Scope of statutory exemption for historical monument tax fees and validity of late payment penalties in cultural event taxation

Şedinţa publică din data de 22 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Cererea reconvenţională

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la 28 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata cuantumului timbrului monumentelor istorice, în valoare totală de 1.181.977,92 RON, reprezentând valoarea actualizată (a debitului principal) cu indicele de inflaţie (indicele preţurilor de consum), din care 1.133.725.23 RON, reprezentând debit principal, alcătuit din suma de 455.721,85 RON (cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A., organizat în anul 2017) şi suma de 678.003,38 RON (cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A., organizat în anul 2018); la plata sumei de 48.252,69 RON, constând în indicele de inflaţie (indicele preţurilor de consum), alcătuită din suma de 33.404,41 RON, reprezentând indicele de inflaţie, calculat pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2017, şi suma de 14.848,27 RON, reprezentând indicele de inflaţie calculat pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2018; la plata dobânzii legale penalizatoare în valoare totală de 103.803,05 RON, alcătuită din suma de 69.475,73 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2017 şi suma de 34.327,32 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2018; la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% zi, în valoare totală de 731.748,23 RON, alcătuită din suma de 493.091,04 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2%/zi, calculate pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2017 şi suma de 238.657,19 RON, reprezentând penalităţi de întârziere de 0,2%/zi, calculate pentru cuantumul timbrului monumentelor istorice aferent A. din anul 2018, precizând că dobânda şi penalităţile au fost calculate până la data introducerii cererii de chemare în judecată, acestea urmând să curgă în continuare, până la plata efectivă. Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Pârâta s-a apărat, prin întâmpinare solicitând admiterea în parte a cererii de chemare în judecată şi, sub rezerva respingerii cererii reconvenţionale, obligarea sa la plata sumei de 170.058 RON, compusă din suma de 68.358,27 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice pentru A. din anul 2017, şi suma de 101.699,72 RON, aferentă festivalului din anul 2018.

Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, până la concurenţa sumei de 282.354,23 RON, pentru A. din anul 2017, respectiv în limita sumei de 194.089 RON, pentru A. din anul 2018, precum şi compensarea acestora cu eventuale sume care ar putea fi stabilite în sarcina sa, cu acelaşi titlu.

Prin sentinţa nr. 404 din 12 septembrie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj, reţinând, prin raportare la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, că litigiul este strâns legat de activitatea economică a pârâtei, astfel că, pentru soluţionarea sa, se impune o competenţă specializată a instanţei.

La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 2198 din 10 decembrie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă, constatând că litigiul pune în discuţie îndeplinirea unei obligaţii prevăzute în Legea nr. 422/2001 şi H.G. nr. 1502/2007, iar analizarea îndeplinirii condiţiilor de plată nu are legătură cu activitatea economică, de natură să atragă competenţa instanţei specializate, ci a instanţei civile, dat fiind că una dintre părţi are calitatea de profesionist. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul instanţei superioare comune în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin decizia nr. 6 din 17 ianuarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă, reţinând că dreptul subiectiv care se solicită a fi protejat izvorăşte din lege, iar nu dintr-un raport contractual, şi nu se adresează, exclusiv, profesioniştilor, ci tuturor categoriilor de persoane fizice şi juridice care îndeplinesc cerinţa legală de a desfăşura activităţi în aria protejată a monumentelor istorice, nefiind incidente norme de drept material care să reclame o specializare a judecătorului în tipul de litigii cu profesionişti.

Ulterior, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la 21 ianuarie 2020, sub nr. x/2019*.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 507 din data de 16 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis cererea formulată de reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.. A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 455.721,85 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice pentru A. din anul 2017, actualizată cu rata inflaţiei, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă şi penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la 26 septembrie 2017, până la plata lor integrală. A obligat pârâta să achite reclamantului suma de 678.003,38 RON, reprezentând timbrul monumentelor istorice pentru A. din anul 2018, actualizată cu rata inflaţiei, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă şi penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi, calculate de la 26 septembrie 2018, până la plata lor integrală. A respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă A. S.R.L..

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 137/A din 18 aprilie 2014, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 507 din 16 noiembrie 2023 pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosarul nr. x/2019. A respins cererea intimatului Institutul Naţional al Patrimoniului cu privire la obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată în apel.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 137/A din 18 aprilie 2014 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâta A. S.R.L..

Precizând că a structurat recursul pe două capitole, recurenta a învederat că acestea vizează, sub un prim aspect, soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, iar, sub un al doilea aspect, soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, şi că fiecare dintre acestea cuprind motive proprii de casare.

Cu privire la cererea reconvenţională, a susţinut că prin intermediul acesteia a solicitat exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, în baza art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată.

A menţionat că, deşi reclamantul a invocat existenţa unei creanţe de 1.133.725,23 RON, aferentă A. din anii 2017 şi 2018, în realitate, valoarea lucrărilor de protejare executate asupra monumentului istoric însumează 476.443,23 RON.

Recurenta a contestat aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la condiţiile ce se impun a fi îndeplinite pentru ca un operator economic să beneficieze de exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, anume în situaţia în care relizează lucrări de intervenţii asupra monumentelor istorice, circumscrise prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

Raportat la aceste dispoziţii legale, a arătat că în mod greşit s-a apreciat că lucrările pe care le-a efectuat au constat în înlăturarea deteriorărilor determinate de desfăşurarea festivalului, şi că acestea nu au fost de natură să modifice substanţa sau aspectul monumentului.

În contextul relevat, consideră că au fost încălcate dispoziţiile art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) şi ale art. 23 din Legea nr. 422/2001, susţinând că modalitatea de interpretare a acestora de către curtea de apel contravine normelor de tehnică legislativă, întrucât art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 nu face trimitere la prevederile art. 23 alin. (2) din acest act normativ şi nici nu foloseşte terminologia lor specifică.

Or, potrivit principiul unităţii terminologice, prevăzut la art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, limbajul normativ presupune ca aceleaşi noţiuni să fie exprimat prin aceeaşi termeni, scopul fiind de a asigura înţelegerea deplină, neechivocă, a textului de lege de către destinatar. Prevalându-se de dispoziţiile art. 37 alin. (1) şi ale art. 36 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 24/2000, consideră că, în situaţia în care premisa exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice ar fi presupus doar realizarea unor intervenţii asupra monumentului istoric, în sensul art. 23 din lege, exprimarea legiuitorului s-ar fi făcut prin termeni care ar fi exclus echivocul.

Însă, prin reglementarea de la art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, legiuitorul s-a referit la lucrările de protejare a monumentelor, iar nu la cele de intervenţie. Noţiunea protejării monumentelor beneficiază de o definiţie proprie, iar, potrivit principiului unităţii terminologice, se impunea ca interpretarea art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 să se facă prin raportare la definiţia conţinută de art. 2 alin. (3) din acest act normativ, în acest sens fiind prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

Recurenta a contestat interpretarea sintagmei "contribuie la protejarea monumentelor istorice" din cuprinsul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin raportare la dispoziţiile art. 23 din lege. În acest context, a arătat că, printr-o astfel de interpretare se restricţionează, în afara unui temei legal, sfera lucrărilor ce pot conduce la exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice.

