Tax authority’s damages claim against director for tax evasion losses fails; res judicata and lack of personal fault affirmed.

Şedinţa publică din data de 15 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la 11 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 1.082.549 RON, reprezentând prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului, precum şi menţinerea măsurii asiguratorii instituite asupra imobilului situat în Alba Iulia, str. x, jud. Alba.

Prin sentinţa civilă nr. 2434 din 26 septembrie 2016, Judecătoria Alba Iulia a admis excepţia necompetenţei materiale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba.

La rândul său, prin sentinţa nr. 2113 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Alba, secţia I civilă a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Alba Iulia.

Prin sentinţa nr. 17 din 2 februarie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, secţia I civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 2299 din 16 iunie 2017, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, secţia I civilă.

2. Primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 1735 din 28 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Alba, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta A., şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, în contradictoriu cu pârâta A..

Prin decizia nr. 482 din 9 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, împotriva sentinţei nr. 1735 din 28 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Alba, secţia I civilă. A anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond.

Prin decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 482 din 9 mai 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

3. Al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 2284 din 26 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Alba, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, în contradictoriu cu pârâta A.. A respins capătul de cerere privind menţinerea sechestrului asigurător. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.000 de RON, cu titlu de onorariu al expertului contabil. A respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 2660 din 18 iulie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, în contradictoriu cu pârâta A., împotriva sentinţei nr. 2284 din 26 octombrie 2022 a Tribunalului Alba, secţia I civilă.

4. Recursul

Reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, a declarat recurs împotriva sentinţei nr. 2284 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Alba, secţia I civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu pârâta A..

Prin motive de critică întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu greşita aplicare a normelor prevăzute de art. 1349, art. 1357 şi art. 1381-1382 C. civ., precum şi ca urmare a unei eronate interpretări a probelor administrate în cauză.

De asemenea, a reclamat interpretarea greşită a normelor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, contestând concluzia instanţei de apel, în sensul că fapta ilicită nu există, întrucât nu s-a dovedit săvârşirea acesteia de către pârâtă.

A învederat că prin decizia penală nr. 655/A din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, pârâta a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 (evaziune fiscală), fiind obligată la plata sumei de 1.082.549 RON, reprezentând daune materiale. A arătat că în cuprinsul acestei hotărâri penale instanţa a reţinut că sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul cert, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu), astfel încât acţiunea civilă exercitată de partea civilă ar trebui admisă.

Recurenta a susţinut că săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite de către pârâtă reiese din raportul de expertiză judiciară efectuat în etapa procesuală a fondului, prin care s-a constatat că, la momentul reţinerii contribuţiilor, pârâta dispunea de sumele ce trebuiau achitate statului cu acest titlu, însă, cu rea credinţă aceasta nu a efectuat plăţile cuvenite.

Totodată, a criticat aspectul reţinut de instanţa de apel, în sensul că administratorul societăţii nu trebuie confundat cu societatea comercială, pentru a se dispune angajarea răspunderii sale civile delictuale.

Invocând interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează obligaţiile şi răspunderea administratorului, a învederat că acesta este responsabil de modalitatea de administrare a societăţii, conform dispoziţiilor art. 72 şi următ., şi ale art. 1442 din Legea nr. 31/1990.

A afirmat că, deşi instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi ale C. civ., în mod greşit a reţinut că doar persoana juridică răspunde de modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor sale.

De asemenea, a contestat aspectul reţinut de curtea de apel, în sensul că atragerea răspunderii administratorului se poate solicita doar în condiţiile prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Reclamând o ignorare totală a motivelor care au condus la promovarea acţiunii civile, a arătat că a expus în actele de procedură formulate (cerere de chemare în judecată, memoriu de apel, note de şedinţă), că pârâta a fost condamnată penal şi obligată la plata prejudiciului cauzat bugetului de stat, existând un titlu de creanţă emis pe numele acesteia, iar atragerea răspunderii sale, în virtutea calităţii de administrator, pe temeiul O.G. nr. 92/2003 sau al Legii nr. 85/2006, dacă ar fi fost posibilă, ar fi condus la aplicarea unei duble sancţiuni pentru aceeaşi faptă.

