Prescription of annulment action for derisory price: statutory period runs from land registry entry under publicity presumptions

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 15 noiembrie 2021, sub nr. x/2021 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., F., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.05.2014 de B.I.N. G., încheiat între H., în calitate de vânzător, şi B., în calitate de cumpărător, precum şi C., în calitate de declarantă, cu privire la nuda proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x, compus din:

- teren intravilan în suprafaţă de 435 m.p., având număr cadastral x şi înscris în CF nr. x a localităţii Bucureşti - Sector 2, cu încheierea nr. 1536/13.02.2003 a OCPI Bucureşti-BCPI Sector 2;

- construcţia CI (corp A) edificată pe terenul menţionat mai sus, compusă din trei camere şi dependinţe, în suprafaţă utilă de 71,06 mp, având număr cadastral x - CI şi înscrisă în CF nr. x a localităţii Bucureşti - Sector 2, cu încheierea nr. 1536/13.02.2003 a OCPI Bucureşti - BCPI Sector 2;

- construcţia C2 (corp B) edificată pe terenul menţionat mai sus, compusă din cameră, antreu, bucătărie, wc, pivniţă în suprafaţă utilă (corp A+B) de 167,26 mp, împreună cu cota indiviză de 79,27 % din suprafaţa de folosinţă comună a imobilului, având nr cadastral x - C2 şi înscrisă în CF nr. x a localităţii Bucureşti - Sector 2, cu încheierea nr. 1536/13.02.2003 a OCP1 Bucureşti - BCPI Sector 2;

- construcţia C3 (corp C) edificată pe terenul menţionat mai sus, compusă din trei camere şi dependinţe în suprafaţă utilă de 71,06 m.p., având număr cadastral x - C3 şi înscrisă în CF nr. x a localităţii Bucureşti - Sector 2, cu încheierea nr. 1536/13.02.2003 a OCPI Bucureşti - BCPI Sector 2, vânzătorul rezervându-şi dreptul de uzufruct viager.

Să fie obligaţi pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1660 C. civ., art. 1238 alin. (2) C. civ. şi art. 453 C. proc. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând, în principal, respingerea acţiunii ca efect al admiterii acestor excepţii, iar, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 865 din 26 mai 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 12678 din 12 octombrie 2022, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 157F din 13 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 387 din 28 martie 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E. şi F..

I.3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 1066A din 24 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 387 din 28 martie 2024, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1066A din 24 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 16 ianuarie 2025, sub nr. x/2021, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 20 ianuarie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 RON.

II.1 Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârilor celor două instanţe (fond şi apel), cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată primei instanţe, iar în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii pronunţate în apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, urmând ca aceasta să administreze şi proba cu interogatoriul pârâtului F..

În dezvoltarea motivelor de recurs, făcând trimitere la parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, sub aspectul incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că prin hotărârile pronunţate în cauză instanţele au încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv art. 9 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce au reţinut că argumentele invocate de acesta se circumscriu cauzelor de nulitate relativă a contractului, ignorând faptul că în faţa primei instanţe, în şedinţa publică din 28 martie 2024, prin avocat, a arătat că prin cererea de chemare în judecată a invocat nulitatea absolută şi nu cea relativă, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare urmărindu-se fraudarea intereselor sale, aspect reţinut în practicaua sentinţei şi care ar fi putut înlătura orice dubiu privitor la cererile şi susţinerile sale.

Însă, în cazul în care situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care partea o invocă lasă loc de dubiu, judecătorul este în drept să îi ceară acesteia să prezinte explicaţii, oral sau în scris, şi să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Chiar şi în situaţia în care motivele de nulitate invocate de recurent s-ar circumscrie cauzelor de nulitate relativă a contractului, a precizat că la data formulării cererii de chemare în judecată dreptul material la acţiune nu era prescris, făcând trimitere la conţinutul art. 2529 alin. (2) şi art. 2517 C. civ.

Or, data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate nu poate fi şi data la care recurentul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate a contractului, numai intrând în posesia contractului de vânzare-cumpărare a putut lua cunoştinţă de conţinutul său, fapt petrecut în anul 2020, necontestat de către pârâţi, când fratele acestuia, F., i-a pus la dispoziţie un exemplar al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.05.2014 de B.I.N. G..

