Restitution-in-kind of nationalized Bucharest apartment upheld as owner's title prevails over tenant-purchasers

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024 asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, în data de 26 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să îi lase în deplina proprietate şi posesie apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, Calea x, Corp A, compus din 2 camere, bucătărie, baie, wc şi casa scării, în suprafaţă utilă de 69,39 mp, reprezentând o cota de 16,58% din imobil, precum şi evacuarea pârâţilor din imobil.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 555 şi următoarele din C. civ., art. 274 şi art. 277 din C. proc. civ., precum şi art. 44 din Constituţia României.

Prin sentinţa civilă nr. 2640 din 28 februarie 2017, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, având în vedere faptul că prezenta cauză priveşte un litigiu civil al cărui obiect depăşeşte suma de 200.0000 RON, conform art. 95 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 94, pct. 1, lit. j) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 13 aprilie 2017, sub nr. x/2017.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 507 din 15 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de revendicare, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E. şi a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Calea x, Corp A, apartament 2.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 360 A din 18 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii C., D. şi E..

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 939 din 22 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâţii C., D. şi E., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în data de 9 iunie 2021 2021, sub nr. x/2017*.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 1125 A din 13 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii C., D. şi E..

6. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1125 A din 13 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs pârâţii C., D. şi E..

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în sensul admiterii apelului, schimbării, în parte, a sentinţei pronunţate de prima instanţă instanţă, cu consecinţa respingerii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată.

Printr-un prim motiv de recurs, încadrat în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii au arătat că decizia atacată este nemotivată, întrucât nu analizează, în întregime, criteriile de preferabilitate stabilite prin Decizia de îndrumare nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze şi implicit să aplice toate criteriile de preferabilitate stabilite prin decizia de îndrumare a Înaltei Curţi, respectiv nu a analizat deloc dacă se respectă sau se încalcă, prin admiterea acţiunii în revendicare, principiul securităţii raporturilor juridice.

Pe de altă parte, instanţa de apel a făcut o analiză lacunară şi contradictorie asupra unui alt criteriu de preferabilitate, respectiv acela al neafectării unui alt drept prin admiterea cererii de revendicare imobiliară. Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că se produce încălcarea dreptului recurenţilor de proprietate, prin privarea de un bun actual, prin admiterea revendicării, aceasta a pronunţat o hotărâre bazată pe argumente contradictorii.

În ceea ce priveşte buna-credinţă invocată prin motivele de apel, în decizia recurată se reţine greşit şi în contra practicii CEDO, că nu ar reprezenta vreo relevanţă în materia revendicării imobiliare. Astfel, decizia este contradictorie Totodată, au arătat că motivarea instanţei de apel este contradictorie, având în vedere că instanţa de apel a reţinut aplicabilitatea directă a hotărârilor CEDO, Pincova şi Pine vs. Republica Cehia şi Raicu vs. România, hotărâri prin care, în esenţă, se statuează că dobânditorii cu bună- credinţă ai bunurilor imobile trecute în proprietatea statului comunist nu trebuie să fie aduşi în situaţia de a suporta consecinţele acţiunilor ilegale ale statului care a preluat aceste bunuri.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat de recurenţi în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au criticat încălcarea deciziei de casare nr. 939 din 22 aprilie 2021, deşi aceasta este obligatorie pentru instanţele de fond, potrivit dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii au arătat că prin decizia de casare s-a stabilit că atât aceştia, cât şi reclamanta, deţin bunuri actuale, în sensul Primului Protocol şi, de asemenea, s-a dispus compararea celor două titluri opuse, prin utilizarea criteriilor de preferabilitate, aceste criterii fiind indicate expres, principiul securităţii raporturilor juridice şi neafectarea unui alt drept.

Astfel cum s-a menţionat la primul motiv de recurs, instanţa de apel nu a analizat principiul securităţii raporturilor juridice, iar, în ceea ce priveşte cel de al doilea criteriu, neafectarea unui alt drept, instanţa de apel l-a analizat pur formal şi doar pentru a lăsa impresia că respectă şi aplică decizia de casare.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a Deciziei de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană.

În acest sens, recurenţii au arătat că, în cazul în care instanţa de apel ar fi procedat efectiv la analizarea criteriului securităţii raporturilor juridice, ar fi constatat că titlul acestora este preferabil titlului de proprietate al reclamantei, întrucât este valabil şi anterior hotărârii judecătoreşti invocate de reclamantă.

Totodată, instanţa de apel s-a aflat în eroare când a apreciat că restituirea bunului ar fi singura măsură reparatorie posibilă, reclamanta având, la rândul său, acces la dispoziţiile legii speciale care defineau şi alte posibilităţi de restituire şi chiar a formulat notificare în acest sens, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu instituie un drept de opţiune, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci reglementează situaţia actelor juridice de înstrăinare ale bunurilor imobile ce fac obiectul legii şi defineşte un termen special de prescripţie de un an pentru exercitarea acţiunilor judiciare în constatarea nulităţii acestora.

Recurenţii au mai susţinut că hotărârea recurată încalcă art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie având în vedere că sunt lipsiţi de un bun actual, fără existenţa vreunei cauze de utilitate publică şi cu încălcarea legii şi a principiilor de drept internaţional şi intern.

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că instanţa de apel a comparat titlurile de proprietate, aplicând criteriile de preferabilitate stabilite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi utilizând reperele de analiză fixate prin decizia de casare, instanţa acordând preferinţă dreptului de proprietate al reclamantei, în calitate de succesoare în drepturi a proprietarului iniţial, în detrimentul pârâţilor, care au dobândit proprietatea unui bun asupra căruia statul nu şi-a constituit un titlu valabil.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâţii C., D. şi E. împotriva deciziei nr. 1125A din 13 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2017.

A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 26 ianuarie 2023, ora 900, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succedă.

II.1. Prin hotărârea dată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii-art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurenţii afirmă nelegalitatea hotărârii recurate în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, nesocotind caracterul obligatoriu ce caracterizează decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual(Decizia ICCJ nr. 939 din 22 aprilie 2021), omite din analiza criteriilor de preferabilitate principiul securităţii raporturilor juridice, iar principiul neafectării unui alt drept în cazul admiterii unei acţiuni în revendicare este analizat "pur formal".

Critica nu poate fi primită.

Indiscutabil, potrivit normei procesuale invocate de recurenţi-art. 501 (alin.)1 C. proc. civ.- statuările în drept ale instanţei de recurs sunt obligatorii cu ocazia rejudecării fondului de către instanţa de trimitere, funcţia recursului fiind tocmai aceea de a dezlega cu putere obligatorie problemele de drept incidente în speţă.

Se observă că instanţa de apel, pornind de la dispoziţiile obligatorii ale instanţei de recurs, cele referitoare la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor litigante prin aplicarea criteriilor de preferabilitate stabilite prin Decizia in interesul legii nr. 33/2008, a efectuat propria analiză, din perspectiva acestei decizii, precum şi a jurisprudenţei CEDO, invocată în mod expres.

