Zoning change deemed de facto expropriation; municipality ordered to pay RON 15,231,275 compensation, appeal dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 03 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:

Prin acţiunea înregistrată la 19 decembrie 2019, pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. (fostă S.C. B. S.R.L.) a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca:

- să constate exproprierea sa de fapt în ceea ce priveşte imobilele (teren) situate administrativ în intravilanul municipiul Cluj-Napoca înscrise în Cartea Funciară nr. x Cluj-Napoca sub nr. cad şi în Cartea Funciară x Cluj-Napoca, pentru suprafaţa de teren de 4.590 mp încadrată în UTR - Is_a şi pentru suprafaţa de teren de 1.522 mp încadrată în UTR -Va;

- să oblige pârâtul de rând l să îi acorde o justă despăgubire, reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, despăgubire pe care a solicitat a fi fixată la valoarea de 600 euro/mp;

- să constate că prin efectul plăţii despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantei în patrimoniul expropriatorului pârâtul de rând I;

- să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 291 din 23 mai 2022, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. (fosta S.C. B. S.R.L.) în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, ca neîntemeiată.

I.1.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în apel:

Prin decizia nr. 469A din 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 291 din 23 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Cluj, precum şi apelul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva încheierii din 28 mai 2020 a Tribunalului Cluj; a dispus darea în debit a reclamantei S.C. A. S.R.L. cu suma de 178.677,13 RON, taxă judiciară de timbru datorată în primă instanţă.

I.1.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs:

Prin decizia nr. 2605 din 13 decembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia inadmisibilităţii recursului principal, invocată de recurenţii-pârâţi Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca; a admis recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 469A din 20 decembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel; a respins, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 469/A din 20 decembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, în apel, în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 377A din 21 noiembrie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. (fosta B. S.R.L.), împotriva sentinţei civile nr. 291 din 23 mai 2022, pronunţate de Tribunalul Cluj, pe care a schimbat-o, după cum urmează: a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L. (fosta B. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj Napoca, prin primar şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca şi, în consecinţă, a constatat exproprierea în fapt a reclamantei în ceea ce priveşte imobilele (teren) situate administrativ în intravilanul municipiul Cluj-Napoca înscrise în Cartea Funciară nr. x Cluj-Napoca şi în Cartea Funciară x Cluj-Napoca, pentru suprafaţa de teren de 4.590 mp încadrată în UTR - Is_a şi pentru suprafaţa de teren de 1.522 mp încadrată în UTR -Va; a obligat pârâtul de rând l să îi acorde o justă despăgubire, reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, în sumă de 15.231.275 RON; a constatat că prin efectul plăţii despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantei în patrimoniul expropriatorului pârâtul de rând I.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 377A din 21 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii Municipiul Cluj Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 21 ianuarie 2025, sub nr. x/2019*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 23 ianuarie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenţii-pârâţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenţii-pârâţi Municipiul Cluj Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, au solicitat admiterea recursului, în principal, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, şi în subsidiar, reţinerea cauzei în rejudecare, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, redând istoricul litigiului în etapele procesuale anterioare, în primul şi al doilea ciclu procesual, recurenţii-pârâţi au susţinut că prin H.C.L nr. 493/2014 nu s-a produs un prejudiciu, întrucât încadrarea unui imobil (teren) în UTR Is_A nu echivalează cu o interdicţie de construire, adică cu pierderea posibilităţii de a construi, cum a reţinut instanţa de apel interpretând în mod greşit prevederile noului PUG şi RLU aferent.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, planul urbanistic general cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la stabilirea şi delimitarea zonelor cu interdicţie temporară şi definitivă de construire.

Interdicţia de construire (non aedificandi), astfel cum este definită de lege (Anexa 2 din Legea nr. 350/2001), este o regulă urbanistică potrivit căreia, într-o zonă strict delimitată, din raţiuni de dezvoltare urbanistică durabilă, este interzisă emiterea de autorizaţii de construire, în mod definitiv sau temporar, indiferent de regimul de proprietate sau de funcţiunea propusă.

Potrivit planşei 3.2. Reglementări urbanistice zonificare aferente PUG, imobilele în litigiu nu sunt încadrate într-o zonă asupra căreia s-a stabilit vreo interdicţie de construire, ceea ce înseamnă că prin H.C.L nr. 493/2014 nu s-a pierdut posibilitatea de a construi.

Încadrarea funcţională a terenurilor s-a făcut de către autoritatea publică în baza atribuţiilor conferite de lege, aceasta având drept de apreciere în materie de urbanism şi amenajarea teritoriului. Dreptul de stabilire al reglementarilor de construire pentru o zona a unităţii administrativ-teritoriale reprezintă un drept al autorităţii publice, căreia îi revine sarcina de a gestiona dezvoltarea municipiului în concordantă cu interesul public şi principiile dezvoltării durabile, în conformitate cu prevederile Legii nr. 350/2001.

Potrivit Regulamentului local de urbanism aferent UTR Is_A, în vederea construirii este necesară elaborarea în prealabil a unei documentaţii de urbanism (PUD/PUZ, după caz). Există hotărâri de consiliu local prin care au fost aprobate documentaţii de urbanism ce au avut ca obiect imobile încadrate în UTR Is_A, iniţiate de persoane fizice sau juridice private interesate.

Or, simpla încadrare în UTR Is_A a unui teren aflat în proprietate privată nu echivalează cu o expropriere în fapt. Prima instanţă a apreciat corect că nu se poate reţine producerea unui prejudiciu, în condiţiile în care reclamanta nu a probat demararea lucrărilor pentru realizarea investiţiei.

Redând conţinutul art. 29 alin. (1) şi (3) şi art. 30 din Legea nr. 350/2021 şi a celui al art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, recurenţii-pârâţi au susţinut că, la solicitarea reclamantului, pentru imobilul înscris în CF nr. x sub nr. cad. x şi imobilul înscris în CF nr. x sub nr. cad. x, s-au emis Certificatele de urbanism nr. x/2021 şi nr. y/2021, anterior emiţându-se şi Certificatul de urbanism nr. x/2020 la solicitarea Municipiului Cluj-Napoca, certificate de urbanism bazate pe aceleaşi prevederile urbanistice. Faptul că la notă, solicitantul a fost informat de existenţa unui alt certificat de urbanism emis anterior pentru parcela în cauză, nu atestă vreo interdicţie de construire, cum a reţinut instanţa de apel.

Concluzia instanţei de apel că Certificatele de urbanism nr. x/2021 şi nr. y/2021 atestă interdicţia de a construi pe terenurile din litigiu este eronată din moment ce, potrivit planşei 3.2. Reglementări urbanistice zonificare aferente PUG, imobilele în litigiu nu sunt încadrate într-o zonă asupra căreia s-a stabilit vreo interdicţie de construire, aşa încât nici Regulamentul local de urbanism aferent UTR Is_A nu instituie interdicţie de construire, astfel cum este definită de lege.

Reclamantul a solicitat construirea unui imobil cu funcţiuni mixte, incluzând activităţi comerciale la parter şi locuire colectivă la etajele superioare, pentru imobilul înscris în CF nr. x sub nr. cad. x, încadrat conform PUG în UTR Va.

Certificatul de urbanism nr. x/2021 atestă că ceea ce s-a solicitat nu este compatibil cu caracterul de zonă verde. Este evident că solicitarea reclamantului a fost făcută pro causa, întrucât atât pe vechea încadrare UTR V3a, cât şi pe încadrarea instituită prin PUG 2014, respectiv UTR Va, pe teritoriul spaţiilor verzi nu era permisă construirea de locuinţe colective cu parter comercial.

Recurenţii-pârâţi au mai arătat că instanţa de apel a pus accent pe valorificarea unor observaţii în materie de urbanism făcute de un expert tehnic judiciar care excedează sferei sale de competenţă, nefiind acreditat în domeniul urbanismului, şi care vin în contradicţie cu prevederile PUG şi RLU incidente, motiv pentru care hotărârea este nelegală.