Cum cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 15 noiembrie 2021, cu respectarea termenului de 3 ani de la data la care a cunoscut conţinutul contractului şi existenţa cauzei de nulitate, acţiunea formulată de reclamant nu este prescrisă.

Însă, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a constatat în mod corect că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune este cea la care a fost înscris în cartea funciară pe numele intimatului-pârât B. dreptul de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă, respectiv de la 26 mai 2014, acesta fiind momentul la care acest contract a devenit opozabil faţă de terţi, iar existenţa şi conţinutul acestuia au putut fi cunoscute inclusiv de către apelantul-reclamant.

Motivarea lapidară a instanţei de apel nu răspunde în vreun fel susţinerilor recurentului, hotărârea fiind sub acest aspect nemotivată, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2529 alin. (2) C. civ. în ceea ce priveşte aprecierea că termenul de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii relative a contractului a început să curgă de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului dobândit de intimatul-pârât B. prin contractul de vânzare-cumpărare, nicidecum de la data la care recurentul a luat cunoştinţă în mod efectiv de conţinutul contractului.

Sintagma "existenţa şi conţinutul contractului au putut fi cunoscute" este diferită de cea prevăzută de art. 2529 alin. (2) C. civ.:

"terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate". Înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate face opozabil terţilor dreptul respectiv nicidecum clauzele actului de dobândire, conţinutul actului.

În plus, instanţa de apel a respins ca fiind neutilă în raport de restul probatoriului administrat proba cu interogatoriul intimatului-pârât F., probă a cărei încuviinţare a solicitat-o pentru dovedirea momentului la care acesta i-a predat o copie a contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a invocat-o în cauză şi deci a momentului când a cunoscut conţinutul contractului, încălcându-i-se dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. şi la un proces echitabil statuat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea formulată la 24 februarie 2025, prin poştă electronică, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că cele două instanţe au reţinut în mod corect că susţinerile reclamantului privind înlăturarea sa de la succesiune prin diminuarea patrimoniului au fost invocate pentru justificarea interesului său în formularea acţiunii, întreaga cerere de chemare în judecată fiind motivată pe cauze de anulabilitate a actului şi nicidecum pe motive de nulitate absolută.

Nici în faţa instanţei de fond, în şedinţă publică, nu au fost invocate motive de nulitate absolută, ci s-a susţinut doar că acest contract a fost încheiat prin fraudă la lege fără să arate un alt motiv decât preţul derizoriu.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, după cum a arătat prin întâmpinare, reclamantul avea cunoştinţă de contractul de vânzare-cumpărare încă din anul 2014, fiind anunţat de ceilalţi pârâţi, vânzarea fiind făcută publică prin înscrierea în cartea funciară.

Având în vedere rolul instituţiei prescripţiei, respectiv de a sancţiona pasivitatea titularului dreptului subiectiv civil de a-şi exercita dreptul material la acţiune, intimatul-pârât a considerat că instanţa, în mod corect, a constatat că dreptul la acţiune este prescris.

A menţionat că singurul motiv arătat în cererea de chemare în judecată este "preţul derizoriu", deşi reclamatul a invocat o cauză ilicită şi imorală ca motiv al unei nulităţi absolute a contractului, fiind vădită intenţia părţilor semnatare de a consimte la încheierea acestui contract.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 05 iulie 2022, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din 13 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la 03 iunie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

În susţinerea motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul nelegalităţii deciziei atacate, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, cu toate că a făcut referire la precizările făcute la termenul de judecată din 28 martie 2024 în faţa Tribunalului Bucureşti, prin care reclamantul a arătat că a invocat nulitatea absolută, iar nu pe cea relativă, deoarece prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a urmărit fraudarea intereselor sale, instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, calificarea motivelor cererii de chemare în judecată ca fiind circumscrise unei cauze de nulitate relativă a contractului.