În realitate, criticile recurenţilor nu au nicio legătură cu încălcarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei de casare, decizie care a trasat anumite limite ale rejudecării, fără să asigure însă un anume rezultat, favorabil pârâţilor în proces. Analiza pe care instanţa de apel a realizat-o a avut în vedere toate criteriile de preferabilitate, inclusiv acela al securităţii raporturilor juridice, pe care instanţa de casare nu l-a invocat în favoarea uneia sau alteia dintre părţile aflate în litigiu, statuând doar că el trebuie avut în vedere din perspectiva imposibilităţii rediscutării unei soluţii definitive date unui litigiu anterior. Or, în acest sens, cu respectarea deciziei de casare, instanţa de apel a avut în vedere hotărârea judecătorească anterior pronunţată în favoarea reclamantei, care a consfinţit irevocabil în patrimoniul acesteia dreptul de proprietate asupra imobilului şi care este opozabilă pârâţilor din prezentul proces. Prin urmare, criteriile de preferabilitate invocate prin decizia de casare, chiar şi acela al securităţii, au fost analizate, prin raportare la conţinutul lor specific, instanţa de apel, ca instanţă de trimitere, respectând în rejudecare statuările obligatorii. Cât priveşte raţionamentul instanţei de apel, cel care nemulţumeşte, practic, recurenţii, acesta urmează a fi verificat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 501 (alin.)1 C. proc. civ., şi, implicit, nici întrunirea cerinţelor motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru nerespectarea statuărilor în drept obligatorii ale anterioarei decizii de casare.

II.2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii- art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În esenţă, recurenţii susţin că decizia atacată este nemotivată, întrucât omite din analiză criteriul de preferabilitate al respectării principiului securităţii raporturilor juridice. Totodată, hotărârea se bazează pe argumente contradictorii, deoarece se reţine că prin admiterea acţiunii în revendicare se produce o încălcare a dreptului de proprietate al recurenţilor asupra unui bun actual, în sensul Convenţiei, şi, cu toate acestea, este păstrată soluţia primei instanţe a fondului, nesocotindu-se astfel un alt criteriu de preferabilitate, acela al neafectării unui alt drept prin admiterea revendicării imobiliare.

Având în vedere cele enunţate cu prilejul analizei precedentului motiv de casare susţinut de recurenţi, instanţa de recurs consideră că aceste critici nu pot fi circumscrise cazului de nelegalitate care sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, într-o manieră care să poată fi echivalată unei necercetări a fondului şi să atragă consecinţa casării deciziei atacate. Ceea ce se critică, de fapt, este rezultatul la care a ajuns instanţa de apel în privinţa problemelor de drept deduse judecăţii, preferinţa acordată unuia sau altuia dintre criteriile obligatorii în procesul de cercetare comparativă a titlurilor de proprietate prevalate de părţile în proces. Or, un astfel de control de legalitate urmează a fi realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinarea hotărârii judecătoreşti care face obiectul prezentului recurs pune în evidenţă, cu suficientă claritate, că ea are o bază legală suficientă, fiind enunţat cu precizie raţionamentul instanţei de apel, modul în care a înţeles să aplice legea unei situaţii de fapt bine conturate şi necontestată de părţile în proces, aşa încât nu poate fi reţinută o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi, implicit, nici întrunirea cerinţelor motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru carenţe grave în motivare.

II.2. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv Decizia in interesul legii nr. 33/2008 şi art. 1 din Primul protocol la Convenţia europeană - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurenţii susţin, în esenţă, că în virtutea principiului securităţii raporturilor juridice titlul lor de proprietate este preferabil, întrucât este valabil(prin împlinirea termenului de prescripţie reglementat de art. 46 din Legea nr. 10/2001, în care acesta putea fi atacat în justiţie) şi este obţinut anterior hotărârii judecătoreşti opuse de reclamantă. Totodată, se arată că prin admiterea acţiunii în revendicare promovată de reclamantă au fost privaţi de un bun actual, fără cauză legitimă şi în condiţiile în care reclamanta are acces şi la alte măsuri reparatorii, potrivit legii speciale (Legea nr. 10/2001); mai mult, buna-credinţă a cumpărătorilor, omisă din analiza instanţei de apel, are relevanţă într-o acţiune în revendicare imobiliară, conform jurisprudenţei CEDO fiind inacceptabil ca dobânditorii de bună-credinţă ai bunurilor imobile trecute în proprietatea statului comunist să fie aduşi în situaţia de a suporta consecinţele acţiunilor ilegale ale statului care a preluat aceste bunuri (în acest sens, Pincova şi Pine c/Republica Cehia şi Raicu c/Roumanie)

Toate aceste critici sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale în acest proces, astfel cum au fost ele stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârile celor două instanţe ale fondului, Înalta Curte reţine că reclamanta a promovat prezenta acţiune în revendicare de drept comun în contradictoriu cu particulari, la o dată ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la un bun care intră sub incidenţa acestei legi speciale reparatorii. Reclamanta invocă în favoarea sa un drept de proprietate exclusivă asupra imobilului apartament nr. x, situat în Bucureşti, Calea x, Corp A, etaj1, dobândit prin cumpărare, în anul 1940, de bunicul său, doctorul F., preluat ulterior de stat prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, de la soţia supravieţuitoare, F. Elena, şi vândut de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 pârâţilor, care au folosit acest imobil în calitate de chiriaşi.

Prin decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1353 din 7 februarie 2006 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie(dosar nr. x/2000), dreptul de proprietate al reclamantei a fost confirmat, fiind admisă acţiunea în revendicare exercitată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi obligat pârâtul să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, întreg imobilul situat în Bucureşti, Calea x, colţ cu Bd. x, compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi un corp de casă având la subsol 4 camere şi dependinţe, la parter 5 prăvălii, 5 camere şi dependinţe, la etaj 5 camere, 2 săli şi dependinţe. Se reţine că proprietar tabular al acestui imobil, la data naţionalizării, a fost bunica reclamanţilor, iar bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil întrucât F. Elena făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950. De asemenea, relativ la titlul reclamantei, s-a avut în vedere şi tranzacţia autentificată sub nr. x/19.12.2002, încheiată între reclamantă şi fratele acesteia, H., prin care s-a convenit ca drepturile ce vor rezulta în favoarea lor în legătură cu imobilul din litigiu să revină în exclusivitate reclamantei.

Dezlegarea dată problemei de drept referitoare la calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului din Bucureşti, Calea x, nr. 76/78, preluat de stat fără titlu valabil de la antecesoarea în drepturi a reclamantei, se impune cu putere de lucru judecat, fără a mai putea fi contrazisă, de vreme ce, în litigiul anterior, C. şi B. au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, cerere respinsă irevocabil, prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anterior evocată.

Pârâţii, la rândul lor, au invocat un drept de proprietate valabil constituit asupra aceluiaşi imobil revendicat de reclamantă în cadrul prezentului proces, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/31.03.1996, încheiat cu autorităţile statului în baza Legii nr. 112/1995.

Totodată, se reţine că reclamanta nu a contestat valabilitatea titlului de proprietate al pârâţilor înăuntrul termenului special de prescripţie reglementat prin art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că, prin împlinirea acestui termen, titlul pârâţilor beneficiază de prezumţia de legalitate.

