Loss-of-use damages for illegal possession: preclusion limits of prior fault findings and termination of good faith upon filing vindication action

Şedinţa publică din data de 22 mai 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4.12.2018, sub nr. x/2018, la Tribunalul Cluj, reclamanta A. S.A. Cluj - Napoca, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Turda, B. S.R.L. şi C. S.R.L., a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamantă a următoarelor sume: 205.000 RON, reprezentând daune-interese pentru lipsa de folosinţă a imobilelor teren şi construcţii situate în localitatea Turda, str. x f.n., jud. Cluj, pentru perioada 5 decembrie 2015 - 5 decembrie 2018; dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de la pct. (1), calculată începând cu data introducerii prezentei cereri şi până la data plăţii efective; 55.131,85 RON dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 185.535 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor, pentru perioada 4 decembrie 2015 - 4 decembrie 2018, precum şi în continuare până la data plăţii efective.

2. Sentinţa Tribunalului Cluj, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 506 din 21 iulie 2021, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L.; a admis acţiunea formulată şi precizată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Turda, B. S.R.L. şi C. S.R.L., a obligat, în solidar, pârâţii să plătească reclamantei suma de 123.043 RON, cu titlu de despăgubiri civile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 05.12.2015-05.12.2018; a obligat, în solidar, pârâţii să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 123.043 RON, începând cu data introducerii acţiunii până la data plăţii efective; a obligat pârâtul Primarul Municipiului Turda să plătească reclamantei suma de 55.131,85 RON, dobânda legală aferentă sumei de 185.535 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 04.12.2015-04.12.2018; a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 10.351 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, respingând alte pretenţii.

3. Decizia Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 69 din 17 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a Primarului municipiului Turda şi, în consecinţă, a respins apelul declarat de Primarul municipiului Turda împotriva sentinţei civile nr. 506 din 27.07.2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2018, ca fiind introdus de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a admis, în parte, apelul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 506 din 27.07.2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâţilor, în solidar, să plătească reclamantei şi suma de 13.311,29 RON reprezentând onorariu avocaţial; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins apelul declarat de pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L., precum şi apelul declarat de pârâtul Municipiul Turda împotriva sentinţei civile nr. 506 din 27.07.2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2018; a obligat apelanţii B. S.R.L., C. S.R.L. şi Municipiul Turda, în solidar, să plătească intimatei A. S.A. suma de 8.535,93 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel.

4. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin decizia nr. 1108 din 13 iunie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile formulate de pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L. şi Municipiul Turda împotriva deciziei civile nr. 69 din 17 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Decizia Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă - în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 30 din 30 ianuarie 2024, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în complet de divergenţă, cu opinie majoritară, a respins apelul declarat de pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L. împotriva încheierii civile din 17.12.2020 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2018; a admis apelul declarat de pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L., precum şi, în parte, apelul declarat de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 506 din 21.07.2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, după cum urmează: a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L. şi Municipiul Turda, prin Primar, astfel cum a fost precizată; a respins cererea reclamantei de obligare a pârâţilor B. S.R.L., C. S.R.L. şi Municipiul Turda, prin Primar, la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor pentru perioada 5.12.2015 - 5.12.2018, precum şi a dobânzii legale aferente începând cu data introducerii acţiunii, ca nefondată; a obligat reclamanta la plata sumei de 10.102,74 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă în favoarea pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.R.L.; a obligat pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, la plata sumei de 5.729,89 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă în favoarea reclamantei; a fost menţinută, în rest, sentinţa apelată; a respins apelul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a obligat reclamanta să plătească pârâtelor B. S.R.L. şi C. S.R.L. suma de 13.740,18 RON, cheltuieli de judecată în apel şi recurs; a obligat pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, să plătească reclamantei suma de 2.261,50 RON, cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Cu opinie separată, a respins apelurile declarate de pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L. şi Municipiul Turda, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 506 din 21.07.2021 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2018; a admis apelul incident declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei şi suma de 14.501,29 RON, reprezentând diferenţă cheltuieli de judecată ocazionate în primă instanţă; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a obligat pârâţii B. S.R.L., C. S.R.L. şi Municipiul Turda, prin Primar, în solidar, să plătească intimatei A. S.A. suma de 11.307,54 RON, cheltuieli de judecată în apel.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, alături de Primarul municipiului Turda.