Or, dacă situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care partea o invocă lasă loc de dubiu, judecătorul este în drept, pe temeiul art. 22 alin. (2) din cod, să îi ceară acesteia să prezinte explicaţii, oral sau în scris, şi să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, a mai arătat recurentul.

Critica astfel formulată nu poate fi primită.

După cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs, reclamantul a avut ocazia, în faţa primei instanţe, de a prezenta explicaţii cu privire la motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată şi la caracterul nulităţii invocate, după depunerea întâmpinării, prin care pârâtul a susţinut că singurul motiv de nulitate indicat prin cererea de chemare în judecată a fost existenţa unui preţ derizoriu şi, pe cale de consecinţă, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în considerarea acestui motiv de nulitate relativă a contractului.

Prin urmare, nu se poate reproşa instanţei de apel, din acest punct de vedere, respingerea susţinerilor reclamantului în legătură cu modul de aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. de către prima instanţă, în ipoteza normei pe care o evocă recurentul, de vreme ce rezultă cu evidenţă respectarea acestei norme.

În realitate, recurentul, pretinzând încălcarea principiului rolului activ al judecătorului şi a principiului disponibilităţii, susţine că nu era necesară stabilirea de către instanţă a caracterului nulităţii actului juridic, întrucât precizările de la termenul de judecată din 28 martie 2024 erau suficiente în acest sens, dar mai mult, nici nu era posibilă ignorarea manifestării de voinţă a reclamantului. Aşadar, recurentul a înţeles să supună cenzurii instanţei de control judiciar modul de aplicare a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în circumstanţele speţei.

Din această perspectivă, trebuie reamintit că dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. impun judecătorului obligaţia de a soluţiona procesul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, sens în care are dreptul de a califica juridic actele şi faptele deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, bineînţeles cu respectarea principiului contradictorialităţii. Procedând astfel, judecătorul nu modifică situaţia de fapt şi de drept pe care partea reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile, cum, în mod greşit, susţine recurentul, ci exercită o prerogativă ce i-a fost acordată, în mod expres, prin lege.

Opoziţia părţii la calificarea dată de instanţă nu este aptă să producă vreun efect, căci singura limitare a obligaţiei instanţei de a califica actele şi faptele deduse judecăţii este cea reglementată de dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cu care "judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

În consecinţă, instanţa are dreptul şi obligaţia să pună în discuţia părţilor corecta calificare a cererii de chemare în judecată, însă în măsura în care ambele părţi, în baza unui acord expres, insistă în calificarea acţiunii, judecătorul nu are posibilitatea să schimbe o atare calificare. A contrario, în lipsa acestui acord expres ori dacă litigiul poartă asupra unor drepturi de care părţile nu pot dispune, instanţa poate da ori restabili calificarea juridică exactă, ceea ce nu se rezumă doar la indicarea normei de drept aplicabile, ci şi la identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei ori a instituţiei aplicabile.

Cu alte cuvinte, aplicarea corectă a legii este o prerogativă esenţială a instanţei judecătoreşti, în virtutea atribuţiilor sale jurisdicţionale şi nu poate face obiectul dispoziţiei părţilor decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilităţii nu poate avea nicio înrâurire asupra obligaţiei şi îndreptăţirii instanţei de a cunoaşte dreptul aplicabil şi de a-i da eficienţă, potrivit principiului iura novat curia.

Prin urmare, atunci când părţile implicate în proces, în virtutea unor drepturi de care pot dispune în mod liber, nu au convenit în mod expres altfel, judecătorul este obligat să procedeze la o recalificare, din punct de vedere juridic, inclusiv a naturii juridice reale a cererii, cu implicaţii asupra normelor juridice aplicabile, atât sub aspectele de drept substanţial, cât şi sub aspectele de drept procesual.

În raport de aceste considerente teoretice, trebuie constatat că simpla împrejurare că partea insistă în calificarea motivului de nulitate a contractului ca atrăgând nulitatea absolută, iar nu pe cea relativă, nu împiedică stabilirea de către judecător a caracterului nulităţii, din moment ce instanţei îi revine obligaţia de a soluţiona procesul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, sens în care are dreptul de a califica juridic actele şi faptele deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În consecinţă, nu se poate reţine vreo încălcare a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ. de către instanţa de apel.

