Unjust pretrial detention damages upheld; custodial-only liability and interest from judgment confirmed

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 19.06.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 79.752,69l ei reprezentând daune materiale constând în cheltuieli de deplasare (transport şi cazare) şi onorarii de avocat, efectuate în dosarele penale nr. x/2005 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism; nr. 963/113/2007 al Tribunalului Brăila; nr. 910/44/2008 si 985/44/2016 ale Curţii de Apel Galaţi, obligarea la plata sumei de 450.000 Euro reprezentând daune morale ca urmare a suferinţelor produse de privarea de libertate (pentru care solicită acordarea de daune morale în cuantum de 100.000 Euro), restrângerea dreptului de circulaţie prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea şi mai apoi ţara, durata nejustificat de lungă a procedurii (pentru care solicită daune morale în cuantum de 350.000 Euro), consecinţele acestora asupra vieţii sale, precum şi obligarea la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, anterior menţionate, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecata şi până la plata efectiva a acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 139/C/2018 pronunţată la 10 decembrie 2018 de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2018 (menţinută în căile de atac prin respingerea apelurilor, prin decizia civilă nr. 365/2019-A din 21.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, şi a recursurilor, prin decizia civilă nr. 665/05.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin DGRFP Cluj Napoca - AJFP Bihor şi a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 15.000 RON reprezentând daune morale pentru durata nerezonabilă a procedurii.

Au fost respinse celelalte pretenţii.

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 9 august 2021 pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2021, revizuenta A., în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat admiterea cererii de revizuire, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 139/C/2018 pronunţate de către Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018 şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune morale ca urmare a suferinţelor produse de privarea de libertate şi de restrângerea dreptului de circulaţie, prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea şi mai apoi tara, şi de consecinţele acestora asupra vieţii revizuentei, precum şi în sensul obligării pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de bani menţionate, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a acesteia. A solicitat, totodată, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului proces.

În drept, cererea de revizuire a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ.

I.2. Hotărârile pronunţate în revizuire

Prin hotărârea intermediară nr. 58/C/2022 pronunţată în 4 aprilie 2022, Tribunalul Bihor a admis în principiu şi în parte cererea de revizuire formulată de revizuenta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect revizuirea sentinţei civile 139/C/2018, pronunţate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2018, şi în consecinţă, a dispus anularea parţială a acestei hotărâri, cu privire la soluţia de respingere a capetelor de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de daune morale, ca urmare a suferinţelor produse de privarea de libertate şi consecinţele acesteia asupra vieţii reclamantei, respectiv obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de bani pretinse cu titlul de despăgubire, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a acesteia. Totodată, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de revizuire şi anulare a sentinţei atacate cu privire la soluţia de respingere a cererii de acordare de daune morale pentru suferinţele cauzate de restrângerea dreptului de circulaţie prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea şi ţara.

Prin sentinţa civilă nr. 76/C din 04 mai 2023, Tribunalul Bihor a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta-revizuentă A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 10.000 euro prin echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlul de daune morale ca urmare a suferinţelor produse de privarea de libertate, precum şi dobânda legală aferentă, cu începere de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă a acesteia.

A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de dobânzi legale asupra sumei acordate cu titlu de daune morale aferente perioadei dintre momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, precum şi celelalte pretenţii.

I.3. Decizia pronunţată în apel la revizuire

Prin decizia nr. 275/2024-A din 14 martie 2024, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile civile declarate de apelanta A., şi, respectiv, de apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva hotărârii intermediare nr. 58/C/4 aprilie 2022 şi a sentinţei civile nr. 76/C/4 mai 2023, ambele pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care le-a menţinut.

II. Căile de atac exercitate în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Împotriva deciziei nr. 275/2024-A din data de 14 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă au declarat recurs atât revizuenta A., cât şi intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 31 mai 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 04 iunie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererile de recurs îndeplinesc cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenţii au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) teza 1 coroborat cu art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recurenta-revizuentă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, ce a fost achitată conform dovezii aflate la fila x.

În ceea ce priveşte recursul formulat de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, s-a constatat că acesta este scutit de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

II.2. Motivele de recurs

II.2.1. Recursul declarat de revizuenta A.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-revizuentă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la modul de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor solicitate pentru măsurile preventive neprivative de libertate, respectiv, pentru restrângerea dreptului de circulaţie prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea şi, mai apoi, ţara, cu privire la cuantumul despăgubirilor morale acordate şi cu privire la dobânda legală aferentă sumelor solicitate, în sensul acordării acesteia de la momentul formulării cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, revizuenta a susţinut, sub un prim aspect, că instanţa de apel nu a analizat criticile pe care le-a adus soluţiei de respingere a cererii de revizuire cu privire la măsurile preventive neprivative de libertate, mărginindu-se la a face referiri stricte la textul deciziei Curţii Constituţionale şi, în extenso, la apelul formulat de către Ministerul Finanţelor Publice.

În esenţă, recurenta consideră că cererea de revizuire ar fi trebuit admisă în principiu cu privire la toate solicitările formulate, omisiunea instanţei de apel de a analiza argumentele pe care le-a invocat în acest sens reprezentând o veritabilă denegare de dreptate cu privire la pretenţia dedusă judecăţii, de acordare a despăgubirilor pentru suferinţele produse de măsurile preventive neprivative de libertate.

În acest sens, a arătat că, iniţial, solicitarea de acordare de daune morale pentru suferinţele cauzate prin măsurile preventive neprivative de libertate la care a fost supusă în timpul procesului penal a fost respinsă în considerarea deciziei nr. 946/2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, decizie al cărei conţinut a fost, însă, în mod greşit interpretat.

Recurenta susţine că decizia invocată se circumscrie exclusiv măsurilor preventive privative de libertate, aceeaşi concluzie fiind incidentă şi în cazul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă limitând practic, la fel ca legiuitorul, sfera de aplicare a prevederilor art. 539 alin. (2) C. proc. pen.

În opinia recurentei, prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională nu infirmă dreptul la despăgubiri pentru măsurile preventive neprivative de libertate care restrâng dreptul la libera circulaţie al persoanei, ci doar face distincţie între măsurile privative şi cele neprivative de libertate, din perspectiva art. 539 alin. (2) C. proc. pen.. Or, prin decizia nr. 365/2019-A, Curtea de Apel Oradea a reţinut că Decizia ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, nr. 15/2017 stă la baza hotărârii de respingere a solicitării de acordare a daunelor morale pentru luarea măsurilor neprivative de libertate, extinzând efectul deciziei deja menţionate.