Există o mulţime de acte emise (certificate de urbanism, hotărâri de consiliul local) pe terenuri aflate în proprietate privată, cu aceeaşi încadrare urbanistică (UTR Is_A) ca a imobilelor aflate în litigiu.

Potrivit Regulamentului local de urbanism, UTR Is_A reprezintă Zonă de instituţii şi servicii publice şi de interes public constituite în ansambluri independente, iar potrivit Art. 1 sunt admise instituţii şi servicii publice sau de interes public - funcţiuni administrative, funcţiuni de cultură, funcţiuni de învăţămînt şi cercetare, funcţiuni de sănătate şi asistenţă socială, funcţiuni de cult.

Astfel, regulamentul face o distincţie clară între serviciile publice şi cele de interes public, ambele fiind admise, astfel că nu se susţine afirmaţia că acest UTR ar fi incompatibil cu regimul de proprietate privată din moment ce nu este dedicat exclusiv serviciilor publice sau exclusiv instituţiilor publice. Niciunde în cadrul Regulamentului nu se menţionează că serviciile de interes public nu pot fi prestate de către societăţi comerciale, ci exclusiv de instituţii.

Recurenţii-pârâţi au precizat că nu există o interdicţie cu caracter definitiv instituită prin Regulamentul local de urbanism pentru terenurile încadrate în UTR Is_A privind schimbarea destinaţiei zonei, la faza studiului de oportunitate pentru iniţiere PUZ se analizează categoriile funcţionale propuse.

Au menţionat că actul normativ cu forţă juridică superioară Regulamentului local de urbanism este Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului. Pentru teritoriile încadrate în UTR Is_A există obligativitatea elaborării unei documentaţii de urbanism, iar în situaţia elaborării PUZ, potrivit dispoziţiilor legale, se pot aduce următoarele modificări reglementărilor din Planul urbanistic general, făcând trimitere la art. 32 alin. (5) din Legea nr. 350/2001.

Astfel, schimbarea destinaţiei unui teren sau introducerea şi altor utilizări faţă de cele menţionate la Art. l şi Art. 2 din Regulament, se analizează la faza studiului de oportunitate. Făcând referire la art. 32 alin. (4) din Legea nr. 350/2001, au susţinut că în raport cu Planul urbanistic zonal avizul prealabil de oportunitate are natura juridică a unei operaţiuni administrative pregătitoare.

Aşadar, nu se poate reţine existenţa unei reglementări cu caracter definitiv instituită prin H.C.L nr. 493/2014 pentru terenurile încadrate în UTR Is_A, cum eronat a interpretat instanţa de apel.

Recurenţii-pârâţi au arătat că nu există o diferenţă substanţială între cele două încadrări urbanistice (UTR Va şi UTR V3a) câtă vreme destinaţia terenului, de zonă verde, nu s-a modificat odată cu adoptarea PUG 2014. Această încadrare de zonă verde nu contrazice nici PUZ-ul aprobat în 2010 (H.C.L nr. 474/2010), care menţionează clar că destinaţia terenurilor încadrate în UTR V3a rămâne neschimbată.

Au menţionat că în UTR V3a nu se puteau realiza amenajări cu destinaţie privată, cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci facilităţi dedicate agrementului pentru public.

Potrivit PUG 1999, UTR V3a reprezintă zona spaţiilor verzi pentru agrement; Baze de agrement, parcuri de distracţii. Bazele de agrement şi parcurile de distracţii sunt destinate publicului, acestea având acces public controlat, după orar prestabilit şi eventual contracost, nu acces privat.

Potrivit Anexei 2 din Legea nr. 50/1991, locuri de joacă şi agrement implică "construcţii specifice pentru divertisment, recreere şi sport pentru populaţie".

Aşadar, amenajările admisibile în UTR V3a (parcuri de distracţii, baze de agrement) nu erau pentru agrement privat, ci pentru agrement public.

În ceea ce priveşte încadrarea PUG 2014 de UTR Va, chiar dacă accesul pe teritoriul spaţiilor verzi este public, asta nu înseamnă că "orice folosinţă comercială a imobilului este anihilată", din moment ce potrivit prevederilor Regulamentului local de urbanism este admisă utilizarea comercială şi culturală a acestui tip de spaţiu, construcţiile pentru activităţi culturale şi alimentaţie publică fiind permise a fi realizate, conform art. 1 lit. e) din Regulamentul local de urbanism aferent UTR Va.

Potrivit RLU 1999, V3 reprezintă spaţii verzi pentru agrement, iar V3a - Baze de agrement, parcuri de distracţii. în acelaşi timp, "Pentru Grădina Zoologică noile baze de agrement, parcuri de distracţii şi pentru noile complexe şi baze sportive sunt necesare Planuri Urbanistice Zonale"

Astfel, punctul de vedere potrivit căruia încadrarea în UTR V3a permite un regim de amenajare şi economic privat până la 100%, chiar dacă se poate păstra un acces public limitat sau nelimitat, este eronat. Şi în UTR V3a construirea se putea face numai în baza unor PUZ prevăzut de PUG 1999. Atât timp cât această zonă nu a fost reglementată specific prin PUZ aprobat cu HCL nr. 474/2010 sau în baza altor studii de urbanism, afirmaţiile privind eventualele venituri din exploatare sunt pure speculaţii.

Pentru imobilul în discuţie nu a fost emis niciun aviz de oportunitate pentru iniţiere PUZ în vederea construirii unei baze de agrement sau parc de distracţie, deci o evaluarea a terenului în care să se considere că întreaga suprafaţă este construibilă este neconcludentă.

Recurenţii-pârâţi au precizat că încadrarea UTR Va permite ca şi utilizări printre altele şi: amenajări pentru joacă, odihnă, sport şi alte activităţi în aer liber, construcţii pentru activităţi culturale şi alimentaţie publică, diferenţa dintre cele două încadrări nefîind semnificativă.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul nemotivării hotărârii prin prisma art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate prin întâmpinare şi recursul incident în ceea ce priveşte motivele de netemeinicie a cererii de chemare în judecată, în fapt şi în drept, rezumându-se în preluarea concluziilor raportului de expertiză, fără a efectua o confruntare a acestuia cu prevederile actelor normative incidente - legi şi PUG, RLU aplicabile, pentru aplicarea corectă a acestora, precum şi a argumentelor reclamantei, fără a face cunoscute considerentele pentru care au fost admise acestea şi înlăturate susţinerile autorităţii, fiind ignorate aspecte esenţiale pentru soluţionarea cauzei, respectiv regimul urbanistic corect al terenurilor în cauză, limitele modificărilor aduse prin noul PUG.

Având în vedere că din hotărârea atacată lipseşte evocarea unei situaţii de fapt concrete reţinute pe baza probelor administrate, iar motivarea nu cuprinde o aplicare a normelor de drept la starea de fapt din cauză, a solicitat instanţei de recurs să constate incidenţa motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce atrage soluţia dispusă de art. 496 alin. (2) C. proc. civ., respectiv trimiterea spre rejudecare.

În ceea ce priveşte semnificaţia juridică a încadrărilor în UTR Is_A şi UTR Va, instanţa de apel s-a rezumat doar să citeze din cadrul expertizei şi să preia exact argumentele reclamantei din cadrul notelor scrise din 18 septembrie 2024.

Reclamanta a afirmat că norma UTR instituie destinaţia de zonă pentru activităţi şi servicii publice, ignorând, în mod deliberat serviciile de interes public.

Potrivit RLU PUG, UTR Is_A reprezintă zonă de instituţii şi servicii publice şi de interes public constituite în ansambluri independente, iar potrivit art. 1 sunt admise instituţii şi servicii publice sau de interes public (funcţiuni administrative, funcţiuni de cultură, funcţiuni de învăţămînt şi cercetare, funcţiuni de sănătate şi asistenţă socială, funcţiuni de cult).

