Appeal ruled inadmissible for lack of specific grounds; acquitted detainee's EUR 30,000 moral damages award against State upheld.

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă la 17 august 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 RON cu titlu de despăgubiri civile pentru măsurile privative de libertate ce i-au fost aplicate în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021 al Judecătoriei Moldova Nouă;

- obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în procesul penal ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2021 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Moldova Nouă şi respectiv nr. 851/261/2021 al Judecătoriei Moldova Nouă;

- obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Sentinţa pronunţată de Caraş-Severin, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 159 din 26 februarie 2024, Tribunalul Caraş-Severin a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin; a respins solicitarea reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 236 din 03 octombrie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 159 din 26 februarie 2024, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat intimatul-pârât la plata sumei de 30.000 RON cu titlu de despăgubiri; a respins în rest acţiunea; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate; a obligat pârâtul la plata sumei de 9900 RON către reclamantul A. cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanţă

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 236 din 03 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 10 februarie 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 11 februarie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu trimitere la parcursul litigiului în etapele procesuale anterioare, sub aspectul incidenţei motivelui de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, reiterând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român în cauza dedusă judecăţii, cu argumentul că Ministerul Finaţelor nu trebuie confundat cu Statul Român şi nu poate fi făcut respinsabil pentru faptele şi actele unor organe ale statului aflate în subordinea altor ministere.

A făcut trimitere la dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. c) şi art. 3 alin. (1) pct. 41, art. 80, art. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare, susţinând că pretenţiile reclamantului vizează unele instituţii ale statului care nu află în coordonarea şi în subordinea Ministerului Finanţelor ca şi reprezentant al Statului Român, lipsindu-i calitatea procesuală pasivă.

În ciuda dispoziţiilor imperative ale art. 194 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., reclamantul nu invocă niciun temei de drept de care se prevalează pentru chemarea în judecată a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor. Nici motivarea conform căreia ar fi fost împrocesuat pentru opozabilitate nu poate sta în picioare, deoarece o hotărâre judecătorească are caracter de opozabilitate erga omnes, astfel încât este opozabilă tuturor entităţilor împrocesuate sau nu.

Astfel, luând în considerare prevederile art. 30 alin. (1), art. 36 teza I, art. 40 C. proc. civ., rezultă în mod evident că Ministerul Finanţelor nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză ca reprezentant al Statului Român, drept pentru care acţiunea trebuie respinsă faţă de acesta.

A considerat că acţiunea în pretenţii a reclamantului faţă de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor este inadmisibilă, atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile legale de atragere a răspunderii administrativ- reparatorie a statului pentru eventuale prejudicii cauzate prin erori judiciare sau unele pagube cauzate prin acte sau fapte administrative.

Având în vedere faptul că prejudiciul invocat de către reclamant nu a fost cauzat pentr-o faptă proprie, directă, a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor, acesta nu poate fi ţinut răspunzător nici în calitate de comitent, răspunderea delictuală neputând fi angajată decât în raport cu entitatea ce a cauzat nemijlocit prejudiciul.

În teoria de specialitate s-a arătat că între stat şi magistrat nu există un raport de prepuşenie în înţelesul C. civ. şi nici nu se poate asimila raportul stat - magistrat cu un astfel de raport, care presupune o subordonare între prepus şi comitent, cel din urmă având dreptul de a da dispoziţii obligatorii şi de a dirija activitatea primului. În conformitate cu dispoziţiile legii civile române, obligaţia de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită.

În conformitate cu dispoziţiile legii civile române, obligaţia de reparare a prejudiciului revine celui care l-a cauzat printr-o faptă ilicită. Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana paratului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.

Calitatea procesuală pasivă într-un proces presupune o identitate între pârâtul chemat în judecată şi: persoana obligată în raportul obligaţional dedus judecăţii de reclamant, persoana care neagă dreptul reclamantului, persoana faţă de care reclamantul doreşte să-şi stabilească existenţa unui drept real, persoana în patrimoniul căreia reclamantul doreşte să dovedească inexistenţa unui drept real.

În susţinerea acesteia a menţionat că funcţia dreptului procesual constă în principal, în a asigura sancţiunea dreptului civil material, ceea ce înseamnă că poziţia de reclamant în cadrul litigiului aparţine titularului dreptului subiectiv civil afirmat, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are cel obligat în acelaşi raport juridic (subiectul pasiv al dreptului).

Reclamantul a invocat în apărarea sa înscrisuri, hotărâri pronunţate de instanţă, respectiv de doua instituţii ale statului care nu au nicio legătură cu Ministerul Finanţelor, neaflându-se nici în coordonarea şi nici în subordinea acestuia, motiv pentru care consideră că este evidentă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor ca reprezentant al Statului Roman în cauza de faţă.