În acest sens, recurenta a făcut trimitere la un pasaj din hotărârea mai sus menţionată, arătând că, în oglindă, la momentul analizării cererii de revizuire, judecătorul fondului ar fi trebuit să aplice acelaşi tip de analogie pentru ca raţionamentul juridic să fie unul corect.

Recurenta a mai arătat că, în paragraful 22 al deciziei nr. 136/2021, Curtea Constituţională explică faptul că decizia pronunţată de aceasta, cât şi decizia pronunţată de ÎCCJ în interesul legii, respectiv art. 539 C. proc. pen., nu vizează măsurile preventive neprivative de libertate, contrazicând astfel raţionamentul Curţii de Apel Oradea regăsit în decizia nr. 365/2019-A. Prin urmare, recurenta apreciază că cererea de revizuire ar fi trebuit admisă în principiu şi cu privire la solicitarea de acordare a daunelor morale pentru măsurile preventive neprivative de libertate, raţionamentul mai sus prezentat fiind infirmat în totalitate de către judecătorul constituţional, în sensul că, tocmai prin pronunţarea deciziei de achitare (care nu răstoarnă prezumţia de nevinovăţie, ci dimpotrivă, o confirmă), se naşte dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului creat.

Recurenta a solicitat să se aibă în vedere că măsurile din speţă au fost luate, respectiv, ridicate înainte de intrarea în vigoare a Noului C. proc. pen., care nu mai prevede posibilitatea luării măsurii de a nu părăsi localitatea şi ţara, acestea fiind înlocuite, într-un fel, cu măsura controlului judiciar. De aceea, nici decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii şi nici cea a Curţii Constituţionale nu le nominalizează, arătând totodată şi că măsura obligării de a nu părăsi localitatea a înlocuit măsura arestului preventiv, fiind instituite o serie de obligaţii a căror nerespectare atrage posibilitatea luării măsurii arestului preventiv.

În contextul Deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, respectiv al Deciziei nr. 365/2019-A a Curţii de Apel Oradea, recurenta consideră că instanţele ar fi trebuit să admită în principiu şi să soluţioneze apoi în fond şi solicitarea de acordare de despăgubiri pentru măsurile restrictive de libertate aplicate.

Considerentele Curţii de Apel Oradea din cuprinsul Deciziei nr. 365/2019-A au fost golite de conţinut prin Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, or, în măsura în care nu este admisă în principiu cererea de revizuire şi în această privinţă, ar deveni aplicabile prevederile art. 5 alin. (1) C. proc. civ., situaţie inadmisibilă.

Solicitarea de acordare de despăgubiri pentru suferinţele cauzate de luarea măsurilor neprivative de libertate nu a fost analizată datorită extinderii efectelor Deciziei nr. 15/2017 şi la acest tip de măsuri, or, în contextul în care Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea art. 539 C. proc. pen., explicând în mod clar existenţa dreptului la despăgubiri odată cu pronunţarea hotărârii de achitare, cererea de revizuire este respinsă pentru că decizia nr. 136/2021 nu se referă şi la măsurile neprivative de libertate.

În opinia recurentei, un astfel de raţionament restrictiv o împiedică să formuleze o cerere de acordarea de despăgubiri pentru suferinţele provocate de luarea măsurilor neprivative de libertate, ceea ce reprezintă o denegare de dreptate.

Deşi a invocat toate aceste aspecte prin motivele de apel, instanţa devolutivă nu le-a analizat, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate. În acest sens a susţinut că, deşi a reţinut în mod corect starea de fapt, respectiv, situaţia personală care a fost determinată de luarea măsurii privative de libertate, rezultată din conduita abuzivă şi umilitoare a autorităţilor, distanţarea familiei care a culminat cu divorţul reclamantei, instanţa de apel a menţinut totuşi acelaşi cuantum al daunelor morale acordate în primă instanţă. La stabilirea cuantumului daunelor a fost avută în vedere situaţia celorlalţi inculpaţi din dosar, care însă s-au bucurat în mod permanent de sprijinul familiilor lor şi nu au trecut prin umilinţele pe care reclamanta a fost nevoită sa le suporte, astfel că apreciază că, cel puţin raportat la această perspectivă, cuantumul despăgubirilor trebuia să fie mai ridicat.

Cu referire la cererea de acordare a dobânzii legale, recurenta susţine că soluţia instanţelor de fond este eronată în contextul în care nu a fost indicat niciun temei juridic care să justifice "tratamentul" special al Statului Român faţă de orice alt debitor de drept comun care ajunge să răspundă din punct de vedere al legii civile delictuale. Faptul că răspunderea sa este una "atipică" nu înseamnă că Statul este plasat într-o poziţie favorabilă faţă de reclamantă, care este persoana care a suferit un prejudiciu prin arestarea preventivă.

În susţinerea acestor critici, recurenta a invocat considerentele deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora dreptul la despăgubire se naşte odată cu pronunţarea hotărârii definitive de achitare. Or, în acest context, trebuia admisă solicitarea de acordare a dobânzii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, adică de la momentul exercitării dreptului de a solicita despăgubiri pentru suferinţele care i-au fost produse.

Prin urmare, nu există, în opinia recurentei, niciun temei pentru a înfrânge dispoziţia legală care stabileşte în materia răspunderii civile delictuale faptul că persoana care răspunde este pusă de drept în întârziere, fiind direct aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II.2.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice

Prevalându-se de motivele de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut, sub un prim aspect, că în mod greşit ar fi fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport cu efectele deciziei nr. 136 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională.

Astfel, consideră recurentul că, prin art. 539 din C. proc. pen., legiuitorul a recunoscut dreptul la repararea pagubei numai în beneficiul persoanei care în cursul procesului penal a fost privată nelegal de libertate, iar nu şi în favoarea persoanei care a fost supusă unei privări de libertate dispuse în conformitate cu legea, această reglementare constituind punerea în aplicare a prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României şi, respectiv, ale art. 5 paragraful 5 din Convenţie, textul de lege aflându-se, totodată, într-o relaţie de interdependenţă şi cu dispoziţiile art. 540-542 C. proc. pen. care vizează expres numai măsurile de reţinere şi arestare dispuse în mod nelegal.

Ca urmare, recurentul apreciază că, în prezenta speţă, temeiul de drept al acţiunii ar putea fi reprezentat doar de prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie, or, având în vedere ca acţiunea reclamantei nu este întemeiată pe acest articol de lege, consideră că acţiunea este inadmisibilă.

Art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, stabileşte răspunderea patrimonială a Statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeaşi prevedere fiind preluată şi de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată. Din interpretarea per a contrario a textului art. 52 din Constituţie, precum şi din cea sistematică a tezelor definite de acest articol, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autorităţile menţionate în titlul II cap. VI din Constituţie, Statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare.