Pe parcursul prezentului proces, pârâţii au promovat o acţiune civilă în justiţie, solicitând despăgubiri constând în restituirea preţului de piaţă al imobilului revendicat de reclamantă, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Prin sentinţa civilă nr. 2658A/25.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2018, acţiunea a fost admisă în primă instanţă, fiind obligat Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 58.300 euro, in echivalent in RON la cursul BNR la data plaţii, reprezentând preţul de piaţa al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vanzare-cumparare nr. x/31.03.1997.

În primul ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 939 din 22 aprilie 2021 a Înaltei Curţi, instanţa de casare a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conferă reclamantei calitatea de titulară a unui "bun actual" în sensul Convenţiei, în ceea ce priveşte imobilul care formează obiectul prezentului litigiu, situaţie în care aceasta poate pretinde protecţia dreptului său de proprietate inclusiv prin intermediul acţiunii în revendicare de faţă. În acelaşi timp, şi pârâţii au în patrimoniul lor un "bun" în sensul sensul art. 1 din primul Protocol adiţional, de vreme ce imobilul revendicat a fost cumpărat de aceştia în condiţiile Legii nr. 112/1995, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost contestată în justiţie, în termenul legal special de prescripţie.

Astfel fiind, se reţine cu forţă obligatorie că ambele părţi litigante se bucură de existenţa în patrimoniul lor a unui "bun actual" în sensul Convenţiei şi au opus un titlu de proprietate pentru unul şi acelaşi imobil. În acest context, verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea uneia sau alteia dintre părţile care îşi dispută acest drept urmează a se realiza în cadrul acţiunii în revendicare care face obiectul cauzei de faţă, prin compararea titlurilor exhibate, din perspectiva criteriilor enunţate în considerentele Deciziei nr. 33/2008, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, scopul acestei operaţiuni fiind acela de a se stabili dacă şi în ce măsură - printr-o eventuală admitere a acţiunii în revendicare - s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Aşadar, într-o primă concluzie, se pot reţine ca fiind elemente specifice acestui caz următoarele:

- reclamanta are calitatea de moştenitor legal exclusiv, prin succesiuni succesive, a celui care a fost proprietar tabular al bunului imobil în litigiu, dobândit prin cumpărare în anul 1940, aşadar, deţinător al titlului originar;

- în anul 2000, înainte de adoptarea legii speciale reparatorii(Legea nr. 10/2001), reclamanta a promovat o acţiune în revendicare de drept comun în contradictoriu cu autorităţile statului, soluţionată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care recunoaşte calitatea reclamantei de proprietar al bunului imobil naţionalizat, titlul statului fiind nul absolut, şi obligă expres Consiliul General al Municipiului Bucureşti la restituire în deplină proprietate şi posesie;

- această hotărâre judecătorească se opune pârâţilor cu autoritate de lucru judecat, întrucât aceştia au participat la procesul anterior, în calitate de intervenienţi;

- înainte ca reclamanta să fi introdus acţiunea în revendicare, autorităţile statale au înstrăinat imobilul, încheind cu proprii chiriaşi-pârâţii din proces- un contract de vânzare-cumpărare, în condiţiile Legii nr. 112/1995(conform art. 45 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, "contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora");

- reclamanta nu a promovat o acţiune în constatarea nulităţii actului de vânzare, înăuntrul termenului special de prescripţie, prezumându-se, aşadar, atât valabilitatea acestuia, cât şi buna-credinţă a cumpărătorilor, la data vânzării;

- prin decizia de casare pronunţată într-un ciclu procesual anterior, s-a statuat cu forţă obligatorie în sensul admisibilităţii prezentei acţiuni în revendicare de drept comun, ambele părţi litigante având în patrimoniul propriu un "bun actual", în sensul Convenţiei, opunând un titlu de proprietate valabil constituit cu privire la unul şi acelaşi imobil;

- pe parcursul procesului, pârâţii au promovat o acţiune în despăgubiri, fiindu-le recunoscut dreptul la o reparaţie echitabilă constând în preţul de piaţă al imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 31 martie 1997, revendicat de fostul proprietar, respectiv 58.300 EUR în echivalent RON la data plăţii (sentinţa civilă nr. 2658 din 25 noiembrie 2019 a Tribunalului Bucureşti).

În aceste circumstanţe, reţinând că deopotrivă reclamanta şi pârâţii în proces au drepturi patrimoniale ocrotite convenţional, fiind titulari ai unui "bun actual", în mod corect instanţa de apel a realizat o analiză comparativă a drepturilor înfăţişate de părţi, dintr-o dublă perspectivă, relevată prin raportare la normele convenţionale şi la jurisprudenţa instanţei de contencios european, şi anume: pe de o parte, reţine că persoanele care au dobândit cu bună-credinţă bunuri preluate de stat nu trebuie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri(cauza Pincova şi Pinc c/Republicii Cehe; cauza Raicu c/Roumanie), iar pe de altă parte, reţine că privarea în continuare de proprietate a proprietarului legitim, prin înstrăinarea bunului de către stat propriilor chiriaşi este o ingerinţă care poate fi admisă numai dacă este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză publică şi nu afectează echilibrul obligatoriu între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi acela al protejării dreptului fundamental al individului, prin acordarea unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat(art. 1 din Protocolul nr. 1).

În raport cu specificul acestei cauze, valorificând criteriile impuse prin Decizia obligatorie a ICCJ nr. 33/2008, precum şi jurisprudenţa europeană în materie, analizată în cuprinsul considerentelor decisive, instanţa de apel a concluzionat corect în sensul că nu se verifică cerinţa referitoare la existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între necesitatea protejării interesului colectiv şi acela individual, al proprietarului deposedat abuziv de stat şi care până la această dată nu a beneficiat de o reparaţie echitabilă, de natură să stopeze această privare continuă de proprietate. Prin urmare, în aprecierea instanţei de apel, corectivul situaţiei este dat de recunoaşterea preferabilităţii titlului reclamantei, care este moştenitoarea celui care a deţinut titlul originar de proprietate asupra bunului imobil revendicat(în acest sens, se invocă hotărârile CEDO în cauza Străin c/Roumanie şi Porţeanu c/Roumanie).

Majoritatea membrilor completului de judecată învestit cu judecarea prezentului recurs al pârâţilor în proces, consideră că hotărârea instanţei de apel este conformă textelor normative incidente, jurisprudenţei obligatorii a Inaltei Curţi, precum şi reperelor jurisprudenţiale convenţionale, anterior evocate.

Se reaminteşte că prin jurisprudenţa sa constantă dată în interpretarea art. 1 din primul Protocol adiţional, Curtea Europeană a statuat în sensul că protecţia Convenţiei se aplică cu privire la bunurile actuale, adică în privinţa bunurilor aflate în patrimoniul celui care pretinde că i-a fost încălcat dreptul de proprietate asupra lor.

Din aceasta perspectivă, prin decizia de casare nr. 939 din 22 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte în prezentul dosar, a fost stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că atât reclamanta, cât şi pârâţii au un bun actual. Calitatea de titular actual al dreptului de proprietate a fost recunoscută reclamantei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care obligă, totodată, autorităţile statului la restituire, iar calitatea pârâţilor de titulari actuali ai dreptului de proprietate cu privire la acelaşi bun imobil rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu autorităţile statului, contract în favoarea căruia operează o prezumţie legală de valabilitate, câtă vreme nu a fost atacată în justiţie.