6.1. În cuprinsul memoriului de recurs formulat de reclamanta A. S.A., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici:

Referitor la soluţia de admitere, în parte, a apelului formulat de Municipiul Turda, susţine încălcarea dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., sens în care arată că decizia de casare nu a invalidat puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2015, ci a stabilit că efectul pozitiv al lucrului judecat nu se extinde asupra aprecierilor pe care instanţele le-au făcut cu privire la perioada de după 4 decembrie 2015, care nu a făcut obiectul învestirii lor.

Prin analiza efectuată şi soluţia pronunţată cu privire la apelul Municipiului Turda, instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2015, prin care instanţele au validat dreptul de proprietate al recurentei asupra terenului şi construcţiilor, reţinând încălcarea acestui drept de către pârâţi, şi au dispus obligarea Municipiului Turda la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor în perioada 4.12.2012 - 4.12.2015. Astfel, în dosarul anterior menţionat a fost stabilită răspunderea civilă delictuală a Municipiului Turda pentru aceleaşi fapte ilicite imputabile pârâtului, săvârşite cu vinovăţie, cu privire la aceleaşi imobile, dar pentru o perioadă diferită, anterioară celei la care se referă pretenţiile recurentei din prezenta cauză.

În aceste condiţii, instanţa de apel nu putea să procedeze la o nouă analiză a faptelor imputate Municipiului Turda începând cu decembrie 2012, reţinute de instanţa de apel ca temei pentru angajarea răspunderii civile delictuale în litigiul precedent, ci ar fi trebuit să verifice dacă pârâtul Municipiul Turda probează că după 4 decembrie 2015 a încetat acele fapte, deja calificate de instanţe ca fiind ilicite, şi-a schimbat conduita sau dacă a intervenit o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei dintre cele reglementate explicit de lege, respectiv dacă invocă o cauză exoneratoare de răspundere, incidentă în perioada 5.12.2015-5.12.2018.

Consideră că hotărârea din apel nesocoteşte şi prevederile art. 434 C. proc. civ., în virtutea cărora sentinţa din dosarul nr. x/2015 se bucură de forţa probantă a unui înscris autentic în ceea ce priveşte fapta ilicită reţinută în sarcina Municipiului Turda, începând cu 2012, respectiv exercitarea fără drept a detenţiei asupra terenului proprietatea recurentei (recunoscută retroactiv prin admiterea acţiunii în revendicare) şi dispunerea fără drept de acest teren prin concesionarea către societatea B. S.R.L.

Arată că aceleaşi fapte au fost imputate Municipiului Turda şi în prezentul dosar pentru perioada 5.12.2015-5.12.2018, iar argumentele acestui pârât vizând lipsa caracterului ilicit al faptei şi lipsa vinovăţiei în prejudicierea recurentei în perioada 5.12.2015-5.12.2018 au fost aceleaşi pe care le-a valorificat şi în dosarul nr. x/2015 pentru perioada 4.12.2012-4.12.2015 şi care au fost deja invalidate de instanţă prin soluţia de obligare la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor, persistând, în perioada analizată în prezentul dosar, efectele unor fapte continue avute în vedere prin hotărâri definitive.

Susţine că exonerarea pârâtului Municipiul Turda de răspundere pentru perioada 5.12.2015-5.12.2018 vine în contradicţie cu recunoaşterea de către instanţă a faptului că, în dosarul nr. x/2015, culpa acestuia a fost stabilită, în mod definitiv, pentru perioada 4.12.2012-4.12.2015.

Recurenta susţine că hotărârea atacată este pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 1357, coroborat cu art. 1349 alin. (2) C. civ., dat fiind că s-a reţinut neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, instanţa de apel a interpretat greşit considerentele deciziei nr. 165/A/2019, fiind încălcate prevederile art. 431 alin. (2) şi art. 434 C. proc. civ.. În acest sens, recurenta arată că fragmentul citat din această hotărâre vizează analiza apelului formulat de societăţile B. şi C., deci situaţia acestora prin prisma analizei condiţiilor faptei ilicite şi a culpei, şi nu a Municipiului Turda al cărui apel nu a fost analizat pe fond, fiind respins ca tardiv. Tot unei încălcări a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în litigiul anterior se circumscriu şi statuările instanţei de apel, în sensul în care, până la soluţionarea definitivă a petitelor privind revendicarea şi accesiunea imobiliară din respectivul dosar, în sarcina pârâţilor nu poate fi reţinută săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie, constând într-o folosinţă exercitată fără drept asupra imobilelor.