Regulamentul face o distincţie între serviciile publice şi cele de interes public, ambele fiind admise, sens în care nu se susţine afirmaţia reclamantei că acest UTR ar fi incompatibil cu regimul de proprietate privată din moment ce nu este dedicat exclusiv serviciilor publice sau exclusiv instituţiilor. Niciunde în cadrul Regulamentului nu se menţionează ca serviciile de interes public nu pot fi prestate de către societăţi comerciale, ci exclusiv de instituţii.

Legat de încadrarea Va, nu poate fi primită afirmaţia reclamantei potrivit căreia UTR V3a avea o destinaţie privată, cu un acces privat, controlat şi contracost, întrucât spaţiile verzi pentru agrement au adresabilitate publică, reclamanta făcând confuzie între acces public controlat şi acces privat.

UTR V3a reprezintă zona spaţiilor verzi pentru agrement; baze de agrement, parcuri de distracţii, care sunt destinate publicului, acestea având acces public controlat (după orar prestabilit şi eventual contracost).

UTR Va reprezintă zona spaţiilor verzi - scuaruri, grădini, parcuri cu acces public nelimitat.

Chiar dacă accesul pe teritoriul spaţiilor verzi este public, asta nu înseamnă că orice folosinţă comercială a imobilului este anihilată, cum a afirmat reclamantul din moment ce potrivit prevederilor Regulamentului local de urbanism este admisă utilizarea comercială şi culturală a acestui tip de spaţiu, construcţiile pentru activităţi culturale şi alimentaţie publică fiind permise a fi realizate, conform art. 1 lit. e) din RLU UTR Va.

Deşi reclamantul a afirmat că accesul public nelimitat este specific în mod exclusiv unei zone aflate în proprietate publică şi nu poate fi acceptată ca regim urbanistic aferent unei proprietăţi private, recurenţii-pârâţi au precizat că accesul public este specific zonelor aflate în proprietate publică, însă nu în mod exclusiv, făcând trimitere la străzi aflate în proprietate privată deschise accesului public, păduri aflate în proprietate privată, accesibile publicului şi alte tipuri de zone verzi.

Au menţionat că potrivit prevederilor RLU PUZ aprobat prin HCL nr. 474/2010, pentru UTR V2a şi UTR V3a se aplică prevederile RLU PUG 1999 aferent acestor categorii de spaţii, iar conform prevederilor Regulamentului PUG, utilizările admise precum şi condiţiile de amplasare, echipare şi configurare a clădirilor se vor stabili prin studii de specialitate avizate conform legii, însă pentru suprafaţa de teren încadrată în UTR V3a, ce face obiectul litigiului, nu au existat studii de specialitate elaborate şi avizate.

Au susţinut că instanţa de apel a ignorat şi celelalte argumente din cadrul obiecţiunilor din 10 septembrie 2024, întâmpinării, recursului incident şi a notelor scrise din 06 noiembrie 2024, dar a încălcat şi dreptul material aplicabil.

Astfel, în cadrul notelor scrise, depuse la solicitarea instanţei, intimata-reclamanta a adus drept argument în susţinerea anihilării dreptului de proprietate cauza Bugajny c. Polonia, însă speţa în discuţie nu este în măsură să susţină ideea potrivit căreia chiar şi o vătămare parţială în exercitarea atributelor dreptului de proprietate echivalează cu golirea în totalitate a dreptului de proprietate şi, astfel, ar impune constatarea măsurii exproprierii de fapt. În speţa invocată terenul care a primit destinaţia exclusivă de drum a fost afectat în totalitate şi nu doar parţial, necesitatea acordării de despăgubiri fiind stabilită datorită afectării în totalitate a întrebuinţării acestui teren.

În ceea priveşte terenul din Is_A, această încadrare dă posibilitatea construirii unei variaţii de clădiri care să deservească interesul public: funcţiuni administrative, funcţiuni de cultură, funcţiuni de învăţământ şi cercetare, funcţiuni de sănătate şi asistenţă socială, funcţiuni de cult, care la rândul lor sunt generatoare de venituri şi pot reprezenta activitatea unui comerciant cum sunt şcolile private, spitalele, unităţile sanitare private, etc., pe lângă acestea fiind permise şi locuinţele de serviciu şi clădirile de cazare aferente, iar procentul de ocupare al terenului este mare, aspect ce contribuie la profitabilitatea investiţiei.

Aşadar, nu se poate face vreo comparaţie între un teren care a căpătat unica destiunaţie de drum în speţa Bugajny c. Polonia şi terenul reclamantei care nu a primit o unică destinaţie, ci multiple, chiar şi producătoare de venituri.

În ceea ce priveşte limitele rejudecării, recurenţii-pârâţi au susţinut că Înalta Curte, prin decizia de casare, nu a statuat că a existat o încălcare a art. 1 din Primului Protocol adiţional la Convenţie, ci a impus necesitatea analizei prin prisma acestui protocol a gradului de afectare a dreptului de proprietate.

Or, efectele anumitor restricţii nu sunt de natură a fi asimilate unei privări de proprietate, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Mellacher şi alţii împotriva Austriei, 1989, cauza Sporrong şi Lonnroth împotriva Suediei, 1982), prin care s-a arătat că, întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze, situaţia neputând fi asimilată cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţa sa, acesta nu a dispărut.

Nu prezintă relevanţă juridică nici comparaţia cu dosarul nr. x/2020 din moment în acest dosar s-a constatat existenţa exproprierii de fapt datorită impunerii de către autoritatea publică a unei servituţi de utilitate publică, adică prin acordarea unei destinaţii unice de drum, or, în speţă, a fost schimbat regimul urbanistic al terenurilor, respectiv din CB6 în Is_A şi din V3a în Va, ceea ce nu poate echivala în niciun caz cu o restrângere totală a dreptului de proprietate ca şi în cazul drumului.

Legat de menţionarea dosarului nr. x/2012, prin care s-ar fi constatat existenţa unui refuz cu privire la însuşirea unei documentaţii cadastrale necesare pornirii procedurii de autorizare, recurenţii-pârâţi au arătat că acest dosar are ca obiect terenurile cu numerele cadastrale x. Prin acelaşi PUZ din 2010 s-a aprobat şi un PUD, prin care s-a permis construirea unui spaţiu comercial pe terenul cu nr. cadastral x, astfel că, indiferent de restul terenurilor, pe parcela ce face obiectul prezentei acţiuni, cu nr. cadastral x, se poate construi, iar neînceperea lucrărilor de construire se impută reclamantei, fapt pentru care autoritatea publică nu poate fi trasă la răspundere.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că PUZ 2010 şi-a încetat valabilitatea datorită conduitei reclamantei care nu a început să demareze în decursul celor 4 ani, perioadă prelungită ulterior cu încă 18 luni, de valabilitate a documentaţiei PUZ formalităţile pentru emiterea unei autorizaţii de construire, astfel încât adoptarea unui alt PUG în anul 2014 să nu împieteze asupra drepturilor deja recunoscute, făcând trimitere la prevederilor HCL nr. 493/2014 de aprobare a PUG şi la prevederile art. 31 alin. (4) şi (5) din Regulamentul Local de Urbanism aferent.

Or, noul PUG nu poate reprezenta o expropriere de fapt în contextul PUZ 2010 din moment ce această din urma documentaţie a încetat fără vreo legătură de cauzalitate cu noul PUG, schimbările intervenite prin PUG 2014 nu pot echivala cu golirea dreptului de proprietate al reclamantei şi nici nu poate fi vorba de o ingerinţă a autorităţii locale în exercitarea dreptului de proprietate ori de o restrângere a exerciţiului acestuia, făcând trimitere la art. 44 din Constituţie, art. 480 şi art. 556 alin. (2) C. civ.

Contrar susţinerilor reclamantei, încadrările urbanistice nu se traduc într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere faptică, ci duc la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. I din Protocolul nr. 1 la Convenţie, referitor la protecţia proprietăţii private.

