Constitutionality challenge to administrative case-file creation rule rejected for lack of nexus with case outcome

Şedinţa publică din data de 03 iunie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei

Prin încheierea de şedinţă din 20 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca nefondată, cererea formulată de petentul A., de recuzare a membrilor completului C20R, compus din doamnele judecător B., C. şi D..

Prin decizia civilă nr. 740R din 1 noiembrie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de petentul A., de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 505 alin. (1) C. proc. civ. şi a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a respins, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 172R/28.02.2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata E. S.R.L., decizie prin care s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 ca inadmisibilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii motivului de recurs vizând excepţia de necompetenţă materială procesuală a instanţei, soluţionată prin încheierea de şedinţă din 15.02.2023, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii pronunţate la 24.05.2023 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestor hotărâri, respectiv împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare şi a soluţiei dispuse cu privire la cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, a declarat recurs petentul A. înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

I.2. Încheierea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 februarie 2025, pronunţate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de petentul A. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Prin decizia civilă nr. 674 din 18 martie 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul A. împotriva încheierii din data de 20 iunie 2024 şi a deciziei civile nr. 740R din 01 noiembrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2024.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 februarie 2025, pronunţate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024 a declarat recurs petentul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 06 martie 2025 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 10 martie 2025 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., fiind stabilit termen de judecată la data de 13 mai 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II.1. Motivele de recurs

Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ. recurentul a susţinut greşita respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, raportat la dispoziţiile art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi alin. (3), art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

În preambulul recursului său, recurentul a susţinut că în faţa instanţei de recurs a invocat trei excepţii de nulitate absolută în considerarea cărora a înţeles să mai invoce două excepţii de neconstituţionalitate, instanţa pronunţându-se asupra acestora înainte de soluţionarea cererii de recuzare formulate la acelaşi termen şi fără ca intimata E. să fie prezentă la dezbateri.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 14 C. proc. civ. privind principiul contradictorialităţii, art. 153 C. proc. civ. privind obligaţia de a cita părţile, art. 224 din acelaşi cod ce reglementează obligaţia instanţei de judecată de a pune în discuţia părţilor toate cererile şi excepţiile formulate, art. 49 C. proc. civ. privind starea cauzei până la soluţionarea cererii de recuzare, precum şi dispoziţiile art. 174 şi art. 176 C. proc. civ. privind nulitatea actelor de procedură.

În temeiul acestor dispoziţii legale, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, recurentul a susţinut că instanţa de recurs a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale fără să citeze intimata din prezenta cauză, fără să pună în discuţia părţilor respectiva cerere şi înainte de soluţionarea cererii de recuzare formulată de către recurent, fapt ce atrage nulitatea absolută şi necondiţionată a încheierii recurate conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de judecată nu poate respinge o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale decât şi în mod limitativ în condiţiile art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, fără a o putea respinge din motive ce ţin de temeinicia acesteia.

În acest sens a arătat că argumentele în temeiul cărora instanţa de recurs a respins cererea recurentului de sesizare a Curţii Constituţionale au privit analiza în fond a excepţiei de neconstituţionalitate şi nu analiza condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În opinia recurentului, instanţa de recurs s-a pronunţat pe fondul excepţiei invocate cu încălcarea şi depăşirea evidentă a atribuţiilor puterii judecătoreşti, susţinând că nu i s-a dat posibilitatea acestuia de a motiva legătura dintre excepţia de neconstituţionalitate.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2022 îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 în sensul că aceasta priveşte dispoziţii dintr-o lege în vigoare, are legătură cu soluţionarea cauzei, a fost ridicată de una dintre părţi şi nu priveşte prevederi care să fi fost constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În susţinerea motivului de recurs, recurentul a menţionat Decizia nr. 766 din data de 15 iunie 2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 549 din 03 august 2011 prin care Curtea Constituţională a reţinut că "legătură cu soluţionarea cauzei au toate dispoziţiile legale de drept substanţial şi de drept procedural care vizează drepturile subiective deduse judecăţii şi fac posibilă desfăşurarea şi finalizarea procedurii judiciare."

