Eviction restitution and delictual liability for public authority errors: denial of compensation where property restoration procedure remains pending

Şedinţa publică din data de 13 mai 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la data de 31.03.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 220.000 euro, actualizată cu dobânda legală la data plăţii efective. În motivare a arătat că a achiziţionat 40.000 mp de la pârâţii, persoane fizice, prin contractul nr. x/2008. În anul 2015, însă, s-a solicitat anularea titlului de proprietate ce a stat la baza întocmirii contractului, acţiune ce a fost admisă, astfel că reclamanta a fost evinsă. A mai menţionat că, în dosarul prin care s-a anulat titlul de proprietate pentru terenul sus menţionat, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2008 a fost menţinut ca fiind legal, dar că, în momentul de faţă nu mai este în posesia terenului, ca urmare a faptului că a fost admisă acţiunea în revendicare.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1337-1351 C. civ. de la 1864.

La data de 11.05.2021, pârâtul B. a formulat cerere de chemare în garanţie a Instituţiei Prefectului Argeş - Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Agricole şi Forestiere, UAT Drăganu şi RNP Romsilva, cu motivarea că aceste instituţii sunt culpabile de reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu şi de punerea în posesie pe un amplasament care era proprietate publică a Statului, aspect ce a determinat anularea actului său.

În drept cererea de chemare în garanţie a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 72 şi următoarele C. proc. civ., art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, art. 998-999 C. civ., respectiv dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864.

Prin încheierea din data de 11.01.2022, instanţa a admis în principiu cererile de chemare în garanţie şi a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune faţă de cererea de chemare în judecată, în raport de intervenirea Decretelor Prezidenţiale 195/2020 şi 240/2020, care au suspendat curgerea, în aceea perioadă, a termenului de prescripţie (art. 62), precum şi prescripţia dreptului la acţiune faţă de cererea de chemare în garanţie.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 169 din 29 martie 2022, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 220.000 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, împreună cu dobânda legală aferentă, precum şi sumele de 7431 RON, reprezentând onorariu notarial perceput la încheierea Contractului nr. x/15.08.2008 şi de 1925 RON, reprezentând cheltuieli de judecată conform sentinţei civilă nr. 5919/2016. S-a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de către acest pârât, fiind obligate chematele în garanţie U.A.T. Comuna Drăganu şi a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva să plătească pârâtului sumele sus menţionate, respectiv: 220.000 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, împreună cu dobânda legală aferentă, 7431 RON şi 1925 RON. S-a respins cererea în ceea ce priveşte pe chemata în garanţie Instituţia Prefectului Argeş - Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Agricole şi Forestiere, ca neîntemeiată. De asemenea, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva împotriva chematului în garanţie D.. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 7203,5 RON, cheltuieli de judecată, iar diferenţa de 7203,5 RON, acelaşi pârât, o achită Statului. Chematele în garanţie UAT Comuna Drăganu şi RNP Romsilva au fost obligate să plătească pârâtului suma de 5000 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, iar diferenţa de 9407 RON, aceleaşi chemate în garanţie o achită Statului, acestea fiind obligate să plătească pârâtului şi suma de 4000 RON, reprezentând onorariu apărător ales.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 4123 din 08 octombrie 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelurile declarate de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş şi de Comuna Drăganu, intimaţi fiind reclamanta A. S.R.L., pârâţii B., C. şi chemaţii în garanţie Instituţia Prefectului Argeş - Comisia pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Agricole şi Forestiere şi D..

A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 169/29.03.2022 pronunţată de Tribunalul Argeş în sensul că a respins cererea de chemare în garanţie a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi a Comunei Drăganu.

A menţinut în rest sentinţa civilă.

A respins apelurile declarate de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva şi Comuna Drăganu împotriva sentinţei civile nr. 383/05.07.2022 pronunţată în dosarul nr. x/2021.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 4123 din 08 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă au declarat recursuri principale pârâtul B. şi reclamanta A. S.R.L. precum şi recurs incident formulat de chemata în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Drăganu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 12 decembrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 16 decembrie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs formulată de pârâtul B. îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că acesta a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recurentul-pârât datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 7.277,2 RON.