Comparând normele prevăzute la art. 2 alin. (3) şi la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, recurenta a sesizat că între lucrările de intervenţii şi de protejare există o relaţie de la parte la întreg, iar nu o relaţie de egalitate.

Astfel, a arătat că lucrările de protejare a monumentelor istorice cuprind un ansamblu de măsuri, printre care realizarea intervenţiilor asupra monumentelor istorice, cu respectarea rigorilor legii, acestea conţinând şi alte tipuri de lucrări, cum ar fi identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidenţa, paza, integrarea social-economică şi culturală.

Importanţa distincţiei între activităţile de protejare şi de intervenţie, precum şi a raportului dintre aceşti termeni, a fost apreciată ca relevantă în contextul interpretării şi aplicării art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, astfel că, în considerarea principiului unităţii terminologice ar trebui admisă teza potrivit căreia exceptarea de la plata timbrului poate fi acordată operatorilor economici ale căror activităţi, deşi nu se circumscriu noţiunii de intervenţii, contribuie la protejarea monumentelor istorice.

În aplicarea mecanismului de exceptare prevăzut de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, a susţinut că instanţa de apel trebuia să analizeze dacă lucrările pe care le-a executat reprezintă lucrări de protejare, în general, în sensul art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, şi nu dacă acestea reprezintă intervenţii, de natură să schimbe substanţa monumentului.

Recurgând la o interpretare sistematică a textelor de lege, a arătat că instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte lucrările de protejare, că trebuie respectate prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

Totodată, a afirmat că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 are valoarea unei norme generale în materia protejării monumentelor istorice, în timp ce norma de la art. 23 alin. (2) are caracter special, reglementând, expres şi limitativ, modalitatea în care se realizează anumite intervenţii de amploare asupra monumentelor istorice. Conform art. 23 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, aceste lucrări de intervenţii necesită, printre altele, obţinerea autorizaţiilor de construire sau de desfiinţare.

Recurenta a susţinut că norma specială, concepută de legiuitor pentru a asigura protejarea monumentelor în cazurile în care acestea necesită intervenţii de amploare, nu poate completa norma generală în materia protejării, astfel că nu este legal să se impună ca, prin lucrările de protejare prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, oricare ar fi acestea, să se modifice substanţa sau aspectul monumentelor.

Deşi lucrările executate nu se încadrează, stricto sensu, în sfera celor reglementate la art. 23 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 422/2001, întrucât nu modifică substanţa sau aspectul monumentului, a arătat că acestea reprezintă măsuri de protejare a monumentului istoric, în sensul reglementat de art. 2 alin. (3) din lege, după cum s-a reţinut şi în raportul de control întocmit de reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Cultură Cluj la 22 septembrie 2019.

În opinia sa, înlăturarea degradărilor reprezintă lucrări de intervenţii ce se subsumează art. 23 din Legea nr. 422/2001, iar lucrările de protejare a monumentului istoric efectuate modifică aspectul monumentului istoric.

Recurenta susţine că reparaţiile curente sunt considerate de legiuitor ca fiind intervenţii ce modifică substanţa sau aspectul monumentelor istorice astfel cum rezultă interpretarea istorico-teleologică a reglementării, sintagma "reparaţii curente" fiind exclusă din cuprinsul art. 22 lit. a) prin modificarea adusă prin Legea nr. 259/2006 întrucât a fost considerată redundantă.

Referitor la lucrările de protejare a parcului realizate în anii 2017 şi 2018, pe care le-a enumerat, a susţinut că acestea au cuprins şi lucrări de mică amploare care, fără a modifica substanţa monumentului, au contribuit la protejarea acestuia, motiv pentru care a considerat că ar fi trebuit luată în calcul exceptarea de la plata timbrului, în baza art. 24 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

Invocând principiul ubi lex non distingut, nec nos distinguere debemus, a susţinut că instanţa de apel a concluzionat că lucrările desfăşurate de către recurentă au fost dintre cele necesare pentru readucerea monumentului la starea sa iniţială, anterioară evenimentelor, deşi legea nu face vreo distincţie şi nu exclude aceste lucrări de la plata timbrului monumentelor istorice.

Or, o asemenea interpretare restrictivă lipseşte de aplicabilitate practică posibilitatea obţinerii exceptării de la timbrului monumentelor istorice, în temeiul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, întrucât legea trebuie interpretată în sensul procedurii efectelor, iar nu numai în litera sau în spiritul său. Refuzul de a recunoaşte exceptarea de la plata taxei menţionate, pe motiv că lucrările de protejare ale monumentului nu ar fi contribuit la modificarea substanţei sau aspectului, este arbitrar, în sensul dat de jurisprudenţa Curţii Europene prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece dreptul de a obţine exceptarea devine iluzoriu iar refuzul de a dispune exceptarea nu asigură un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopurile urmărite, în situaţia în care Legea nr. 422/2001 nu face distincţii şi nu impune o asemenea condiţie operatorilor economici.

Invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 şi ale art. 6 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007 în privinţa exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice, a arătat că a susţinut că ar fi trebuit să beneficieze de posibilitatea exceptării parţiale de la plată, în baza principiului qui potest plus, potest minus.

În contextul menţionat, a arătat că instanţa de apel a respins această critică pe motiv că textul de lege nu lasă loc de interpretare, creând premisele unei aplicări arbitrare şi discriminatorii a dreptului de exceptare de la plata taxei parafiscale şi descurajând operatorii economici de a mai realiza lucrări de protejare asupra monumentelor istorice.

În capitolul destinat criticilor referitoare la soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în judecată de către instanţa de fond, validată în calea ordinară de atac, recurenta a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, precum şi a celor ale art. 68 şi 77-79 din Legea nr. 24/2000.

Astfel, a susţinut că valoarea timbrului monumentelor istorice, stabilit prin Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007, nu a fost actualizată, deşi actualizarea era imperativă, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001.

A arătat că H.G. nr. 1502/2007 este un act normativ cu aplicare limitată în privinţa cuantumului timbrului, existând obligaţia emiterii ordinelor anuale de actualizare a acestui cuantum, impusă de actul normativ superior.

Chiar dacă lipsa ordinelor de actualizare a fost dovedită în fata instanţei şi reţinută ca atare în considerentele deciziei recurate, curtea de apel a respins această critică, apreciind că timbrul monumentelor istorice este reglementat de lege, ca existenţă şi ca obligaţie, iar acest aspect este distinct de cuantumul şi de modalitatea de determinare concretă a valorii sale.

Contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, a arătat că obligaţia de plată a unei taxe sau impozit este indisolubil legată de reglementarea cuantumului lor. Potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000, valoarea timbrului monumentelor istorice trebuie să fie actualizată anual, prin ordin de ministru publicat în Monitorul Oficial, pentru a fi adus la cunoştinţa publicului şi a debitorilor. Din moment ce cuantumul nu este reglementat, a apreciat că este afectată existenţa obligaţiei de plată.