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale recurentul a susţinut că dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară sunt neconstituţionale raportat la dispoziţiile art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.

În acest sens a arătat că instanţa de recurs, în mod nelegal la termenul de judecată din data de 25 februarie 2025, în temeiul art. 104 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a creat dosarul asociat în vederea soluţionării cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu cele patru excepţii de neconstituţionalitate ridicate de către, acordând termen de judecată la data de 06 mai 2025 şi a procedat la continuarea judecăţii cauzei fără să pună în discuţia părţilor aceste excepţii şi fără să soluţioneze mai întâi cererea de sesizare.

Faţă de măsura luată de către completul de judecată, recurentul a invocat nulitatea procedurii de judecată a cauzei motivat de faptul că instanţa a dispus măsuri nelegale ce încălcă dispoziţiile art. 245-248 C. proc. civ., iar în considerarea excepţiei de nulitate absolută a ridicat excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentului recurs.

În considerarea normelor prevăzute de art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (3), art. 126 alin. (2) din Constituţie, nu poate exista noţiunea, în opinia recurentului, ca o cauză dedusă judecăţii să fie soluţionată altfel decât în temeiul legii, cum nici nu există posibilitatea ca un judecător să se supună oricărei alte reglementări decât cele prevăzute, în mod absolut şi exclusiv, doar prin lege.

În acest sens s-a susţinut că Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie emană de la o autoritate publică care nu are nicio atribuţie constituţională de legiferare motiv pentru care normele acestuia nu pot fi prevăzute decât prin lege votată de către Parlamentul României.

Concluzionând cu privire la aceste aspecte, recurentul a susţinut că dispoziţiile în temeiul cărora instanţa a dispus continuarea judecării cauzei, respectiv, dispoziţiile art. 104 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu sunt prevăzute printr-o lege ci sunt prevăzute prin acest regulament emis, la data de 14 martie 2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, motiv pentru care doar faţă de aceste prevederi care permit emiterea regulamentului în cauză poate fi invocată de către recurent excepţia de neconstituţionalitate.

În acest context, s-a susţinut că dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară încalcă dispoziţiile art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (3) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie întrucât dispoziţiile acestui articol au condus la luarea unor măsuri, în cauza dedusă judecăţii cu încălcarea gravă, certă şi evidentă a acestor dispoziţii neconstituţionale.

În ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a susţinut că admiterea excepţiei de către instanţa de contencios constituţional ar avea ca efect constatarea nulităţii procedurii de judecată în dosarul nr. x/2024 cu consecinţa anulării hotărârii ce urmează a se pronunţa în cauză cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale în baza cărora a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Totodată, în opinia recurentului, cererea de sesizare îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale în sensul că aceasta priveşte dispoziţii dintr-o lege în vigoare, are legătură cu soluţionarea cauzei, a fost ridicată de una dintre părţi şi nu priveşte prevederi care să fi fost constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii recurate şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

II.2. Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat intimatei E. S.R.L. la data de 13 martie 2025 conform proceselor-verbale de înmânare aflate la dosarul de recurs, nefiind depusă întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 26 mai 2025 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul asociat nr. x/2025 a fost respinsă cererea de recuzare a membrilor completului nr. 2 formulată de recurentul A..

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând încheierea recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, faţă de următoarele considerente:

Recurentul a formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară în cadrul soluţionării recursului declarat de către acelaşi recurent împotriva încheierii de şedinţă prin care i-a fost respinsă cererea de recuzare a membrilor completului de judecată şi a deciziei civile prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de acelaşi recurent de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 505 alin. (1) C. proc. civ. şi a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale ce fac obiectul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale acestea prevăd următoarele: "Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii: lit. a) aprobă Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă, precum şi statele de funcţii şi de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie."