Drept urmare, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor nu îşi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice ar fi vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă a persoanelor respective, în măsura în care s-ar fi produs un prejudiciu.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea excepţiei invocate, constatarea lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor ca şi reprezentant al Statului Român în cauza dedusă judecăţii şi respingerea acţiunii faţă de acesta.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că una din condiţiile existenţei răspunderii patrimoniale a Statului'pentru erorile judiciare este ca hotărârea judecătorească definitivă să fie în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care să fi fost afectate grav drepturile şi libertăţile legitime ale personei vătămate şii vătămarea să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Or, reclamantul nu a făcut dovada că a promovat vreo cale extraordinară de atac împotriva celor două hotărâri evocate prin care să se constate eroare judiciară de care a făcut vorbire în acţiunea sa.

Instanţa de fond în mod corect şi legal a reţinut faptul că răspunderea statului în caz de eroare judiciară este una specială prevăzută de art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi art. 538-539 C. proc. pen.. Redând conţinutul art. 538 C. proc. pen., a precizat că în cazul reclamantului nu s-a anulat sau desfiinţat hotărârea de condamnare şi acesta nu beneficiază de o hotărâre definitivă de achitare.

Pentru dovedirea daunelor materiale, reclamantul are obligaţia de a depune documente justificative din care să rezulte existenţa prejudiciului material reclamat şi legătura de cauzalitate dintre acesta şi pretinsa faptă ilicită a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, făcând trimitere la decizia nr. 949 din 21 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, simpla solicitare de acordare de daune materiale nu este de natură a conduce la acordarea de daune materiale solicitate de reclamant.

În ceea ce priveşte daunele morale, în raport cu criticile aduse în cauza dedusă judecăţii, partea a susţinut că acestea sunt exagerate şi nejustificate, motiv pentru care a solicitat să fie respins acest capăt de cerere, ca neîntemeiat. Prejudiciile morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, deci nu pot fi evaluate în bani. Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului.

Prin urmare, criteriile prevăzute de art. 1084 C. civ., fiind patrimoniale, sunt valabile în cazul cuantificării despăgubirilor acordate pentru repararea prejudiciilor materiale, dar nu pot fi aplicate în cazul prejudiciilor morale, pentru evaluarea cuantumului despăgubirilor destinate compensării acestora.

În acord cu cele reţinute prin decizia nr. 661/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a considerat că nu s-a făcut dovada încălcării unor drepturi fundamentale ale reclamantului, astfel încât nu poate fi primită susţinerea că pârâtul Statul Român trebuie să răspundă pentru pretinsul prejudiciu suferit de reclamant fără a fi identificate obligaţiile concrete ce-i revin pârâtului.

Faptul că s-a susţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, nu este suficient pentru a fi atrasă răspunderea civila delictuală pentru Statul Român, de vreme ce nu sunt întrunite elementele acesteia pentru a stabili în sarcina pârâtului Statul Roman obligaţia de a acorda despăgubiri pentru daune morale reclamantului.

Or, invocarea de către reclamant a unor prejudicii de imagine reprezintă simple susţineri fără relevanţă juridică sau probatorie şi care nu pot fi avute în vedere de către instanţa de judecată în condiţiile în care acestea nu sunt temeinic probate, iar derularea procesului reprezintă o cauza licită pentru care statul nu poate fi ţinut să răspundă indiferent de consecinţele pe plan material, moral, fîzic şi psihic pe care procesul le ar fi putut avea asupra reclamantului.

II.2 Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 17 august 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din 03 aprilie 2025, s-a fixat termen de judecată la 03 iunie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la care instanţa a reţinut cauza spre soluţionare, cu prioritate pe excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând recursul în condiţiile art. 248 alin. (1) coroborat cu art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Corelativ, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabileşte că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanţa de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică.

Interpretarea acestor prevederi legale impune, totodată, şi concluzia că cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurenţii să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată. Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în acelea prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea recurată pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar eficient.

Când motivele de fapt ale recursului nu satisfac aceste exigenţe, referindu-se la aspecte străine de soluţia dispusă prin hotărârea recurată şi de considerentele care susţin în mod necesar această soluţie, trebuie considerat că cerinţa motivării recursului nu este îndeplinită, acesta fiind lovit de nulitate.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat la nivel formal incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, câtă vreme în dezvoltarea acestui motiv de casare nu a adus critici concrete deciziei atacate şi nici nu a combătut dezlegările juridicţionale punctuale date de instanţa anterioară care au fundamentat soluţia de admitere în parte a apelului declarat de reclamant, cu consecinţa obligării pârâtului la plata daunelor morale.