Instanţa de apel ignoră faptul că hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2015 nu au avut efect constitutiv de drepturi, recurenta fiind proprietara tabulară a terenului încă din anul 1995 şi a devenit proprietara construcţiilor prin accesiune de la data începerii lucrărilor de construire. Statuarea instanţei ignoră prevederile art. 563 alin. (1) C. civ. cu privire la calitatea procesuală activă a proprietarului imobilului în promovarea acţiunii în revendicare şi nesocotesc dispoziţiile art. 494 C. civ. de la 1864, în materia accesiunii imobiliare artificiale, în vigoare la data edificării construcţiilor.

Arată că de la momentul chemării în judecată în dosarul de revendicare, pârâţii nu mai pot pretinde o lipsă de vinovăţie, întrucât aveau cunoştinţă de faptul că imobilele în discuţie erau proprietatea recurentei, iar în acest sens municipiul a şi fost obligat la plata lipsei de folosinţă pentru 3 ani anteriori introducerii acţiunii. În acest context, statuările instanţei de apel în sensul în care, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în revendicare, în sarcina pârâţilor nu ar putea fi reţinută săvârşirea unei fapte ilicite, cu vinovăţie, încalcă dispoziţiile art. 1381 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (3), coroborat cu art. 1357 alin. (2) C. civ. întrucât prejudiciul cauzat s-a concretizat pe măsura ocupării şi folosirii imobilelor de către pârâţi, aşadar, zi cu zi, anterior soluţionării definitive a acţiunii în revendicare.

Prin statuările potrivit cărora în sarcina pârâţilor nu s-ar putea reţine o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, cât timp titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat, instanţa nu are în vedere faptul că în respectivul litigiu recurenta nu a contestat dreptul de proprietate al Municipiului Turda, acţiunea fiind fundamentată pe identificarea eronată în teren şi în evidenţele de carte funciară, de către acest pârât, a dreptului său de proprietate, materializată mai departe în deţinerea, folosirea şi dispunerea de terenul proprietatea recurentei.

Consideră că instanţa de apel se raportează greşit la noţiunea de bună-credinţă, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1357 şi ale art. 16 alin. (1) şi (3) C. civ. şi face referire eronat la art. 566 alin. (2) C. civ., de care recurenta susţine că nu s-a prevalat.

Arată că nu a solicitat restituirea fructelor, ci despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor, motiv pentru care nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 948 alin. (3) şi art. 901 alin. (1) C. civ., pe care instanţa le aplică greşit speţei. Din această perspectivă, apreciază că au fost încălcate şi prevederile art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., întrucât curtea nu a ţinut cont de obiectul acţiunii şi de motivele de drept invocate, ci s-a raportat la alte prevederi legale pe care nu le-a pus în discuţia părţilor.

Învederează că, şi dacă s-ar aprecia că aceste dispoziţii legale ar fi aplicabile, prin raportare la prevederile art. 566 alin. (2) C. civ., posesorul de rea credinţă sau detentorul precar sunt obligaţi să restituie fructele produse atât până la momentul pronunţării hotărârii prin care a fost admisă acţiunea în revendicare, cât şi pe cele dintre momentul pronunţării hotărârii şi data înapoierii bunului către proprietar.

Referitor la art. 901 alin. (2) lit. c) C. civ. susţine că, odată chemat în judecată, posesorul încetează să mai fie de bună credinţă, astfel încât, cel mai târziu la acest moment, pârâţii nu mai pot invoca necunoaşterea situaţiei, context în care instanţa trebuie să reţină răspunderea lor solidară, în temeiul art. 1382 C. civ., vinovăţia mai accentuată sau mai redusă a unuia dintre debitori nefiind, însă, opozabilă recurentei.