Art. 104 din Regulamentul Înaltei Curţi prevede că "Pentru cererile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate, formulate în dosarele aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se creează dosar asociat, de la momentul înregistrării lor. Cererile vor fi soluţionate prin încheiere, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Analizând încheierea recurată, Înalta Curte constată că recurentul a formulat cererea de sesizare a Curţii Constituţionale recurentul în contextul în care instanţa a dispus formarea unui dosar asociat în temeiul dispoziţiilor art. 104 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar articolele din Constituţia României încălcate sunt art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (3), instanţa de recurs respingând cererea ca inadmisibilă motivat de faptul că dispoziţiile legale nu au legătură cu soluţionarea cauzei iar împrejurarea că o măsură administrativă a instanţei este luată în temeiul unui regulament nu înseamnă că instanţa judecă o cerere bazat pe o dispoziţie legală precum cea criticată.

Printr-un prim set de critici formulate în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul a susţinut, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor procedurale prin soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale fără ca intimata să fie citată şi fără ca cererea să fie pusă în discuţia părţilor precum şi înainte de soluţionarea cererii de recuzare a completului de judecată formulată de acelaşi recurent.

Criticile, ce pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

Acest motiv de casare vizează neregularităţi de ordin procedural care sunt sancţionate cu nulitatea. Potrivit art. 174 C. proc. civ. nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes public şi este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care ocroteşte un interes privat.

Raportat la criticile formulate, Înalta Curte reţine că viciul procedural cu privire la citarea nelegală a părţilor poate fi invocat numai de partea care nu a fost legal citată la termenul de judecată, ca o garanţie a dreptului de apărare care i-a fost astfel încălcat în cursul procesului. În speţă, recurentul legal citat la judecarea recursului, a invocat, în scopul obţinerii casării deciziei instanţei de recurs, faptul că partea adversă nu ar fi fost legal citată pentru discutarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale aspect care însă poate fi invocat doar de către intimata E. S.R.L.

Din perspectiva interesului ocrotit prin dispoziţiile art. 153 alin. (2) C. proc. civ. precum şi prin dispoziţiile art. 85 şi art. 86 din acelaşi cod care consacră principiul contradictorialităţii şi care stabilesc că instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, precum şi după comunicarea cererilor, dacă legea nu prevede altfel, nulitatea este relativă, ceea ce presupune că poate fi invocată numai de către cel vătămat, anume de partea pentru care procedura de citare nu a fost îndeplinită în condiţiile legii sau căreia nu i s-au comunicat actele de procedură.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte reţine că nelegala citare precum şi necomunicarea actelor de procedură trebuie invocată ca motiv de recurs chiar de către partea nelegal citată sau căreia nu i-a fost comunicat actul de procedură fiind vorba despre o nulitate relativă care altminteri se acoperă, motiv pentru care nu pot fi primite nici criticile recurentului referitoare încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dispoziţiilor art. 224 C. proc. civ., singura care poate invoca asemenea neregularităţi fiind intimata, astfel că această critică urmează a fi înlăturată.

Totodată, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor recurentului, că intimata E. S.R.L. a fost citată la termenul de judecată din data pronunţării încheierii recurate conform procesului-verbal de înmânare a aflat la dosarul x/2024 al Înaltei Curţi. Totodată, intimata a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat, printre altele şi judecata cauzei în lipsă.

Astfel, potrivit art. 223 C. proc. civ. în măsura în care procedura de citare este legal îndeplinită, lipsa unei părţi nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel. Dacă la orice termen fixat pentru judecată se înfăţişează numai una dintre părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii prezente, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care lipsesc ambele părţi, deşi au fost legal citate, dacă cel puţin una dintre ele a cerut în scris judecarea cauzei în lipsă.