Trebuie observat faptul că schimbarea per ansamblu a regimului urbanistic al întregului teren vizat de PUZ 2010 (care a fost GB6 şi V3a) în M3, Va şi Is_A conform noului PUG este mai favorabilă, o analiză trunchiată doar a anumitor parcele duce la denaturarea concluziilor cu privire la intervenţiile urbanistice incidente şi reclamate.

Au precizat că PUG 2014, în comparaţie cu vechiul PUG 1999, este mai permisiv, iar în ceea ce priveşte PUZ 2010, nu există o legătură de cauzalitate între pierdearea beneficiului acestor încadrări şi apariţia PUG 2014, mai ales că adoptarea noului PUG este şi o obligaţie legala a autorităţii publice locale. In acelaşi timp, dacă ar fi să comparăm PUZ cu noul PUG, V3a necesita elaborarea unui PUZ, Va având permisiuni similare, iar Is A poate fi schimbat prin PUZ, aşa cum anterior s-a elaborat un PUZ pentru a obţine schimbările dorite.

Astfel, analizând în integralitate datele speţei, se poate observa că nu există niciun prejudiciu adus reclamanţilor în urma adoptării noului plan urbanistic general.

Pretinzând neanalizarea de către instanţa de apel a argumentelor ce au privit condiţiile unei exproprieri de fapt, recurenţii-pârâţi au arătat că ingerinţa reclamată trebuie să servească interesului public, să fie legală şi să treacă testul proporţionalităţii pentru a nu fi considerată o atingerea adusă dreptului de proprietate şi astfel o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Au menţionat că Legea nr. 350/2001 reglementează competenţa autorităţilor administraţiei publice locale de a stabili regimul urbanistic la nivelul localităţii ori a unităţii administrativ-teritoriale în perimetrul căreia îşi are jurisdicţia, putând, din punct de vedere urbanistic, să reglementeze modul de folosire al bunurilor imobile, respectiv al terenurilor aflate în proprietate privată în consens cu cerinţele şi nevoile interesului public şi al celui individual reprezentat de titular.

Or, Municipiul Cluj-Napoca a acţionat în limite legale şi în deplină concordanţă cu interesul suprem al comunităţii, schimbarea încadrării urbanistice fiind legală, serveşte interesul public şi este o măsură proporţională.

În ceea ce priveşte legalitatea schimbării încadrării terenului conform noului PUG, recurenţii-pârâţi au făcut trimitere la dosarul nr. x/2017 al Tribunalui Cluj, secţia de contencios administrativ, în care reclamanta a solicitat anularea prevederilor PUG pentru suprafaţa de teren, solicitare care însă a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 2209/2018, menţinută prin decizia civilă nr. 387/2019 a Curţii de Apel Cluj. Instanţele de contencios administrativ au reţinut că în noul PUG pentru terenul reclamantei s-au stabilit funcţiuni ce au legătură cu investiţiile publice, respectiv instituţii publice, culturale, scoli, spitale, spaţiu verde, însă în egală măsură instanţele au apreciat că această reîncadrare a destinaţiei proprietăţii private a intrat în competenţele autorităţii publice, iar viziunea urbanistică a municipiului nu se impune a fi cenzurată în această speţă.

În ceea ce priveşte interesul public, în referire la încadrarea în Va, recurenţii-pârâţi au făcut timitere la art. 1, art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, susţinând că activitatea de amenajare a teritoriului si de urbanism trebuie să se desfăşoare cu respectarea autonomiei locale. autoritatea publică având responsabilitatea dezvoltării armonioase a teritoriului aflat în raza sa de competenţă, fiind instituită expres şi răspunderea potrivit legii, a autorităţilor administraţiei publice centrale si locale, pentru modul în care aduc la îndeplinire activitatea de amenajare a teritoriului.

Astfel, autorităţilor administraţiei publice locale le revine dreptul şi obligaţia de a organiza şi amenaja teritoriul din perspectivă urbanistică, inclusiv în modalitatea schimbării încadrării unei UTR, aceasta chiar si în condiţiile în care situaţia terenului sau a împrejurărilor acestuia nu ar fi schimbată, câtă vreme amenajarea teritoriului trebuie să fie, printre alte caracteristici, şi una prospectivă, în funcţie de tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale si culturale.

Cu privire la terenul având ca destinaţie spaţiu verde, cu nr. cad. x, recurenţii-pârâţi au arătat că acesta a avut destinaţia de spaţiu verde - UTR V3a (spaţii verzi pentru agrement, baze de agrement, parcuri de distracţii), conform vechiului PUG aprobat în anul 1999, destinaţie care s-a menţinut prin PUG 2014, ţinând seama de dispoziţiile O.U.G. nr. 114/2007.

De altfel, în acest sens au fost şi dispoziţiile instanţei de judecată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj, în care au figurat aceleaşi părţi, parte din problemele de drept invocate fiind similare, sens în care este incidentă puterea lucrului judecat.

Aşadar, faţă de interdicţia legală prevăzută de art. 18 alin. (5)-(7) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 47/2012, autoritatea publică nu ar fi putut modifica în mod legal prin noul PUG destinaţia de spaţiu verde a suprafeţei de cca. 4,4 ha menţinută prin HCL nr. 474/2010 în UTR V2a şi V3a.

De asemenea, interdicţia modificării destinaţiei de spaţiu verde a terenului este prevăzută în art. 71 din O.U.G. nr. 195/2007 privind protecţia mediului, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 114/2007, normă în vigoare la adoptarea HCL nr. 474/14.12.2010 privind aprobarea Planului Urbanistic Zonal str. x - str. x - zona C. şi pe care Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a respectat-o.

În conformitate cu prevederile Regulamentului de urbanism aferent PUZ aprobat prin HCL nr. 474/2010 şi a planşei de reglementări urbanistice, imobilele ce fac obiectul litigiului aveau încadrarea funcţională parţial în UTR CB 6 zonă situată în afara cartierului central care grupează funcţiuni complexe de importanţă supramunicipală şi municipală, conţinând instituţii, servicii şi echipamente publice, servicii de interes general (servicii manageriale, tehnice, profesionale, sociale, colective şi personale, comerţ, hoteluri, restaurante loisir) centru de conferinţe şi expoziţii interbaţionale şi de locuinţe şi parţial în UTR V3a (nereglementat specific prin PUZ, se menţin prevederile RLU PUG aferente).

Prin urmare, încadrarea în UTR Va a existat pe vechiul PUG şi a rămas neschimbat chiar şi prin PUZ 2010, menţinut la fel în noul PUG în mod corect datorită prevederilor legale incidente, astfel că o asemenea încadrare nu provoacă niciun prejudiciu în comparaţie cu vechiul PUG şi nici în comparaţie cu PUZ 2010, protecţia spaţiilor verzi fiind instituită la nivel de lege.

Tot de interes public a fost considerată protecţia mediului în jurirpudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (G.I.E.M. S.RX. şi alţii împotriva Italiei (fonduri) [CG], § 295; Bănia Nova S.A. contra Spaniei (dec); Chapman v. United Regatul [CG], § 82). în cazul Hamer împotriva Belgiei (§ 79), Kyrtâtos c. Grecia, § 52).

În referire la încadrarea în Is_a, recurenţii-pârâţi au arătat că, potrivit regulamentului local de urbanism, UTR Is_a reprezintă o zonă a ansamblurilor independente, dedicate instituţiilor şi serviciilor publice şi de interes public, făcând trimitere la ceea ce semnifică noţiunea de instituţie, funcţiunile şi calsificarea acestora. S_Is reprezintă subzona de instituţii şi servicii publice şi de interes public constituite în clădiri dedicate situate în afara zonei central, aparţinând instituţiilor publice sau de interes public.

Toate aceste aspecte denotă faptul că adoptarea unei astfel de încadrări urbanistice deserveşte interesul public.

