei de apel care poate fi valorificată doar în procedura completării hotărârii şi nu pe calea extraordinară a recursului.

Ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează numai erorile materiale cu caracter procedural care să fi condus la pronunţarea unei soluţii greşite, erori comise prin confundarea unor elemente sau date materiale ce au legătură cu aspectele formale ale judecăţii, cum ar fi anularea unei cereri ca netimbrată, deşi era ataşată dovada achitării taxei de timbru, greşita respingere a unui recurs ca fiind tardiv formulat, etc.

Fiind vorba de o contestaţie în anulare ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres şi limitative prevăzute de lege, noţiunea "eroare materială" nu trebuie interpretată extensiv şi deci, pe această cale, nu pot fi îndreptate eventuale greşeli de judecată, respectiv de reinterpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente. A îndrepta pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare o eroare de judecată echivalează cu redeschiderea unei judecăţi tranşate definitiv cu încălcarea securităţii raporturilor juridice.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar "erorile de fapt" care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căii de atac de reformare. Întrucât legea vizează exclusiv situaţiile în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, acest text nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului cauzei prin prisma aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente.

Or, aspectele prezentate de contestator nu privesc erori materiale de natură procedurală, constând în confundarea unor elemente cu caracter procedural, esenţiale, determinante pentru soluţia pronunţată în cauză, ci chiar rezultatul procesului de evaluare a considerentelor instanţei de apel, adică greşeli de judecată, deducând judecăţii critici similare celor invocate în faţa instanţei de recurs, însă acestea nu mai pot reevaluate în cadrul contestaţiei în anulare, cale extraordinară de atac ce nu deschide oportunitatea utilizării unui recurs deghizat spre a provoca un control judiciar al hotărârii atacate, pentru că s-ar deturna rolul şi scopul acestei căi extraordinare de atac, rezervat exclusiv înlăturării neregularităţilor formale, expres şi limitativ prevăzute de lege, săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că analiza criticii s-a fi făcut sub imperiul unei greşite lecturări a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aşa cum încearcă să acrediteze ideea partea.

În acelaşi timp, Înalta Curte reţine că prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent, dintre cele prevăzute expres şi limitative de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu argumentele în fapt şi în drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

Instanţa de recurs a luat în examinare aspectele relevate în cadrul motivului de casare cu care a fost învestită prin cererea de recurs, arătând de ce acesta nu poate fi primit, astfel cum au fost ele expuse în cele ce preced. Instanţa care judecă contestaţia în anulare nu se poate poziţiona într-una de control judiciar, pentru a cenzura decizia anterioară sub aspectul nelegalităţii hotărârii instanţei de apel prin prisma aplicării eronate a normelor de drept procesual, pentru a suprapune aprecierea şi înlocui soluţia, ci este limitată strict la a vedea dacă ipoteza art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. este îndeplinită, iar nu în înţelesul părţii, nemulţumită de modul în care s-a produs evaluarea criticii dedusă judecăţii.

Pronunţarea de către instanţa de recurs a unei soluţii contrare aşteptărilor părţii şi neînsuşirea motivului de casare invocat nu echivalează cu omisiunea de a cerceta vreunul din motivele de casare, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Nici susţinerile ce ţin de modalitatea de soluţionare a motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. nu fudamentează incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (1) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., întrucât prin aceeaşi manieră, de reiterare a criticilor deduse judecăţii recursului cu trimitere punctuală la considerentele ce au dus la respingerea acestora, contestatorul nu relevă în mod real o eroare materială sau o omisiune a instanţei de recurs de a cerceta aceste motive de casare, ci doreşte o repunere în discuţie şi o nouă analiză judiciară a apărărilor formulate în etapa procesuală a recursului asupra cărora instanţa anterioară s-a aplecat, în cuprinsul deciziei fiind expuse, pe larg, argumentele care au dus la concluzia caracterului nefondat al acestora.

Astfel, analizând motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invalidând susţinerile părţii, a reţinut că instanţa de apel a stabilit, cu titlu prealabil, că limitele rejudecării apelului se circumscriu doar aspectelor privind restituirea garanţiei de bună execuţie şi plata daunelor-interese constând în contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul în perioada 18.02.2000-07.01.2015 şi redevenţele achitate în aceeaşi perioadă, în considerentele hotărârii recurate făcându-se trimitere la acele aspecte care au primit dezlegare jurisdicţională ce s-a impus cu putere de lucru judecat în cauză.