Prin urmare, pentru respectarea şi garantarea principiului contradictorialităţii legea cere ca numai citarea să fie regulat îndeplinită, iar nu şi înfăţişarea părţilor personal sau prin reprezentant, aceasta procedură nefiind de esenţa procesului civil. Simpla cunoaştere a părţilor despre proces printr-o citare legal îndeplinită face ca procesul să se desfăşoare normal, cu contradictorialitatea respectată cât şi dreptul la apărare.

Nu pot fi primite nici susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 14 C. proc. civ. şi art. 224 din acelaşi cod în contextul în care instanţa de recurs a pus în discuţia contradictorie a părţilor cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentul punând concluzii asupra acesteia astfel cum reiese din cuprinsul încheierii recurate, având posibilitatea de a susţine cererea formulată în faţa instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nerespectarea art. 49 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că respingerea de către instanţa de recurs a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale înainte de soluţionarea cererii de recuzare formulată în cauză nu se constituie într-un aspect de nelegalitate a încheierii atacate, de natură a atrage sancţiunea nulităţii acesteia din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. întrucât formularea unei cereri de recuzare nu conduce la oprirea cursului judecăţii, ci interzice doar pronunţarea hotărârii în cauză, instanţa putând, deci, să efectueze orice alte acte de procedură.

Elocvente, în acest sens, sunt dispoziţiile art. 49 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că "Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecăţii. Cu toate acestea, pronunţarea soluţiei în cauză nu poate avea loc decât după soluţionarea cererii de recuzare."

În esenţă, recuzarea are rolul de a garanta stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparţiale şi echitabile, finalitatea urmărită prin reglementarea ei fiind aceea de a înlătura orice îndoială cu privire la imparţialitatea instanţei.

Până la proba contrară, judecătorul este prezumat a fi imparţial, aşa încât formularea unei cereri de recuzare de către una dintre părţile în proces nu înlătură, doar prin ea însăşi, această prezumţie de imparţialitate. Într-o astfel de situaţie există doar temerea părţii cu privire la interesul direct sau indirect al judecătorului în soluţionarea cauzei, aceasta având obligaţia de a face dovada acelor împrejurări care îi justifică temerea privind atingerea adusă imparţialităţii instanţei, pentru ca apoi, completul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare să poată aprecia suveran cu privire la temeinicia îndoielilor părţii.

Aşa fiind, în cazul unei cereri de recuzare, legiuitorul a menţionat explicit, în art. 49 alin. (2) din C. proc. civ. că ea "nu determină suspendarea judecăţii". Aceasta înseamnă că procedura de judecată nu este oprită (precum în ipoteza abţinerii reglementate la alin. (1) al aceluiaşi articol), iar judecătorul nu va putea refuza, exclusiv în considerarea cererii de recuzare, să se pronunţe cu privire la cereri în probaţiune, să administreze probele încuviinţate, să soluţioneze incidente procedurale ori să îngăduie săvârşirea oricăror acte procedurale prin care se asigură dinamica procesului civil.

Judecata trebuie să continue, prin desfăşurarea logică a actelor şi faptelor procesuale, până la rezultatul final, doar pronunţarea hotărârii prin care instanţa se dezînvesteşte - fie prin soluţionarea unei excepţii, fie statuând cu privire la fondul dreptului dedus judecăţii - fiind oprită până la momentul soluţionării cererii de recuzare.

Este evident că prin sintagma "pronunţarea soluţiei în cauză", legiuitorul a vizat soluţia adoptată prin hotărârea finală, aceea prin care instanţa se dezînvesteşte, căci altfel dispoziţia art. 49 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la continuarea judecăţii, care implică şi adoptarea unor soluţii prin încheieri premergătoare (preparatorii ori interlocutorii), ar rămâne lipsită de conţinut.