Recurenta a mai susţinut că, deşi legea nu prevede perceperea taxei în discuţie pentru manifestări desfăşurate în monumentele istorice şi nu defineşte noţiunea de "zonă construită protejată", curtea a extins nepermis, prin analogie, sfera de aplicare a acesteia, deşi Legea nr. 422/2001, în forma sa actuală, nu prevede obligaţia de plată într-o asemenea situaţie. Aplicarea, prin analogie, a unei sancţiuni este interzisă de art. 10 C. civ., perceperea taxei parafiscale reprezentând o sancţiune ce poate fi aplicată doar în condiţiile legii, orice lacună în această privinţă profitând debitorului. Legat de această carenţă calitativă a legii, a învederat că s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţia de neconstituţionalitate a art. 51 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 422/2001, excepţia formând obiectul dosarelor nr. x/2023 şi nr. y/2023 al instanţei de contencios constituţional.

Recurenta a arătat că s-a prevalat de dispoziţiile art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 pentru a obţine exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice pentru manifestări organizate în perimetrul acestora, de vreme ce art. 51 alin. (4) din lege nu defineşte noţiunea de zonă construită neprotejată.

Însă, curtea de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 422/2001, potrivit cărora monumentele istorice, zonele de protecţie şi zonele construite protejate, definite potrivit legii, se evidenţiază în planurile de amenajare a teritoriului şi în planurile urbanistice ale unităţilor administrativ teritoriale, deşi un asemenea raţionament încalcă principiul unităţii terminologice, prevăzut de art. 37 din Legea nr. 24/2000 şi răstoarnă ierarhia actelor normative (art. 77 şi art. 80 din Legea nr. 24/2000).

Din punctul său de vedere, nu poate fi primită o interpretare lato sensu a noţiunii "lege", din cadrul Legii nr. 422/2001, întrucât, cu alte ocazii, în cadrul aceleiaşi reglementări, legiuitorul le-a indicat fără rezerve şi echivoc.

Or, prin art. 18 din Legea nr. 422/2001, legiuitorul a definit zona construită protejată şi, ulterior, evidenţierea lor în planurile urbanistice ale unităţilor administrativ teritoriale, astfel încât raportul dintre acestea şi ordinea operaţiunilor aferente nu poate fi răsturnat şi nu se poate considera că evidenţierea echivalează cu definirea prin lege. În lipsa definiţiei legale a zonei construite protejate, evidenţierea în planurile urbanistice este arbitrară, la fel fiind şi perceperea taxei monumentelor istorice.

Susţinând că lacunele legislative în privinţa taxei monumentelor istorice profită debitorului, recurenta a afirmat o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, afirmând că lipsa referirii la monumente istorice în textul ce stabileşte plata taxei şi a definiţiei din lege a zonei construite protejate semnifică neîndeplinirea cerinţei legalităţii, elocvente fiind în acest sens, în opinia sa, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele Serkov versus Ucraina şi Vistins and Perepjolkins contra Letoniei.

Sub un alt aspect, a arătat că hotărârea nu este motivată în privinţa tezei zonei de protecţie a monumentului istoric, instanţa folosind argumente străine de cauză, impunându-se aplicarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Justificând invocarea acestor motive de recurs, a arătat că reclamanta nu a demonstrat care este, concret, zona de protecţie a Parcului Central "B." şi nici nu a dovedit că evenimentele au fost organizate în perimetrul acesteia.

A învederat că instanţa de apel a respins această critică, preluând aserţiunile reclamantului, în sensul existenţei unei suprapuneri peste zona de protecţie a parcului.

O astfel de motivare, în opina sa, nu relevă zona de protecţie a monumentului istoric, deşi aceasta este o noţiune legală, prevăzută de art. 9 din Legea nr. 422/2001.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 430 şi 431 C. proc. civ., întrucât decizia nr. 3034 din 25 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nu are autoritate de lucru judecat în privinţa proporţionalităţii şi caracterului discriminatoriu al accesoriilor taxei timbrului monumentelor istorice (dobânda legală şi penalităţile de întârziere).

Totodată, a afirmat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată în privinţa caracterului discriminatoriu al penalităţilor taxei în discuţie, faţă de situaţia debitorilor obligaţiei fiscale, care achită penalităţi mult mai mici, motivele de recurs reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. fiind aplicabile.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a afirmat o încălcare a prevederilor art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, menţionând că în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în care a fost pronunţată decizia nr. 3034 din 25 mai 2022, a fost verificată legalitatea H.G. nr. 1502/2007, în privinţa respectării exigenţelor calităţii motivării actului administrativ, precum şi a încălcării ierarhiei actelor normative.

A învederat că a susţinut în acel dosar că prin Legea nr. 422/2001, Guvernului i-a fost delegată doar atribuţia de reglementare a cuantumului taxei monumentelor istorice, iar nu şi pe aceea de a impune accesorii, sub forma unor dobânzi şi penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi. Totodată, a arătat că s-a prevalat în acel dosar de faptul că expunerea de motive nu indică vreo justificare a cuantumului exorbitant al penalităţilor de întârziere, în condiţiile în care acestea sunt mult mai mari faţă de cele prevăzute în Codul de procedură fiscală.

În limitele învestirii, a afirmat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra proporţionalităţii accesoriilor, raportat la scopul urmărit, şi nici caracterul discriminatoriu faţă de situaţia debitorilor obligaţiilor fiscale, pentru a verifica respectarea art. 1 din Primul protocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ci a constatat că H.G. nr. 1502/2007 nu este afectată de niciunul dintre viciile invocate.

Faţă de prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că aspectele statute prin decizia nr. 3034 din 25 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nu se impun cu puterea lucrului judecat în cauza pendinte, astfel că instanţa de apel avea obligaţia de a realiza un examen efectiv al respectării art. 1 din Primul protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, faţă de impunerea penalităţii de 0,2% pe zi pentru întârzierea de la plata timbrului monumentelor istorice, în condiţiile în care penalităţile stabilite de art. 176 alin. (2) Codul de procedură fiscală sunt de 0,01% pe zi de întârziere.

Însă, curtea nu a arătat cum se justifică disproporţia semnalată şi nici motivul pentru care neplata unei taxe parafiscale ar trebui penalizată mai mult faţă de neplata unei taxe fiscale, ci s-a limitat, similar primei instanţe, să constate că nu există diferenţă de tratament între debitorii timbrului monumentelor istorice, deşi recurenta nu formulase o astfel de critică, perceperea penalităţilor în cuantumul arătat fiind o confiscare arbitrară.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimatul Institutul Naţional al Patrimoniului a invocat excepţia de netimbrare a recursului, precum şi excepţia de nulitate a acestuia, susţinând că motivele de recurs reprezintă o reiterare a apărărilor formulate în primă instanţă, dar şi a motivelor de apel. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La termenul din 27 februarie 2027, s-a constatat că recursul a fost legal timbrat, cu o taxă judiciară de timbru în valoare de 11.755,83 RON, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, corespunzătoare motivelor de recurs invocate.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţie, s-a stabilit termen la pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică.