Referitor la condiţia proporţionalităţii, recurenţii-pârâţi au susţinut că scopul testului de proporţionalitate este de a stabili în primul rând modul şi măsura în care reclamanta au fost restricţionaţi în exercitarea dreptului afectat de ingerinţa reproşată şi care au fost consecinţele negative ale restricţiei impuse exercitării dreptului reclamantei asupra situaţiei sale. Ulterior, acest impact este verificat în raport cu importanţa interesului public servit.

Raportat la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate privată al reclamantei, o asemenea încălcare există doar în situaţia în care, prin reglementări urbanistice se depăşeşte limita reglementării folosinţei bunurilor, ajungându-se la o veritabilă expropriere de fapt. Or, pentru a hotărî că a avut loc o asemenea expropriere de fapt, trebuie comparată situaţia actuală a terenului cu situaţia din trecut, fiind în prezenţa unei încălcări a dreptului de proprietate doar atunci când situaţia actuală limitează considerabil acest drept faţă de situaţia din trecut.

Utilizările admise zonei Is_a sunt instituţii şi servicii publice sau de interes public - funcţiuni administrative, funcţiuni de cultură, funcţiuni de învăţămînt şi cercetare, funcţiuni de sănătate şi asistenţă socială, funcţiuni de cult. Se conservă de regulă actualele utilizări, ce pot fi dezvoltate, reorganizate sau modernizate, în conformitate cu necesităţile actuale. Utilizările admise cu condiţionări, sunt locuinţe de serviciu permanente sau temporare, în condiţiile stabilite de Legea nr. 114/1996, cu condiţia ca acestea să fie destinate exclusiv angajaţilor, acordate în condiţiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale, respectiv clădiri de cazare - (semi)hoteliere, de apartamente, cămine, internate - ale instituţiilor de învăţământ/cercetare cu condiţia ca proprietatea şi administrarea să aparţină acestora; conversii funcţionale, cu condiţia ca noile folosinţe să facă parte de asemenea din categoria instituţiilor şi serviciilor publice sau de interes public şi să fie compatibile cu clădirile existente; garaje/parcaje pentru personal şi vizitatori amplasate subteran sau suprateran, în părţi/corpuri de clădiri, în anumite condiţii, enumerate de recurenţii-pârâţi; elemente aferente infrastructurii tehnico-edilitare, cu condiţia amplasării acestora în subteran sau în afara spaţiului public.

Au precizat că încadrarea CB 6 reprezintă zona situată în afara cartierului central care grupează funcţiuni complexe de importanţă supramunicipală şi municipală, conţinând instituţii, servicii şi echipamente publice, servicii de interes general (servicii manageriale, tehnice, profesionale, sociale, colective şi personale, comerţ, hoteluri, restaurante, loisir), centru de conferinţe şi expoziţii internaţionale, locuinţe.

Din analiza comparativă a celor două încadrări se observă că în CB 6, pe lângă instituţii şi servicii publice, care apar şi la Is_a a fost instituită şi posibilitatea de a edifica clădiri pentru servicii de interes general (servicii manageriale, tehnice, profesionale, sociale, colective şi personale, comerţ, hoteluri, restaurante, loisir), centru de conferinţe şi expoziţii internaţionale, locuinţe.

În UTR Is_a apare în schimb posibilitatea de a se construi în interes public funcţiuni administrative, funcţiuni de cultură, funcţiuni de învăţământ şi cercetare, funcţiuni de sănătate şi asistenţă socială, funcţiuni de cult precum şi clădiri de cazare - (semi)hoteliere, de apartamente, cămine, internate - ale instituţiilor de învăţământ/cercetare cu condiţia ca proprietatea şi administrarea să aparţină acestora.

În ceea ce priveşte conţinutul dreptului de proprietate, recurenţii-pârâţi au considerat că acesta nu trebuie limitat la construire de locuinţe şi spaţii comerciale, astfel cum şi-a dorit reclamanta la momentul achiziţionării terenului, aceasta având posibilitatea ca şi la momentul vechiului PUG, de a întocmi un PUZ pentru a obţine derogări de la încadrarea dată prin PUG 2014, prin adoptarea noului PUG neavând loc o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantei.

În cazul în care instanţa de judecată ar considera că ar exista totuşi o ingerinţă parţială, aspect pus în discuţie în cadrul şedinţei publice din 19 septembrie 2024, recurenţii-pârâţi au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată având în vedere modul de formulare al petitelor care urmăresc o soluţie bazată pe o eventuală expropriere totală care nu este incidenţă, astfel cum rezultă din prevederile urbanistice incidente.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că parcelele care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată au devenit identificate astfel: cartea funciară nr. x, nr. cad. x în suprafaţă de 1521 mp (în loc de 1522), cartea funciară nr. x, nr. cad. x în suprafaţă de 4570 mp (în loc de 4590), date de carte funciară care nu au fost menţionate în decizia atacată, iar suprafeţele fiind mai mici, se impune modificarea şi a sumei reprezentând despăgubirile.

Au mai menţionat că cererea de chemare în judecată a fost formulată pe o parte a numărului cadastral pentru cei 1.522 mp, parcelă care a devenit M3 prin noul PUG, astfel că se impune, în principal, respingerea acţiunii pentru această solicitare, invocând incidenţa motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca urmare a încălcării art. 9 C. proc. civ.

Au precizat că cele două numere cadastrale noi au fost dezmembrate din nr. cad, însă reclamanta a învestit instanţa de judecată şi cu o parte din numărul cadastral x, acţiunea neputând admisă astfel pentru noul număr cadastral x care nu figurează în petit, ci figurează o suprafaţă de 1.522 mp din nr. cad. x. În subsidiar, se impune completarea cu noile date cadastrale şi cu calculul corespunzător al sumei de despăgubiri.

În ceea ce priveşte suma reprezentând contravaloarea parcelelor, la calculul acesteia s-a luat ca şi premiză încadrarea în UTR M3, deşi încadrările incidente sunt: CB6 şi V3a, potrivit PUZ 2010, CB5 şi V3a, potrivit vechiul PUG, şi Is-a cu Va, potrivit noului PUG, astfel că prin faptul că a fost avută în vedere suma rezultată dintr-o încadrare fără relevanţă în cauză şi incorectă din punct de vedere juridic, au consideart că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor urbanistice şi este nelegală.

În atare condiţii, se impune efectuarea unui nou raport de expertiză, întrucât suma actuală nu reflectă prejudiciul produs prin schimbarea încadrării urbanistice prin intermediul noului PUG, încadrare care nu a fost niciodată M3.

Totodată, au precizat că expertiza cuprinde erori grave care cu consecinţe semnificative asupra rezultatului final din moment ce marja de negociere de 5% este mică şi nu reflectă realitatea, la terenuri marja de negociere este superioară, respectiv 10-15%; comparabila 3 situată în zona D. ar fi necesitat ajustare negativă (criteriul localizare); comparabilele se ajustează pozitiv/negativ pentru diferenţele de suprafaţă faţă de proprietatea evaluată, ajustarea ţinând cont de valoarea din piaţă raportat la suprafaţa utilă (criteriul suprafaţă teren), însă ajustările estimate sunt foarte mici, comparabilele au suprafeţe semnificativ mai mici decât subiectul evaluat (comparabila 1 reprezintă 27% din suprafaţa terenului subiect, comparabila 2 reprezintă 36 % din suprafaţa terenului subiect, comparabila 3 reprezintă 19%, comparabila 4 reprezintă 20%); ajustarea în raport de criteriul "Cea mai bună utilizare" în funcţie de încadrarea urbanistică se face la "Restricţii legale"- criteriu specific tranzacţionării şi este poziţionat în grila de calcul înaintea criteriului "Localizare", conform Standardelor de evaluare a Bunurilor din România care includ o succesiune de aplicare a ajustărilor.

II.2 Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea formulată la 05 martie 2025, prin poştă electronică, în termen legal, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea poziţiei procesuale, a arătat că în ceea ce priveşte categoria criticilor care vizează temeinicia hotărârii, prin prisma statuărilor instanţei de apel cu privire la starea de fapt sau aprecierea probelor administrate, acestea sunt inadmisibile în faţa instanţei de recurs. Prin intermediul căii de atac a recursului nu se pot aduce critici asupra stării de fapt reţinute de către prima instanţă şi instanţa de apel, după cum nu se poate nici reclama existenta unei alte stări de fapt, distincte, de cea consemnată de către instanţa de fond şi instanţa de apel.