De altfel, în cuprinsul tezei finale a art. 49 alin. (2) C. proc. civ. este accentuată soluţia legislativă adoptată, aceea a continuării procesului, în ipoteza recuzării, singurul act procedural care ce nu poate fi săvârşit, înainte de soluţionarea cererii de recuzare, fiind pronunţarea hotărârii de dezînvestire.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, prin decizia nr. 14/2021 dată în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. aceasta statuând că formularea unei cereri de recuzare, înainte sau după începerea oricăror dezbateri, nu împiedică efectuarea actelor de procedură în continuarea judecăţii, nici dezbaterea în fond a procesului, ci doar pronunţarea hotărârii, până la soluţionarea cererii de recuzare.

S-a reţinut totodată că legea de procedură civilă instituie şi remediul pentru situaţia în care recuzarea este admisă. Astfel, art. 51 alin. (6) C. proc. civ. dispune că judecătorul se retrage de la judecarea pricinii, fiind înlocuit cu un alt judecător, iar încheierea prin care s-a hotărât recuzarea sau abţinerea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate. În absenţa unor menţiuni exprese referitoare la actele care au fost îndeplinite de judecător, acestea trebuie refăcute în integralitate.

În consecinţă, continuarea judecăţii, consecutiv formulării unei cereri de recuzare admise, nu afectează dreptul părţilor în proces de a avea acces la o instanţă imparţială, iar partea nu va suferi nicio vătămare, întrucât cauza este repusă pe rol.

În raport de caracterul obligatoriu al acestei dezlegări, în conformitate cu dispoziţiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ. şi având în vedere considerentele anterior expuse, împrejurarea că, în speţă, instanţa de recurs a continuat judecata la termenul din data de 25.02.2025 şi a soluţionat cererea formulată de recurent în şedinţă publică chiar şi în condiţiile în care acesta formulase o cerere de recuzare a completului de judecată, nu contravine prevederilor art. 49 alin. (2) C. proc. civ. astfel că nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate a încheierii atacate, susţinerile recurentului în sens contrar urmând a fi înlăturate ca nefondate.

Printr-o altă critică subsumată de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., s-a susţinut încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti întrucât instanţa de judecată nu s-a rezumat să analizeze condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ci s-a pronunţat pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate.

Critica urmează a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. însă este nefondată.

Examinând încheierea recurată, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de recurs a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă motivat de faptul că dispoziţiile considerate de recurent neconstituţionale nu au legătură cu soluţionarea cauzei, aceasta fiind una dintre condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 şi pe care instanţa este obligată să le verifice.

Prin urmare instanţa de recurs nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe fondul temeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, cererea fiind respinsă ca inadmisibilă şi nu ca neîntemeiată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este incident atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. Excesul de putere reglementat prin dispoziţia legală mai sus arătată constă în încălcarea de către instanţa judecătorească a unui domeniu rezervat altei puteri în stat, o depăşire a prerogativelor puterii judecătoreşti prin intrarea nepermisă în atribuţiile puterii legislative ori executive. Prin exces de putere, cu alte cuvinte, se înţelege numai acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale, şi nu orice violare a legii sau încălcări ale normelor de competenţă ori de procedură.

Or, atât timp cât controlul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale este dat de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 în competenţa instanţelor judecătoreşti, adică constituie o prerogativă a puterii judecătoreşti, motivul de recurs invocat de recurent nu poate fi primit.

Faţă de acestea motive, instanţa de judecată nu încalcă atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate pe motiv că aceasta nu are legătură cu soluţionarea cauzei, astfel cum a procedat instanţa de recurs în prezentul litigiu şi nici dacă respingerea se datorează neîndeplinirii altor condiţii de admisibilitate care trebuie verificate de instanţă, motivul de recurs fiind din această cauză, nefondat.

Prin ultimul set de critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susţinut greşita respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că aceasta este admisibilă.

Recurentul a justificat invocarea excepţiei de neconstituţionalitate motivat de faptul că instanţa de recurs, în baza art. 104 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dispus formarea dosarului asociat în vederea soluţionării celor patru excepţii de neconstituţionalitate invocate de acelaşi recurent, acordând termen de judecată la data de 06.05.2025.