La termenul din 15 mai 2025, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, reţinând că motivele de critică invocate de către recurentă se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, a respins cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentă, cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) şi art. 23 din Legea nr. 422/2001, republicată, faţă de neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând motivele de recurs prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Asupra criticilor ce vizează modalitatea de soluţionare a cererii reconvenţionale de către instanţa de fond, validată de curtea de apel prin hotărârea recurată, Înalta Curte reţine că recurenta a invocat, sub un prim aspect, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) şi ale art. 23 din Legea nr. 422/2001, republicată, afirmând o nerespectare a normelor de tehnică legislativă şi a principiului unităţii terminologice, reglementat de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, instituit în scopul asigurării înţelegerii depline şi neechivoce a textului de lege.

Susţinând că art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 nu face trimitere la prevederile art. 23 alin. (2) ale aceluiaşi act normativ şi că premisa exceptării de la plata timbrului monumentelor istorice nu a vizat realizarea exclusivă a unor lucrări de intervenţie, ci şi de conservare a acestora, recurenta a apreciat că interpretarea curţii de apel a sintagmei "contribuie la protejarea monumentelor istorice", din cuprinsul art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, prin raportare la noţiunea conţinută de art. 23 din aceeaşi lege (intervenţii asupra monumentelor istorice) este nelegală.

Examinată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica nu este fondată.

Potrivit art. 9 alin. (3) C. civ., "Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii."

Interpretarea legii este o operaţiune logico-raţională, ce presupune stabilirea conţinutului şi sensului normei juridice, în vederea aplicării la o situaţie juridică concretă.

Această procedură presupune utilizarea mai multor metode (gramaticală, sistematică, logică etc), care sunt la îndemâna interpretului, respectiv a judecătorului cauzei, care nu se pot confunda cu textele legale interpretate sau cu concluziile la care acesta ajunge odată cu soluţionarea cauzei.

Interpretarea jurisdicţională are forţă juridică numai în situaţia concretă care a generat interpretarea şi doar în scopul aplicării normei în cauza dedusă judecăţii.

Problema interpretării nu se pune, însă, în acele ipoteze în care însuşi actul normativ defineşte noţiunea cu care operează, iar terminologia folosită nu este susceptibilă să creeze ambiguităţi sau neclarităţi, între formularea textului legal interpretat şi situaţiile practice care se circumscriu ipotezei reglementate existând concordanţă deplină.

Raportând considerentele teoretice expuse la analiza efectuată în cauză, prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi a celor ale art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, Înalta Curte reţine că soluţia de respingere a cererii reconvenţionale promovate de către recurentă, validată în apel prin decizia recurată, nu este rezultatul unei interpretări eronate, ci corespunde sferei de aplicare a normei legale avute în vedere de legiuitor la edictarea lor.

Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001, "În sensul prezentei legi, prin protejare se înţelege ansamblul de măsuri cu caracter ştiinţific, juridic, administrativ, financiar, fiscal şi tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidenţa, conservarea, inclusiv paza şi întreţinerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice şi integrarea lor social-economică şi culturală în viaţa colectivităţilor locale."

Art. 23 alin. (1) din acelaşi act normativ stipulează că "Intervenţiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza şi cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii şi Cultelor sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor." (alin. (2) În sensul prezentei legi, intervenţiile ce se efectuează asupra monumentelor istorice sunt: a) toate lucrările de cercetare, conservare, construire, extindere, consolidare, restructurare, amenajări peisagistice şi de punere în valoare, care modifică substanţa sau aspectul monumentelor istorice; b) executarea de mulaje de pe componente ale monumentelor istorice; c) amplasarea definitivă sau temporară de împrejmuiri, construcţii de protecţie, piese de mobilier fix, de panouri publicitare, firme, sigle sau orice fel de însemne pe şi în monumente istorice; d) schimbări ale funcţiunii sau destinaţiei monumentelor istorice, inclusiv schimbările temporare; e) strămutarea monumentelor istorice; amenajări de căi de acces, pietonale şi carosabile, utilităţi anexe, indicatoare, inclusiv în zonele de protecţie a monumentelor istorice."

Conform art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, "Prin derogare de la prevederile alin. (3) şi (4), pot fi exceptaţi de la plata taxei timbrului monumentelor istorice operatorii economici care, prin activităţile pe care le desfăşoară, contribuie la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puţin egală celei pe care o datorează la plata taxei timbrului monumentelor istorice."

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Institutul Naţional al Patrimoniului a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 1.181.977,92 RON, actualizată cu indicele de inflaţie (reprezentând debit principal, cu titlu de timbru al monumentelor istorice, dobândă penalizatoare şi penalităţi de întârziere), datorată pentru festivalurile desfăşurate în anii 2017 şi 2018, în aria protejată a monumentului istoric Parcul Central "B." din municipiul Cluj-Napoca.

Pretenţiile pecuniare exhibate de reclamant au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 51 alin. (2), (3) şi 4 din Legea nr. 422/2001, republicată, raportate la cele ale art. 4 lit. a), art. 5 alin. (2), art. 6 alin. (1) şi următ. din Normele Metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 1502/2007.

Pârâta s-a apărat, prin întâmpinare solicitând admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, recunoscând pretenţiile reclamantului până la concurenţa sumei de 170.058 RON.

Totodată, prin cererea reconvenţională promovată, pârâta a solicitat exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice pentru A., organizate în anii 2017 şi 2018, în limita sumelor de 282.354,23 RON, respectiv de 194.089 RON, raportat la lucrările realizate pentru întreţinerea şi reabilitarea sitului monument istoric Parcul Central "B.", precum şi compensarea acestora cu sumele ce urmau a fi stabilite, eventual, în sarcina sa, cu acelaşi titlu, prin soluţionarea litigiului.

În susţinerea cererii, pârâta a arătat, în esenţă, că înscrisurile depuse în probaţiune atestă faptul că lucrările efectuate în Parcul Central "B." au fost unele de protejare şi de întreţinere a monumentului istoric, corespunzătoare dispoziţiilor Legii nr. 422/2001.

Enumerând lucrările executate, pârâta a arătat că acestea au presupus pregătirea terenului, însămânţarea, supraînsămânţarea şi fertilizarea, refacerea pavajelor vechi, spargerea betoanelor, curăţarea manuală a drumului, plombarea gropilor cu îmbrăcăminţi asfaltice, semănare/aşternere gazon, înlocuire stâlpişori, coşuri de gunoi şi bănci vandalizate ş.a.

Prevalându-se de dispoziţiile art. 51 alin. (3) lit. c) şi alin. (6) din Legea nr. 422/2001, dar şi de cele ale H.G. nr. 1502/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestora, recurenta a susţinut că îndeplineşte, integral, condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de exceptarea de la plata acestei taxe (executarea unor lucrări de protejare asupra monumentelor istorice, lucrările să fie executate în decursul aceluiaşi an fiscal cu sumele pentru care se solicită exceptarea, suma aferentă lucrărilor de protejare să fie cel puţin egală cu suma pentru care se solicită exceptarea, existenţa unei solicitări, însoţite de documente justificative care să facă dovada lucrărilor).

Examinând alegaţiile recurentei prin prisma probaţiunii administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei - art. 2 alin. (2) şi (3), art. 23 alin. (1) şi (2) şi art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 - instanţa de fond a remarcat că acestea prevăd condiţii neechivoce, care se impun a fi îndeplinite pentru ca exceptarea de la plata taxei timbrului monumentelor istorice să devină operantă, respectiv ca activităţile desfăşurate de operatorii economici, debitori ai timbrului, să fie de natură să contribuie la protejarea acestor edificii, iar suma investită în acest scop să fie cel puţin egală cu cea datorată cu acest titlu.