Recursul nu este o cale devolutivă de atac. Prin urmare, sunt date în competenţa instanţei de control judiciar exclusiv chestiunile care ţin de legalitatea deciziei instanţei inferioare, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente în cauză.

În acest context, orice critică adusă de recurenţi cu privire la conţinutul probelor cu raportul de expertiză evaluatoare, raportul de expertiză în urbanism efectuate în cauză, proba cu înscrisurile administrate în cauză, precum şi solicitarea de efectuare a unui nou raport de expertiză de evaluare sunt cereri/aspecte inadmisibile în acest stadiu procesual şi se impun a fi respinse ca atare.

Astfel, criticile recurenţilor referitoare la compararea regimurilor urbanistice aferente proprietăţii intimatei sunt critici care vizează temeinicia hotărârii şi nu legalitatea acesteia, deoarece in cauzi s-a administrat cu privire la acest aspect proba cu expertiză în urbanism, prin intermediul căreia expertul a arătat în ce constau diferenţele de regim urbanistic aferent UTR Va vs UTR V3a şi/sau UTR M3, UTR CB6 vs UTR Is_A.

Or, aspectele referitoare la regimul urbanistic al imobilelor proprietatea intimatei, la tipul construcţiilor care puteau fi edificate în baza vechii reglementări urbanistice, respectiv tipul construcţiilor şi destinaţia acestora care pot fi edificate conform prezentei reglementări urbanistice, au făcut obiectul analizei expertului în urbanism şi mai apoi analizei acestei probe tehnice de către instanţa de apel, avută în vedere la pronunţarea hotărârii, critici care ţin de temeinicia hotărârii, întrucât vizează conţinutul probelor administrate, respectiv modul în care instanţa de judecată a analizat probatoriul administrat în cauză, care se impun a fi respinse.

Referitor la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata-reclamantă a susţinut că acesta a fost invocat în mod formal, întrucât din conţinutul recursului, nu se poate identifica nici o critică care să vizeze încălcarea unei prevederi de procedură.

Au menţionat că în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul nemotivării deciziei atacate, recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra apărărilor invocate prin actele depuse în termenul legal la dosarul cauzei, precizând în fapt şi în drept motivele de inadmisibilitate şi netemeinicie a cereri de chemare în judecată.

Or, prin hotărârea recurată, curtea de apel a admis apelul formulat de reclamantă, expunând, pe larg, argumentele care au stat la baza pronunţării soluţiei de admitere a apelului, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

În referire la critica cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă a arătat că recureţii au susţinut că nu se poate reţine producerea unui prejudiciu prin efectul adoptării HCL nr. 493/2014, întrucât încadrarea imobilelor aparţinând acestei în UTR ls_A nu echivalează cu o interdicţie de constuire, precizând că instanţa de apel a interpretat în mod greşit prevederile noului PUG şi RLU aferent.

Or, în susţinerea acestui motiv de recurs, părţile adverse au plecat de la o premisă greşită, prin care au încearcă să modifice atât obiectul judecăţii, cât şi realitatea faptică şi juridică.

Contrar susţinerilor recurenţilor, pe terenul aflat în proprietate nu se mai pot edifica construcţii cu destinaţie comercială sau rezidenţială, ci doar anumite tipuri de clădiri, aferente unei destinaţii sau utilizări publice, premisă reţinută în mod corect şi analizată de către instanţa de apel, făcând distincţia între reglementările urbanistice PUZ 2010 şi PUG 2014, pe baza raportului de expertiză în urbanism, şi concluzionând în mod corect că UTR CB6 (PUZ 2010) permitea edificarea şi a unor construcţii cu destinaţie publică şi a celor cu destinaţie privată, pe când UTR actual IsA (PUG 2014) permite doar edificarea de construcţii cu destinaţie publică, iar UTR V3A (PUZ 2010) permitea edificarea unor construcţii private specializate în limitele POT şi CUT rezultate din proiecte de amenajare, în timp ce încadrarea actuală Va (PUG 2014) nu mai permite edificarea niciunui tip de construcţii.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, încadrarea urbanistică aferentă proprietăţii reclamantei nu este compatibilă cu desfăşurarea unei activităţi comerciale, generatoare de profit, de către o societatea comercială.

Intimata-reclamantă a relevat caracterul nefondat şi al criticii prin care recurenţii au afirmat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit faptul că dreptul său de proprietate privată a fost grav vătămat şi afectat prin reîncadrarea urbanistică a proprietăţii sale, întrucât această schimbarea s-a făcut pentru a satisface interesul general/public.

Satisfacerea interesului public sau colectiv nu trebuie să aducă atingere dreptului de proprietate privată în maniera realizată de către recurenţi, respectiv prin anihilarea totală sau golirea acestuia de conţinut, discuţia în cauză purtând asupra unui conflict între interesul public general şi interesul privat individual.

În mod cert, principiile şi practica C.E.D.O. admit faptul că dreptul de proprietate nu este unul absolut, anumite ingerinţe fiind admise, sub rezerva existenţei unor prevederi legale emise conform interesului general, însă posibilitatea autorităţii publice de a reglementa exercitarea dreptului de folosinţă în conformitate cu interesul general trebuie intepretată în lumina principiului consacrat de norma general instituită de par. 1 teza I a art. 1 Protocol din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, demers ce implică parcurgerea testului legalităţii, scopului legitim şi a proporţionalităţii ingerinţei.

Or, Legile nr. 33/1994 şi nr. 255/2010 nu conţine prevederi în sensul confirmării existentei unui "drept de rezervare" a proprietăţii prin documentaţii de urbanism în scopul folosirii viitoare a proprietăţii în scop public, iar încadrările urbanistice ale proprietăţii reclamantei au corespondent în planul legilor exproprierii într-o ipoteză ce impunea autorităţii să efectueze expropriere formală a reclamantei, în condiţiile art. 6 din Legea nr. 33/1994 şi a art. 1 din Legea nr. 255/2010.

A considerat că ingerinţa trebuie să respecte raportul rezonabil de proportionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit, însă în speţă inexistenţa unei indemnizaţii prealabile sau măcar concomitente cu instituirea ingerinţei autorităţii în exercitarea normală a atributelor dreptului de proprietate face ca echilibrul şi proporţionalitatea măsurilor şi efectelor, privite prin prisma art. 1 din Legea nr. 33/1994 şi a art. 44 din Constituţia României să fie încălcate de prevederile PUG 2014.

Astfel, conduita autorităţilor încalcă cele două laturi ale obligaţiilor impuse de art. 1 al Protocolului 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: obligaţiile pozitive şi obligaţiile negative. Statul trebuie să ia măsurile necesare protejării proprietăţii private, dar să se şi abţină de la acte care aduc atingere acesteia.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat, de asemenea, că exproprierea poate să fie şi una de fapt, atunci când, deşi persoana rămâne formal proprietar al bunului, ea nu mai dispune de elementele esenţiale ale dreptului de proprietate, pe care, deşi îl are, nu îl poate exercita (cauza Bugajny c. Polonia, cauza Mellacher c. Austria, cauza Loizidou c. Turciei).

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

La 26 mai 2025, prin poştă, recurenţii-pârâţi Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar, au formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamantei, faţă de susţinerile acesteia cu privire la inadmisibilitatea criticilor ce privesc decizia atacată sub aspectul obiecţiunilor aduse probei cu expertiza în urbanism şi cea în evaluare.

Or, speţa dedusă judecăţii priveşte interpretarea normele legale cuprinse în documentaţiile de urbanism incidente şi legislaţia aplicabilă urbanismului din moment ce obiectul cauzei îl constituie solicitarea de despăgubiri ca urmare a schimbării încadrării urbanistice a terenurilor.