Faţă de această situaţia recurentul a invocat nulitatea procedurii de judecată a dosarului nr. x/2024 motivat de faptul că măsura luată de instanţă este nelegală în sensul că încalcă dispoziţiile art. 245-248 C. proc. civ. şi, în considerarea acestei excepţii a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară în baza căruia a fost emis Regulamentul Înaltei Curţi, raportat la dispoziţiile art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (3) şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României.

Deşi prin memoriul de recurs, recurentul a susţinut că dispoziţiile în cauză au condus la luarea unor măsuri care încalcă grav dispoziţiile constituţionale, acesta nu a indicat, în concret, în ce constă această încălcare şi nu a menţionat care este motivul de nelegalitate a încheierii recurate.

În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 recurentul s-a rezumat să susţină îndeplinirea acestora fără a se raporta la motivul pentru care instanţa de recurs a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, respectiv nu a indicat care este legătura dintre dispoziţiile a căror neconstituţionalitate este invocată şi soluţionarea prezentei cauze.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi, sau din oficiu, de către instanţă ori de procuror în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de recurent într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în vigoare, iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Referitor la cea din urmă condiţie de admisibilitate, se reţine că excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Prin urmare, în ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate ca excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia, Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanţă, că aceasta nu este îndeplinită în contextul în care dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară nu au legătură nici cu obiectul recursului declarat în cauză şi nici cu excepţia nulităţii procedurii de soluţionare a recursului invocată în faţa instanţei investite cu soluţionarea acestuia.

Astfel, formarea unui dosar asociat pentru soluţionarea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, în baza art. 104 din Regulamentul Înaltei Curţi, aprobat prin Hotărârea nr. 20/2023 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce a fost adoptată în temeiul art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, constituie o măsură administrativă luată de completul de judecată în cursul procesului şi care nu are legătură cu soluţionarea pe fond a recursului în care a fost ridicată respectiva excepţie.

Or, pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o prevedere legală neconstituţională.

Sunt de remarcat dezvoltarea jurisprudenţială şi statuarea expresă a condiţiei interesului în ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională respingând ca inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate şi reţinând, între altele, că "autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane" (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014).

De asemenea, prin Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, Curtea Constituţională a precizat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat.

Printr-o altă decizie, Curtea Constituţională a stabilit că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie. (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015.

Prin urmare pentru a fi admisibilă şi a genera în sarcina instanţei obligaţia de trimitere a cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în procesul principal.

Or, în cauza de faţă dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2022 ce permit adoptarea unui regulament de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi nu au legătură cu recursul îndreptat împotriva unei încheieri prin care s-a respins o cerere de recuzare şi a unei decizii prin care s-a respins o altă cerere prin care recurentul solicita sesizarea Curţii Constituţionale.

În consecinţă, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate invocată, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la soluţia dată recursului formulat în cauză.

Se cuvine a menţiona şi faptul că măsurile de administrare judiciară despre care face vorbire textul art. 465 C. proc. civ. conform căruia acestea nu pot face obiectul niciunei căi de atac, vizează acele măsuri ce nu ţin de judecata propriu-zisă a cauzelor. Măsurile administrative se referă la acţiunile pe care instanţa le ia pentru a asigura buna funcţionare a procesului, dar care nu vizează direct soluţionarea cauzei. Aceste măsuri sunt de ordin organizatoric şi procedural, nu de fond.

Prin urmare, măsura instanţei de formare a unui dosar asociat pentru soluţionarea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale constituie o măsură administrativă care nu este legată de soluţionarea procesului civil, motiv pentru care nici dispoziţiile legale în baza cărora această măsură a fost luată de către instanţa de recurs şi pe care recurentul le apreciază ca fiind neconstituţionale, nu au legătură cu soluţionarea căii de atac în care a fost formulată cererea de sesizare.

Aşadar, sintetizând toate aceste argumente expuse, rezultă că statuările instanţei de judecată în privinţa soluţiei date cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate sunt corecte, nefiind decelată vreo legătură cu cauza a respectivelor excepţii de neconstituţionalitate invocate.