Deşi a constatat că pârâta a achitat anumite lucrări de refacere, întreţinere şi protejare a spaţiilor verzi, precum şi a rigolelor din incinta Parcului Central "B.", instanţa de fond a apreciat că cerinţa ca aceste activităţi să fi contribuit la protejarea monumentului istoric nu este îndeplinită.

Enumerând activităţile efectuate de pârâtă (astfel cum acestea au fost evidenţiate în contractul nr. x/11.08.2017 şi în procesul-verbal din 22.02.2019, precum şi în devizele lucrărilor, depuse la dosar), şi raportându-le la dispoziţiile art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, tribunalul a constatat că acestea nu reprezintă lucrări de protejare sau de întreţinere, întrucât au avut menirea de a contribui la readucerea edificiului la starea iniţială, avută anterior defăşurării festivalurilor, respectiv la înlăturarea degradărilor, stricăciunilor şi a deteriorărilor produse ca urmare a manifestărilor organizate, cauzatoare a unor consecinţe negative vizibile.

Apreciind că nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru ca exceptarea de la plata timbrului să opereze, respectiv neverificarea în cauză a premiselor prevăzute de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiate, pretenţiile recurentei, solicitate pe cale reconvenţională.

Raţionamentul şi soluţia tribunalului asupra cererii reconvenţionale au fost validate de curtea de apel, prin decizia recurată reţinându-se că exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice este o facilitate prevăzută de legiuitor în beneficiul operatorilor economici care îndeplinesc, integral, criteriile prevăzute de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001.

Prioritar oricărei analize, instanţa de apel a remarcat că acest text legal instituie condiţii clare, care se impun a fi întrunite cumulativ pentru ca exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice să opereze.

Sub un prim aspect, a reţinut că suma pretins investită de pârâtă în activităţi de protejare a monumentului istoric nu este cel puţin egală cu cea datorată cu titlu de timbru al monumentului istoric.

Comparând suma indicată de reclamant în cererea de chemare în judecată cu cea achitată de pârâtă, reprezentând contribuţie la protejarea monumentului istoric, a constatat că cea dintâi este de în valoare de 1.133.725,23 (455.721,85 RON, pentru festivalul din anul 2017, respectiv 678.003,38 RON, pentru festivalul din anul 2018), în timp ce suma pretins achitată de partea pârâtă este în cuantum de 282.354,23 RON, pentru în anul 2017, respectiv de 194.089 RON, pentru anul 2018.

Curtea a remarcat că activităţile desfăşurate de pârâtă nu se subsumează criteriului impus de lege, întrucât nu sunt din categoria celor de protejare a monumentului istoric.

Raportându-se la contractul de execuţie de lucrări nr. x/11.08.2017 încheiat de pârâtă cu Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca, la procesul-verbal din 22.02.2019, de stingere a remediilor consemnate în procesul-verbal nr. x/13.08.2018, precum şi la raportul de control emis de Direcţia Judeţeană pentru Cultură Cluj, instanţa de apel şi-a însuşit concluziile tribunalului relative la împrejurarea că lucrările executate nu au avut menirea de a proteja monumentul istoric ori de a-l întreţine, ci de a înlătura deteriorările cauzate ca urmare a desfăşurării festivalurilor, respectiv de a readuce zona la starea ei iniţială.

Examinând criticile din apel sub aspectul modalităţii de soluţionare a cererii reconvenţionale, prin prisma dispoziţiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (2) şi (3), precum şi a celor prevăzute de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 422/2001, curtea a notat că, pentru efectuarea unor lucrări de protejare, legea impune, suplimentar, respectarea anumitor obligaţii şi condiţii legale, astfel că efectuarea unor lucrări de consolidare, de conservare şi de restaurare nu este suficientă pentru ca exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice să fie reţinută.

În această perspectivă, a reţinut că normele legale prin prisma cărora litigiul a fost examinat îndeplinesc cerinţele de legalitate, predictibilitate şi calitate, apreciind că nici pretinsa exceptare parţială de la plata taxei în discuţie nu poate fi validată în lipsa unui fundament legal.

Înalta Curte se va ralia concluziilor instanţei de apel de vreme ce situaţia de fapt dedusă judecăţii, ce nu mai poate fi reevaluată în recurs, a relevat că lucrările efectuate de către recurentă nu se circumscriu celor expres prevăzute de lege pentru ca facilitatea prevăzută de art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 să devină operantă.

În cadrul normativ menţionat, nesusceptibil de ambiguitate, o interpretare extensivă a dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 23 şi ale art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, cu referire la situaţii neprevăzute de legiuitor, ar înfrânge însuşi scopul edictării acestora, constând în sprijinirea activităţilor de protejare, restaurare şi punere în valoare a monumentelor istorice (precum intervenţii de urgenţă, amenajări în vederea pregătirii monumentelor istorice pentru vizitare gratuită), plata taxei timbrului fiind obligatorie pentru operatorii economici care desfăşoară activităţi generatoare de venituri din vânzări de produse şi servicii în zona de protecţie a monumentelor istorice (art. 51 alin. (1) lit. c) din lege).

În aceste condiţii, nu se poate reţine o încălcare a principiului unităţii terminologice, principiu potrivit căruia, pentru a fi unitar, un termen trebuie să reflecte un concept omogen şi să nu fie format din elemente care contrazic sau denaturează esenţa conceptului. Un termen unitar presupune, aşadar, o legătură logică între formă şi sensul pe care îl reprezintă, pentru a nu crea confuzie sau contradicţie cu conceptul descris.

Or, dispoziţiile legale vizate, din perspectiva modului lor de redactare, sunt univoce în privinţa condiţiilor în care operatorii economici sunt exceptaţi de la plata taxei timbrului monumentelor istorice, o astfel de măsură având efect, exclusiv, în ipotezele prescrise de lege, pe care situaţia particulară a recurentei nu se grefează.

Contrar susţinerilor recurentei, interpretarea dată de curtea de apel dispoziţiilor art. 51 alin. (6), art. 2 alin. (3) şi art. 23 din Legea nr. 422/2001 nu este de natură să descurajeze operatorii economici să contribuie la protejarea monumentelor istorice. Dimpotrivă, legiuitorul a inserat în lege unele facilităţi de la plata timbrului, prevăzute la art. 42, art. 43 şi art. 44, dar şi la art. 51 alin. (6), în această ultimă ipoteză excepţia operând doar în cazul în care persoanele fizice şi juridice contribuie, prin activităţile pe care le exercită, la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puţin egală celei datorate.

Pentru identitate de raţiune, nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Normele metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia, de vreme ce acestea nu fac altceva decât să confirme şi să expliciteze condiţiile în care operează exceptarea de la plata timbrului monumentelor istorice, prevăzută la art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001 ("Pot fi exceptaţi de la plata timbrului monumentelor istorice, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (6) din Legea nr. 422/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, operatorii economici care, prin activităţile pe care le desfăşoară, contribuie în decursul aceluiaşi an fiscal la protejarea monumentelor istorice cu o sumă cel puţin egală cu cea pe care o datorează la plata taxei, în baza unei solicitări scrise, însoţită de documente justificative corespunzătoare. Documentele justificative necesare la depunerea solicitării scrise pentru fiecare categorie de beneficiari exceptaţi de la plata timbrului monumentelor istorice se aprobă şi se actualizează prin decizie a managerului Institutului Naţional al Patrimoniului şi se afişează pe site-ul Institutului.")