Recurenta a învederat că, ulterior pronunţării hotărârii penale de condamnare a pârâtei, Curtea Constituţională a dezincriminat infracţiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005. Ca urmare a admiterii cererii de revizuire formulate de pârâtă, acţiunea civilă promovată în procesul penal a fost lăsată nesoluţionată, fiind menţinute măsurile asigurătorii, cu condiţia ca partea vătămată să se îndrepte cu o cerere în vederea reparării prejudiciului la instanţa civilă, ceea ce s-a şi întâmplat.

A precizat că la momentul pronunţării Curţii Constituţionale nu exista posibilitatea aplicării dispoziţiilor legale pentru atragerea răspunderii, potrivit O.G. nr. 2/2003 sau a Legii nr. 85/2006, întrucât societatea B. S.R.L. era radiată.

A susţinut că, în cauză, nu se pune problema iniţierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, câtă vreme recurenta, în calitate de parte prejudiciată, a acţionat în vederea recuperării prejudiciului, promovând o acţiune în răspundere civilă delictuală, iniţial la instanţa penală, în cadrul procesului penal şi, ulterior, formulând prezenta acţiune civilă.

Faţă de dispoziţiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, a considerat că acţiunea pendinte, formulată în contradictoriu cu pârâta, în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L., este admisibilă.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurenta a solicitat exonerarea de la plata acestora, conform prevederilor art. 453 C. proc. civ., arătând că aceste speze se acordă în cazul constatării culpei procesuale, dar şi a câştigării definitive a procesului de către partea adversă, în speţă, nefiind incidentă o astfel de ipoteză.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 23 octombrie 2024, pârâta A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu privire la criticile ce vizează modalitatea de interpretare a probatoriului, a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului (în realitate, de nulitate), în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

La 18 noiembrie 2024, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2025, pronunţată în prezentul dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică din 15 mai 2025, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată menţionat, faţă de solicitarea ambelor părţi, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 223 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, prin motive de critică întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, sub un prim aspect, greşita aplicare, de către curtea de apel, a prevederilor art. 1349, art. 1357 şi ale art. 1381-1382 C. civ., precum şi interpretarea eronată a probelor administrate în cauză.

Recurenta a combătut concluzia curţii de apel, în sensul că în sarcina pârâtei nu poate fi reţinută o faptă ilicită, afirmând că, în mod greşit nu s-a constatat vinovăţia acesteia, mai ales că prin raportul de expertiză judiciară, efectuat în etapa procesuală a fondului, s-a remarcat că, la momentul reţinerii contribuţiilor salariale, în evidenţele societăţii a existat suma necesară acoperirii creanţei, care, cu rea credinţă nu a fost virată bugetului consolidat al statului.

Făcând referire la decizia penală nr. 655/A din 18 septembrie 2014 a Curţii de Apel Alba Iulia, pronunţată în dosarul nr. x/2010, prin care pârâta a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005, şi menţionând că prin această decizie s-a constatat, cu privire la latura civilă a cauzei, că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, recurenta a reiterat interpretarea eronată a dispoziţiilor legale ce reglementează obligaţiile şi răspunderea administratorului.

În acest context, a afirmat că pârâta, în calitate de administrator al societăţii B. S.R.L. este răspunzătoare şi de îndeplinirea obligaţiilor de către persoana juridică, potrivit prevederilor art. 72 şi următ. şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990.

Recurenta a arătat că aspectul reţinut de instanţa de apel, în sensul că răspunderea administratorului poate fi angajată doar în condiţiile prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, nu se pliază pe motivele care au stat la baza formulării acţiunii civile în prezenta cauză.

Reclamând existenţa unui titlu de creanţă pe numele pârâtei, a susţinut că acesta nu a putut fi valorificat în procedura prevăzută de O.G. nr. 92/2003 sau de Legea nr. 85/2006, ca urmare a radierii societăţii B. S.R.L., astfel că iniţierea unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal nu era posibilă.

Examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", criticile nu sunt fondate.

Acest caz de casare priveşte, exclusiv, aplicarea eronată a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la texte de lege care sunt de natură să conducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Raportând analiza efectuată de instanţa de apel la motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte constată că ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinută în cauză.

Concret, Înalta Curte apreciază că este lipsită de fundament, faţă de conţinutul deciziei recurate şi de soluţia pronunţată în apel, critica recurentei referitoare la încălcarea dispoziţiilor legale privind obligaţiile şi răspunderea administratorului.