Astfel, în acest caz specific expertiza în sine discută normele de drept aplicabile, neexistând neapărat o opinie tehnică care să poată fi separată de legea urbanismului, astfel că orice discuţie pe marginea acestei expertize reprezintă discuţii de drept, astfel că se încadrează în motivele de nelegalitate.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 19 decembrie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din 13 martie 2025, s-a fixat termen de judecată la 03 iunie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În prealabil, Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanţială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel, ambele îndreptăţite şi obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt şi de drept).

Aşa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de instanţele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Ca urmare, vor fi înlăturate în totalitate motivele de recurs care tind la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de ultima instanţă de fond, motive prin care se critică deopotrivă însuşirea expertizei administrate în cauză, ale cărei concluzii sunt criticate a fi eronate de către recurenţi.

În mod suveran, pe temeiul probelor a fi administrate, ultima instanţă devolutivă a reţinut o schimbare de regim urbanistic care restrânge în mod semnificativ posibilităţile de construire recunoscute în favoarea proprietarului terenului la data dobândirii dreptului de proprietate. Chiar dacă aceste chestiuni pun în discuţie şi regulile de urbanism local, interpretarea şi aplicarea concretă a acestor reguli locale cu caracter tehnic relevă o apreciere a cărei natură este preponderent una factuală, urmând a fi respectată în analiza legalităţii deciziei recurate, în condiţiile în care raţionamentul expus nu relevă vicii formale sau logice care ar putea fi cenzurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Contrar afirmaţiilor recurenţilor, nu pot fi cenzurate concluziile expertizei ca reprezentând veritabile dezlegări asupra unor probleme de drept, această susţinere fiind de altfel contrazisă de înseşi dispoziţiile art. 330 C. proc. civ., din care rezultă că expertiza se administrează atunci când pentru lămurirea unor chestiuni de fapt sunt apreciate de instanţă a fi necesare cunoştinţe de specialitate.

Nu poate fi primită din această perspectivă nici critica nemotivării, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a răspuns, în substanţă, criticilor formulate, chiar dacă nu a detaliat fiecare argument în parte, ci le-a răspuns prin considerente comune, ceea ce corespunde standardului legal enunţat de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pentru aceleaşi considerente, nu au a fi cenzurate nici statuările instanţei de apel cu privire la posibilitatea sau imposibilitatea schimbării ulterioare a regimului urbanistic edictat în prezent, a cărui legalitate a fost de altfel stabilită în procesul anterior din faţa instanţei de contencios administrativ, instanţă a cărei hotărâre se bucură de autoritatea lucrului judecat.

Trebuie observat însă că instanţa de apel a apreciat, într-o manieră în esenţă eronată, că "dreptul de a folosi un imobil-teren implică şi dreptul de a construi, conform regimului său juridic. Or, dreptul de a construi face parte din dreptul asupra bunului, astfel că orice limitare/încălcare a dreptului de a construi va reprezenta implicit o limitare/încălcare a dreptului de proprietate asupra bunului."

Aceste considerente vor fi înlăturate, întrucât relevă o neînţelegere a rolului regulilor de urbanism în conturarea limitelor dreptului de proprietate, chiar dacă, în concret, aplicarea legii în cauză nu se vădeşte a fi eronată, ceea ce nu implică o nouă casare.

Art. 44 alin. (1) din Constituţie ocroteşte şi garantează dreptul de proprietate, dar stabileşte deopotrivă că prin lege vor fi stabilite conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. Totodată, art. 44 alin. (7) din Constituţie prevede că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Aşadar, textul constituţional în vigoare se înscrie într-o lungă tradiţie constituţională, începând cu Constituţia Regatului României din anul 1923, care reglementează dreptul de proprietate (şi) ca o funcţie socială, iar nu ca un drept care poate fi absolutizat în raport cu toate celelalte exigenţe şi interese legitime ale colectivităţii. Dreptul de proprietate conferă plenitudinea prerogativelor specifice unui drept real, întrucât este definit de art. 555 alin. (1) C. civ. ca fiind dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, dar şi acest text de lege adaugă că acest drept urmează a fi exercitat în limitele stabilite de lege, limitarea prerogativelor conferite titularului dreptului de proprietate fiind posibilă prin lege (în sensul larg al termenului) - art. 556 alin. (2) C. civ.

Este prin urmare de principiu că, în materie imobiliară, categoria de folosinţă şi afectaţiunea unui teren este reglementată prin norme imperative de urbanism, care corespund unor interese legitime ale colectivităţii şi care primează faţă de ideea, repudiată expres de Constituţie şi de realităţile unei societăţi moderne, că proprietarul ar putea face (construi) ce vrea pe terenul său, fără restricţii sau îngrădiri.

Nu există de lege lata - şi nu ar trebui să existe de lege ferenda - un drept al proprietarului unui teren de a-şi alege discreţionar regimul de urbanism chiar şi pentru zonele construibile, aspecte precum funcţiunile urbane admise, regimul de înălţime, coeficientul de utilizare a terenului etc. fiind supuse reglementărilor de urbanism incidente, ca în orice stat civilizat. Este bunăoară exclus a se admite că într-o zonă cu locuinţe individuale, cu regim de înălţime redus, ar putea fi cerută şi obţinută aprobare pentru edificarea unor blocuri înalte. Înalta Curte constată însă că aceste chestiuni exced cauzei de faţă, ele fiind expuse doar complementar pentru a justifica legalitatea şi scopul legitim al regulilor de urbanism.

În jurisprudenţa consolidată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, problema atingerilor aduse dreptului de proprietate (protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) a fost tratată din mai multe perspective.

Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 cuprinde trei reguli distincte: prima regulă, care figurează în prima teză a primului paragraf, are un caracter general şi enunţă principiul dreptului la respectarea bunurilor; cea de a doua regulă, cuprinsă în a doua teză a primului paragraf, se referă doar la privarea de proprietate şi face obiectul anumitor condiţii, iar cea de a treia regulă, prevăzută la al doilea paragraf, recunoaşte faptul că statele contractante au dreptul, inter alia, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general [Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, pct. 61; Iatridis împotriva Greciei (MC), pct. 55; J.A. Pye (Oxford) Ltd şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd împotriva Regatului Unit (MC), pct. 52; Anheuser-Busch Inc. împotriva Portugaliei (MC), pct. 62; Ališić şi alţii împotriva Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei, Serbiei, Sloveniei şi Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), pct. 98; Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), pct. 44; Broniowski împotriva Poloniei (MC), pct. 134; şi Vistinš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), pct. 93].

Odată ce Curtea reţine că a existat o ingerinţă în drepturile reclamantului, examinează, în fiecare cauză, din ce categorie dintre cele de mai sus face parte ingerinţa reclamată. În cazul în care dreptul de proprietate al reclamantului a fost atins în temeiul dispoziţiilor de drept intern, va examina cauza în temeiul celei de-a doua teze a primului paragraf, şi anume ca privare de proprietate. Privarea de proprietate acoperă o serie de situaţii, indiferent de modul în care sunt clasificate în temeiul dreptului intern, în cazul în care însăşi substanţa unui drept individual a fost stinsă.

În jurisprudenţa Curţii, măsurile legislative, administrative sau faptice mai puţin radicale decât privarea de proprietate au fost clasificate drept "reglementarea folosinţei bunurilor". În anumite cauze, a fost trasată o linie fină între măsurile care se califică drept reglementarea folosinţei bunurilor şi cele care reprezintă privare de proprietate. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte distincţia care trebuie făcută între reglementarea folosinţei bunurilor şi măsurile examinate de Curte în temeiul primului principiu general al dreptului la respectarea bunurilor. În general, cu cât este mai puţin intruzivă măsura, cu atât mai mult se pretează analizei în temeiul primului principiu general decât din perspectiva reglementării folosinţei bunurilor.