Ca atare, în cauză, nu se decelează încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, astfel cum greşit a susţinut recurenta, în privinţa modalităţii de interpretare a normelor legale antemenţionate neputându-se constata o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurentei.

Pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că ingerinţa trebuie să respecte principiul legalităţii şi să urmărească un obiectiv legitim, prin mijloace proporţionale cu obiectivul urmărit (cauza Beyeler împotriva Italiei).

Conceptul "bunuri" din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 este unul autonom, care include atât "bunurile actuale", cât şi activele, inclusiv creanţele, despre care reclamantul poate susţine că are cel puţin o "aşteptare legitimă".

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a statuat că o persoană care se plânge de o încălcare a dreptului său de proprietate trebuie să demonstreze, în primul rând, existenţa unui astfel de drept (cauzele Pištorová/Des Fours Walderode împotriva Republicii Cehe).

Pentru ca o "aşteptare" să fie "legitimă", Curtea a arătat că aceasta trebuie să aibă o natură mai concretă decât o simplă speranţă şi să se bazeze pe o prevedere legală sau pe un act juridic, precum o hotărâre judecătorească, care să aibă legătură cu dreptul patrimonial în cauză (Kopecký împotriva Slovaciei, Centro Europa 7 S.R.L. şi di Stefano împotriva Italiei).

În ceea ce priveşte creanţele, Curtea a reţinut că noţiunea "aşteptare legitimă" se referă şi la modul în care creanţa, clasificată drept "activ", ar fi tratată în temeiul dreptului intern şi, în special, la faptul că jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale ar continua să fie aplicată în acelaşi mod (Kopecký împotriva Slovaciei).

În schimb, a exclus aplicabilitatea conceptului "aşteptare legitimă" în cazul unei creanţe stabilite, care nu putea avea sorţi de izbândă din cauza unei intervenţii legislative previzibile (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire Building Society împotriva Regatului Unit).

Or, tocmai aceasta este situaţia şi în cauza de faţă, în care creanţa contestată de către recurentă izvorăşte din lege, prin dispoziţii legale univoce şi predictibile legiuitorul stabilind măsuri stimulative cu caracter economic sau de altă natură (conform art. 4 din Legea nr. 422/2001) şi instituind timbrul monumentelor istorice, gestionat de Ministerul Culturii şi Cultelor, prin Institutul Naţional al Patrimoniului (art. 51 alin. (1), printre altele, şi pentru biletele de intrare la manifestările culturale, sportive sau de agrement, târguri şi expoziţii desfăşurate în spaţii situate în zona de protecţie a acestora sau în zonele construite protejate (art. 51 alin. (3) lit. c).

Deşi protecţia dreptului de proprietate este consacrată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar noţiunea de "bun" include şi drepturile de creanţă, norma menţionată acordă dreptul statelor să perceapă impozite sau alte contribuţii, acestea dispunând de o marjă de acţiune cu privire la mijloacele pe care pot să le utilizeze în acest scop, fiind îndrituite să legifereze corespunzător asigurării constituirii unor venituri curente, fiscale şi nefiscale la bugetul general consolidat.

Aşadar, aparţine autorităţilor naţionale competenţa să decidă perceperea de impozite, alte taxe sau contribuţii, corelativ necesităţilor politice, economice şi sociale.

În această dinamică normativă, ar fi greşit să se reţină că perceperea unei taxe stipulate de lege constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurentei, de natură să-i încalce dreptul de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, astfel că motivul de recurs invocat sub acest aspect nu este fondat şi va fi respins ca atare.

7.2 Asupra criticilor ce vizează modalitatea de soluţionare a cererii de chemare în judecată de către instanţa de fond, validată de curtea de apel prin hotărârea recurată, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motive de recurs circumscrise ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată, invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, precum şi a celor ale art. 68 şi art. 77-79 din Legea nr. 24/2000, în esenţă, susţinând că neactualizarea cuantumului taxei timbrului monumentelor istorice, prin ordin de ministru, publicat în Monitorul Oficial, afectează însăşi existenţa obligaţiei de plată, iar acest viciu de procedură ar trebui să profite debitorului.

Afirmând că instanţa de apel nu a indicat în considerentele deciziei sale motivul pentru care a lipsit de efecte norma prevăzută de art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, care are caracter imperativ, a arătat că obligaţia sa de plată este indisolubil legată de îndatorirea Ministerului Culturii de a actualiza valoarea taxei asupra căreia poartă litigiul, H.G. nr. 1502/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestora fiind un act administrativ, ajuns la termen în privinţa cuantumului timbrului monumentelor istorice, care nu poate ultraactiva.

Criticile nu sunt fondate.

Prin art. 51 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 a fost instituit timbrul monumentelor istorice, gestionat, în condiţiile legii, de Ministerul Culturii şi Cultelor, prin Institutul Naţional al Patrimoniului, timbrul fiind obligatoriu şi pentru biletele de intrare la manifestările culturale, sportive sau de agrement, târguri şi expoziţii desfăşurate în spaţii situate în zona de protecţie a acestora sau în zonele construite protejate, potrivit alin. (3) lit. c) al aceluiaşi articol.

Cuantumul timbrului monumentelor istorice, instituit în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (2) din Legea nr. 422/2001 a fost reglementat prin Norma metodologică din 12.12.2007, la art. 4 alin. (1) stipulându-se că acesta "reprezintă 2% din valoarea, fără TVA, a produselor şi serviciilor prevăzute la art. 51 alin. (3) lit. a) -c) din Legea nr. 422/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Astfel cum s-a arătat în analiza precedentă, plata timbrului monumentelor istorice este o obligaţie ce derivă din lege, fiind prevăzută în sarcina tuturor operatorilor economici menţionaţi la art. 51 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, respectiv "editori sau producători, de la proprietari, titulari ai dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra imobilelor situate în zona de protecţie a monumentelor istorice în zonele construite protejate sau de la beneficiarii veniturilor realizate, după caz."

Deşi este real că prin art. 4 alin. (3) din Norma metodologică s-a stabilit că valoarea timbrului monumentelor istorice, prevăzut la alin. (1), se actualizează anual, conform dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 422/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin ordin al ministrului culturii, omisiunea neactualizării cuantumului acestuia nu este natură să suprime obligaţia de plată, de vreme ce aceasta rezidă în lege.

Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007 stabilesc valoarea la care se raportează cuantumul acestei taxe, la un procent de 2% din suma, fără TVA, a produselor şi serviciilor prevăzute la art. 51 alin. (3) lit. a)-c) din Legea nr. 422/2001, obligaţia de calculare, înregistrare în contabilitate şi de declarare a sumelor încasate din aplicarea timbrului revenind persoanelor fizice sau juridice plătitoare, potrivit art. 7, 8 şi 9 din acest act normativ, cuantumul timbrului monumentelor istorice adăugându-se la preţul de vânzare al produselor şi serviciilor şi fiind imprimată distinct pe fiecare produs, după caz (art. 5 alin. (1) din normă), iar, în cazul utilizării caselor de marcat, trebuind să se menţioneze distinct pe bonul fiscal contravaloarea timbrului monumentelor istorice (alin. (2). al aceluiaşi articol).