Având în vedere aceste premise, concluzia care se impune este că atât reclamanta, cât şi pârâţii beneficiază de protecţia Convenţiei.

Apărarea pârâţilor a fost fundamentată, în esenţă, pe următoarele argumente:1) anterioritatea titlului lor de proprietate, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat cu autorităţile statului, înainte ca reclamanta să fi promovat acţiunea în revendicare; 2) buna-credinţă la data încheierii vânzării, prezumată de lege;3) necesitatea respectării principiului securităţii raporturilor juridice-componentă fundamentală a preeminenţei dreptului- criteriu avut în vedere, în situaţii similare, atât în jurisprudenţa naţională obligatorie(a se vedea Decizia ICCJ în RIL nr. 33/2008), cât şi în jurisprudenţa convenţională (în acest sens, sunt menţionate cauza Pincova şi Pinc c/Republicii Cehe; cauza Raicu c/Roumanie).

Toate aceste argumente ale apărării au fost luate în considerare de către instanţa de apel, cu prilejul propriei analize comparative realizate, mai puţin criteriul bunei-credinţe a pârâţilor, însă omisiunea nu este în măsură să afecteze concluzia de final, acesta nefiind determinat, în raport cu obiectul acţiunii.

În acelaşi timp, reclamanta invocă în favoarea sa o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă(opusă pârâţilor cu autoritate de lucru judecat), care a stabilit faptul că imobilul în litigiu a fost naţionalizat cu încălcarea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 şi, pe cale de consecinţă, a constatat, cu efect retroactiv, că reclamanta este proprietarul legitim, ca succesor al proprietarului originar deposedat abuziv, în prezent decedat.

În considerarea caracterului declarativ ce caracterizează hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea reclamantei în procesul de revendicare purtat cu autorităţile statului (prin această hotărâre se recunosc cu efect retroactiv drepturi preexistente), argumentul pârâţilor referitor la anterioritatea titlului lor de proprietate nu se poate impune ca decisiv, în sensul celor pretinse de aceste părţi în proces. Reclamanta este cea care are în patrimoniul propriu un drept de proprietate asupra bunului imobil revendicat, dobândit prin moştenire de la cel care a deţinut titlul originar de proprietate, iar constatarea nulităţii actului de naţionalizare în privinţa acestui bun conduce la concluzia că dreptul de proprietate nu a fost nicicând transmis în mod valabil în patrimoniul statului, pârâţii încheind actul de vânzare, cu prezumată buna-credinţă, însă cu un non proprietar. De altfel, Legea nr. 112/1995, cea care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare al pârâţilor, nu permitea statului să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, fiind reglementată doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului.

Relativ la această hotărâre judecătorească opusă de reclamantă, prin care autorităţile statului sunt obligate expres la restituirea bunului, nu poate fi omis din analiză nici efectul ei executoriu, un efect cardinal, protejat atât prin legislaţia internă, cât şi de normele convenţionale. De altfel, Curtea Europeană a statuat, prin jurisprudenţa proprie, în sensul că dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă sistemul de drept ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă să rămână inoperantă, o interpretare restrictivă a art. 6 din Convenţie, care nu ar include şi executarea, conducând la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept(în acest sens, a se vedea ca reper cauza Hornsby c/Greciei)

În aceste circumstanţe, preferabilitatea acordată titlului prevalat de pârâţi ar afecta înseşi puterea executorie a hotărârii judecătoreşti definitive şi declarative de drepturi, pronunţate în favoarea reclamantei în procesul anterior de revendicare, lipsind-o, practic, de efectele esenţiale urmărite, cele referitoare la consolidarea dreptului de proprietate în patrimoniul propriu şi la obţinerea posesiei şi folosinţei bunului imobil revendicat. Mai mult decât atât, în condiţiile în care titlul de proprietate al pârâţilor subdobânditori nu a fost anulat, nici în procedura specială reglementată prin legile reparatorii reclamanta nu va putea beneficia de restituirea în natură a bunului, ci doar de măsuri reparatorii prin echivalent. Cert este că, până în prezent, astfel de măsuri nu au fost acordate reclamantei.

Astfel fiind, în mod corect instanţa de apel a apreciat că restituirea în natură a imobilului în favoarea reclamantei este măsura reparatorie necesară şi obligatorie în acest caz, întrucât ea satisface cerinţa respectării unei situaţii consfinţite în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească declarativă, opusă pârâţilor care au participat la proces cu autoritate de lucru judecat.

De asemenea, nu se poate stabili nici încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, invocat de pârâţii recurenţi. Acesta a fost avut în vedere de către instanţa de apel, prin conţinutul său, însă în favoarea reclamantei şi nu în favoarea pârâţilor.

În esenţă, acest principiu-componentă fundamentală a preeminenţei dreptului-presupune că nu se poate rediscuta ceea ce s-a tranşat printr-o hotărâre definitivă în legătură cu un drept sau interes legitim. Or, recurenţii nu deţin o astfel de hotărâre, prin care să se fi statuat cu privire la valabilitatea titlului lor de proprietate asupra imobilului revendicat de reclamantă, astfel că, în absenţa unui control de legalitate, exercitat de către o instanţă de judecată, valabilitatea titlului lor poate fi doar prezumată. Este stabilit cu certitudine însă că pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un non proprietar, în condiţiile în care nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului a fost constatată printr-o hotărâre definitivă, pronunţată în favoarea reclamantei.

Este adevărat că principiul securităţii raporturilor juridice poate fi analizat şi dintr-o altă perspectivă, cea care implică favorizarea relaţiilor juridice în legătură cu bunurile aflate în circuitul civil şi protejarea participanţilor la acest circuit şi care presupune, pentru a produce efectul de siguranţă în raporturile juridice ca actele încheiate în legătură cu bunurile tranzacţionate să fie valabile. Or, prezumată fiind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, ei pot invoca acest principiu în favoarea lor, însă succesul unui astfel de demers este condiţionat de asigurarea acelui just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, atâta timp cât ambele părţi aflate în litigiu au drepturi patrimoniale care pot beneficia de protecţia Convenţiei.

În acest sens instanţa de apel a realizat o judicioasă analiză, pentru a aprecia, în final, în ce măsură privarea de proprietate a reclamantei, prin înstrăinarea bunului de către stat către chiriaşi, corespunde cerinţelor art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această "ingerinţă" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care reclamanta a fost deposedată.

Referirile instanţei de apel la jurisprudenţa Curţii Europene sunt corecte şi de natură să confirme soluţia pronunţată în favoarea reclamantei. Astfel, în ipoteze relativ similare, Curtea a statuat, cu îndestulătoare claritate, în sensul că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsă totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Vânzarea unei părţi din imobilul reclamantei în baza Legii nr. 112/1995, care nu permitea decât înstrăinarea unor bunuri dobândite în mod legal, împiedică reclamanta să se bucure de dreptul său de proprietate, fără ca reclamantei să-i fie acordată vreo despăgubire pentru această privare. Deşi reclamanta a depus o cerere privind acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru partea din imobil care a fost înstrăinată, până în acest moment nu a primit niciun răspuns (în acest sens, a se vedea: Străin c/României, Păduraru c/României, Porţeanu/. României).