Cu referire la definiţia erorii judiciare, recurentul a făcut trimitere la statuările Curţii Constituţionale din decizia nr. 471/2018 (paragraful 72) precum şi la dispoziţiile art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004, subliniind că este necesar să existe o contrarietate evidentă între norma încălcată şi soluţia judiciară.

În continuare, recurentul a invocat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018, prin care s-a reţinut că în materie penală, există "o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art. 538 şi 539 din C. proc. pen.." (paragraful 216). De asemenea, s-a mai reţinut că "noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei". Totodată, Curtea a reţinut şi că "textul constituţional al art. 52 alin. (3) din Constituţie a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluţii legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie.

În susţinerea recursului său, recurentul a făcut trimitere la jurisprudenţa CEDO - cauza Varga contra României, prin care s-ar fi statuat că reţinerea sau arestarea preventivă este considerată legală fără a fi necesar ca faptele care ar putea da naştere unei bănuieli legitime să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar a formula o acuzaţie împotriva unei persoane. Totodată, jurisprudenţa CEDO a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii.

Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, de pildă: s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menţionat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale şi menţinută în cursul judecăţii, în condiţiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanţele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de instanţa penală, ulterior prelungită de către aceleaşi instanţe şi confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale justifică anumite măsuri.

De asemenea, a susţinut că dreptul la libertate şi la siguranţă prevăzut de art. 5 din Convenţie, deşi este un drept fundamental şi inalienabil, nu are caracter absolut.

Din economia dispoziţiilor legale de mai sus, rezultă că doar în cazul constatării relei-credinţe sau gravei neglijenţe a magistraţilor învestiţi cu soluţionarea unor pricini este admisibilă angajarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru activitatea judecătorească reprobabilă în contextul unor vicii indubitabile şi exclusiv pentru prejudicii demonstrabile în registru infailibil, considerente faţă de care recurentul a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul a susţinut că pretenţiile reclamantei nu sunt întemeiate nici din perspectiva dispoziţiilor C. civ. care reglementează materia răspunderii civile delictuale.

Astfel, în speţă nu este îndeplinită prima condiţie, aceea a existenţei unei fapte proprii a Statului Român, care să aibă caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantei.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a acestuia nu ar putea fi reţinută întrucât, pentru ca aceasta să îşi găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori, iar între pârât şi procurori nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori, în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Aşadar, în conformitate cu dreptul naţional, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal, doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, vătămarea invocată de reclamantă, constând în daune morale, nu se subscrie noţiunii de "eroare judiciară".

Din această perspectivă a invocat decizia de inadmisibilitate pronunţată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Tănăşoaica împotriva României, prin care Curtea Europeana a stabilit că "protecţia oferita jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie este subordonata condiţiei exercitării dreptului de buna - credinţă, în sensul de a comunica informaţii în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice care, în cazul furnizării de informaţii de către terţe persoane, presupune o mai mare rigoare si o atenţie deosebită înainte de publicarea informaţiilor".

În ceea ce priveşte stabilirea prin aproximare a cuantumului daunelor morale, în mod special doar pe baza declaraţiile martorilor audiaţi, în privinţa modului în care reclamanta-revizuentă a fost afectată în plan profesional, dar şi personal, recurentul consideră că această modalitate de evaluare a prejudiciului este nefondată şi, în principiu, subiectivă câtă vreme se bazează exclusiv pe declaraţiile martorilor reclamantei, fără a fi susţinută şi de alte dovezi din dosar.

În acest context, recurentul consideră că instanţele de judecată, la stabilirea cuantumului daunelor morale, ar fi trebuit sa aibă în vedere orientarea moderată a instanţei europene în acordarea acestora, exemplificând soluţiile pronunţate în speţe similare, ca de exemplu: cauza Begu împotriva României, cauza Goanţă împotriva României, cauza Leontin Pop împotriva României.

În considerarea hotărârilor date cu titlu exemplificativ, a solicitat cenzurarea daunelor morale la o sumă care să respecte criteriul echităţii ţinând cont de faptul că soluţia de achitare, în sine, reprezintă o satisfacţie echitabilă.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză

II.3.1. Întâmpinarea

La data de 05 iulie 2024, prin poştă, în termen legal, recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare la recursul reclamantei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, arătând, în esenţă, că cererea de revizuire, deşi este admisibilă, urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 505/2021, aceasta nu conduce la rejudecarea în fond a cauzei, ci numai în limita aspectelor care sunt influenţate de admiterea excepţiei de către Curtea Constituţională.

A susţinut că acţiunea în revizuire este admisibilă numai în parte, şi anume cu privire la petitele având ca obiect: obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale ca urmare a suferinţelor produse de privarea de libertate şi consecinţele acesteia asupra vieţii reclamantei; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumei de bani pretinse cu titlu de despăgubire, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a acesteia.

Conchizând, a arătat că, în mod temeinic şi legal a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de revizuire şi de anulare a sentinţei civile nr. 139/C/2018 cu privire la soluţia de respingere a cererii de acordare a daunelor morale pentru restrângerea dreptului la circulaţie, prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea şi ţara, sub acest aspect soluţia dată în dosarul iniţial nr. x/2018 impunându-se cu putere de lucru judecat, fără posibilitate de reanalizare pe calea revizuirii.

Recurenta revizuentă nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârât.

II.3.2. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-revizuentă nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârât.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 februarie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de revizuenta A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei nr. 275/2024-A din 14 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

II.5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.5.1. Recursul declarat de reclamanta A.

Sub un prim aspect, recurenta revizuentă susţine că instanţa de apel nu a analizat criticile pe care le-a adus soluţiei de respingere a cererii de revizuire cu privire la pretenţiile constând în despăgubirile cuvenite pentru prejudiciul rezultat din măsurile preventive neprivative de libertate ce i-au fost aplicate pe parcursul procesului penal, instanţa mărginindu-se la a face referiri doar la textul deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 şi la apelul formulat de partea adversă.

Reiterând motivele pentru care consideră că, în raport cu decizia Curţii Constituţionale, cererea de revizuire ar fi trebuit admisă în principiu cu privire la toate solicitările formulate, recurenta susţine că omisiunea instanţei de apel de a analiza argumentele pe care le-a invocat în acest sens reprezintă o veritabilă denegare de dreptate cu privire la pretenţia dedusă judecăţii, de acordare a despăgubirilor şi pentru suferinţele produse de măsurile preventive neprivative de libertate.