În lipsa actualizării anuale a cuantumului timbrului, suma ce se impunea a fi achitată cu acest titlu putea fi cuantificată, potrivit regulii prevăzute la art. 4 alin. (1) din Norma metodologică coroborate cu dispoziţiile art. 51 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 422/2001.

De altfel, prin actele procedurale formulate la fond (întâmpinare şi cerere reconvenţională), recurenta a recunoscut parţial creanţa de care se prevalează reclamantul, arătând că este de acord să achite suma reprezentând timbrul monumentelor istorice, apreciată ca fiind justă în raport de lucrările executate în zonele protejate ale Parcului Central "B.", solicitând, totodată, o eventuală compensare a sumelor de 282.354,23 RON şi de 194.089 RON cu cele care urmau a se stabili în sarcina sa cu acest titlu.

Sub un alt aspect, în mod greşit susţine recurenta că H.G. nr. 1502/2007 este un act normativ cu aplicare limitată în timp, în privinţa cuantumului taxei timbrului monumentelor istorice.

Aplicarea limitată în timp a legii presupune că un act normativ este valabil şi aplicabil doar într-o anumită perioadă de timp, iar după expirarea acestei perioade nu mai produce efecte juridice.

Potrivit art. 68 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, acestea "pot avea aplicare limitată în timp, în spaţiu sau privind obiectul reglementării. (2) Prin acte normative ulterioare se poate prelungi, extinde sau restrânge durata actelor normative temporare, precum şi a celor cu aplicare limitată în spaţiu sau privind obiectul reglementării. (3) Dispoziţia de prelungire a termenului de aplicare a actului normativ temporar trebuie să intervină înainte de expirarea termenului şi să indice, când este cazul, noul termen."

Conform art. 65 alin. (1) din aceeaşi lege, actul normativ îşi încetează efectele prin abrogare, ce poate fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziţie distinctă în finalul unui act normativ care reglementează o anumită problematică, dacă aceasta afectează dispoziţii normative anterioare, conexe ultimei reglementări.

Or, în corpul H.G. nr. 1502/2007 nu s-a stipulat o perioadă de aplicare şi nici o dată a încetării aplicării sale, astfel că este corectă concluzia instanţei de apel potrivit căreia neactualizarea cuantumului timbrului nu atrage inexistenţa obligaţiei de plată sau lipsa de aplicabilitate a art. 4 din Normele metodologice ale Legii nr. 422/2001.

Nefondată este şi critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 51 alin. (1) lit. c) şi ale) art. 18 din lege, invocată din perspectiva faptului că acestea nu ar conţine prevederi cu privire la plata timbrului pentru evenimente desfăşurate în perimetrul monumentelor istorice sau definiţia noţiunii de "zonă construită protejată".

De principiu, zona protejată poate fi o zonă naturală, ce cuprinde valori de patrimoniu natural, specii rare de plante sau animale, formaţiuni geologice rare sau forme de relief deosebite sau o zonă construită protejată, care include o suprafaţă de teren cu o anume densitate de construcţii de interes, fie că acestea se află subteran, cum este situl arheologic, sau vizibile la suprafaţa solului, cum sunt centrul istoric sau zona istorică a unor localităţi.

Delimitarea acesteia se face de către consiliul local al unităţii teritorial administrative şi urmăreşte păstrarea/conservarea şi punerea în valoare a zonei protejate.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză, Festivalurile "A." din anii 2017 şi 2018 s-au desfăşurat, parţial, în Parcul Central "B." din municipiul Cluj-Napoca, monument istoric clasat, încadrat în grupa B, de tip sit, în lista monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 113 bis/15. II.2016, poziţia 709.

Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 422/2001 prevede măsurile de protejare a monumentelor istorice, constând în proceduri cu caracter ştiinţific, juridic, administrativ, financiar, fiscal şi tehnic, menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidenţa, conservarea, inclusiv paza şi întreţinerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice şi integrarea lor social-economică şi culturală în viaţa colectivităţilor locale.

La art. 51 alin. (3) lit. c) din lege se stipulează că timbrul monumentelor istorice se percepe indiferent dacă manifestările sunt organizate în interiorul sau în exteriorul imobilelor situate în zona de protecţie a monumentelor istorice ori în zona construită protejată.

Evaluând probatoriul administrat, curtea a constatat că prin procesul-verbal nr. x din 22 februarie 2019, încheiat între recurentă şi reprezentanţii Primăriei Cluj-Napoca privind stingerea remedierilor la obiectivul Parcul Central "B.", zona verde Ciupercă - aleea Stadion - loc de joacă Stadion - zona verde Polivalentă, după încheierea A. din anul 2018, perimetrul desfăşurării evenimentului a fost cu claritate delimitat, raportat la aria pentru care autoritatea administraţiei publice locale a aprobat manifestarea, cu interzicerea accesului în zona Sălii Polivalente, a stadionului Cluj Arena şi în Parcul Central, aria de restricţionare a accesului fiind Aleea x, str. x, de la intersecţia cu str. x până la intersecţia cu Splaiul Independenţei, str. x şi Splaiul Independenţei, de la Pod Garibaldi până la Pod Napoca, str. x şi str. x, de la nr. 17 până la nr. 21.

Faţă de această împrejurare, curtea a reţinut că amplasamentul menţionat se suprapune peste zona de protecţie a sitului, monumentul istoric Parcul Central "B.", cu elementele sale componente, respectiv Ateliere de pictură, Fântână arteziană, Chioşc fanfară, Pavilion de patinaj, Kiosk, respectiv într-o zonă construită protejată, perimetrul acesteia fiind susceptibil de individualizare prin consultarea planurilor urbanistice ale municipiului Cluj Napoca, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 422/2001.

În aceste condiţii, în mod greşit susţine recurenta că nu datorează timbrul monumentelor istorice, pe motiv că zona protejată nu era susceptibilă de identificare, în lipsa unei definiri precise în lege.

Contrar criticii alegate, Legea nr. 422/2001 prevede perceperea timbrului monumentelor istorice pentru manifestări organizate şi în incinta lor, instituirea acestuia fiind tocmai în scopul protejării (pazei, întreţinerii, conservării, consolidării, restaurării şi punerii în valoare) acestor edificii care fac parte din patrimoniul cultural naţional, astfel că interpretarea instanţei de apel în acest sens este conformă dispoziţiilor art. 51 alin. (1) şi ale art. 1 din Norma metodologică aprobată prin H.G. nr. 1502/2007, hotărârea recurată neavând carenţe de redactare.

Din perspectiva analizată, nu se constată o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, considerentele expuse supra, la pct. 7.1, aplicându-se analog chestiunii analizate.