Tot astfel, în cauza I. şi alţii c/României, Curtea a reţinut că în situaţia în care reclamantele nu au primit încă o despăgubire şi nu au nicio garanţie cu privire la data la care o vor putea primi le-a fost impusă o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceste statuări ale instanţei de contencios european au condus, de altfel, la un reviriment de jurisprudenţă la nivelul instanţelor naţionale, în soluţionarea acţiunilor în revendicare de drept comun, procedându-se la analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale foştilor proprietari, care deţin o hotărâre judecătorească definitivă ce obligă la restituire şi chiriaşii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare- cumpărare nu au fost anulate.

Într-o concluzie finală, având în vedere circumstanţele particulare ale prezentei cauze, precum şi reperele jurisprudenţiale enunţate, se poate considera că necesitatea respectării raportului de proporţionalitate, corect invocat şi apreciat prin hotărârea supusă prezentului control de legalitate, conduce la pronunţarea unei soluţii favorabile reclamantei, prin repunerea acesteia în drepturi în modalitatea restituirii în natură a bunului preluat de stat printr-un act de naţionalizare nul absolut.

Ambele părţi aflate în litigiu au un bun actual în patrimoniul propriu, susceptibil de protecţia Convenţiei. Dreptul patrimonial al reclamantei provine de la deţinătorul titlului originar şi a fost recunoscut, cu efect retroactiv, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, care obligă expres autorităţile statului la restituire în natură, această hotărâre fiind obligatorie şi pentru pârâţi, care au participat la procesul de revendicare în calitate de intervenienţi. Dreptul patrimonial al pârâţilor, prezumaţi a fi fost de bună-credinţă, provine din încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu un non proprietar, iar cu privire la valabilitatea acestui act juridic translativ de proprietate nu a s-a statuat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ea fiind doar prezumată de lege.

În sfârşit, procedura specială reglementată de legile reparatorii nu conferă reclamantei dreptul la o restituire în natură a bunului, câtă vreme acesta a fost vândut chiriaşilor, iar în privinţa unei despăgubiri nu are nicio garanţie cu privire la data la care o va putea primi, în timp ce, în favoarea cumpărătorului evins de adevăratul proprietar, legea specială a reglementat o cale efectivă şi eficientă de a obţine o reparaţie integrală pentru încălcarea dreptului de care a fost privat, respectiv dreptul la obţinerea unor despăgubiri băneşti constând în preţul de piaţă al bunului imobil, drept de care pârâţii au şi uzat, fiindu-le recunoscut dreptul la despăgubiri băneşti, printr-o hotărâre judecătorească.

În aceste circumstanţe, evident, sarcina care ar fi impusă reclamantei prin privarea de acest bun ar fi una disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea proprietăţii, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte reţine ca fiind relevantă şi împrejurarea că, în privinţa apartamentelor aceluiaşi imobil naţionalizat(execepţia vizând unul din apartamente), situat în Bucureşti, Calea x, colţ cu Bd. x, compus din teren în suprafaţă de 360 mp. şi un corp de casă având la subsol 4 camere şi dependinţe, la parter 5 prăvălii, 5 camere şi dependinţe, la etaj 5 camere, 2 săli şi dependinţe, a fost admisă acţiunea în revendicare a reclamantei, exercitată în contradictoriu cu cei care au cumpărat aceste apartamente în calitate de chiriaşi ai statului, situaţii de fapt şi de drept similare obligând la soluţionări unitare ale litigiilor.

Prin urmare, nu se verifică niciunul din motivele de casare susţinute de recurenţi, hotărârea instanţei de apel fiind conformă normelor de drept aplicabile cauzei, principiilor şi reperelor jurisprudenţiale naţionale şi convenţionale obligatorii.

În considerarea celor ce succedă, cu majoritatea membrilor completului de judecată, se va face aplicarea art. 398 alin. (2) rap. la art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi se va respinge recursul pârâţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinia majoritară:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C., D. şi E., împotriva deciziei civile nr. 1125A din 13 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.

OPINIE SEPARATĂ

Cu opinie separată, în sensul că:

Admite recursul declarat de pârâţii C., D. şi E., împotriva deciziei civile nr. 1125A din 13 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia civilă recurată şi rejudecând apelul:

Admite apelul declarat de pârâţii C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 507/15.03.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Schimbă sentinţa civilă apelată.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Pronunţată astăzi, 17 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.

Cu opinie separată, în sensul admiterii recursului declarat de pârâţii C., D. şi E., împotriva deciziei civile nr. 1125A din 13 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, casării deciziei civile recurate şi rejudecând apelul: admite apelul declarat de pârâţii C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 507/15.03.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, schimbă sentinţa civilă apelată în sensul respingerii, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată.

Judecătorul opiniei separate apreciază că este fondat recursul declarat de pârâţii, fiind incidente motivele de recurs invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5)- nerespectarea îndrumărilor instanţei de casare, art. 488 alin. (1) pct. 6) - nemotivarea hotărârii sub aspectul preferabilităţii titlurilor părţilor şi respectării principiului securităţii raporturilor juridice şi art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- încălcarea dispoziţiilor art. 480 din C. civ. şi a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. civ., se relevă că intervine casarea hotărârii recurate atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenţii, prin motivele de recurs invocă încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. prin nerespectarea îndrumărilor stabilite de către instanţa supremă în primul ciclu procesual.

Judecătorul opiniei separate apreciază că această critică, care se subsumează motivului de recurs invocat, este fondată, pentru următoarele considerente:

În primul rând, în ciclul procesual anterior, finalizat prin decizia civilă nr. 939 din 22 aprilie 2021 a Înaltei Curţi, instanţa de casare a statuat, cu autoritate de lucru judecat următoarele:

a) reclamanta a redobândit proprietatea asupra imobilului litigios în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1865 şi nu în urma parcurgerii procedurii de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001, având în vedere că, la data intrării în vigoare la Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu era restituit prin decizia civilă nr. 175A/31.03.2000, definitivă şi executorie, deci aceasta are un bun actual, în sensul în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a jurisprudenţei Curţii europene;

b) calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului litigios şi a calităţii sale de moştenitor a fostului proprietar (G.), deposedat, se impune recurenţilor, în prezenta cauză, cu putere de lucru judecat, fără a mai putea fi contrazisă, de vreme ce, în litigiul anterior, în calea de atac a recursului C. şi B. au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului-pârât Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, cerere ce a fost respinsă, prin Decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

c) recurenţii-pârâţi au posibilitatea de a exhiba şi de a opune reclamantei, în cadrul prezentului demers judiciar, propriul titlu de proprietate în privinţa imobilului litigios.

d) titlul de proprietate al pârâţilor s-a consolidat prin împlinirea termenului special de prescripţie instituit de art. 45 din Legea nr. 10/2001, bucurându-se de prezumţia de validatate şi de legalitate;

e) reclamanta-intimată nu a contestat titlul de proprietate exhibat de pârâţi în termenul special de prescripţie, prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001.

f) ambele părţi litigante se bucură de existenţa în patrimoniul lor a unui "bun actual", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi au opus un titlu de proprietate pentru acelaşi imobil, verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea unei sau alteia dintre părţile care îşi dispută acest drept nu se poate realiza decât în cadrul acţiunii în revendicare care face obiectul cauzei de faţă, operaţiunea de comparare a titlurilor exhibate impunându-se a fi realizată din perspectiva criteriilor indicate în Decizia nr. 33/2008, dată în soluţionarea recursului în interesul legii.

g) în soluţionarea acţiunii în revendicare, instanţa de trimitere are obligaţia să analizeze preferabilitate unui titlu de proprietate în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice, cu referire la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi la reperele fixate prin decizia de casare.