Prin rezoluţia din data de 19 decembrie 2024 s-a stabilit că cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L. îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 7.277,2 RON.

Prin rezoluţia din data de 13 ianuarie 2025 s-a stabilit că recursul incident declarat de chemata în garanţie Comuna Drăganu îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, recurenta-chemată în garanţie a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul principal declarat de pârâtul B.

Prin recursul formulat, pârâtul B. a invocat, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. şi a legii fondului funciar, prin raportare la jurisprudenţa CEDO.

Raportat la considerentele reţinute de Curtea de Apel Piteşti prin care recurentului i s-a indicat că este necesar să parcurgă o altă procedură judiciară în care să obţină fie un alt amplasament, fie despăgubiri în echivalent şi doar dacă valoarea dintre noul teren (sau despăgubirea) este mai mică decât preţul obţinut din vânzarea terenului ce face obiectul acţiunii în evicţiune, acesta ar putea solicita, într-un alt litigiu, despăgubirea reprezentând diferenţa dintre cele doua valori, recurentul-pârât a invocat hotărârea pronunţată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza E. împotriva României (cererea nr. x/03).

Prin decizia sa, instanţa europeană a indicat că era sarcina autorităţilor locale şi judeţene, competente să asigure reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate al reclamantului, să aducă la cunoştinţa acestuia, printr-o decizie formală, motivele modificării amplasamentului terenului său, şi să facă demersurile necesare pentru a se asigura că dreptul de proprietate valabil al acestuia, recunoscut în temeiul Legii nr. 18/1991, este concret şi efectiv, (paragraful 40). A mai indicat Curtea - paragraful 42- că atenuarea anumitor încălcări nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporţionate şi că erorile autorităţilor administrative nu trebuie suportate exclusiv de către particularii în cauză. De asemenea- paragraful nr. 45 - Curtea consideră că anularea titlului de proprietate al reclamantului a fost justificată în mod exclusiv prin fapte imputabile autorităţilor şi fără să i se acorde o oarecare despăgubire sau să i se propună un teren echivalent.

În contextul în care, din economia motivării se observă că CEDO sancţionează pasivitatea autorităţilor publice care au generat situaţia anulării titlului de proprietate, indicând că sarcina propunerii despăgubirii sau a terenului în echivalent este a autorităţilor publice, iar nu a particularilor vătămaţi prin anularea actelor de proprietate, recurentul-pârât a susţinut că în cauză, Statul nu şi-a respectat obligaţia de a-i asigura protecţia dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, iar ca urmare a anulării procesului-verbal de punere în posesie, Statul nu a procedat în niciun moment la respectarea hotărârii de validare prin acordarea unui alt teren pe un alt amplasament sau prin achitarea unei despăgubiri.

Faţă de aceste considerente, recurentul a arătat că, la acest moment, se află în situaţia în care are obligaţia de a restitui suma de 220.000 de euro la data rămânerii definitive a sentinţei, în timp ce pentru a obţine dreptul de proprietate şi repararea prejudiciului său este condiţionat de alte litigii la care instanţa de apel face trimite în hotărârea recurată, chestiune care, în opinia recurentului, se circumscrie noilor prejudicii disproporţionate la care CEDO face trimitere în motivarea hotărârii citate.

Recurentul a susţinut, totodată, contrar motivării Curţii de Apel Piteşti, că preţul obţinut prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi pe care este obligat să îl restituie în temeiul acţiunii în evicţiune, reprezintă prejudiciu cauzat din culpa autorităţilor chemate în garanţie.

De asemenea, recurentul a precizat şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 5919 din data de 6 iulie 2016 a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva. Soluţia de revendicare a fost menţinută prin decizia civilă nr. 472 din data de 8 februarie 2018 a Tribunalului Argeş. În esenţă, instanţele au stabilit că terenul pentru care s-a realizat reconstituirea, face parte din domeniul public al statului, astfel cum rezultă din Planul Parcelar al pădurilor statului Bascov-Slătioarele şi Trivalea din anul 1941, precum şi din planul parcelar al Ocolului Silvic Cotmeana.