Totodată, instanţa de recurs a apreciat că la baza soluţiei de respingere a pretenţiilor, constând în beneficiul nerealizat, a stat nedovedirea, de către recurent, a caracterului cert al acestui tip de prejudiciu, concluzie fundamentată pe probele administrate în cauză şi pe dispoziţiile legale incidente.

În referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs a apreciat că raţionamenul instanţei de apel se conformează îndrumărilor date prin decizia de casare, în sensul de a stabili dacă prejudiciul reclamat se impune spre a fi acordat, întrucât existenţa prejudiciului presupune dovedirea lui, în condiţiile legii. Din acest punct de vedere a reţinut că instanţa de apel a soluţionat pricina cu privire la capetele de cerere 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată, având ca obiect restituirea garanţiei de bună execuţie şi plata daunelor-interese, constând în contravaloarea chiriilor, pe care le-ar fi încasat recurentul în perioada 18.02.2000-07.01.2025 şi redevenţele achitate în aceeaşi perioadă.

De asemenea, a menţionat că, prin decizia de casare, nu s-a stabilit cu certitudine existenţa unui prejudiciu în favoarea recurentului, ci doar s-a statuat că neexecutarea obligaţiilor contractuale de către concedent este de natură a produce un prejudiciu. Instanţa de casare, judecând recursul care este o cale extraodinară de atac şi nedevolutivă, nu avea posibilitatea efectivă de a statua cu privire la existenţa certă a prejudiciului ce reprezintă o chestiune de fapt.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., sub aspectul încălcării autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x, prin reanalizarea de către instanţa de apel a caracterului cert al prejudiciului pretins de reclamant sub forma beneficiului nerealizat, instanţa de recurs a apreciat că această chestiune a fost tranşată prin decizia de casare, nr. 1453/22.06.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul inexistenţei autorităţii de lucru judecat, chestiune care nu mai poate fi reluată în prezentul cadru procesual, făcând trimitere la considerentele ce susţinut acest argument.

Relativ la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul obligării greşite la plata redevenţelor doar până la data efectuării raportului de expertiză şi nu până la data achitării efective, instanţa de recurs a făcut trimitere la obiectul acţiunii iniţiale şi la precizarea acesteia, prin care reclamantul a indicat că prejudiciul se compune din valoarea chiriilor neîncasate pentru perioada 18.02.2000-07.01.2015 şi cea a redevenţei achitată aferentă aceleiaşi perioade, fără a solicita, cu privire la redevenţe, acordarea acestora până la data plăţii efective, aspect necontestat pe calea apelului promovat de aceeaşi parte.

Or, argumentele ce reclamă omisiunea instanţei de recurs de a analiza motivele de nelegalitate a hotărârii recurate relative la efectele deciziei civile nr. 2657/2010, în contextul examinării doar a excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi, care au primit o dezlegare distinctă din partea instanţei de casare, a erorii materiale săvârşită de instanţa de recurs prin suprapunerea soluţiei instanţe de casare cu elementele cu efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, dar şi a motivării străine de critica ce a privit data până la care s-a dispus actualizarea redevenţelor pretinse nu fundamentează incidenţa prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ.

În raport cu aprecierile expuse anterior privind natura juridică şi finalitatea căii de atac de retractare, aceste motive de contestaţie în anulare nu pot avea în vedere decât situaţia în care instanţa de recurs nu a făcut niciunfel de analiză asupra acestor motive de casare, iar nu şi pe aceea în care le examinează şi expune în acest sens un anumit raţionament juridic, întrucât ţine de esenţa judecăţii.

Concluzia contrară ar presupune că în cadrul contestaţiei în anulare s-ar putea urmări şi corectarea unor greşeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formule ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis. În acest context, este de menţionat că exigenţele motivării hotărârii sunt diferite din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., comparativ cu cele ale art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare neputând să admită calea de atac decât în ipoteza absenţei totale a unui răspuns cu privire la un argument invocat de parte, care în principiu este rezultatul unei omisiuni involuntare, iar această omisiune trebuie să reiasă ca atare chiar din considerentele hotărârii, ce nu poate fi supusă unui control judiciar în vederea identificării unor greşeli de judecată.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele expuse de contestatorul A., în cuprinsul contestaţiei în anulare, privind nelegalitatea deciziei nr. 32 din 15 ianuarie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015, nu validează ipotezele normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, o va respinge, ca neîntemeiată.

De asemenea, reţinând culpa procesuală a contestatorului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga la plata sumei de 9.014,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Primăria Municipiului Bucureşti, conform facturii seria x nr. x din 30 mai 2025 aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 32 din 15 ianuarie 2025, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2015.

Obligă pe contestatorul A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9.014,25 RON, către intimaţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Primăria Municipiului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2025.