Înalta Curte constată că, astfel formulate, criticile recurentei revizuente se circumscriu motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ., acestea punând în discuţie, în esenţă, modalitatea în care a fost analizată incidenţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021 în ipoteza măsurilor restrictive de libertate, devenite injuste/nedrepte prin soluţia de achitare care a finalizat procesul penal în care reclamanta a fost cercetată, recurenta pretinzând, pe de o parte, că instanţa de apel nu a luat în considerare şi nu a analizat efectiv toate susţinerile sale, dând prevalenţă doar apelului părţii adverse, iar, pe de altă parte, că instanţa a considerat în mod nelegal că este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri, în temeiul art. 539 C. proc. pen., ca urmare a achitării sale, numai pentru prejudiciul suferit prin luarea măsurii privative de libertate, nu şi pentru cel suferit ca urmare a măsurilor restrictive de libertate, restrângând, astfel, în mod nejustificat limitele judecăţii în revizuire.

Aceste susţineri sunt nefondate.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă, contrar celor susţinute de recurentă, că instanţa de apel a luat în considerare în mod nemijlocit apelul revizuentei, astfel cum a fost motivat, şi a răspuns criticilor ce vizau dreptul la acordarea de daune morale, în condiţiile art. 539 din C. proc. pen., pentru masurile preventive restrictive de libertate, constând în interdicţia de a părăsi localitatea, respectiv, ţara, pe care le-a analizat în mod corelat cu criticile formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin care, în raport cu acelaşi temei legal, acesta a susţinut că revizuenta-reclamantă nu ar fi îndreptăţită la plata de despăgubiri pentru această categorie de măsuri preventive.

În condiţiile în care, prin apelurile declarate, părţile au formulat critici a căror analiză şi soluţionare presupunea raportarea la aceleaşi elemente, anume, dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen. şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, era firesc ca instanţa de apel să le analizeze împreună şi să le răspundă prin considerente comune.

Această manieră de motivare a soluţiei adoptate este perfect justificată şi corespunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, câtă vreme decizia recurată răspunde argumentelor esenţiale ale părţilor referitoare la ipotezele şi condiţiile în care poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a Statului, în temeiul art. 539 din C. proc. pen. şi în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, şi expune într-o manieră inteligibilă raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei adoptate, judecătorul nefiind obligat să răspundă, în motivarea hotărârii, fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea unei cereri sau apărări.

Contrar susţinerilor recurentei potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi analizat efectiv susţinerile sale referitoare la admisibilitatea acordării daunelor morale şi pentru măsurile preventive neprivative de libertate, în contextul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, Înalta Curte constată că, în realitate, analiza s-a circumscris exact chestiunii esenţiale aflate în discuţie, anume, posibilitatea aplicării mutatis mutandis a argumentelor deciziei Curţii Constituţionale şi la ipoteza măsurilor restrictive de libertate, instanţa de apel fiind preocupată să stabilească în concret dacă pretenţiile revizuentei, de obligare a pârâtului la repararea prejudiciului suferit ca urmare a luării acestor măsuri, pot fi admise în temeiul răspunderii obiective ce îi revine statului în calitatea sa de garant al bunei funcţionări a serviciului public al justiţiei.

Analizând pe larg considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, în corelare cu Decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Curtea de apel a concluzionat în sensul că răspunderea civilă delictuală specială a statului, fundamentată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., poate fi angajată doar în ipoteza privării nelegale sau nedrepte de libertate, nu şi pentru ipoteza în care măsura preventivă a vizat doar o restrângere de libertate, cum este cazul obligaţiei de a nu părăsi localitatea şi/sau ţara, ceea ce a condus la menţinerea hotărârilor primei instanţe prin care, pe de o parte, au fost stabilite limitele judecării cauzei în revizuire, doar cu privire la pretenţiile aflate în legătură cu măsura privativă de libertate, iar, pe de altă parte, au fost admise doar în parte pretenţiile deduse judecăţii, respectiv cele constând în acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin luarea măsurii privative de libertate.

Analiza astfel efectuată şi concluzia relevată la capătul ei pun în evidenţă faptul că instanţa de apel a luat în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei, răspunzând, prin considerente comune, atât criticilor formulate de reclamantă, cât şi celor formulate de pârât prin motivele de apel cu privire la cazurile şi condiţiile în care poate fi aplicat textul art. 539 din C. proc. pen., argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate având aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu i-a analizat susţinerile, că nu a răspuns în concret argumentelor sale punctuale, recurenta îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de modul în care instanţa a analizat şi a interpretat considerntele deciziei Curţii Constituţionale şi faţă de concluziile la care a ajuns cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, or, faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui motiv de casare.

Ceea ce este deopotrivă necesar, dar şi suficient este ca instanţa de apel să răspundă în esenţă, într-o manieră argumentată, motivelor de apel invocate, oferind, astfel, o bază legală deciziei sale, precum şi un răspuns care să demonstreze că a "ascultat" în mod real susţinerile părţilor şi le-a analizat, primindu-le ori înlăturându-le motivat. Cu alte cuvinte, trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, or, toate aceste condiţii sunt îndeplinite în cauză, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta nu face nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, critica referitoare la nemotivarea hotărârii fiind pur formală.

De altfel, susţinerile recurentei potrivit cărora raţionamentul cuprins în Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale ar trebui aplicat şi în cazul măsurilor preventive neprivative de libertate, prin raportare la soluţia de achitare, sunt vădit neîntemeiate, o asemenea extrapolare a deciziei instanţei de contencios constituţional neputând fi primită.

Prin Decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat că:

"soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională."

În consecinţă, ulterior publicării Deciziei nr. 136/2021 în Monitorul Oficial, dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. s-au aplicat doar în conformitate cu dezlegarea obligatorie dată de Curtea Constituţională în legătură cu acest text de lege, în sensul că această prevedere legală recunoaşte dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare.

Curtea Constituţională a statuat asupra interpretării care face textul compatibil cu dispoziţiile legii fundamentale şi anume că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate.

Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei şi în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.. Soluţiile de clasare sau de achitare, întemeiate pe vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., pun în evidenţă caracterul neîntemeiat sau nedrept al acuzaţiei penale şi au ca efect reţinerea caracterului injust sau nedrept al măsurilor preventive privative de libertate luate în mod legal împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. De aceea, caracterul injust sau nedrept (diferenţiat de caracterul nelegal) al măsurilor preventive privative de libertate şi netemeinicia acuzaţiei în materie penală constituie criterii autonome care conferă dreptul la repararea pagubei.

Prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă, aşadar, şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit, însă, nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată.