Suplimentar, Înalta Curte notează că, pentru ca o creanţă să poată fi considerată o "valoare patrimonială", aflată sub incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, este necesar ca titularul creanţei să demonstreze că aceasta are o bază suficientă în dreptul intern, suma pretinsă cu titlu de timbru al monumentului istoric fiind reglementată normativ, astfel că reclamantul are "speranţa legitimă" de a obţine punerea în valoare a creanţei sale în faţa instanţelor interne, drepturile băneşti recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, reprezentând un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei.

Referitor la critica subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., prin care recurenta a afirmat uzitarea, de către instanţa de apel, în motivarea deciziei recurate, a unor motive străine de cauză, cu referire la zona de protecţie a monumentului istoric, Înalta Curte constată că nu este fondată.

Prin argumente ce nu se impun a fi reiterate, în paragrafele ce preced s-a analizat modalitatea în care curtea de apel a identificat zona de protecţie a Parcului Central "B.", în considerentele deciziei recurate fiind indicate, neechivoc, limitele perimetrului acesteia, relevate de reglementările urbanistice ale unităţii administrativ teritoriale, în privinţa cărora s-a reţinut că nu au fost contestate sau anulate, Ansamblul urban Centrul istoric al oraşului Cluj-Napoca, în aria căruia s-au desfăşurat festivalurile, fiind un monument istoric, ce înglobează parcul central, care beneficiază de acelaşi statut, potrivit listei monumentelor istorice publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 113 bis/15. II.2016, poziţia 709.

Ca atare, hotărârea nu conţine motive străine de natura cauzei, normele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind eludate, în corpul deciziei recurate regăsindu-se argumentele juridice aferente identificării zonei de protecţie a monumentului istoric, expuse în considerarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 422/2001.

Totodată, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 430 - 431 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. şi la considerentele deciziei nr. 3034 din 25 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2019, cu privire la care, în calea ordinară de atac, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al statuărilor referitoare la plata accesoriilor timbrului monumentelor istorice (dobânda şi penalităţile de întârziere).

În susţinerea acestei critici, recurenta a arătat că acţiunea dedusă judecăţii în dosarul menţionat a avut ca obiect anularea H.G. nr. 1502/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind cuantumul timbrului monumentelor istorice şi modalităţile de percepere, încasare, virare, utilizare şi evidenţiere a sumelor rezultate din aplicarea acestuia.

Analizând legalitatea actului normativ prin prisma art. 10 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1502/2007, conform căruia "În cazul nevirării la termen a sumelor datorate, se aplică dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere", prin decizia menţionată Înalta Curte a reţinut că noţiunile de percepere/încasare vizează realizarea dreptului de creanţă al statului, care nu poate fi imaginată fără mijloacele de constrângere corespunzătoare, respectiv fără antrenarea răspunderii pentru neplata la termen a obligaţiilor pecuniare instituite prin acest act normativ.

Dacă s-ar accepta că prin actul administrativ normativ contestat se instituie obligaţii pecuniare parafiscale, supuse unor termene de scadenţă, instanţa a apreciat că depăşirea lor presupune, în mod logic, antrenarea răspunderii pentru neonorarea acestora la termenul stipulat.

Totodată, a constatat că perceperea unei taxe, care reprezintă o prelevare obligatorie, presupune şi instituirea unor sancţiuni pentru neachitarea taxei în termenul legal, o interpretare contrară echivalând cu o indicaţie facultativă sau cu o recomandare.

În privinţa perceperii unei taxe cu caracter de reglementare, instanţa supremă a reţinut că aceasta include toate mijloacele şi modalităţile prin care o asemenea activitate este adusă la îndeplinire, inclusiv sancţiunile legale decurgând din neîndeplinirea obligaţiilor reglementate, cu excepţia celor care intră în domeniul exclusiv al legiuitorului primar, permisiunea acordată legiuitorului infralegal de a stabili cuantumul timbrului monumentelor istorice presupunând şi determinarea întinderii accesoriilor acestei creanţe, ca mijloc de constrângere al statului pentru executarea obligaţiei principale.

Raportându-se la aceste considerente ale deciziei nr. 3034 din 25 mai 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte criticile recurentei relative la lipsa de fundament a pretenţiilor reclamantului, ce au vizat plata accesoriilor.

Contrar susţinerilor recurentei, această soluţie nu este de natură să încalce normele anterior menţionate, întrucât, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat vizează şi considerentele decizorii ale hotărârii, nu doar pe cele care susţin dispozitivul.

În cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de o instanţă, ce au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere, în mod necesar, existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi), astfel cum a afirmat recurenta, dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. fiind aplicabile.

Aşadar, o reiterare a judecăţii asupra unei chestiuni anterior dezlegate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în sensul că nu s-ar datora penalităţi stipulate de lege pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de plată a timbrului monumentelor istorice, nu este posibilă în litigiul pendinte, întrucât considerentele decisive ale hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal se opun cu efectul autorităţii de lucru judecat, motivele de recurs circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ. neputând fi reţinute.

În aceste condiţii, este inutilă examinarea criticii privind respectarea, de către curtea de apel, a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei în această ipoteză, de vreme ce legalitatea actului administrativ a fost confirmată printr-o decizie obligatorie, conform art. 634 C. proc. civ.

Mai trebuie subliniat că o încălcare a prevederilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale nu poate fi reţinută, întrucât achitarea timbrului monumentelor istorice este o obligaţie prevăzută de lege în sarcina tuturor operatorilor economici, editori sau producători, proprietari, titulari ai dreptului de administrare sau ai altor drepturi reale asupra imobilelor situate în zona de protecţie a monumentelor istorice în zonele construite protejate sau beneficiari ai veniturilor realizate, cuantumul său şi al accesoriilor fiind indicate în lege, exceptarea de la plată fiind limitativ stipulată şi operând în condiţii expres reglementate, neaplicabile recurentei.

Contrar alegaţiilor recurentei, curtea de apel a examinat criticile sale, privitoare la caracterul discriminatoriu al prevederilor art. 10 alin. (1) din Norma metodologică a Legii nr. 422/2001, şi a reţinut că, în calitatea sa de profesionist care organizează anumite evenimente, era ţinută să respecte şi să aplice întocmai prevederile incidente referitoare la calcularea, înregistrarea, imprimarea sau menţionarea distinctă pe fiecare produs sau bon a valorii timbrului, conform art. 5 din norme.

Totodată, a apreciat că nu se pune problema unei diferenţe nejustificate de tratament, sub aspectul proporţionalităţii accesoriilor, întrucât toţi debitorii obligaţiei de plată a timbrului se găsesc în aceeaşi situaţie prin prisma întinderii sarcinii ce le revine, inclusiv prin cea a eventualelor dobânzi şi penalităţi. În plus, a reţinut că valoarea concretă a accesoriilor este justificată prin raportare la necesitatea existenţei unui mijloc adecvat de constrângere pentru îndeplinirea obligaţiei, cu referire la finalitatea dată de instituirea unor măsuri suficiente pentru protejarea monumentelor.

În lipsa constatării unor aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 137/A din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Faţă de culpa procesuală reţinută, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurentă la plata către intimat a sumei de 17.827 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, raportat la dovezile depuse, reprezentate de factura, emisă de C., şi de extrasul de cont bancar aferent, eliberat de D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 137/A din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata către intimat a sumei de 17.827 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.