Judecătorul opiniei separate evidentiază că instanţa de trimitere nu a respectat îndrumările sus-menţionate de la punctele a), f) şi g).

Astfel, în mod greşit, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că reclamanta are în patrimoniul său un vechi drept de proprietate, întemeiat pe titlul originar al autorului reclamantei, respectiv procesul-verbal de carte funciară nr. x/140 din 29.08.1941, drept de proprietate care a fost recunoscut şi consolidat prin decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Această premisă reţinută de instanţa devolutivă este contrară îndrumărilor date de instanţa de casare, în primul ciclu procesual, care a statuat cu putere de lucru judecat că titlul reclamantei este reprezentat de decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că acest titlu trebuie analizat prin comparaţie cu titlu de proprietate exhibat de către recurenţii-pârâţi.

Eroare instanţei de apel produce efecte semnificative pe fondul analizei acţiunii în revendicare sub aspectul aprecierii preferabilităţii titlurilor de proprietate ale părţilor, urmând a fi dezvoltată cu ocazia analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.

În plus, instanţa devolutivă nu a respectat nici îndrumările menţionate la punctele f) şi g) întrucât în operaţiunea de comparare a titlurilor exhibate nu a analizat preferabilitate unui titlu de proprietate în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice, cu referire la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 şi la reperele fixate prin decizia de casare.

Aceste critici atrag incidenţa nu numai a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5), dar şi a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6)- sub aspectul nemotivării hotărârii, prin luarea în considerare a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a principiului securităţii raporturilor juridice.

Astfel, hotărârea atacată cuprinde o motivare sumară şi lacunară, nefiind analizate criteriile de preferabilitate în cadrul acţiunii în revendicare formulate şi nici principiul securităţii raporturilor juridice.

În realitate, motivarea hotărârii instanţei de apel se întinde pe o singură pagină, respectiv fila x din decizia recurată, în cuprinsul căreia se analizează doar titlul de proprietate al reclamantei, nefiind comparate, în mod concret titlurile de proprietate exihibate de către părţile litigante, cu referire la criteriile de preferabilitate şi la statuările cuprinse în decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Singurul aspect evidenţiat de către instanţa de apel, considerat prioritar în accepţiunea instanţei inferioare a fost reprezentat de faptul că "se impune a fi reţinută preferabilitatea titlului intimatei-reclamante, care este moştenitoarea deţinătorului titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, acesta fiind confirmat, în mod definitiv şi irevocabil, pe cale judiciară".

În soluţionarea acţiunii în revendicare, instanţa de apel nu procedează la o analiză efectivă a titlurilor de proprietate exhibate de către părţi, ci porneşte de la o premisă total greşită şi contrară îndrumărilor deciziei de casare privind existenţa în patrimoniul reclamantei a unei vechi drept de proprietate şi nu a unui nou drept de proprietate, aşa cum s-a statuat prin decizia de casare şi prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În plus, nu este analizată acţiunea în revendicare în lumina principiului securităţii raporturilor juridice, aşa cum s-a statuat în primul ciclu procesual.

Verificarea principiului securităţii raporturilor juridice era esenţială, în condiţiile în care ambele părţi litigante deţin un titlu de proprietate, iar modalitatea de soluţionare pe fond a acţiunii în revendicare impunea cu atât mai mult ca compararea celor două titluri de proprietate să se realizeze prin luarea în considerare a acestui principiul evocat atât de mecanismele de unificare a practicii judiciare, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, instanţa de apel ignoră cu devăsârşire această analiză, împrejurare faţă de care judecătorul opiniei separate apreciază că hotărârea recurată nu respectă cerinţele prevăzute de norma juridică, respectiv art. 425 din C. proc. civ. şi nici exigenţele art. 6 din CEDO.

Pentru considerentele expuse, se constată că sunt întemeiate criticile invocate.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. - nerespectarea art. 480 din C. civ. şi art. 1 Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată că şi acest motiv de recurs este fondat, pentru următoarele considerente:

Judecătorul opiniei separate constată că este învestit cu soluţionarea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din C. civ. din 1864, iar la soluţionarea acesteia trebuie să ţină cont şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pe fondul acţiunii în revendicare, se învederează că aceasta reprezintă acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului).

Scopul declanşării acţiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului şi reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.

Cel care declanşează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obţine restituirea efectivă în natură a bunului.

Pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă părţile mai au în patrimoniul lor un "bun" sau cel puţin o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Astfel, potrivit jurisprudenţei organelor Convenţiei, obiectul protecţiei articolului 1, îl formează aşadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală şi incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat şi identificabil.

În raport de criticile formulate, se va avea în vedere la soluţionarea acţiunii în revendicare următoarele criterii: existenţa unui bun în patrimoniul părţilor, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al CEDO; principiul securităţii raporturilor juridice şi cel al respectării dreptului de proprietate dobândit de către pârâţi, precum şi modalităţile concrete de obţinere a unei reparaţii efective pentru pierderea bunului.

Titlul reclamantei este reprezentat de decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1353 din 7 februarie 2006 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosar nr. x/2000), prin care a fost admisă acţiunea în revendicare exercitată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a fost obligat pârâtul să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, întreg imobilul situat în Bucureşti, Calea x, colţ cu Bd. x, compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi un corp de casă având la subsol 4 camere şi dependinţe, la parter 5 prăvălii, 5 camere şi dependinţe, la etaj 5 camere, 2 săli şi dependinţe.

În motivare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în mod irevocabil că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, faţă de împrejurarea că fosta proprietară, F. Elena, era casnică, făcând parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.

De asemenea, din considerentele deciziei, s-a reţinut că litigiul finalizat cu pronunţarea acelei hotărâri irevocabile a fost pornit de A. şi H. la data de 30.04.1999.

Judecătorul opiniei separate, spre deosebire de opinia majoritară, susţine că dreptul de proprietate asupra imobilului litigios a intrat în patrimoniul reclamantei la data de 31.03.2020, data pronunţării pronunţării deciziei definitive, în conformitate cu dispoziţiile art. 373 şi 376 din vechiul C. proc. civ.

În raport de normele juridice antereferite, se subliniază că efectele juridice ale hotărârii se produc la momentul rămânerii definitive în patrimoniul celui care a câştig procesul. Efectele juridice ale hotărârii constau în naşterea şi existenţa în patrimoniul reclamantei a dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat.