Decizia Curţii Constituţionale are, însă, în vedere, în mod particular şi exclusiv, măsura arestării preventive dispuse în mod legal, dar care s-a dovedit nedreaptă din perspectiva soluţiei subsecvente de clasare ori, după caz, de achitare a inculpatului cu privire la care s-a dispus anterior arestarea preventivă, iar nu alte măsuri preventive, în privinţa acestora din urmă rămânând pe deplin aplicabilă regula că numai o măsură nelegală, constatată ca atare, dă naştere răspunderii civile delictuale.

În raport cu motivarea deciziei, care are putere obligatorie în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în cuprinsul acestuia, nu este posibilă o extrapolare a acesteia cu privire la alte situaţii, în legătură cu care Curtea Constituţională nu s-a pronunţat, susţinerile recurentei în sens contrar urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Aşadar, nu orice măsură preventivă este aptă să atragă incidenţa textului art. 539 C. proc. pen., ci doar o măsură care a presupus privarea de libertate a persoanei.

Cu referire la masurile preventive, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015), paragrafele 17, 18, 20 şi 21 că, potrivit C. proc. pen., intrat în vigoare la 1 februarie 2014, măsurile preventive sunt reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă [art. 202 alin. (4) lit. a) - e)], în cazul controlului judiciar şi al controlului judiciar pe cauţiune nefiind reglementate nici termenele şi nici durata maximă pentru care aceste măsuri preventive pot fi dispuse. Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate).

Distincţia este esenţială, din perspectiva stabilirii domeniului de aplicare a normei evocate - art. 539 C. proc. pen. - deoarece acţiunea în angajarea răspunderii civile delictuale obiective a statului în raport cu acest text de lege este legal posibilă, aşa cum s-a arătat deja, doar pentru ipoteza privării nelegale sau injuste/nedrepte de libertate, adică atunci când faţă de suspect sau inculpat s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă), măsură care a fost constatată a fi fost nelegală (art. 539 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.) sau atunci când pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d), clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite (art. 539 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.).

În consecinţă, repararea pagubei pentru o măsură preventivă nelegală sau injustă se poate realiza în procedura specială prevăzută de art. 539 C. proc. pen. exclusiv în ipoteza luării unei măsuri privative de libertate, iar nu a unei măsuri restrictive de libertate.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, prin Decizia nr. 1/2023 a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

Rezultă din cuprinsul acestei decizii că şi instanţa supremă s-a raportat în mod exclusiv la consecinţele Deciziei nr. 136/2021 asupra interpretării şi aplicării art. 539 C. proc. pen. în ipoteza unei măsuri privative de libertate dispuse în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, nimic din jurisprudenţa obligatorie a acestei instanţe nefiind de natură a sugera, a impune sau a permite extrapolarea dreptului la reparaţie şi cu privire la măsurile preventive neprivative de libertate, în situaţia în care, ulterior, procesul penal a luat sfârşit printr-o soluţie de clasare ori, după caz, de achitare.

În prezenta cauză, o parte a despăgubirilor morale solicitate de reclamantă vizează o măsură preventivă neprivativă de libertate şi, prin urmare, exclusă de la reparaţie prin antrenarea răspunderii obiective a statului pe temeiul în art. 539 din C. proc. pen.

Prin urmare, calea răspunderii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen. nu este incidentă în privinţa acoperirii prejudiciului moral invocat în legătură cu aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea şi, apoi, ţara, întrucât acest text normativ reglementează explicit dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate. Verificând conformitatea art. 539 C. proc. pen. cu normele constituţionale, Curtea Constituţională a vizat exclusiv măsurile preventive privative de libertate, nu şi cele restrictive de drepturi. Aşa fiind, ţinând seama şi de caracterul deciziei ce a fost pronunţată şi de efectele limitate ale acesteia, o aplicare mutatis mutandis a considerentelor obligatorii ale acestei decizii la ipoteza măsurilor restrictive de libertate nu este legal posibilă, pentru că ar avea ca efect o extindere a incidenţei art. 539 din C. proc. pen. dincolo de câmpul propriu de aplicabilitate al acestei norme speciale şi dincolo de limitele în care Curtea Constituţională a înţeles să interpreteze extensiv norma penală, lucru ce nu poate fi acceptat.

Înalta Curte constată, astfel, că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 539 alin. (1) C. proc. pen. şi a deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, susţinerile în sens contrar formulate de recurenta revizuentă prin motivele de recurs urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Cu referire la criticile ce vizează cuantumul daunelor morale acordate, apreciat de recurentă ca fiind prea mic în raport cu suferinţele ce i-au fost cauzate prin măsurile privative de libertate la care a fost supusă în timpul procesului penal, Înalta Curte reţine că, în faza procesuală a recursului, acestea nu pot face obiectul analizei instanţei de control judiciar.

Stabilirea cuantumului daunelor morale constituie o chestiune de fapt, cu un caracter pronunţat cazuistic, lăsată la aprecierea motivată a instanţelor de fond, fiind rezultatul unui proces de evaluare a elementelor factuale ale cauzei şi a probelor administrate, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate şi stabilirea situaţiei de fapt, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea acestor elemente cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel, în recurs neputând fi analizate decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în calea extraordinară de atac rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Ca urmare, având în vedere că susţinerile şi criticile care tind la cenzurarea cuantumului daunelor morale stabilite prin aprecierea motivată a instanţei de apel nu se circumscriu unor chestiuni de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibile de a fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acestea nu pot fi primite, instanţa de recurs nefiind în măsură să-şi substituie propria apreciere celei cuprinse în decizia recurată, chiar dacă ar considera că suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale ar fi prea mică sau prea mare.

Recurenta revizuentă a criticat decizia instanţei de apel şi sub aspectul modului de soluţionare a cererii de acordare a dobânzii legale, susţinând, în esenţă, că, în materia răspunderii civile delictuale, persoana care răspunde este pusă de drept în întârziere, astfel că dobânda curge de la data producerii prejudiciului, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii, cum greşit au stabilit instanţele de fond. În susţinerea acestei critici, recurenta a invocat considerentele deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora dreptul la despăgubire se naşte odată cu pronunţarea hotărârii definitive de achitare. Or, în acest context, trebuia admisă solicitarea de acordare a dobânzii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, adică de la momentul exercitării dreptului de a solicita despăgubiri pentru suferinţele care i-au fost produse.

Critica este nefondată.

Potrivit art. 1.386 alin. (1) C. civ., repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.

Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti sunt reglementate prin dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ. (text situat în secţiunea a 4-a din capitolul II "Executarea silită a obligaţiilor" al titlului V, intitulat "Executarea obligaţiilor", din Cartea a V-a a C. civ.) care prevede că: în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1.381 alin. (2) şi (3) din C. civ., dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă nu poate fi valorificat imediat, acestuia fiindu-i aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.

Corelând dispoziţiile legale anterior citate, rezultă că, în regulă generală, dreptului la reparaţie prin plata unei despăgubiri îi sunt aplicabile, de la data producerii prejudiciului, dispoziţiile art. 1.535 C. civ., daunele moratorii fiind datorate de la scadenţă, adică de la data producerii prejudiciului.

Cu toate acestea, atunci când în discuţie este dreptul la despăgubire pentru atingeri aduse drepturilor inerente personalităţii, chiar dacă dreptul la reparaţia prejudiciului nepatrimonial există, în mod cert, la data producerii prejudiciului, dreptul la despăgubire se naşte doar la momentul când cuantumul despăgubirii este stabilit fie prin tranzacţie, fie prin hotărâre judecătorească.

Această concluzie rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (3) C. civ. care, prin opoziţie cu regula potrivit căreia dreptul la despăgubire poate fi transmis încă de la data naşterii sale, instituită prin art. 1.381 alin. (2) C. civ., prevede în mod expres că, dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Din interpretarea dispoziţiei legale menţionate se poate deduce că, în această situaţie particulară, a compensaţiilor pentru prejudicii nepatrimoniale, chiar dacă dreptul la reparaţia prejudiciului nepatrimonial se naşte la data producerii prejudiciului, definitivarea dreptului la despăgubire, prin complinirea cerinţei lichidităţii creanţei, se realizează abia la momentul stabilirii cuantumului despăgubirii prin tranzacţie sau hotărâre judecătorească definitivă. Abia la acest moment creanţa devine lichidă, fiind determinată suma la care se va aplica dobânda penalizatoare.

La acest argument se adaugă şi cel legat de rolul judecătorului în fixarea creanţei, acesta fiind, în mod necontestat, unul covârşitor în determinarea cuantumului despăgubirii, rezultatul aprecierii pe care instanţa de judecată o face asupra elementelor de fapt şi a probelor în operaţiunea de cuantificare a prejudiciului fiind greu de anticipat de către debitor.

În aceste circumstanţe, este firesc ca dobânda legală penalizatoare să nu curgă anterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza încălcării ori ameninţării drepturilor nepatrimoniale, raportat la actuala reglementare cuprinsă în C. civ. referitoare la repararea prejudiciului nepatrimonial şi la mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale, care instituie un sistem mixt de sancţiuni, stabilind în primul rând măsuri reparatorii de natură nepatrimonială, iar pe un plan secund, măsuri reparatorii de ordin pecuniar, instanţa poate aprecia că, faţă de gravitatea atingerii dreptului nepatrimonial şi a prejudiciului suferit, remediile cu caracter nepatrimonial sunt suficiente, reclamantul neavând un drept la reparaţie patrimonială a prejudiciului.

Ca urmare, se poate afirma că hotărârea judecătorească de obligare a debitorului la plata compensaţiilor băneşti pentru prejudiciul nepatrimonial produs are caracter constitutiv de drepturi, fiind firesc, astfel, ca dobânda să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

În considerarea acestor argumente, având în vedere că, în cauză, despăgubirea cuvenită revizuentei a fost stabilită în procesul pendinte, Înalta Curte constată că în mod corect instanţele de fond au reţinut că dobânda legală penalizatoare este datorată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care pârâtul a fost obligat la plata despăgubirilor pentru daune morale, şi nu de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv, de la momentul exercitării de către reclamantă a dreptului de a solicita despăgubiri pentru suferinţele care i-au fost produse, cum neîntemeiat susţine recurenta.

Aceasta cu atât mai mult cu cât situaţia ce a generat prezentul litigiu este una atipică, caracterizată prin aceea că, anterior pronunţării deciziei nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, nu exista temeiul legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri, împrejurare în raport cu care nu s-ar putea reţine în sarcina pârâtului nicio culpă pentru neplata acesteia, care să justifice obligarea sa la suportarea dobânzii penalizatoare.

În consecinţă, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de revizuenta reclamantă nu justifică casarea deciziei instanţei de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de aceasta.

II.5.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice

Recurentul a invocat, sub un prim aspect, greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, susţinând, în esenţă, că, deşi prevederile art. 539 C. proc. pen. au fost declarate neconstituţionale, principiul răspunderii Statului exclusiv pentru măsuri privative de libertate dispuse în mod nelegal, în acord cu art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rămâne în continuare aplicabil, fiind reglementat în textul art. 52 alin. (3) din Constituţie, care ar fi trebuit să fie invocat ca temei de drept al acţiunii.

Cum reclamanta nu şi-a întemeiat pretenţiile pe acest articol, recurentul consideră că acţiunea este inadmisibilă.

În continuare, reiterând susţinerile formulate în faţa instanţelor de fond, a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004, Statul răspunde patrimonial doar pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, antrenarea acestei forme de răspundere presupunând îndeplinirea unor condiţii expres prevăzute de lege.

După ce a făcut largi referiri la condiţiile de admisibilitate a acţiunii în despăgubire în ipoteza săvârşirii unei erori judiciare, cu trimitere inclusiv la decizia nr. 45/30.01.2018 a Curţii Constituţionale şi la jurisprudenţa europeană în materie, a arătat că doar în cazul constatării relei-credinţe sau gravei neglijenţe a magistraţilor învestiţi cu soluţionarea unor pricini este admisibilă angajarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru activitatea judecătorească reprobabilă în contextul unor vicii indubitabile şi exclusiv pentru prejudicii demonstrabile, considerente faţă de care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Critica este nefondată.

Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată, cu valoare de principiu, prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă

Această normă constituţională consacră principiul răspunderii obiective a statului, o răspundere specială de drept public, care nu este bazată pe săvârşirea unei fapte culpabile, ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei. (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005 a Curţii Constituţionale; Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

Răspunderea obiectivă a statului este o formă de răspundere delictuală specială, iar mecanismul ei specific se antrenează dacă sunt îndeplinit cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, care constă în eroarea judiciară săvârşită de serviciul public de justiţie; existenţa unui prejudiciu injust, suferit de victima erorii judiciare; raportul de cauzalitate dintre eroarea judiciară şi prejudiciul injust. Condiţia vinovăţiei, care fundamentează răspunderea subiectivă pentru fapta proprie, conform art. 1357 din C. civ. nu este cerută în cazul răspunderii obiective. Cât priveşte noţiunea de eroare judiciară, conţinutul acesteia rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 268 alin. (4) din Legea 303/2022 care a preluat integral fostul art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004.

În actualul context legislativ, formele de răspundere directă şi obiectivă a statului sunt reglementate expres, prin norme speciale, de strictă şi limitată aplicare, fără posibilitate de extindere în alte situaţii similare, după cum urmează: răspunderea statului pentru erori judiciare în general, cea care stabileşte condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului pentru erori judiciare, reglementată prin art. 268 din Legea nr. 303/2022 privind organizarea judiciară, răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată prin art. 538 din C. proc. pen., şi răspunderea statului în cazul privării nelegale/injuste de libertate, reglementată în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte răspunderea statului pentru ipoteza luării unor măsuri preventive privative de libertate într-un proces penal finalizat cu soluţia de clasare/achitare, într-o jurisprudenţă constantă a instanţei de contencios constituţional (cu titlu de exemplu, a se vedea Decizia nr. 179/2016 şi Decizia nr. 133/2017), s-a reţinut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală reglementată prin normele C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială, care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant.

Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat cu achitare, cum este şi cazul acţiunii ce formează obiectul prezentului proces, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare şi va fi circumscrisă dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., care au caracter de normă specială, raportat la principiul reglementat de art. 52 alin. (3) din Constituţie.

Din această perspectivă, susţinerile recurentului pârât potrivit cărora demersul reclamantei ar fi trebuit să fie respins ca inadmisibil, câtă vreme nu a fost fundamentat pe dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, apar ca fiind vădit neîntemeiate, în mod corect instanţele de fond constatând că repararea prejudiciului suportat prin măsura arestării preventive la care a fost supusă reclamanta, o măsură intruzivă care i-a afectat drepturi şi libertăţi fundamentale, trebuie analizată prin prisma legii speciale care stabileşte criteriile şi condiţiile care atrag răspunderea statului, a cărui obligaţie este aceea de a valoriza dreptatea, invocată, de altfel, ca temei de drept al acţiunii deduse judecăţii.

Pe de altă parte, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. sunt aplicabile în speţă în modalitatea în care au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, susţinerile recurentului potrivit cărora principiul răspunderii Statului exclusiv pentru măsuri privative de libertate dispuse în mod nelegal, în acord cu art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 52 alin. (3) din Constituţia României, rămâne în continuare aplicabil, chiar dacă prevederile art. 539 C. proc. pen. au fost declarate neconstituţionale, fiind, de asemenea, vădit neîntemeiate.

Prin decizia invocată de recurentul - pârât, Curtea Constituţională a sancţionat absenţa unei reglementări legale în sensul recunoaşterii dreptului la reparaţie şi în ipoteza privării injuste. În considerarea prevederilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţie, faţă de caracterul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea unor astfel de cereri sunt ţinute să facă aplicarea sensului constituţional, dat prin această decizie, prevederilor art. 539 din C. proc. pen.

Or, dat fiind caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, atât în privinţa dispozitivului, cât şi a considerentelor, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a dat o corectă interpretare prevederilor art. 539 C. proc. pen., constatând că revizuenta are drept la despăgubiri şi în situaţia în care împotriva sa a fost luată o măsură privativă de libertate nedreaptă, fără a fi nelegală, caracterul nedrept al acesteia rezultând din împrejurarea că dosarul penal în care a fost cercetată a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de achitare.

În acest context, nu prezintă relevanţă împrejurarea, susţinută de recurent, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 5 din Convenţie care reglementează dreptul la libertate şi condiţiile în care privarea de libertate reprezintă o ingerinţă permisă autorităţii statale în exercitarea acestui drept, câtă vreme, potrivit deciziei Curţii Constituţionale, legea naţională, astfel cum a fost interpretată de instanţa de contencios constituţional, acordă un standard de protecţie mai ridicat decât cel al convenţiei în materia garanţiilor pentru privarea de libertate.

În viziunea Curţii Constituţionale, recunoaşterea acestui drept la despăgubiri, generat de măsura preventivă privativă de libertate nedreaptă, nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului, care prin art. 5 paragraful. 5 impune un standard minim de protecţie, ci, ţinând cont de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 53 alin. (3) teza întâi din Constituţie oferă un standard mai înalt de protecţie a libertăţii individuale, intră în marja de apreciere a statului care este îndreptăţit să ofere, prin legislaţia internă, o atare protecţie prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din art. 5 paragraful. 5 din Convenţie (paragrafele 31 şi 47 din decizia nr. 136/2021).

Având în vedere faptul că, prin decizia Curţii Constituţionale, răspunderea obiectivă a statului a fost extinsă şi în cazul persoanelor faţă de care a fost dispusă o măsură preventivă privativă de libertate în conformitate cu dispoziţiile legale, măsură care a devenit nedreaptă tocmai pentru că acuzaţia s-a dovedit a fi neîntemeiată, în mod corect instanţa de apel a considerat că această formă de răspundere este aplicabilă în cauză, susţinerile în sens contrar formulate de recurentul pârât urmând a fi înlăturate.

Invocând jurisprudenţa europeană în materie, recurentul - pârât susţine că, pentru atragerea răspunderii statului, este necesar a se stabili nelegalitatea măsurii de lipsire de libertate printr-o hotărâre din care să rezulte clar caracterul nelegal al privării de libertate.

Valorificând considerentele obligatorii din decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, Înalta Curte reţine, însă, că, dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale, statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, reclamă un drept la despăgubire.

Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate întrucât, în caz contrar, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru.

Or, câtă vreme, în speţă, revizuenta a fost achitată în procesul penal, prin decizia definitivă nr. 1342/20.12.2017 a Curţii de Apel Galaţi, acest deznodământ al procesului penal trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză, hotărârea judecătorească definitivă de achitare având drept rezultat menţinerea prezumţiei nevinovăţiei.

Înalta Curte reţine, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale menţionată anterior, că a condiţiona dreptul la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate, aşa cum susţine recurentul - pârât, înseamnă a limita sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat cu achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva hotărâre judecătorească de achitare, nefiind necesară o altă constatare a caracterului nelegal al măsurii preventive, aşa cum susţine recurentul - pârât, soluţia de achitare dovedind caracterul injust al arestării preventive.

Această concluzie este în deplin acord şi cu Decizia nr. 1 din data de 16 ianuarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, fiind investită să dea o rezolvare de principiu problemei dacă soluţia de achitare este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate, a statuat că "În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..".

Prin urmare, în cauza pendinte, nu este necesar să existe o hotărâre judecătorească sau o ordonanţă prin care să fie constatată nelegalitatea măsurii preventive aplicate revizuentei, hotărârea de achitare fiind suficientă pentru atragerea răspunderii statului pentru prejudicial moral suferit.