Prioritar acestui aspect, se reţine că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 1.082.549 RON, cu titlu de prejudiciu cauzat bugetului general consolidat al statului, şi menţinerea măsurii asiguratorii instituite asupra imobilului situat în Alba Iulia, str. x, jud. Alba.

Cererea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentinţa nr. 482 din 9 mai 2018 a Tribunalului Alba, secţia I civilă.

Pentru a dispune astfel, instanţa a constatat că pârâta putea fi ţinută să răspundă patrimonial pentru faptele săvârşite în calitate de administrator al B. S.R.L., întrucât, prin prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) şi ale) 28 din O.G. nr. 92/2003, a fost stabilită o procedură specială de recuperare a prejudiciului, în sensul că organul fiscal trebuia să emită o decizie de impunere împotriva fostului administrator al societăţii, care constituia titlu de creanţă şi care putea forma obiectul verificării instanţelor de contencios administrativ.

De asemenea, a apreciat că Legea nr. 86/2006 a instituit răspunderea administratorului societăţii, în condiţiile art. 138, pentru pasivul societăţii, în cazul în care se reţine culpa acestuia în ceea ce priveşte modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile.

În calea de atac a apelului exercitată de pârâtă, sentinţa a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanţa de fond, prin decizia nr. 482 din 9 mai 2018 Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă reţinând că natura juridică a litigiului a fost lămurită prin decizia nr. 2299/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în regulator de competenţă, în sensul că acesta nu se circumscrie materiei contenciosului administrativ, ci dreptului comun, de vreme ce reclamanta, care este o autoritate publică, urmăreşte recuperarea prejudiciului produs de o persoană fizică bugetului de stat, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi ale art. 1382 C. civ., iar instanţa de fond era obligată să respecte principiul disponibilităţii şi să se pronunţe în limitele învestirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Soluţia şi raţionamentul instanţei de apel au fost validate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă prin decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2019, apreciindu-se că aceasta a procedat corect atunci când a considerat că analiza cererii din perspectiva altor dispoziţii legale decât cele ale răspunderii civile delictuale încalcă principiul disponibilităţii, stabilind pentru instanţa de fond obligaţia de a examina cererea reclamantei în limitele în care a fost învestită, în sensul verificării întrunirii cerinţelor legale pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în baza dispoziţiilor cu caracter normativ pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Înalta Curte a constatat că, în cauză, nu se pune problema iniţierii unei proceduri speciale de recuperare a prejudiciului fiscal, în cadrul căreia sunt instituite termene şi etape procedurale stricte, ce se raportează la momentul constatării existenţei daunei, câtă vreme reclamanta, în calitate de parte prejudiciată, a acţionat în vederea recuperării prejudiciului conform principiului electa una via, optând pentru formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, iniţial la instanţa penală, în cadrul dosarului penal aflat în curs de soluţionare şi, ulterior, la instanţa civilă, faţă de natura soluţiei pronunţate în litigiul penal, instanţa de fond având, cu respectarea art. 397 alin. (5) C. proc. pen., obligaţia de a se pronunţa în limitele cererii pendinte, asupra unei acţiuni civile de drept comun.

Procedând în consecinţă, în rejudecare, instanţa de fond, prin sentinţa nr. 2284 din 26 octombrie 2022, a respins acţiunea ca neîntemeiată, considerând că nu este îndeplinită condiţia premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în cauză nefiind dovedită săvârşirea de către aceasta a unei fapte ilicite care să antreneze răspunderea sa civilă delictuală pentru fapta proprie, în condiţiile art. 1349 C. civ., întrucât era necesar să se facă o distincţie între persoana juridică, ca subiect de drept civil, şi persoana fizică, fost administrator al societăţii.

Pentru recuperarea prejudiciului reclamat, s-a constatat că se putea declanşa împotriva pârâtei, persoană fizică, procedura specială reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, aceasta putând răspunde direct faţă de stat pentru prejudiciile cauzate de societatea B. S.R.L. ca urmare a nevirării contribuţiilor cu stopaj la sursă doar în cadrul procedurii speciale reglementate de legea insolvenţei, neputând fi antrenată, aşadar, răspunderea sa civilă delictuală pentru fapta proprie conform dreptului comun, întrucât, în cadrul acestei din urmă răspunderi, autorul faptei prejudiciabile este S.C. B. S.R.L., iar nu pârâta, în nume propriu.