Pe cale de consecinţă, judecătorul opiniei separate constată că în patrimoniul reclamantei s-a născut un nou drept de proprietate asupra imobilului litigios la data de 30.03.2020, împrejurare relevantă pentru compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părţi.

În plus, opinia separată subliniază că, la data promovării cererii de revendicare, respectiv 30.04.1999, Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu mai avea calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat, deoarece acesta formase obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/31.03.1996, încheiat cu autorităţile statului în baza Legii nr. 112/1995, deci dreptul de proprietate nu se mai afla în patrimoniul statului, ci în patrimoniul persoanelor fizice. În acest context, este relevant faptul că nici la data promovării cererii de chemare în judecată şi nici la data pronunţării deciziei civile nr. 175A/31.03.2000 de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, imobilul nu se mai afla în patrimoniul autorităţii administrative locale.

Un alt aspect esenţial, constă în faptul că recurenţii nu au avut iniţial calitatea de părţi în litigiul anterior. Aceştia au formulat numai în calea de atac a recursului o intervenţie accesorie în interesul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cerere care a fost respinsă. Având în vederea calitatea de intervenient accesoriu în favoarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1353 din 7 februarie 2006 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie(dosar nr. x/2000) este opozabilă recurenţilor C. şi D., însă aceştia au posibilitatea de exhiba şi de a opune reclamantei titlul lor de proprietate, aşa cum s-a statuat, în primul ciclu procesual, de către instanţa de casare.

Existenţa litigiului anterior şi a hotărârii judecătoreşti sus-menţionate nu pot fi considerate ca fiind elemente esenţiale în aprecierea preferabilităţii titlului reclamantei (cum a susţinut, în mod greşit instanţa de apel), fără a se ţine cont de contextul juridic (data promovării cererii de chemare în judecată, faptul că pârâţii aveau în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, împrejurarea că contractul de vânzare-cumpărare nu a fost contestat pe cale judiciară, etc), întrucât în acel litigiu, recurenţii au putut invoca numai apărările conferite de legiuitor unui intervenient accesoriu. Tocmai datorită acestei poziţii procesuale, a fost iniţiat prezentul demers judiciar de către reclamantă, având în vedere că dreptul său de proprietate nu a fost analizat în contradictoriu cu C. şi D. în litigiul anterior.

Cu privire la procesul-verbal de carte funciară nr. x/140 din 29.08.1941, se relevă că acesta nu poate constitui titlul de proprietate (aşa cum susţine în mod greşit, instanţa de apel) având în vedere jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun- în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislaţiei speciale şi a unei dispoziţii administrative sau judiciare, inclusiv a unei hotărâri judecătoreşti, prin care se admite acţiunea în revendicare în contradictoriu cu instituţiile statului.

În acest sens, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru. (paragraful 136 din cauza I. şi alţii împotriva României, paragraful nr. 37 din cauza Mătieş împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici o creanţă condiţională. (paragraful nr. 36 din cauza Mătieş împotriva României).

De asemenea, în paragraful nr. 135 din hotărârea pilot I. şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Ceea ce este esenţial este că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari dreptul de a obţine restituirea efectivă a bunului şi se aduce în discuţie existenţa unui nou drept, care se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.

În concluzie, reclamanta are, începând cu data de 30.03.2020, un bun actual, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului reprezentat de decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1353 din 7 februarie 2006 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosar nr. x/2000).

Titlul pârâţilor C. şi D. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/31.03.1996, încheiat cu autorităţile statului în baza Legii nr. 112/1995. Acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995

Având în vedere că s-a reţinut că atât reclamanta, cât şi pârâţii au un bun în patrimoniul lor în sensul de a obţine restituirea efectivă în natură a apartamentului litigios, acţiunea în revendicare ar trebui respinsă, având în vedere preferabilitatea titlului invocat de către recurenţii C. şi D., precum şi aplicabilitatea principiul "în pari causa, melior est causa possidendi" şi a principiului securităţii raporturilor juridice.

Judecătorul opiniei separate reţine că preferabilitatea titlului de proprietate al recurenţilor este determinată de următoarele aspecte:

1.anterioritatea titlului de proprietate al recurenţilor, respectiv dobândirea dreptului de proprietate din data de 31.03.1996, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, spre deosebire de reclamantă, care a dobândit dreptul de proprietate la data de 30.03.2000, data pronunţării deciziei civile nr. 175A/31.03.2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, rămase definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1353 din 7 februarie 2006 a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosar nr. x/2000).

2.încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995. Actul de vânzare-cumpărare a fost consolidat şi confirmat, ca urmare a necontestării de către reclamantă în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 din Legea nr. 112/1995.

3.pasivitatea reclamantei, care nu a promovat o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/31.03.1996.

4. existenţa dispoziţiilor legale menţionate, care consacră preferabilitatea titlului intimatei-pârâte, respectiv art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială.

5. existenţa unei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care reclamanta şi-a exercitat dreptul de opţiune, în sensul că şi-a manifestat voinţa de a valorifica dispoziţiilor actului normativ adoptat. În acest sens, sunt de deplin aplicabile considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, prin intermediul cărora s-a statuat că "În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din C. civ.. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.)".

Atâta timp cât foştii proprietari au urmat procedura Legii nr. 10/2001, aceştia trebuie să continue procedura de retrocedare instituită de legea specială, aşa cum s-a reţinut prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Obligativitatea urmării procedurii de retrocedare reglementată de legea specială a fost recunoscută şi de către Curtea Europeană, prin decizia Mătieş vs Romania.

În completare, se subliniază că, în cauza de faţă, datorită caracterului specific al acestei acţiuni în revendicare a fostului proprietar îndreptată împotriva fostului chiriaş, devenit proprietar, în temeiul unui act normativ cu putere de lege, este necesar să se aibă în vedere titlul de proprietate al chiriaşului, respectiv contractul său de vânzare-cumpărare.

Legiuitorul a adoptat anumite dispoziţii legale în favoarea fostului chiriaş cu scopul de a întări titlul de proprietate al acestuia şi de a salva titlul său în ipoteza unei acţiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar.

În acest caz, protecţia sporită acordată de către legiuitor foştilor chiriaşi se reflectă în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prin preferabilitatea titlului acestora, dacă titlurile lor de proprietate au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale.

Se invocă dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma sa iniţială, care stabileau că "măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri: (...)d) imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului", precum şi dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 1/2009, care prevedeau că " de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. (11) Nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege".

Prin această modalitate de reglementare rezultă în mod evident intenţia legiuitorului de a acorda preferabilitate şi de a salva titlului de proprietate al fostului chiriaş.

Având în vedere aceste aspecte, se reţine că titlul recurenţilor este preferabil, motiv pentru care se paralizează acţiunea în revendicare.

De asemenea, judecătorul opiniei minoritare apreciază că dreptul la un "bun", de care beneficiază recurenţii este mai protejat din punct de vedere juridic şi datorită efectelor principiul securităţii raporturilor juridice şi a siguranţei acestora.

Astfel, se reţine că este necesar să se analizeze acţiunea în revendicare şi din prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, a statuat şi legiuitorul, când a adoptat Legea nr. 10/2001 şi a oferit posibilitatea foştilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foştii proprietari pot obţine despăgubiri în echivalent, în condiţiile legii speciale de reparaţie.