Având în vedere precizările anterioare, cu privire la cadrul juridic aplicabil, se constată că, prin critica formulată, recurentul-pârât ignoră dezlegările obligatorii date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, ale cărei efecte au fost interpretate, de asemenea, cu valoare obligatorie, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 1/2023, anterior citate, cu privire la dreptul la despăgubiri al unei persoane care a suferit o arestare injustă, astfel că aceasta va fi înlăturată ca neîntemeiată.

Cât priveşte susţinerile din recurs referitoare la eroarea judiciară şi la neîndeplinirea, în cauză, a condiţiilor necesare antrenării răspunderii statului pentru aceasta, Înalta Curte constată că sunt străine de natura pricinii, neavând legătură cu cauza pretenţiilor deduse judecăţii şi nici cu considerentele ce au fundamentat soluţia adoptată de instanţa de apel.

Câtă vreme forma specială de răspundere obiectivă ce se cere a fi antrenată în cauză este cea reglementată în mod expres prin dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., aplicabile în modalitatea în care au fost interpretate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021, condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului pentru erori judiciare, reglementată prin art. 268 din Legea nr. 303/2022 privind organizarea judiciară nu prezintă relevanţă astfel că nu impun nicio analiză suplimentară.

Nici criticile ce vizează neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului nu pot fi primite.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, pretenţiile deduse judecăţii au fost fundamentate şi soluţionate prin raportare la dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., care reglementează o procedură specială de antrenare a răspunderii obiective a statului, ce se aplică în mod prioritar faţă de cea generală, reglementată de C. civ.

Or, câtă vreme instanţele de fond au constatat că, în cauză, în privinţa acoperirii prejudiciului moral invocat în legătură cu aplicarea măsurii preventive privative de libertate este incidentă răspunderea specială prevăzută de art. 539 C. proc. pen., iar, potrivit considerentelor anterior reţinute, se constată că aceste dispoziţii legale au fost corect aplicate, nu se mai impune examinarea temeiniciei pretenţiilor formulate cu acest titlu prin prisma prevederilor legale de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, norma specială înlăturând de la aplicare norma generală.

Recurentul pârât a formulat critici şi cu privire la cuantumul daunelor morale acordate revizuentei apreciind că stabilirea prin aproximare a acestuia, în mod special doar pe baza declaraţiile martorilor audiaţi, în privinţa modului în care reclamanta-revizuentă a fost afectată în plan profesional, dar şi personal, este nefondată şi subiectivă câtă vreme nu este susţinută şi de alte dovezi din dosar.

În acest context, recurentul consideră că instanţele de judecată, la stabilirea cuantumului daunelor morale, ar fi trebuit sa aibă în vedere orientarea moderată a instanţei europene în acordarea acestora, exemplificând soluţiile pronunţate în speţe similare, ca de exemplu: cauza Begu împotriva României, cauza Goanţă împotriva României, cauza Leontin Pop împotriva României.

Examinând decizia recurată din perspectiva acestor critici, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat în mod legal criteriile obiective valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale, anume, consecinţele negative suferite de revizuentă în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, intensitatea în care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Din considerentele hotărârii atacate rezultă, totodată, criteriile particulare ale speţei pe care instanţa de apel le-a avut în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale, respectiv, faptul că arestarea preventivă a afectat-o pe reclamantă, atât în plan profesional, dar mai ales personal prin aceea că părinţii s-au îndepărtat de aceasta şi nu au căutat-o niciodată în perioada în care a fost arestată preventiv, reacţia de înstrăinare a mamei sale durând mai mulţi ani, relaţia de căsătorie a reclamantei s-a destrămat, în final ajungând la divorţ, în perioada arestului preventiv revizuenta a fost supusă unei proceduri de verificare corporală într-o manieră umilitoare, ceea ce a accentuat trauma psihică resimţită ca urmare a faptului că, în mod intempestiv, a făcut obiect al cercetării într-un dosar penal, fiind lipsită în totalitate de sprijinul familiei, la aceasta adăugându-se împrejurarea că dosarul penal a avut o amplă mediatizare atât în presa scrisă, cât şi la televiziune, ceea ce a dus la afectarea imaginii revizuentei în societate şi la consecinţe în plan profesional, aceasta având dificultăţi în a-şi găsi un loc de muncă stabil, cu consecinţe negative privind resursele financiare.

Raportat la aceste împrejurări, instanţa de apel, apreciind că arestarea preventivă a avut consecinţe devastatoare asupra revizuentei, pe plan personal, profesional şi social, ce au determinat-o să apeleze la ani întregi de psihoterapie, încă din timpul procesului penal, a considerat că suma de 10.000 euro acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri reprezintă o satisfacţie echitabilă şi proporţională pentru prejudiciul moral suferit de revizuentă.

În cuprinsul cererii de recurs, în ceea ce priveşte critica referitoare la cuantumul daunelor acordate pentru perioada arestării preventive a revizuentei, recurentul-pârât nu a dezvoltat argumentele pentru care consideră, în concret, că raţionamentul curţii de apel este eronat şi nelegal, susţinerea potrivit căreia suma acordată de instanţă, stabilită exclusiv prin raportare la declaraţiile martorilor audiaţi în primă instanţă, este excesivă, nefiind suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micşorat al despăgubirilor, care se determină în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei speţe, existând o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Recurentul invocă interpretarea subiectivă a probelor, or, asemenea critici nu pot forma obiect de analiză în recurs, evaluarea probelor fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond. Rezultă cu caracter de principiu din jurisprudenţă că aprecierea cuantumului daunelor morale constituie o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea motivată a instanţelor de fond, iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea deciziei recurate, condiţie care nu este îndeplinită în speţă, simplele nemulţumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral, nefiind veritabile critici de nelegalitate.

Ca atare, în absenţa unor critici care să releve eventuala ignorare de către instanţa de apel a unor criterii de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport de situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs, întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Nici invocarea jurisprudenţei europene în materie nu poate justifica reevaluarea cuantumului daunelor morale întrucât aceasta ar presupune reanalizarea situaţiei de fapt şi a probatoriului, chestiune ce excedează limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Aşa fiind, solicitarea de a se constata că suma de 10.000 euro ar fi nejustificat de mare, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte nu poate face obiect de analiză pentru instanţa de control judiciar întrucât în recurs poate fi verificat doar modul de aplicare a legii nu şi modul în care au fost stabilite şi apreciate chestiunile de fapt.

În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte, reţinând că niciuna dintre criticile formulate de pârât prin motivele de recurs nu poate să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondată şi calea de atac promovată de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de revizuenta A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva deciziei civile nr. 275/2024 - A din 14 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2025.