Din contră partea a reluat în mod fidel apărările formulate în cadrul întâmpinării depuse în faţa primei instanţe cu privire la solicitarea de admitere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, constatarea neîndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii patrimoniale a Statului, nedovedirea daunelor materiale şi caracterul exagerat al daunelor morale în evaluarea prejudiciului reclamat în cauză, astfel cum apar redate în considerentele hotărârii atacate (paginile 3-5).

Din această perspectivă, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 159 din 26 februarie 2024, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, excepţie unită cu fondul, reţinând că Statul Român răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în condiţiile legii, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie.

Totodată, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în considerarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., dar şi a celor statuate prin deciziile nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale şi nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că reclamantul nu are dreptul la obţinerea despăgubirilor pentru perioada în care a fost suspus măsurilor preventive, cu motivarea că hotărârea de achitare nu echivalează cu nelegalitatea privării de libertate câtă vreme acest lucru nu a fost constatat prin hotărâre a instanţei penale.

Instanţa de apel, rejudecând cauza, a infirmat în parte soluţia de respingere a cererii reclamantului, cu consecinţa admiterii acţiunii doar în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale, reţinând că Statul Român justifică legitimarea sa procesuală în calitate de pârât, în cauză, din moment ce a fost chemat să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, ca entitate care trebuie să stea în procesul de recunoaştere a drepturilor consacrate de Convenţie.

De asemenea, în contextul în care reclamantul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate, apoi restrictive de libertate, dar ulterior acesta a fost achitat de instanţa penală, instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 539-540 C. proc. pen., dar şi a celor statuate, cu valoare de principiu, de către Curtea Constituţională, prin decizia nr. 136/03.03.2021, în legătură cu neconstituţionalitatea soluţiei legislative din cuprinsul art. 539 C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc. pen., invalidând, astfel, concluzia primei instanţe care a stabilit că reclamantul nu este îndreptăţit la repararea prejudiciului ca urmare a suferinţelor cauzate de arestarea preventivă şi de măsura controlului judiciar câtă vreme nelegalitatea acestora nu a fost constatată de instanţa penală.

Referitor la daunele morale solicitate de reclamant, ţinând cont că acestea sunt supuse puterii de apreciere subiective a instanţei, însă cu stabilirea unui anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără just temei, în lipsa unui probatoriu suplimentar pentru a circumstanţia în mod fidel situaţia sa particulară, instanţa de apel nu a dispus de repere concrete, ci doar aproximative pentru a fixa suma acordată cu titlu de despăgubiri morale.

În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate constând în cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procesului penal, instanţa de apel a constatat că apelantul-reclamant nu a făcut dovada acestor cheltuieli, potrivit dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ.

Or, fără să dezvolte critici corelate cu aceste statuări ale instanţei de apel, simpla trimitere pe care a făcut-o recurentul-pârât, în argumentarea lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor ca reprezentant al Statului Român, la dispoziţiile art. 2 şi art. 3 alin. (1) pct. 41, pct. 80 şi pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, dar şi cele ale art. 30 alin. (1), art. 36 teza I şi art. 40 C. proc. civ., la care se adaugă aspectele de ordin teoretic ce privesc calitatea procesuală pasivă, dar şi chestiunile ce ţin de fondul cauzei evocate în cadrul judecăţii în primă instanţă, nu reprezintă o motivare aptă să declanşeze un control de legalitate în această etapă procesuală.

În plus, reluând într-o manieră identică susţinerile formulate şi în faţa tribunalului, prin întâmpinare, cu ignorarea dublului grad de jurisdicţie, acesta antamează chestiuni de fapt, aspecte de temeinicie, ce tind la reaprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză. Fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

Aşadar, cu toate că prin decizia recurată a fost schimbată în parte hotărârea primei instanţe, în lipsa unor veritabile critici de nelegalitate, care să vizeze în concret raţionamentul instanţei de apel din perspectiva soluţiei pronunţate în etapa procesuală anterioară, instanţa de recurs nu poate face un examen efectiv al hotărârii atacate, substituindu-se recurentului-pârât în demersul său judiciar.

Invocarea în recurs a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în maniera relevată, de configurare a acestui caz de casare, nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată, în lipsa oricărui efort al părţii de a demonstra, concret şi efectiv, în ce a constat greşeala de judecată a instanţei devolutive; examinarea recursului nu presupune, de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza punctuală a pretinselor erori de judecată care, prin modul în care sunt dezvoltate şi susţinute, fac posibilă încadrarea lor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în lipsa unor argumente de nelegalitate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., constatând că cererea de recurs formulată de recurentul-pârât nu îndeplineşte cerinţele legale referitoare la motivarea recursului din perspectiva dipoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, va constata nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei civile nr. 236 din 03 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva deciziei civile nr. 236 din 03 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2025.