Forced execution approval: application of court-officer immunity clause and facultative territorial competence to debtor who is a court clerk

Şedinţa publică din data de 14 mai 2025

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 24.02.2024, petentul A. a solicitat la cererea creditorului B. S.A., încuviinţarea executării silite asupra debitoarei C., în baza titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. x din data de 12.07.2023.

În drept, au fost invocate prevederile art. 666 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1588 din 03 martie 2025, Judecătoria Ploieşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

În motivare, această instanţă a reţinut că speţei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., faţă de faptul că debitoarea are calitatea de grefier în cadrul Judecătoriei Ploieşti, sens în care a apreciat că se impune declinarea cauzei către instanţa în a cărei circumscripţie se află sediul creditoarei.

Învestită prin declinare, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin încheierea nr. 2144/2025 din 26 martie 2025, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Ploieşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, suspendând din oficiu judecata cauzei, a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. conferă un drept de opţiune reclamantului în alegerea competenţei în cazul cererii introduse împotriva unui judecător (sau de instanţă de judecată) care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia.

Astfel, a apreciat că, în condiţiile în care executorul judecătoresc a sesizat una dintre instanţele competente alternativ să soluţioneze prezenta cauză, competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite rămâne câştigată în favoarea instanţei alese de petent.

Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul demersului judiciar îl constituie cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti, prin care petentul A. a solicitat încuviinţarea executării silite împotriva debitoarei C., la cererea creditoarei B. S.A., în baza titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. x din data de 12.07.2023.

Cât priveşte competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite, aceasta se determină potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Aşadar, în procedura executării silite, dispoziţiile legale anterior evocate determină instanţa de executare ca fiind, de regulă, judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului.

În cauza pendinte, executarea silită este pornită împotriva unui singur debitor, acesta având calitatea de grefier în cadrul Judecătoriei Ploieşti.

Art. 127 C. proc. civ., purtând denumirea marginală "Competenţa facultativă", prevede că: "(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. (2)1 Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Înalta Curte constată că, în speţă, Judecătoria Ploieşti şi Judecătoria Râmnicu Vâlcea şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de aprecierile diferite ale celor două instanţe cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 127 C. proc. civ.

Astfel, în esenţă, Judecătoria Ploieşti a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la calitatea de grefier a debitoarei, în timp ce Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reţinut că aceste dispoziţii nu sunt incidente şi, chiar în situaţia în care s-ar face aplicarea acestora, alin. (2) al textului legal prevede o competenţă alternativă, astfel că alegerea instanţei competente aparţine reclamantului.

Verificând încidenţa în cauză a acestei norme, Înalta Curte constată că prevederile art. 127 C. proc. civ. sunt aplicabile şi în situaţia cererilor necontencioase, cu atât mai mult cu cât la acest moment se fixează în mod definitiv care este instanţa de executare competentă să soluţioneze incidentele ulterioare apărute în cursul procedurii silite.

Pe de altă parte, se constată şi faptul că alin. (2) al art. 127 C. proc. civ. se referă la situaţia în care respectiva calitate îl vizează pe cel împotriva căruia este formulată cererea, ipoteză în care încrederea în imparţialitatea obiectivă a instanţei este lăsată de legiuitor la aprecierea exclusivă a reclamantului, iar nu şi a instanţei de judecată.

Petentul A. nu a înţeles să se prevaleze de posibilitatea oferită de textul legal anterior redat - de a sesiza o instanţă din circumscripţia unei curţi de apel învecinate celei competente potrivit dreptului comun, ci a înregistrat cererea de încuviinţare a executării silite pe rolul Judecătoriei Ploieşti, instanţă în a cărei circumscripţie se află domiciliul debitoarei.

Normele art. 127 alin. (2) C. proc. civ. nu puteau fi valorificate de instanţă din oficiu, prin substituirea părţii, în vederea justificării necompetenţei teritoriale şi declinării acesteia în favoarea altei instanţe. În ipoteza prevăzută de acest text legal, excepţia de necompetenţă teritorială este de ordine privată. Caracterul facultativ al normei rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul alege dacă doreşte să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege.

În aceste condiţii, întrucât norma de competenţă teritorială incidentă în cauză este una relativă, de ordine privată, nesocotirea ei nu putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă de către instanţa de judecată din oficiu şi nici de către reclamant, ci numai de către pârâţi în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

În raport cu considerentele mai sus menţionate, prin aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. şi ale art. 127 alin. (2) şi alin. (3) din acelaşi cod, Judecătoriei Ploieşti îi revine competenţa soluţionării cererii de încuviinţare a executării silite, ca instanţă de la domiciliul debitoarei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea având ca obiect încuviinţare executare silită este Judecătoria Ploieşti, urmând ca în temeiul art. 135 C. proc. civ. să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.