Arată că, odată cu casarea hotărârii sub aspectul soluţiei de admitere, în parte, a apelurilor intimaţilor, se impune casarea hotărârii şi sub aspectul soluţiei de respingere a apelului incident care viza acordarea parţială a cheltuielilor de judecată la fond.

6.2. În cuprinsul memoriului de recurs formulat de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici:

Hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În mod nelegal s-a dispus admiterea petitului 3 al acţiunii vizând dobânda legală aferentă debitului principal, motivat de faptul că au fost acordate daune interese şi în litigiul anterior. Arată că întemeierea soluţiei în cauza pendinte pe un dosar anterior soluţionat este nelegală de vreme ce prezentul litigiu se referă la perioada 5.12.2015-5.12.2018, în timp ce dosarul nr. x/2015 avea în vedere perioada 4.12.2012-4.12.2015.

Motivarea este şi contradictorie, sens în care se arată că, pe de o parte, instanţa de apel reţine că eventualele aprecieri explicite sau implicite ale instanţelor care au soluţionat cauza anterioară şi care privesc perioada de după 4.12.2015 (ce face obiectul cauzei de faţă) nu pot intra sub efectul pozitiv al lucrului judecat pentru că faptele imputate pârâtelor ulterior acestui moment nu făceau obiectul învestirii acelei instanţe, iar, pe de altă parte, dispune obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului principal, stabilită cu titlu de prejudiciu în litigiul anterior.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu a fost criticată în apel soluţia de obligare a recurentului la plata dobânzii legale, întrucât prin apelul formulat s-a solicitat schimbarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Contradicţia în motivarea deciziei reiese şi din faptul că se reţine lipsa vinovăţiei recurentului, însă acesta este obligat la plata dobânzii legale aferente sumei de 185.535 RON.

7. Apărările formulate

Prin întâmpinare, recurentul Municipiul Turda, prin primar, a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Intimatele B. S.R.L. şi C. S.R.L. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs, au solicitat respingerea solicitării de retrimitere a cauzei spre rejudecare, ca inadmisibilă, în raport de dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., şi respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinare, recurenta A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de Primarul municipiului Turda, ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală activă în recurs, a invocat excepţia tardivităţii căii de atac şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinare, intimatele B. S.R.L. şi C. S.R.L. au solicitat respingerea recursului declarat de Primarul municipiului Turda, ca fiind introdus de o persoană fără calitate procesuală activă în recurs; au invocat excepţia excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Municipiul Turda, prin primar, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs şi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul Municipiul Turda, prin primar, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta A. S.A. şi de intimatele B. S.R.L. şi C. S.R.L..

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2025, completul de filtru a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentului Primarul municipiului Turda, invocată de recurenta A. S.A., a respins excepţia tardivităţii recursului formulat de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, invocată de recurenta A. S.A., a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 30/A din 31 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

A fixat termen de judecată la 10 aprilie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Litigiul poartă asupra unei acţiuni în răspundere civilă delictuală prin care reclamanta solicită celor două societăţi pârâte şi Municipiului Turda contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 2015-2018 pentru un imobil în privinţa căruia, într-un litigiu anterior (dosar nr. x/2015), a fost admisă acţiunea în revendicare şi obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul, iar Municipiul Turda să plătească şi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a acestuia pe perioada 2012-2015 reprezentând trei ani anteriori introducerii acţiunii.

În plus, reclamanta a solicitat obligarea Municipiului Turda la plata dobânzii legale pentru suma ce i-a fost acordată în litigiul anterior între momentul rămânerii definitive a hotărârii şi plata acesteia.

În primul ciclu procesual, instanţele de fond au obligat pârâţii în solidar la plata lipsei de folosinţă şi a dobânzii legale penalizatoare, iar pe pârâtul Municipiul Turda la plata dobânzii legale penalizatoare pentru debitul stabilit în dosarul anterior şi neachitat.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1108/13.06.2023, cauza a fost trimisă spre rejudecare cu menţiunea că nu s-a valorificat corect efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al dezlegărilor din litigiul anterior, în sensul că aprecierile explicite sau implicite ale instanţelor ce au soluţionat cauza anterioară care privesc perioada de după 4.12.2015 (ce face obiectul cauzei de faţă) nu pot intra sub efectul pozitiv de lucru judecat pentru că faptele imputate pârâţilor, ulterior acestui moment, nu făceau obiectul învestirii acelei instanţe. Potrivit considerentelor deciziei, nelegal a considerat curtea de apel că, deşi limitele învestirii instanţei în litigiul anterior priveau exclusiv perioada anterioară datei de 4.12.2015, aprecierea că buna-credinţă a putut exista numai până la data sesizării acelei instanţe se impune cu putere de lucru judecat, concluzionând în sensul că limitele acelei judecăţi se opreau la data de 4.12.2015 şi orice apreciere cu privire la perioada următoare depăşeşte aceste limite şi nu intră în autoritatea lucrului judecat.

În rejudecare, instanţa de apel, în opinie majoritară, a admis apelul pârâţilor şi a respins acţiunea privind contravaloarea lipsei de folosinţă şi a dobânzii legale pentru perioada 2015-2018, menţinând doar obligaţia de plată a dobânzii aferente debitului stabilit pentru perioada 2012-2015 în sarcina Municipiului Turda. În esenţă, instanţa de apel a constatat că, până la soluţionarea acţiunii în revendicare, folosinţa exercitată de pârâţi nu reprezintă o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie. Suplimentar şi subsidiar a reţinut că, de vreme ce pârâţii nu sunt posesori de rea credinţă, în condiţiile prevăzute de art. 948 alin. (3) coroborat cu art. 901 alin. (2) C. civ., aceştia nu pot fi obligaţi la plata despăgubirilor.

Printr-o primă critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că s-au încălcat dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., considerând că, prin analiza efectuată şi soluţia pronunţată cu privire la apelul Municipiului Turda, instanţa de apel a nesocotit puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2015, prin care instanţele au validat dreptul de proprietate al recurentei asupra terenului şi construcţiilor, reţinând încălcarea acestui drept de către pârâţi, şi au dispus obligarea Municipiului Turda la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor în perioada 4.12.2012 - 4.12.2015. Astfel, susţine că, în dosarul anterior menţionat, a fost stabilită răspunderea civilă delictuală a Municipiului Turda pentru aceleaşi fapte ilicite imputabile pârâtului, săvârşite cu vinovăţie, cu privire la aceleaşi imobile, dar pentru o perioadă diferită, anterioară celei la care se referă pretenţiile recurentei din prezenta cauză.

În aceste condiţii, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice dacă pârâtul Municipiul Turda a probat că, după data de 4 decembrie 2015, a încetat acele fapte, deja calificate de instanţe ca fiind ilicite, şi-a schimbat conduita sau dacă a intervenit o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei dintre cele reglementate explicit de lege, respectiv dacă invocă o cauză exoneratoare de răspundere, incidentă în perioada 5.12.2015-5.12.2018.

Din aceeaşi pespectivă, recurenta arată că hotărârea din apel nesocoteşte şi prevederile art. 434 C. proc. civ., în virtutea cărora sentinţa din dosarul nr. x/2015 se bucură de forţa probantă a unui înscris autentic în ceea ce priveşte fapta ilicită reţinută în sarcina Municipiului Turda, începând cu 2012, respectiv exercitarea fără drept a detenţiei asupra terenului proprietatea recurentei (recunoscută retroactiv prin admiterea acţiunii în revendicare) şi dispunerea fără drept de acest teren prin concesionarea către societatea B. S.R.L. astfel că, aceleaşi fapte, cu caracter persistent şi continuu, imputate şi în prezentul litigiu, nu puteau primi o altă calificare. Consideră că exonerarea pârâtului Municipiul Turda de răspundere pentru perioada 5.12.2015-5.12.2018 vine în contradicţie cu recunoaşterea de către instanţă a faptului că, în dosarul nr. x/2015, culpa acestuia a fost stabilită, în mod definitiv, pentru perioada 4.12.2012-4.12.2015.

Critica este fondată. Astfel, în litigiul ce a constituit obiect al dosarului nr. x/2015, prin sentinţa civilă nr. 505/2018 a Tribunalului Cluj, modificată în parte prin decizia nr. 165/2019 a Curţii de Apel Cluj, definitivă prin decizia nr. 2147/21.10.2020 a Înaltei Curţi, a fost admisă acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor, însă obligaţia de plată a lipsei de folosinţă pentru trei ani anteriori admiterii acţiunii, în cuantum de 185.535 RON, a fost menţinută în căile de atac doar în privinţa Municipiului Turda, al cărui apel a fost respins ca tardiv, apelul celor două societăţi fiind admis şi fiind respinsă cererea de despăgubiri formulată împotriva acestora.

S-a reţinut în acel litigiu că, până la data promovării acţiunii în revendicare, societăţile comerciale, constructor de bună credinţă, respectiv comodatar al unei părţi din construcţie, s-au prevalat legal de drepturile lor, folosinţa exercitată având la bază un titlu valabil, iar până la clarificarea situaţiei juridice a imobilului teren în urma admiterii în primă instanţă a acţiunii în revendicare, folosinţa exercitată de pârâte nu poate fi considerată ca fiind realizată cu vinovăţie. Instanţa de recurs a reţinut şi că buna credinţă a pârâtelor a încetat la momentul formulării cererii de chemare în judecată şi nu a notificărilor anterioare, cum a susţinut reclamanta, condiţia vinovăţiei neputând fi apreciată ca întrunită decât în momentul în care posesorul de bună credinţă cunoaşte cauzele de ineficacitate ale titlului său, care, în cauză, ar fi momentul în care acestea au fost deduse judecăţii. În privinţa pârâtului Municipiul Turda, însă, a rămas valabilă statuarea fondului în sensul că este autorul faptei ilicite prin care a privat-o pe reclamantă de folosinţa terenului şi răspunde delictual pentru ocuparea acestuia.

Chiar dacă aceste constatări privesc o perioadă anterioară demarării acţiunii în revendicare pendinte, astfel cum a statuat instanţa de recurs în primul ciclu procesual, aceasta nu înseamnă că, în evaluarea situaţiei deduse judecăţii în prezentul dosar, nu trebuie să se plece de la premisele factuale existente la momentul introducerii acţiunii de faţă, astfel cum au fost stabilite în litigiul anterior. După cum corect a observat recurenta, contextul în care a pornit prezentul litigiu impunea instanţei să verifice dacă pârâtul Municipiul Turda probează că după 4 decembrie 2015 a încetat acele fapte, deja calificate de instanţe ca fiind ilicite, şi-a schimbat conduita sau dacă a intervenit o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei dintre cele reglementate explicit de lege, respectiv dacă invocă o cauză exoneratoare de răspundere, incidentă în perioada 5.12.2015-5.12.2018.

Or, instanţa de apel a nesocotit cele statuate anterior, din această perspectivă, apreciind doar că folosinţa terenului a devenit lipsită de titlu la momentul soluţionării definitive a acţiunii în revendicare. Această dezlegare contrazice realitatea juridică deja stabilită în litigiul în care s-a reţinut culpa Municipiului Turda în deţinerea fără titlu a terenului pe perioada 2012-2015, deci anterior promovării acţiunii în revendicare. Această circumstanţă reprezintă o premisă factuală şi juridică de care instanţa de apel trebuia să ţină cont şi în raport de care trebuia să analizeze subzistenţa faptei şi persistenţa caracterului ilicit al acesteia în continuare, pe perioada derulării acţiunii în revendicare, ori, după caz, apariţia unor situaţii de natură a modifica forma de vinovăţie deja reţinută, dat fiind că, sub acest aspect, raportul juridic litigios dedus judecăţii este similar sub aspectul faptei imputate. În acest context, trebuia motivată intervenţia oricărei situaţii care ar conduce la modificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale astfel cum fuseseră reţinute anterior, pentru a putea conchide în sensul menţionat.

De asemenea, şi în privinţa pârătelor societăţi comerciale, se impunea a se verifica dacă buna lor credinţă, constatată prin hotărârea anterioară, în raport de faptă imputată lor ca având un caracter ilicit, a subzistat în perioada judecării acţiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, dacă la momentul introducerii acţiunii în revendicare Municipiul Turda era vinovat de ocuparea fără drept a terenului, iar societăţile comerciale erau de bună credinţă, pentru a ajunge la o concluzie opusă sau pentru a o menţine pe cea anterioară, instanţa de apel trebuia să identifice dacă, în ceea ce priveşte situaţia de fapt calificată juridic astfel cum a fost reţinută anterior, a existat vreo modificare, în contextul formulării acţiunii în revendicare prin care reclamanta a făcut cunoscut pârâţilor viciile titlului de proprietate de care aceştia se prevalează.

Faptele juridice constatate în litigiul anterior, chiar dacă nu se pot impune prezentei judecăţi cu forţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, sub forma unei prezumţii irefragabile, constituie, astfel cum s-a arătat, premisa de la care trebuie să plece analiza instanţei, pentru a nu se statua contrar unei situaţii factuale şi juridice deja stabilite, fiind necesar ca, în analiza sa, instanţa de apel să includă şi efectele pe care exercitarea acţiunii în revendicare le-a produs în patrimoniul fiecărei părţi, cu privire la fructele civile, respectiv asupra atitudinii lor subiective care le îndrituia la culegerea acestora, urmând a se identifica, pentru fiecare în parte, momentul la care buna lor credinţă a încetat.

Din această perspectivă, prevederile art. 434 C. proc. civ., invocate de recurentă, potrivit cărora hotărârea judecătorească anterioară are forţa probantă a unui înscris autentic nu reprezintă un argument distinct suplimentar în sensul celor reţinute, întrucât nu s-a contestat realitatea conţinutului acestei hotărâri judecătoreşti, ci doar prelungirea efectului constatărilor sale pentru o perioadă ulterioară.

Recurenta a criticat şi argumentul subsidiar, utilizat de instanţa de apel, rezultat din aplicarea prevederilor art. 948 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 901 alin. (2) C. civ., susţinând că nu a solicitat restituirea fructelor, ci despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor. Consideră că şi în cazul în care s-ar aprecia că aceste dispoziţii legale ar fi aplicabile, prin raportare la prevederile art. 566 alin. (2) C. civ., posesorul de rea credinţă/detentorul precar sunt obligaţi să restituie fructele produse până la momentul pronunţării hotărârii prin care a fost admisă acţiunea în revendicare, dar şi pe cele dintre momentul pronunţării hotărârii şi data înapoierii bunului către proprietar, susţinând că, cel mai târziu de la data chemării în judecată, pârâţii nu mai puteau invoca necunoaşterea situaţiei imobilului.

Deşi recurenta reclamantă a invocat în susţinerea acţiunii pendinte atât dispoziţiile art. 1359 C. civ., cât şi pe cele ale art. 550 alin. (1), art. 565 şi art. 948 alin. (5) C. civ., în recurs susţine, eronat, că nu ar fi solicitat restituirea fructelor civile, deşi textele de lege menţionate reprezintă temeiul de drept pentru restituirea fructelor de la posesorul de rea credinţă.

Prin această afirmaţie, recurenta ignoră împrejurarea că pretenţiile constituind echivalentul bănesc al folosului de care a fost lipsită sunt reprezentate de contravaloarea fructelor civile, acordate cu titlu de beneficiu nerealizat, proprietarului împiedicat de o terţă persoană a le culege. De altfel, în litigiul anterior, i-au fost acordate daune interese tot pentru imposibilitatea de a exercita atributul folosinţei bunului.

Instanţa a considerat că părţile au fost de bună credinţă astfel că deţin posesia fructelor civile în considerarea art. 948 alin. (3) raportat la art. 901 C. civ.. Potrivit prevederilor legale menţionate, dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă se analizează distinct în cazul celor produse de imobilele înscrise în cartea funciară. În acest caz, deşi buna credinţă se apreciază, sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, în raport cu condiţiile cerute terţilor subdobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare, prevederile art. 901 alin. (2) lit. c) C. civ., potrivit cărora terţul dobânditor este considerat de bună-credinţă numai dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărţii funciare, sunt similare ca efecte cu cele ale art. 948 alin. (4) C. civ., care dispun că buna credinţă a posesorului care are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască, încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute. În plus, în aplicarea acestui text de lege trebuie să se ţină seama şi de prevederile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ. potrivit cărora, în cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, terţii dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 din C. civ. sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de C. civ. sau dacă în acest termen s-a înscris o acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare.

