State liability for acquitted defendant's criminal legal costs under objective justice service guarantee

Şedinţa publică din data de 14 mai 2025

Deliberând supra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea formulată în data de 15.09.2020 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Serviciul Teritorial Târgu Mureş al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie, în solidar, la plata următoarelor sume cu titlu de prejudiciu moral, respectiv material după caz:

- 30.000 de euro pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în componenta prezumţiei de nevinovăţie;

- 100.000 de euro pentru încălcarea dreptului la viaţă privată şi de familie garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

- 10.000 de euro pentru reţinerea şi plasarea sub control judiciar;

- 34.997 RON prejudiciu material;

- 8.000 de euro pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2. Sentinţa Tribunalului Mureş

Prin sentinţa civilă nr. 978 din 11 august 2023, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de Statul Român şi a respins cererea de chemare în judecată prin care se solicită angajarea răspunderii Statului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenţa prezumţiei de nevinovăţie, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesual pasivă.

A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Serviciului Teritorial Târgu Mureş al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosinţă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la capetele de cerere privind prejudiciile morale şi materiale cauzate de plasarea sub control judiciar şi indisponibilizarea bunurilor reclamantului şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

A respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, invocată de Statul Român.

A respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de Direcţia Naţională Anticorupţie.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. şi continuată de moştenitorii acestuia B., C. şi D., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi, pe cale de consecinţă:

A obligat Statul Român să plătească moştenitorilor reclamantului suma de 30.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral pentru încălcarea dreptului la viaţă privată şi de familie garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A obligat Statul Român să plătească moştenitorilor reclamantului suma de 3.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral pentru privarea nedreaptă de libertate în cadrul procesului penal instrumentat în dosarul penal nr. x/2015 de către Direcţia Naţională Anticorupţie.

A obligat Statul român să plătească moştenitorilor reclamantului suma de 34.997 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente procesului penal.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind acordarea de despăgubiri pentru controlul judiciar stabilit şi pentru indisponibilizarea bunurilor pe durata procesului penal ca efect al sechestrului asigurător dispus.

A obligat Statul Român să plătească moştenitorilor reclamantului suma de 17.676,55 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu Direcţia Naţională Anticorupţie privind acordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la viaţă privată şi de familie garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privarea nedreaptă de libertate, încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în componenta prezumţiei de nevinovăţie şi cheltuielile judiciare aferente procesului penal.

3. Decizia Curţii de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 634/A din 10 iunie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, împotriva sentinţei civile nr. 978/11.08.2023 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2020.

A anulat sentinţa atacată şi în rejudecare:

A admis în parte excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de Statul Român, şi a respins cererea de chemare în judecată prin care se solicită angajarea răspunderii acestui pârât pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenţa prezumţiei de nevinovăţie ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesual pasivă.

A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciului Teritorial Târgu Mureş şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosinţă.

A admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocată de pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală cu privire la capetele de cerere privind prejudiciile morale şi materiale cauzate de reţinerea şi plasarea sub control judiciar, indisponibilizarea bunurilor reclamantului, cheltuielile de judecată aferente procesului penal şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

A respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţii Statul Român şi Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală.

A respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de Statul Român.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B., C. şi D. şi a respins cererea prin care se solicită angajarea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul rezultat din reţinerea pentru 24 de ore a reclamantului A..

A admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., continuată de moştenitorii B., C. şi D..

A obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanţilor B., C. şi D. suma de 34.997 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente procesului penal.

A respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor reprezentând prejudiciu moral pentru încălcarea dreptului la viaţă privată şi de familie reglementat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor reprezentând prejudiciu moral pentru plasarea sub control judiciar a reclamantului A..

A respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei Direcţia Naţională Anticorupţie - Structura Centrală la plata despăgubirilor reprezentând prejudiciu moral pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţie şi pentru încălcarea dreptului la viaţă privată şi de familie reglementat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanţilor B., C. şi D. suma de 2.274 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la fond.

A respins apelurile declarate de reclamanţii B., C. şi D. şi de pârâta Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Târgu Mureş.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 634/A din 10 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Braşov.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa respingerii solicitării de obligare a acestuia la plata sumei de 34.997 RON cu titlu de cheltuieli judiciare aferente procesului penal. Totodată, solicită anularea deciziei de obligare a acestuia la plata sumei de 2.274 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale aferente judecăţii realizate în apel în prezentul dosar.

Consideră recurentul că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra solicitării de schimbare în parte a soluţiei primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raport cu modul de exercitare al acţiunii penale.

Or, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, poate avea calitate procesuală pasivă atunci când alte persoane s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, şi deci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Pentru ca dispoziţiile art. 1373 C. civ. să îşi găsească aplicabilitatea în cauză este necesar ca Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, să aibă calitatea de comitent al procurorilor de caz, iar între Ministerul Finanţelor şi aceştia nu există un raport de prepuşenie.

Totodată, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dreptul comun, arată că aceasta a fost nelegal respinsă, deşi practica judiciară în materie relevă că dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Solicită a se constata inadmisibilitatea acţiunii inclusiv în raport cu dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen.

Relativ la prejudiciul material acordat de instanţa de apel, în cuantum de 34.997 RON, reprezentând cheltuielile judiciare aferente procesului penal, arată că scopul statului constă în restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului şi nu în condamnarea inculpaţilor, aşa încât nu se poate considera că statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

Pe cale de consecinţă, consideră Statul Român că acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal ca urmare a achitării inculpatului, deoarece acesta nu poate fi privit ca o parte care a pierdut un proces, iar inculpatul ca şi parte care a câştigat un proces.

Totodată, consideră că onorariile avocaţiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

În fine, consideră nelegală şi dispoziţia instanţei de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată în prezentul dosar.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 15 noiembrie 2024, în termen legal, intimaţii C., D. şi B. au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 27 noiembrie 2024, care a formulat răspuns la aceasta în data de 03 decembrie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat şi îl va respinge pentru următoarele considerente:

Prealabil, este necesar a se preciza că deşi recurentul s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu, totodată, şi motivelor de nelegalitate descrise de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din acelaşi cod, dat fiind că se contestă inclusiv admisibilitatea acţiunii şi omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, sub toate aspectele invocate, astfel că motivele de recurs urmează a fi analizate din aceste trei perspective.

Astfel, sub un prim aspect, prin recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se invocă nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva reţinerii greşite a admisibilităţii prezentei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, iar nu pe dispoziţiile speciale cuprinse în art. 539 C. proc. pen.

Critica, deşi subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este fondată.

Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 136/03.03.2021, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 494/12.05.2021, prin care a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională.

În considerentele acestei decizii, Curtea a reţinut următoarele:, 31. (...) dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie [Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17].

32. Curtea observă că, în jurisprudenţa sa privind art. 539 din Codul de procedură penală, a reţinut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 şi art. 1357-1380 din noul C. civ.. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată. (...)

41. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele, care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1349 din C. civ., astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

42. De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal.

43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora [Decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011]. De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.

44. Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul legal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că instanţa de apel a aplicat, în mod corect, Decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale, prin care s-a dat textului de lege o interpretare conformă cu Constituţia, constatând că reclamantul A. (decedat, având succesori pe B., C., D.), a fost supus unei măsuri preventive nedrepte şi, ulterior, a fost achitat prin decizia penală nr. 25/25.03.2019, pronunţată de către Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia penală nr. 235/06.07.2020 a Curţii de Apel Mureş, situaţie care, potrivit deciziei invocate, intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

Dispozitivul şi considerentele acestei decizii obligatorii sunt suficiente pentru a recunoaşte dreptul reclamantului la repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin privarea injustă/nedreaptă de libertate, nefiind necesară invocarea expresă a acesteia.

În aplicarea acestei decizii, obligatorii de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, instanţele fondului au reţinut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate, dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau prin achitare, fiind valorificate, în mod pertinent, atât dispozitivul, cât şi considerentele instanţei de contencios constituţional.

Această modalitate de interpretare extensivă a răspunderii obiective a statului, instituite în temeiul art. 539 din C. proc. pen. a fost confirmată şi prin Decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023, prin care s-a statuat că "în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. .a)-d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen..".

Recurentul consideră, pe de-o parte, că decizia Curţii Constituţionale nu este incidentă în cauză, acţiunea nefiind întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., şi, pe de altă parte, că Statul poate răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu şi în temeiul normelor de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, referitor la cadrul procesual şi limitele în care a fost învestită instanţa, Înalta Curte reţine că prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a indicat drept temei al acţiunii nu doar dispoziţiile art. 1358 C. civ., ale art. 1, 6 şi 8 din CEDO, art. 22, 23 şi 52 din Constituţie, dar şi dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. iar, prin răspunsul la întâmpinare, şi decizia nr. 136/03 martie 2021 pronunţată de Curtea Constituţională a României.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod. Aceasta implică analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate prin acţiunea introductivă de instanţă, şi a situaţiei de fapt prezentate de către părţi.

Mai mult, se relevă că instanţa de apel a validat raţionamentul tribunalului, care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii justificată din perspectiva greşitei întemeieri a acţiunii pe dispoziţiile dreptului comun în raport cu existenţa unei norme speciale în materie, reglementate prin art. 539 C. proc. pen.

Astfel, a apreciat în mod corect curtea de apel că procedura specială reglementată prin art. 539 C. proc. pen. vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu şi alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror reparare a lezării este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 6 paragraf 2, art. 8 şi art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, sau ale art. 1349 şi urm. C. civ., care se aplică în absenţa unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală şi efectivă prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 1, 6 şi 8 din Convenţie, de natura celor reclamate în cauza de faţă.

Prin raportare la temeiul juridic al acţiunii promovate şi la cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă următoarele:

Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]."

Aceste dispoziţii consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituţionale şi a dispoziţiilor interne, statul răspunde patrimonial:

- pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie);

- dacă erorile judiciare sunt săvârşite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară (art. 538 din C. proc. pen.) sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (art. 539 din C. proc. pen.).

- dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale (Legea nr. 303/2004), statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Aşadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, reglementată de dispoziţiile art. 538-539 C. proc. pen., ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acţiunii deduse judecăţii este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că răspunderea Statului poate fi atrasă doar pentru prejudiciile cauzate într-un proces penal, şi doar în temeiul răspunderii pentru erori judiciare reglementate prin dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. - care aşa cum s-a arătat anterior a şi fost indicat ca temei de drept al acţiunii - în condiţiile în care răspunderea obiectivă a Statului a fost stabilită, distinct, atât prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, cât şi prin raportare la normele generale în materie, acolo unde norma specială nu se aplică.

Mai mult decât atât, se constată că recurentul nici nu justifică un interes în reiterarea excepţiei inadmisibilităţii, ce a fost invocată în raport cu petitele prin care se urmărea plata de daune morale, în condiţiile în care acestea au fost respinse pe fond, Statul Român nefiind obligat la plata niciunei sume, cu acest titlu, iar reclamanţii nu au declarat recurs împotriva soluţiei pronunţate de curtea de apel.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, prin acesta se critică omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra solicitării pârâtului de admitere în integralitate a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Arată recurentul că instanţele fondului au admis doar în parte excepţia invocată, reţinând lipsa calităţii sale procesuale pasive în privinţa petitului referitor la antrenarea răspunderii acestuia pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în componenţa respectării prezumţiei de nevinovăţie, în concret prin comunicatele de presă emise de DNA - Serviciul Teritorial Târgu Mureş.

Însă, aşa cum reiese din chiar cuprinsul cererii de recurs, recurentul admite că, în privinţa celorlalte petite, curtea de apel a reţinut că Statul Român, care este titularul acţiunii penale, atâta vreme cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita instanţelor de judecată tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acesteia, având calitate procesuală pasivă.

Se constată, astfel, că instanţele fondului nu au omis să se pronunţe asupra solicitării de admitere în integralitate a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, ci a dat o dezlegare criticilor din apel, sub acest aspect, respingând excepţia invocată în raport cu celelalte petite ale cererii de chemare în judecată, ceea ce pune hotărârea la adăpost de sancţiunea casării pentru incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Prin urmare, raportat la cele prezentate, se reţine ca fiind nefondate criticile recurentului privind nelegalitatea soluţiei instanţei de apel în legătură cu solicitarea de acordare a daunelor morale.

În ceea ce priveşte daunele materiale, recurentul critică hotărârea de obligare a acestuia la plata sumei de 34.997 RON, susţinând, pe de-o parte că acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată din procesul penal, nefiind parte care a pierdut procesul iar, pe de altă parte, că suma acordată cu titlu de onorariu avocat este vădit disproporţionat în raport cu complexitatea litigiului şi cu activitatea desfăşurată de avocat.

Analizând criticile recurentului prin prisma calităţii de persoană căzută în pretenţii a Statului Român în raport cu obligaţia stabilită în sarcina sa, de achitare către reclamanţi a cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului penal, Înalta Curte constată că, în esenţă, ceea ce s-a susţinut a fost interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind învederat faptul că în ipotezele de restituire a cheltuielilor judiciare la care se face referire în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen. nu poate fi inclusă ipoteza obligării statului, ca titular al acţiunii penale, la plata cheltuielilor judiciare, ţinând seama de rolul acestuia în procesul penal, de principiul oficialităţii care guvernează procesul penal, dar şi de specificul cercetării judecătoreşti în cadrul unui asemenea proces.

Aşadar, recurentul a susţinut că, în condiţiile inexistenţei unei fapte proprii a Statului Român, cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantului, răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată.

Drept urmare, în condiţiile în care nu a avut calitatea de parte în procesul penal, Statul Român nu putea fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, astfel că nu poate fi antrenată în sarcina sa vreo culpă procesuală în acest sens.

Critica recurentului este neîntemeiată.

În cauză, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluţia de achitare.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

Cu referire la obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiaşi articol că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, articolul mai sus menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, se reţine că acţiunea penală nu a fost declanşată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu şi a fost finalizată prin adoptarea soluţiei de achitare a autorului reclamanţilor.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte determinarea legii civile aplicabile, instanţa de recurs constată că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut, ca temei juridic al obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată, prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Într-adevăr, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal, pentru că în discuţie nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei procurorului, ci exclusiv respingerea acuzaţiei în materie penală ca soluţie definitivă a procesului iniţiat.

În acest context, Înalta Curte reţine că, din momentul în care acţiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naşte un drept de creanţă împotriva statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-şi asigura apărarea, în condiţiile în care instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăţilor persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii - principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti - întrucât, în acest caz particular, inculpatul faţă de care se pronunţă o soluţie de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, criticile vizând posibilitatea/obligaţia Statului de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în dosarul penal (incluzând atât faza de urmărire penală, cât şi faza judecăţii) sunt nefondate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.

Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, se constată că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în nici un motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât în sensul cenzurării cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, neputând fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate.

În fine, se impune respingerea şi a ultimului motiv de recurs, prin care se critică de către recurent dispoziţia de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2274 RON, ocazionate cu soluţionarea apelului în prezentului litigiu.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., obligând pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată aferente doar pretenţiilor admise.

Astfel, în raport cu petitul având ca obiect daune materiale, pârâtul se află în culpă procesuală, în condiţiile în care, astfel cum reiese din dispozitivul ambelor hotărâri de fond, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost admisă în parte, Statul Român fiind căzut în pretenţii, şi obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamanţi în litigiul penal.

Aşadar, în condiţiile în care, în faza procesuală a apelului, reclamanţii au făcut dovada cheltuielilor de judecată în cuantumul pretins, în mod corect curtea de apel a obligat apelantul-pârât la plata acestora.

Mai mult, instanţa, în aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., ţinând cont că doar parte dintre pretenţiile deduse judecăţii au fost admise, a redus onorariul avocaţial pretins de partea adversă, obligând pe apelantul-pârât la plata a doar unei fracţiuni din onorariul avocaţial pretins de reclamanţi.

Faţă de toate cele ce preced, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş împotriva deciziei civile nr. 634/A din 10 iunie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.