Mai mult decât atât, se constată că instanţa de apel a procedat în mod corect menţinând calificarea juridică dată cererii de chemare în judecată de către prima instanţă, în condiţiile în care unicul motiv de nulitate a contractului, invocat de către reclamant, a fost acela al preţului derizoriu, motiv care, potrivit art. 1665 alin. (2) C. civ., atrage nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare, legiuitorul prevăzând că "De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare."

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că reclamantul, deşi a menţionat că actul juridic este nul absolut, având o cauză ilicită şi imorală, şi chiar a indicat prevederile art. 1238 alin. (2) C. civ. ca temei de drept al cererii introductive, nu a invocat niciun motiv de fapt care să poată fi încadrat drept cauză de nulitate absolută a actului contestat. De asemenea, reclamantul a invocat faptul că prin încheierea contractului s-a urmărit diminuarea drastică a patrimoniului tatălui său şi înlăturarea reclamantului de la succesiune cu privire la cota ce i se cuvine din imobil doar pentru a justifica interesul său în formularea acţiunii, şi nu pentru a susţine cauza ilicită şi imorală a actului.

Aşadar, instanţa de apel a pornit de la premisa că prin cererea de chemare în judecată a fost invocat un singur motiv de nulitate a contractului - astfel cum s-a arătat şi prin întâmpinare -, anume cel referitor la preţul neserios sau derizoriu, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 1665 alin. (2) C. civ.

Or, nici prin motivele de apel, nici prin motivele de recurs, reclamantul nu a contestat invocarea preţului neserios ca motiv de nulitate a contractului şi nici nu a pretins că prin precizările făcute în faţa primei instanţe ar fi adăugat un motiv nou de nulitate, reprezentat de cauza ilicită sau imorală.

Astfel, se observă, din conţinutul cererii de chemare în judecată, că reclamantul s-a raportat tot la preţul neserios sau derizoriu atunci când a invocat cauza ilicită şi imorală, susţinând că actul juridic este nul absolut deoarece preţul menţionat în contract "nu poate reprezenta în niciun caz o contraprestaţie aptă să determine o persoană raţională să renunţe la dreptul de proprietate asupra unui imobil cu amplasamentul şi componenţa celui în litigiu, preţul nefiind unul serios nici dacă s-ar lua în considerare relaţiile de rudenie dintre părţi şi uzufructul viager stipulat în favoarea vânzătorului şi a soţiei sale".

Faţă de motivarea cererii de chemare în judecată, se constată că instanţa de apel a apreciat în mod corect că reclamantul a asociat cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare cu preţul derizoriu, fără a o invoca drept motiv de nulitate de sine-stătător.

Întrucât, potrivit art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza contractului este ilicită "când este contrară legii şi ordinii publice", iar imorală, atunci când "este contrară bunelor moravuri", astfel cum prevede alin. (3) al aceleiaşi norme, se observă că reclamantul nu a pretins încălcarea vreunei alte dispoziţii legale în afară de art. 1660 alin. (2) C. civ. - menţionat în mod explicit prin cererea de chemare în judecată-, în conformitate cu care preţul vânzării "trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil." Or, după cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel, nerespectarea acestei norme şi inserarea în contract a unui preţ disproporţionat atrage sancţiunea prevăzută în mod expres de art. 1665 alin. (2), anume nulitatea relativă a contractului, neputând constitui simultan fundamentul unui alt motiv de nulitate.

Aşadar, reclamantul nu a afirmat că ar fi fost încălcat la încheierea contractului un alt text de lege, în afară de art. 1660 alin. (2) C. civ., şi nici nu a arătat cel puţin motivele pentru care tatăl său nu putea dispune de un bun propriu în timpul vieţii sau ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru bunul propriu cu unicul scop de a-l priva pe reclamant, după decesul său, de cota-parte cuvenită din imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

În consecinţă, nu putea fi reţinut un motiv de nulitate distinct de cel decurgând din preţul disproporţionat, neexistând nicio raţiune pentru infirmarea concluziei instanţei de apel conform căreia diminuarea patrimoniului succesoral este doar rezultatul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, justificând interesul reclamantului în formularea cererii în anulare, iar nu reflectarea unei cauze ilicite sau imorale a încheierii contractului.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este fondată critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi o va respinge ca atare.

Referitor la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că motivarea hotărârii atacate nu întruneşte cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. din moment ce nu a răspuns în niciun fel susţinerilor sale în legătură cu faptul că dreptul material la acţiune nu era prescris, chiar în situaţia în care motivele invocate se circumscriu cauzelor de nulitate relativă a contractului.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea instanţei de apel de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate de recurent, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra motivului de apel ce a privit aprecierea greşită a primei instanţe cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitivul ce reflectă soluţia de respingere a apelului şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, în concordanţă cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât şi jurisprudenţa naţională sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie clară şi completă. În acest sens, instanţa are obligaţia de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, iar aceasta constituie o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

În acelaşi timp, în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, între garanţiile dreptului la un proces echitabil se înscrie şi obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile lor. În jurisprudenţa dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a formulat cerinţe privitoare la desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligaţiei instanţelor de a-şi motiva hotărârile pronunţate. Astfel, s-a apreciat că «textul implică obligaţia tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi, al argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor, având a aprecia pertinenţa acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei).

În cauza Albina c. României, Curtea reaminteşte că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, şi hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]».

În mod similar, în hotărârea pronunţată în data de 15 februarie 2007, în cauza Boldea c. României, Curtea a statuat că absenţa sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătoreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin urmare, la un proces echitabil şi violează art. 6 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind o abatere sancţionată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Fără ca această interpretare să conducă la ideea că instanţa ar fi obligată să răspundă separat fiecărui argument invocat de parte, se reţine în jurisprudenţa Curţii că «dacă un justiţiabil invocă în scris un argument suficient de clar şi de precis, pe deasupra susţinut de probe şi de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific».

În acelaşi timp, însă, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligaţie de motivare poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie determinată în funcţie de circumstanţele cauzei. Chiar şi omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenţiei, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluţionarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei).

La rândul său, Înalta Curte apreciază că obligaţia de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susţinere a părţii, ci expunerea raţionamentului juridic care a determinat aprecierea şi convingerea instanţei de apel pentru soluţia pronunţată, care nu este obligată să răspundă în mod expres fiecărui argument şi fiecărei susţineri invocate de parte, acestea putând fi grupate şi analizate raportat la motivul de nelegalitate a hotărârii căruia i se circumscriu.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Chiar dacă a răspuns într-o manieră succintă asupra caracterului nefondat al criticii relevate, în raport de dispoziţiile art. 2517 şi art. 2519 C. civ., curtea de apel a oferit, în decizia sa, argumentele esenţiale pentru care a menţinut cele constatate de tribunal în motivarea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive, în sensul că dreptul la acţiune al părţii a începută să curgă de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, adică de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate pe numele intimatului-pârât B. (26 mai 2014) şi s-a împlinit la 26 mai 2017, moment în raport de care acţiunea transmisă prin fax, la 14 noiembrie 2021, înregistrată la 15 noiembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, este prescrisă.

Astfel, argumentele de fapt şi de drept expuse demonstrează că instanţa de apel a analizat dispoziţiile legale aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia de respingere a apelului, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţii ori fiecărei nuanţe date de aceasta textelor pe care şi-a întemeiat cererea de apel, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte decizia recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând conduce la concluzia că nu au fost analizate argumentele expuse de acesta.

În concluzie, nu se poate reţine cu privire la decizia recurată o nemotivare în sensul prevăzut de legiuitor în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica cu acest obiect fiind nefondată.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 2529 alin. (2) C. civ., apreciind că prescripţia a început să curgă de la data la care existenţa şi conţinutul contractului puteau fi cunoscute, iar nu de la data la care terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate, respectiv conţinutul contractului, care coincide în speţă cu momentul remiterii de către intimatul-pârât a unei copii a contractului de vânzare-cumpărare. Totodată, a arătat că înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate face opozabil terţilor dreptul respectiv, nicidecum conţinutul contractului.