Chiar dacă cuantumul despăgubirilor şi data obţinerii acestora de către foştii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea apreciază că vătămarea produsă reclamantei (fostului proprietar) este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce recurenţilor (foştii chiriaşi, deveniţi proprietari), dacă aceasta ar pierde protecţia juridică a dreptului de proprietate în cadrul acţiunii în revendicare.

Această concluzie derivă din împrejurarea că reclamanta are posibilitatea efectivă de a obţine despăgubiri pentru imobilul naţionalizat, în condiţiile Legii nr. 10/2001, fiind formulată notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că nu este încă soluţionată, nu poate fi un argument pentru admiterea acţiunii în revendicare, întrucât procedura desfăşurată în temeiul Legii nr. 10/2001, este suspendată, la solicitarea notificatorului, dacă acesta formulează o acţiune în anularea titlului de proprietate al fostului chiriaş sau o acţiune în revendicare. Astfel, nesoluţionarea acestei notificări este consecinţa acţiunilor reclamantei şi nu poate fi apreciată ca fiind un argument de natură a avea relevanţă în compararea titlurilor părţilor, sub aspectul preferabilităţii.

În caz contrar, s-ar încălca dreptul la un bun al recurenţilor, care nu au avut nicio culpă în situaţia creată, care s-au comportat ca un adevărat proprietar şi care ar trebui să depună eforturi suplimentare pentru a obţine o despăgubire echitabilă.

Sub acest aspect, inclusiv pentru recurenţi, cuantumul despăgubirilor şi data acordării acestora este la fel improbabilă şi impunea obligaţia declanşării acţiunii, întemeiate pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel a reţinut că recurenţii, prin declanşarea acţiunii prin care au solicitat şi au obţinut în primă instanţă preţul de piaţă al imobilului, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, constituie un aspect important în aprecierea raportului de proporţionalitate între apărarea interesului fostului proprietar şi al fostului chiriaş, întrucât recurenţii au posibilitatea efectivă de a dobândi o despăgubire spre deosebire de reclamantă.

Această susţinere este eronată, fiind în contradicţie cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Comparând situaţia celor două părţi, se apreciază că este mai dificilă situaţia recurenţilor, care au fost de bună-credinţă, care au dobândit un bun cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, care nu au nicio culpă pentru situaţia creată, care a beneficiat de prerogativele dreptului lor de proprietate, fără a fi tulburaţi, şi care folosesc spaţiul respectiv, ca locuinţă efectivă necesară desfăşurării normale a veiţii.

În raport de aceste aspecte, se va avea în vedere caracterul preferabil al titlului de proprietate al lui recurenţilor şi împrejurarea că acest caracter trebuie să ofere o protecţie juridică sporită faţă de protecţia juridică de care ar beneficia reclamanta.

În plus, dreptul la un "bun", de care beneficiază recurenta este mai protejat din punct de vedere juridic şi datorită efectelor principiul securităţii raporturilor juridice şi a siguranţei acestora.

În acest sens, se invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, prin care s-a subliniat că privarea de bun în absenţa oricărei despăgubiri constituie, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.

Majoritatea condamnărilor pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, au fost determinate de împrejurarea că foşti proprietari au pierdut în faţa instanţelor naţionale şi nu au obţinut o despăgubire efectivă din partea Statutului Român, nu pentru că s-a acordat prevalenţă titlului de proprietate al foştilor chiriaşi.

În cauza de faţă, reclamanta, fosta proprietară, are vocaţia de a dobândi despăgubiri în condiţiile legii speciale de reparaţii. Împrejurarea că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, se realizează în mod greoi, datorită problemelor legislative, nu este culpa recurentei, care este particular şi care nu trebuie să suporte consecinţele legislative.

În multe rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie este determinată de lipsa totală a despăgubirilor, nu de faptul că Legea nr. 10/2001, ar crea în mod greşit o situaţie favorabilă foştilor chiriaşi, care au devenit proprietari şi care exercită prerogativele dreptului de proprietate.

De asemenea, în toate cauzele împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut implicit imposibilitatea Statutului Român de a restitui în natură imobilele naţionalizate, care au fost vândute şi a transformat obligaţia de restituire în natură în obligaţia patrimonială de a plăti valoarea de circulaţie a imobilului.

Prin obligarea Statului Român la plata valorii bunului, s-a evidenţiat împrejurarea că nu se pot crea neajunsuri unui particular, pentru lipsa adoptării unor măsuri eficiente de despăgubire de către Statul Român.

Jurisprudenţă a Curţii Europene recunoaşte posibilitatea statului de a limita cuantumul despăgubirilor, aşa cum s-a statuat în cauza pilot I. şi alţii împotriva României şi în cauza Văleanu contra României, cu condiţia de a respecta cerinţele de proporţionalitate şi de a acorda o compensare echitabilă fostului proprietar. În acest sens, au fost adoptate şi recentele modificări ale Legii nr. 165/2013 referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor prin raportarea la valoarea reală a imobilului, preluat abuziv, avându-se în vedere o dată cât mai apropiată de momentul acordării despăgubirilor.

În acest sens, se constată că, în raport de faptul că recurenţii deţin un "bun", pe care îl posedă şi cu privire la care exercită prerogativele de proprietari, nu se poate recunoaşte în favoarea reclamantei efectul principal al acţiunii în revendicare, respectiv redarea posesiei asupra bunului.

Instanţa de apel a motivat soluţia de admitere a acţiunii în revendicare pe considerentul că s-ar crea o sarcină disproporţională să se pretindă reclamantei de a promova o nouă acţiune în justiţie, însă se constată că aceeaşi sarcină disproporţională s-ar naşte şi pentru recurenţi, dacă aceasta ar pierde protecţia juridică sporită a bunului lor.

Această situaţie este determinată de împrejurarea că Statul Român nu despăgubeşte în mod imediat nici pe fostul proprietar şi nici pe fostul chiriaş, devenit proprietar, astfel încât atât părţile litigante au aceaşi poziţie procesuală inferioară în raporturile cu Statul Român şi trebuie să depăşească aceleaşi ostacole pentru a obţine o despăgubire efectivă.

De asemenea, Curtea constată că foştii chiriaşi se bucură de incertitudine cu privire la cuantumul despăgubirii şi cu privire la data primirii efective a acestei, fiind din această perspectivă în aceeaşi situaţie ca şi foştii proprietari, care nu au dobândit bunurile în natură.

În această ipoteză, în care ambele părţi ar avea aceeaşi poziţie inferioară în cazul în care nu dobândesc bunul în natură, se apreciază că trebuie să se acorde prevalenţă principiului securităţii raporturilor juridice şi principiului siguranţei raporturilor juridice, pentru a se evita accentuarea unei incertitudini juridice.

Pentru toate considerentele expuse, judecătorul opiniei separate apreciază că se impunea admiterrea recursului declarat de pârâţii C., D. şi E., împotriva deciziei civile nr. 1125A din 13 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, casării deciziei civile recurate şi rejudecând apelul: admite apelul declarat de pârâţii C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 507/15.03.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, schimbă sentinţa civilă apelată în sensul respingerii, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată.