Territorial jurisdiction in divorce proceedings when neither spouse resides at the last common domicile and the defendant is abroad

Şedinţa publică din data de 13 mai 2025

Asupra conflictului negativ de competenţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mizil la data de 22.01.2024, sub numărul x/2024, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei încheiate între părţi din culpa comună, revenirea reclamantei la numele anterior căsătoriei, stabilirea locuinţei minorilor rezultaţi din căsătorie, exercitarea autorităţii părinteşti asupra acestora şi stabilirea pensiei de întreţinere.

În drept, a indicat art. 373, art. 383, art. 469 şi art. 499 C. civ.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 957 pronunţată la data de 04 iulie 2024 Judecătoria Mizil a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mizil şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Feteşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în baza dispoziţiilor art. 915 alin. (1) din C. proc. civ., că este competentă să soluţioneze cauza Judecătoria Feteşti în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, respectiv Ţăndărei, pe raza căreia pârâtul încă domiciliază în prezent.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Feteşti, prin sentinţa civilă nr. 966 din data de 12 decembrie 2024 a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil, a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă; a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

În motivarea sentinţei civile de declinare a competenţei, instanţa a reţinut că noţiunea de locuinţă trebuie înţeleasă ca element de identificare al persoanei fizice, interesând adresa unde persoana locuieşte efectiv şi nu locuinţa statornică şi principală. Altfel spus, ceea ce are relevanţă în stabilirea competenţei teritoriale în această materie este locuinţa faptică, iar nu domiciliul înscris în cartea de identitate.

Având în vedere adresa nr. x/30.04.2024 emisă de către Primăria oraşului Ţăndărei prin intermediul căreia se arată că pârâtul este plecat din ţară aflată la dosarului declinat, Judecătoria Feteşti a reţinut că părţile au avut ultima locuinţă comună în Ţăndărei, judeţul Ialomiţa, iar la data introducerii cererii, precum şi în prezent, locuinţa reclamantei este în circumscripţia judecătoriei Mizil şi reclamantul are domiciliul în străinătate.

În această situaţie, în cauză este incidentă ipoteza reglementată de art. 915 alin. (1) teza a II - a C. proc. civ. care prevede că, la data sesizării instanţei, competenţa revine judecătoriei din circumscripţia căreia se află domiciliul reclamantei întrucât niciunul dintre soţi nu mai locuiesc în circumscripţia judecătoriei celei din urmă locuinţe comune şi pârâtul domiciliază în străinătate.

II. Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Norma de competenţă în materia divorţului, reglementată la art. 915 alin. (1) C. proc. civ. stipulează în sensul că aceasta aparţine judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. În teza a doua a textului de lege se prevede că în situaţia în care soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află ultima locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, se constată că instanţele aflate în conflict au interpretat diferit prevederile art. 915 din C. proc. civ. prin raportare la locuinţa comună şi domiciliile părţilor.

Competenţa prevăzută de art. 915 C. proc. civ. nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opţiune între instanţele menţionate în cadrul acestui articol, ci fiind obligat să aleagă instanţa competentă în funcţie de ordinea prevăzută de text.

Faptul că textul reglementat de dispoziţiile art. 915 C. proc. civ. are în vedere mai multe situaţii, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competenţă alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanţe deopotrivă competente, fiind obligatorie respectarea ordinii impuse de acest text de lege.

Aşa cum rezultă din norma de drept menţionată, regula generală în materie de divorţ este aceea că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea este cea în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă aceasta poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, şi anume: cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe, condiţii care însă, nu sunt îndeplinite în cauză.

Astfel, se constată că ultima locuinţă comună a soţilor a fost în localitatea Ţăndărei, judeţul Ialomiţa, iar la data formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta nu mai locuia în această localitate, ci în localitatea Mizil, jud. Prahova, astfel cum rezultă din cuprinsul anchetei sociale nr. 19327 din 05 iunie 2024 .

De asemenea, potrivit adresei nr. x/30.04.2024 emisă de către Primăria oraşului Ţăndărei nici pârâtul nu mai domicilia în circumscripţia Judecătoriei Feteşti, acesta fiind plecat din ţară.

Prin urmare, din actele dosarului rezultă că niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, pârâtul locuind în străinătate, motiv pentru care nu sunt incidente primele două ipoteze la care face referire art. 915 alin. (1) C. proc. civ. ci este aplicabilă ipoteza reglementată de art. 915 alin. (1) teza finală din acelaşi cod potrivit căreia dacă pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Noţiunea de "locuinţă" trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, aşadar, nu atât locuinţa statornică şi principală a pârâtului, cât adresa unde locuieşte efectiv, ceea ce înseamnă că în cazul de faţă locuinţa reclamantei, în sensul art. 915 alin. (1) C. proc. civ., este în Mizil, jud. Prahova, după cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi din ancheta socială întocmită în cauză.

Raportat considerentelor expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ. competenţa de soluţionare a procesului revine în favoarea instanţei în circumscripţia căreia îşi avea locuinţa reclamanta la data sesizării instanţei, Judecătoria Mizil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mizil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2025.