În acest context, având în vedere că buna credinţă a înscrierii în cartea funciară poate consolida, doar în anumite condiţii, un titlu al terţului subdobânditor, în speţă cel asupra fructelor civile, critica recurentei este fondată întrucât se impunea ca instanţa de apel să verifice dacă efectele admiterii acţiunii în revendicare constituie, în privinţa pârâţilor, o derogare, permisă de art. 901 alin. (1) teza I C. civ., de la acest principiu şi dacă buna credinţă a acestora a încetat la momentul la care au fost chemaţi în judecată, circumstanţă aptă a naşte dubii asupra validităţii deţinerii bunului revendicat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Municipiul Turda, cu privire la dobânda legală penalizatoare pentru neîndeplinirea unei obligaţii pecuniare la scadenţă, aferentă debitului principal, stabilit în litigiul anterior, care reprezenta lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 2012-2015, acesta este nefondat.

Astfel, recurentul nu poate susţine, cu temei, faptul că soluţia pronunţată în cauza pendinte este nelegală pe motiv că prezentul litigiu se referă la perioada 5.12.2015-5.12.2018, în timp ce dosarul nr. x/2015, în care s-a stabilit o obligaţie de plată în sarcina sa, avea în vedere perioada 4.12.2012-4.12.2015. Aceasta, întrucât dobânda solicitată în prezenta acţiune are un caracter penalizator, reprezentând o sancţiune pentru autorul faptei ilicite în sarcina căruia s-a stabilit că datorează despăgubiri şi care a fost pus în întârziere, pentru obligaţia principală, prin formularea cererii de chemare în judecată.

Mai susţine recurentul că motivarea curţii de apel ar fi şi contradictorie, întrucât, pe de o parte, aceasta reţine că eventualele aprecieri explicite sau implicite ale instanţelor care au soluţionat cauza anterioară şi care privesc perioada de după 4.12.2015 (ce face obiectul cauzei de faţă) nu pot intra sub efectul pozitiv al lucrului judecat pentru că faptele imputate pârâtelor după acest moment nu făceau obiectul învestirii acelei instanţe, iar, pe de altă parte, dispune obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente debitului principal, stabilită cu titlu de prejudiciu în litigiul anterior. Totodată, contradicţia ar rezulta şi din faptul că, deşi se reţine lipsa vinovăţiei recurentului, acesta este obligat la plata dobânzii legale aferente sumei de 185.535 RON.

Prin formularea acestei critici, recurentul nu are în vedere că cele două tipuri de pretenţii au un izvor juridic diferit, cererea de acordare a dobânzii legale nu priveşte fapta ilicită de ocupare a terenului fără drept în perioada 2015-2018, faptă a cărei existenţă se analizează în litigiul pendinte, ci un accesoriu aferent debitului principal deja stabilit pentru o faptă ilicită anterioară a pârâtului, ce a început a fi datorat la data cererii de chemare în judecată, când debitorul a fost pus în întârziere.

Arată şi că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că nu a fost criticată în apel soluţia de obligare a recurentului la plata dobânzii legale, în condiţiile în care, prin apelul formulat, a solicitat schimbarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Contrar acestor susţineri, solicitarea de respingere în tot a acţiunii nu poate fi echivalată cu o critică ce vizează fiecare chestiune soluţionată distinct în faza procesuală anterioară. Cum în apel se aplică principiul tantum devolutum quantum iudicatum, în situaţia formulării unor motive de apel, caracterul devolutiv al căii de atac impune efectuarea unui control judiciar doar în limitele criticilor formulate în legătură cu judecata primei instanţe.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, va admite recursul reclamantei, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va casa decizia recurată potrivit dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. şi va trimite cauza pentru rejudecarea apelului cu privire la lipsa de folosinţă pe perioada 2015-2018, menţinând decizia apelată în privinţa respingerii apelului împotriva încheierii civile din 17.12.2020 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2018, dispoziţie nerecurată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Turda, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 30/A din 31 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 506 din 21.07.2021 a Tribunalului Cluj, aceleiaşi instanţe.

Menţine dispoziţiile deciziei recurate privind apelul declarat împotriva încheierii civile din 17.12.2020 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2025.