Cum dispoziţiile art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată prevăd că neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate atrage respingerea cererii de sesizare, iar în cauză s-a reţinut în mod corect lipsa cerinţei legăturii cu cauza, rezultă că în mod judicios Înalta Curte, făcând aplicarea acestora, a stabilit că nu se impune sesizarea instanţei de contencios constituţional.

În final, Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 57 din Constituţia României "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi".

Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa a reţinut că "exercitarea cu rea-credinţă a unui drept procesual sau procedural poate avea consecinţe negative prin perturbarea bunei desfăşurări a procesului, prin prejudicierea unui drept procesual al altuia sau într-o altă modalitate. Situaţii frecvente în practică, în care se exercită cu rea-credinţă drepturile procesuale, sunt, spre exemplu, cele privind formularea de cereri identice, repetate la un interval scurt de timp după respingerea cererii anterioare sau rezilierea contractului de asistenţă juridică în diferite momente procesuale, când partea are interes în amânarea pe orice cale a procesului - cum ar fi împiedicarea instanţei de a judeca o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive." (Decizia nr. 560/2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 887 din 10 noiembrie 2017).

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 12 din C. proc. civ. drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, în caz contrar partea răspunzând pentru prejudiciile materiale şi morale cauzate şi putând fi obligată şi la plata unei amenzi judiciare. Formularea unei cereri judiciare nu trebuie să constituie o formă de încurajare a abuzului de drept. Această instituţie trebuie să acorde posibilitatea părţii de a beneficia de analizarea pretenţiilor, formulate cu bună - credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege întrucât dreptul subiectiv nu se poate bucura de ocrotirea legii decât prin raportare la finalitatea pe care o are şi la funcţiile pentru care legea îl consacră.

Astfel, se circumscrie abuzului procesual situaţia în care partea urmăreşte, prin exercitarea drepturilor sale procesuale, îndeplinirea unor obiective aflate în distonanţă cu scopul procesului, respectiv soluţionarea justă şi cu celeritate a cauzelor.

Consecinţa unor astfel de demersuri este aceea a încărcării în mod nejustificat a rolului instanţelor, atât în ceea ce priveşte instrumentarea unor dosare în care nu se dezbat decât chestiuni procedurale fără finalitate juridică, cât şi prin efectuarea unor activităţi specifice judecăţii (emiterea citaţiilor, adreselor, calcularea unor taxe de timbru, etc) care sunt complexe şi costisitoare.

Faţă de considerentele expuse, se constată că atât în dosarul nr. x/2024 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care a fost pronunţată încheierea recurată cât şi în prezentul litigiu recurentul a invocat sau reiterat excepţii de neconstituţionalitate în raport de măsurile luate de instanţa de judecată, fapt ce conturează exercitarea excesivă şi nerezonabilă a drepturilor procesuale cu depăşirea limitelor legale şi morale, deturnarea acestora de la scopul economic şi social în vederea cărora au fost recunoscute de legiuitor şi prin încălcarea drepturilor altei persoane, motiv pentru care acestea nu mai pot beneficia de protecţie juridică.

Raportat la aceste aspecte, instanţa apreciază că această conduită a părţii şi modalitatea în care sunt ridicate toate aceste excepţii de neconstituţionalitate ridică serioase semne de întrebare cu privire la buna- credinţă a părţii care înţelege să îşi exercite astfel acest drept. Dincolo de condiţiile restrictive prevăzute de art. 29 Legea nr. 47/1992, republicată, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale este un principiu ce guvernează orice procedură derulată în faţa instanţei judecătoreşti iar sancţiunea încălcării acestui principiu nu poate fi decât refuzul instanţei de a da curs unei exercitări abuzive a acestor drepturi.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 februarie 2025, pronunţate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 25 februarie 2025, pronunţate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2024.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2025.