La rândul său, instanţa de apel, prin decizia atacată în recursul pendinte, respectând cadrul procesual stabilit în primul ciclu procesual, referitor la obiectul litigiului şi la natura raportului juridic procesual, a remarcat că, de esenţa soluţionării prezentului litigiu, era a se examina dacă pârâta a săvârşit cu vinovăţie o faptă ilicită, cauzatoare a prejudiciului reclamat a fi reparat, şi dacă între fapta ilicită şi prejudiciu există raportul de cauzalitate prevăzut de art. 1357 C. civ.

Analizând litigiul în aceste coordonate, instanţa de apel a concluzionat că nu se decelează condiţia premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, întrucât nu a fost dovedită săvârşirea de către aceasta a unei fapte ilicite, apte să atragă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, în condiţiile prevăzute de art. 1349 C. civ., respectiv pe calea dreptului comun.

Făcând distincţie între persoana juridică şi persoana fizică ce o administrează şi admiţând că statul a suferit un prejudiciu bănesc prin neplata contribuţiilor la bugetul consolidat, curtea a arătat că raportul juridic obligaţional civil nu trebuie confundat cu cel fiscal, care guvernează relaţia dintre debitoarea B. S.R.L. şi creditor.

Instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a invocat o solidaritate a pârâtei cu societatea în ceea ce priveşte obligaţia fiscală datorată, ci a pretins angajarea răspunderii sale directe, în baza unui raport juridic delictual autonom.

Contrar susţinerilor recurentei, analiza din apel s-a axat pe problematica îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei, pentru fapta proprie, conform dispoziţiilor de drept comun prevăzute de art. 1349, art. 1357, art. 1381 şi art. 1382 C. civ.

De altfel, judecata în apel era limitată la o astfel de analiză, de vreme ce, în primul ciclu procesual, instanţa de recurs a stabilit, cu caracter determinant şi obligatoriu, că acţiunea promovată de reclamantă, chiar dacă are ca izvor o creanţă bugetară, este o acţiune civilă ce provine dintr-un proces penal, în care reclamanta se constituise parte civilă pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului consolidat al statului, presupus cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală.

Deşi este real că prin decizia recurată instanţa de apel a făcut referire la modalitatea în care poate fi atrasă răspunderea administratorilor, persoane fizice, pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale societăţilor pe care le administrează, o astfel de examinare s-a impus în contextul în care, prin criticile invocate în calea de atac a apelului, exercitată în cel de-al doilea ciclu procesual, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 72 şi următ., precum şi de cele ale art. 144 alin. (1) din Legea nr. 31/1995, solicitând atragerea răspunderii pârâtei pentru paguba reclamată, în calitatea sa de administrator al persoanei juridice debitoare, şi invocând imposibilitatea declanşării procedurii speciale a răspunderii organelor de conducere ale societăţii debitoare, ca urmare a radierii acesteia după finalizarea procedurii insolvenţei şi a reorganizării judiciare.

Ţinută fiind de limitele învestirii sale, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., dar şi de dezlegările obligatorii din primul ciclu procesual (în sensul că acţiunea dedusă judecăţii se impunea a fi soluţionată în baza normelor de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală), instanţa de apel a procedat la examinarea cauzei în aceste coordonate procesuale, raportând elementele de fapt la normele de drept cărora acestea li se circumscriu, şi analizând, pe cale de consecinţă, întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei, potrivit solicitării reclamantei.

În aceste condiţii, a arătat că răspunderea persoanei fizice pentru fapta persoanei juridice poate fi atrasă doar în măsura în care există o reglementare expresă, ceea ce nu este cazul în speţă, din moment ce nu s-a pus problema angajării răspunderii speciale a administratorului, ci a persoanei fizice, în condiţiile dreptului comun, cu sediul materiei la art. 1357 - 1371 C. civ.

De altfel, în primul ciclu procesual recurenta nu a atacat cu recurs considerentele decizorii ale hotărârii instanţei de apel (menţinute de instanţa de recurs), deşi, faţă de statuările acesteia, în sensul că litigiul nu intră în materia contenciosului administrativ, ci este unul de drept comun, circumscris normelor răspunderii civile delictuale, avea posibilitatea/dreptul de a uza de acest remediu procesual, prevăzut de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., chiar dacă soluţia de anulare a sentinţei şi de trimitere a cauzei, spre rejudecare, la fond, pronunţată în calea ordinară de atac, i-a fost favorabilă.

Ca atare, invocarea, în prezentul recurs a unor critici privitoare la modalitatea de aplicare a normelor care reglementează obligaţiile şi răspunderea administratorului, derivate dintr-un raport de drept fiscal, respectiv formularea unor apărări ce vizează însăşi soluţia de inadmisibilitate a acţiunii civile, înlăturate în primul ciclu procesual pe motiv că s-a constatat că o asemenea sancţiune nu poate fi aplicată pârâtei pe temeiul dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, faţă de natura litigiului (circumscrisă dreptului comun, iar nu materiei contenciosului administrativ), nu poate declanşa controlul de legalitate al hotărârii instanţei de apel în calea de atac pendinte, întrucât dezlegările din primul ciclu procesual cu privire la natura raportului juridic procesual au dobândit putere de lucru judecat şi nu mai pot fi repuse în discuţie.

Aşadar, criticile prin care recurenta a afirmat o încălcare a dispoziţiilor ce reglementează obligaţiile şi răspunderea administratorului persoanei juridice (art. 72 şi următ. şi art. 144 alin. (1) din Legea nr. 31/1995), şi, implicit, soluţia de inadmisibilitate a acţiunii civile pronunţată de instanţa de fond în primul ciclu procesual excedează analizei efectuate în speţă în calea ordinară de atac şi nu privesc soluţia pronunţată asupra apelului său, care a fost respins, ca nefondat, ca urmare a constatării neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtei.

În atare condiţii, în măsura în care critica din recurs fondată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a privit, generic, statuarea greşită a instanţei de apel asupra inexistenţei faptei ilicite a pârâtei, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, care nu poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Examinată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a doua critică formulată, cu privire la exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 din acelaşi act normativ, va fi respinsă, pentru următoarele argumente:

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, (în limita dovedirii efectuării acestora, potrivit art. 452 din acelaşi act normativ), stă culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, care nu va suporta doar propriile cheltuieli efectuate, ci şi spezele părţii în favoarea căreia s-a pronunţat hotărârea care a pus capăt unei etape procesuale.

Dispoziţiile art. 451-455 C. proc. civ. prevăd caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care este dependentă de soluţia dată cererii principale în dosarul şi etapa procesuală în care au fost generate.

În cauză, recurenta este partea care se află în culpă procesuală, potrivit soluţiei de respingere, ca nefondat, a apelului pe care aceasta l-a promovat împotriva sentinţei nr. 2284 din 26 octombrie 2022, pronunţate de Tribunalul Alba, secţia I civilă.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia procesuală de a depune la dosarul cauzei dovezile efectuării cheltuielilor de judecată până la închiderea dezbaterilor, potrivit dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., în dosarul instanţei de apel regăsindu-se factura seria x nr. x/26.09.2023, emisă de Cabinet de Avocat C., şi chitanţa nr. x/20.06.2024, eliberate de acelaşi cabinet de avocat, în sumă de 4.165 RON.

De vreme ce, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., este obligată la plata cheltuielilor de judecată "partea care pierde procesul", în cadrul normativ prevăzut la art. 451-454 din cod, exonerarea recurentei de la plata acestor speze, în condiţiile pronunţării unei soluţii favorabile pârâtei, ar exceda reglementării menţionate, o astfel de ipoteză nefiind stipulată de lege.

Deşi art. 454 C. proc. civ. prevede exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, o astfel de măsură poate fi dispusă doar în privinţa pârâtului, raportat la conduita manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia, în sensul recunoaşterii pretenţiilor reclamantei până la primul termen la care părţile sunt legal citate (dacă nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere).

Având în vedere că o astfel de ipoteză nu este prevăzută de lege în privinţa reclamantei, critica sa, privind exonerarea de la plata spezelor de judecată nu este fondată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, împotriva deciziei nr. 2660 din 18 iulie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurentă, aflată în culpă procesuală, la plata către intimată a sumei de 5.916,68 RON, efectuate în faza recursului, reprezentând cheltuieli de judecată, potrivit dovezilor de plată depuse la dosar, respectiv factura seria x nr. x/18.10.2024, emisă de Cabinet de Avocat C., şi chitanţa nr. x/24.10.2024, eliberate de acelaşi cabinet de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, împotriva deciziei nr. 2660 din 18 iulie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata către intimată a sumei de 5.916,68 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2025.