Instanţa de recurs mai reţine că, în aceeaşi jurisprudenţă, măsuri similare pot fi clasificate diferit de către Curte (de ex., în Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, pct. 62-64, un ordin de expropriere combinat cu o interdicţie de a construi pentru o perioadă de timp considerabilă a fost considerat reglementare a folosinţei bunurilor, în timp ce măsuri similare au fost examinate în temeiul principiului general în Phocas împotriva Franţei, pct. 52; Iatridis împotriva Greciei (MC), pct. 55; Katte Klitsche de la Grange împotriva Italiei, pct. 40; Pialopoulos şi alţii împotriva Greciei, pct. 53. Similar, în Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, pct. 34, stingerea pretenţiei de a primi o despăgubire printr-o intervenţie legislativă a fost considerată privare de proprietate, în timp ce în Rafinăriile greceşti Stran şi Stratis Andreadis împotriva Greciei Curtea a examinat acelaşi tip de măsură în temeiul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1).

Prin urmare regulile şi restricţiile legilor de urbanism, care limitează, după caz, tipul de construcţie, regimul de înălţime, coeficientul de utilizare/ocupare a terenului, volumul admisibil, utilizările admise etc. nu constituie încălcări ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO şi nici ale art. 44 din Constituţie, fiind reglementări permise cu privire la folosinţa bunurilor.

În cauza de faţă, trebuie subliniat că, în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a dezlegat anumite chestiuni de drept care nu pot fi ignorate de prezenta instanţă de recurs, şi aceasta chiar dacă analiza proprie asupra acestor aspecte ar fi fost, eventual, una diferită, întrucât se opun dispoziţiile art. 501 şi ale art. 430 C. proc. civ.

În această privinţă, în primul ciclu procesual, instanţa de casare a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost evidenţiată, cu caracter de principiu, cerinţa existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere, inclusiv în materia limitărilor care pot fi aduse dreptului de proprietate.

Prin urmare, din dispoziţiile legale, constituţionale şi convenţionale arătate în precedent, instanţa de recurs a reţinut că orice diminuare a exerciţiului atributelor pe care legea i le recunoaşte titularului dreptului de proprietate prin măsuri ale autorităţilor publice reprezintă o restricţie adusă dreptului la proprietate, susceptibilă de analiză în temeiul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

În privinţa acestor ingerinţe, care nu sunt de plano inadmisibile, instanţa de recurs a impus instanţei de rejudecare să efectueze o analiză a proporţionalităţii ingerinţei, ceea ce instanţa de apel a şi făcut.

Astfel, instanţa de recurs a statuat că, pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, se impune ca imixtiunea autorităţii în dreptul de proprietate privată să îndeplinească anumite criterii, respectiv: trebuie să respecte principiul legalităţii şi să urmărească un obiectiv legitim prin mijloace proporţionale cu obiectivul urmărit, neîndeplinirea uneia din aceste condiţii născând dreptul la despăgubiri pentru titularul dreptului afectat.

Instanţa de recurs a conturat anumite criterii care trebuiau avute în vedere cu ocazia rejudecării, arătând că, în cauza de faţă, verificarea criteriului existenţei "justului echilibru" între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cerinţele privind protecţia dreptului de proprietate al reclamantei apare ca fiind un aspect decisiv pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, şi, prin urmare, dacă există un drept la dezdăunare a recurentei din partea autorităţii publice. Această evaluare, asupra căreia instanţa de apel are deplină jurisdicţie, presupune, evident, o examinare globală a diferitelor interese în cauză, scopul criteriului proporţionalităţii fiind de a stabili, în primul rând, cum şi în ce măsură a fost limitată reclamanta în exercitarea dreptului afectat de măsura denunţată şi care au fost consecinţele adverse ale restricţiei impuse asupra exercitării dreptului de proprietate în situaţia sa, cu luarea în considerare a tuturor factorilor relevanţi în funcţie de circumstanţele acestei cauze(cum ar fi, de exemplu, regimul juridic al terenurilor la momentul achiziţionării şi evoluţia în timp a acestuia, calitatea petentei de societate comercială şi miza terenurilor pentru aceasta, existenţa a două terenuri cu regim juridic diferit, factorul timp etc).

Aceste considerente, care trasează limitele rejudecării, nu pot fi ignorate în analiza căii de atac declarate, fiind decisive pentru aprecierea caracterului nefondat al acesteia.

În urma aprecierii nemijlocite a probelor şi a evaluării regulilor de urbanism locale, curtea de apel a apreciat că ingerinţa în dreptul de proprietate ar fi una excesivă, întrucât regimul urbanistic s-a schimbat în raport cu cel existent la data dobândirii, iar noul regim tehnic conturează reguli specifice unor spaţii dedicate unor funcţiuni de utilitate publică, în sensul larg al termenului.

Nu pot fi primite criticile recurenţilor, potrivit cărora în concret aceste restricţii nu ar fi atât de severe cum le-a caracterizat instanţa de apel, întrucât o atare verificare implică o reevaluare a situaţiei de fapt, incompatibilă cu controlul de legalitate în recurs, care este limitat de dispoziţiile imperative ale art. 488 C. proc. civ.

Constatându-se, prin urmare, că ingerinţele adoptate ar fi unele excesive, instanţa de apel a tras, în drept, concluzia unei veritabile exproprieri de fapt şi a dispus exproprierea de drept, cu consecinţa de altfel judicioasă şi esenţială pentru păstrarea deciziei recurate, a transferului dreptului de proprietate către recurentul Municipiul Cluj-Napoca, contra plăţii unei indemnizaţii apreciată a reprezenta justa despăgubire, cerută de art. 44 alin. (3) din Constituţie şi de lege.

După cum s-a reţinut în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul unei veritabile privări de proprietate, când terenul, faptic, a fost afectat unei utilităţi publice, soluţia justă, în lipsa unei exproprieri formale, este constatarea pe cale judecătorească a exproprierii, dublată de transferul formal al proprietăţii către stat ori unitatea administrativ-teritorială şi de plata unei despăgubiri la valoarea de circulaţie a bunului astfel expropriat.

Hotărârea atacată corespunde acestui standard legal, întrucât instanţa de apel a constatat exproprierea "de fapt", a obligat pârâtul să plătească o justă despăgubire, reprezentând contravaloarea imobilului expropriat, în sumă de 15.231.275 RON şi a constatat că prin efectul plăţii despăgubirii se produce transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantei în patrimoniul expropriatorului pârâtul de rând I, adică Municipiul Cluj-Napoca.

Trebuie observat că niciuna dintre părţi nu a formulat critici din perspectiva caracterului just al despăgubirii, fiind prin urmare stabilit cu caracter definitiv - şi de natură a preveni pretenţii de orice altă natură viitoare - că intimata-reclamantă a fost despăgubită în totalitate pentru proprietatea de care a fost expropriată prin efectul deciziei recurate.

De asemenea, în mod legal şi totodată necesar şi inerent unei exproprieri veritabile s-a dispus transferul dreptului de proprietate asupra terenului expropriat din patrimoniul reclamantei în patrimoniul expropriatorului pârâtul de rând I, adică Municipiul Cluj-Napoca, la data plăţii despăgubirii, pentru a respecta condiţionarea constituţională a caracterului prealabil al justei despăgubiri.

Ca urmare, pe temeiul hotărârii definitivate prin prezenta decizie şi a dovezii de plată a sumei stabilite de instanţă, recurentul Municipiul Cluj-Napoca devine proprietarul deplin al imobilului şi se poate întabula în cartea funciară, iar subsecvent poate afecta terenul intrat în proprietatea sa publică funcţiunilor publice necesare dezvoltării armonioase a oraşului, în condiţiile stabilite de organele administraţiei publice locale, abilitate de lege în acest scop.

Nu sunt prin urmare incidente motivele de recurs invocate, nici din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul urmând a fi respins, ca nefondat, în temeiul considerentelor ce preced şi care substituie în parte analiza în drept a instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Municipiul Cluj-Napoca şi Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca, ambii prin primar împotriva deciziei nr. 377A din 21 noiembrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2025.