Aşadar, prin aceste susţineri, recurentul-reclamant a pretins că, din perspectiva art. 2529 alin. (2) C. civ., are relevanţă cunoaşterea de terţ a conţinutului contractului de vânzare-cumpărare, iar nu doar a faptului încheierii actului juridic, deoarece norma se referă la cunoaşterea existenţei chiar a cauzei de nulitate, anume a inserării unui preţ neserios şi, din acest motiv, este nerelevantă data înscrierii în cartea funciară a dreptului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare.

Critica astfel formulată nu poate fi primită.

În conformitate cu art. 19 alin. (4) C. civ., "Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită."

Totodată, art. 20 alin. (1) C. civ. stipulează că "Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricărui alt raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în mod expres, condiţionează constituirea sau efectele lor juridice."

Din coroborarea prevederilor legale citate rezultă că, odată ce formele de publicitate au fost legal îndeplinite, operează efectul de opozabilitate faţă de terţi a dreptului dobândit prin actul juridic, iar terţii nu pot invoca în apărare necunoaşterea actului juridic.

În acelaşi timp, înscrierea în cartea funciară a dreptului dobândit printr-un act juridic prezumă cunoaşterea acestuia prin intermediul cărţii funciare, atare prezumţie legală putând fi combătută prin demonstrarea lipsei publicităţii actului juridic. Atare prezumţie este întărită de posibilitatea consultării registrelor publice, art. 24 C. civ. permiţând oricărei persoane, chiar fără a justifica un interes, "să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să obţină extrase sau copii certificate de pe acestea".

Faţă de distincţia pe care recurentul o face prin critica formulată, cu referire la momentul de la care curge prescripţia pe temeiul art. 2529 alin. (2) C. civ., se impune a se constata că sancţiunea din art. 19 alin. (4) C. civ. are în vedere imposibilitatea invocării de către terţi a lipsei de cunoaştere nu numai a faptului încheierii actului înscris în cartea funciară, dar şi a conţinutului său.

Dacă art. 19 alin. (4) C. civ. ar fi interpretat în sensul că se referă doar la împrejurarea încheierii actului juridic, iar nu şi la clauzele acestuia, s-ar permite terţului care cunoaşte existenţa unui act juridic să ignore posibilitatea consultării registrelor publice şi să invoce lipsa oricărei diligenţe din partea sa, aşteptând în mod convenabil să fie informat despre conţinutul actului de către una dintre părţile contractante. Or, o asemenea interpretare lipseşte de efecte publicitatea, în condiţiile în care doar dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, drepturile şi actele juridice sunt inopozabile terţilor, ca regulă, astfel cum reiese în mod explicit din art. 22 alin. (1) C. civ.

Pe cale de consecinţă, susţinerea recurentului conform căreia a cunoscut conţinutul actului juridic abia la momentul remiterii sale de către una dintre părţile contractante nu ar putea conduce la răsturnarea prezumţiei legale şi ar echivala cu invocarea inadmisibilă de către un terţ a necunoaşterii actului juridic înscris în cartea funciară.

Reamintind caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, ce poate fi exercitată doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ indicate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că aspectele ce ţin de stabilirea situaţiei de fapt şi de aprecierea probatoriului reprezintă chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate, astfel că aprecierea instanţei de apel asupra caracterului neutil al probei cu interogatoriul intimatului-pârât F. (fratele recurentului), pe aspectul dovedirii momentului la care i-a predată copia contractului de vânzare-cumpărare, acela fiind momentul când a luat cunoştinţă de conţinutul contractului, nu poate fi supusă cenzurii instanţei de control judiciar în această etapă procesuală, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, stabilirea situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate în cauză, este atributul exclusiv al instanţei anterioare, instanţei de recurs nefiindu-i permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situaţiei de fapt şi nici reaprecierea probatoriului cauzei.

Prin urmare, cum instanţa de recurs nu a fost învestită cu o cale de atac devolutivă, raportarea la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel se poate realiza numai în măsura în care aceasta este necesară pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1066 A din 24 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1066 A din 24 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2025.