Se poate observa că Romsilva, prin dezmembrămintele sale, respectiv prin Ocolul Silvic Cotmeana, deşi avea cunoştinţă de faptul că terenul se află în domeniul public al statului, totuşi a încheiat protocolul nr. 1569 din data de 29.05.2008 privind predarea terenului către CLFF Drăganu în vederea punerii în posesie.

Printr-un alt argument subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul a a precizat şi faptul că înainte de admiterea acţiunii în revendicare (şi după încheierea contractului de vânzare cumpărare) a fost pronunţată decizia civilă nr. 2061 din 25 septembrie 2013 a Tribunalului Argeş, prin care a fost anulat procesul-verbal de punere în posesie ce fusese eliberat recurentului motivat de faptul că acesta încalcă dispoziţiile art. 39 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991 respectiv H.G. nr. 1172/2001 în vigoare la data emiterii hotărârii de validare în baza căreia s-a emis procesul-verbal de punere în posesie, acesta fiind lovit de nulitate absolută. Tribunalul a reţinut că nu se putea atribui teren de către Comisia Locală Drăganu pe raza altei localităţi, iar în cauză trebuia dovedită urmarea procedurii şi înscrierea în anexa 56 indice 2 din H.G. nr. 1172/2001. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut, cu privire la predarea-primirea terenului de la Ocolul Silvic Cotmeana la Comisia Locală de fond funciar, că aceasta nu poate face dovada trecerii terenului din domeniul public în domeniul privat al statului, prin raportare la art. 9 din Legea nr. 213/1998 şi art. 11 din Codul silvic.

Raportat la aceste considerente, recurentul-pârât a susţinut faptul că încheierea protocolului nr. 1522 din 21.05.2008 dintre Ocolul Silvic Cotmeana şi Primăria Drăganu a fost nelegală, astfel cum a stabilit şi instanţa de judecată cu putere de lucru judecat, motiv pentru care faptele cauzatoare de prejudicii sunt reprezentate de încheierea protocolului mai sus menţionat, ce nu a avut ca efect trecerea terenului din domeniul public în domeniu privat, astfel cum a statuat Tribunalul Argeş.

Faţă de aceste considerente, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate şi respingerea apelurilor formulate de Regia Naţională a Pădurilor.

II.1.2. Recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L.

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea, de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 998 şi art. 999 C. civ. de la 1864 prin reţinerea faptului că, în cauză, nu a fost dovedită îndeplinirea uneia dintre condiţiile răspunderii civile delictuale respectiv condiţia ce vizează prejudiciul, susţinând că prejudiciul nu este cert deoarece nu poate fi evaluat, întinderea acestuia neputând fi stabilită cu certitudine.

În opinia recurentei, prejudiciul din prezenta cauză îndeplineşte toate condiţiile legale, atât în ceea ce priveşte caracterul cert şi direct cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de determinare a acestuia. Prejudiciul a fost stabilit prin hotărâre judecătorească, ca o consecinţă directă a nerespectării atribuţiilor legale a celor două apelante, fiind cuantificat la suma de 220.000 euro. Totodată, prejudiciul este actual, vânzătorul B. fiind ţinut să restituie suma de 220.000 euro primită cu titlu de preţ în baza contractului de vânzare cumpărare care a fost anulat de către instanţa de judecată ca urmare a încălcării de către cele două pârâte a atribuţiilor legale ce le revin.

Recurenta a susţinut că sunt nelegale considerentele instanţei de apel potrivit cărora, ca urmare a anulării procesului-verbal va continua procedura de reconstituire conform competenţelor date de legea specială în materia fondului funciar, sens în care s-ar putea atribui un teren în natură sau măsuri reparatorii, astfel că prejudiciu suferit nu poate echivala cu preţul pe care a fost obligat să-l restituie reclamantului cumpărător.

Sumele de bani la care au fost obligate cele două apelante îşi au izvorul juridic în răspunderea delictuală pentru fapta ilicită, atribuţiile lor în procedura de reconstituire având un regim juridic aparte.

Întrucât în Legea nr. 18/1991 nu sunt prevăzute nici în prezent sancţiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor organelor implicate în procedura de reconstituirea, în cazul săvârşirii de fapte ilicite în îndeplinirea acestor atribuţii operează răspunderea civilă delictuală.

Printr-un alt argument, recurenta a arătat că anularea procesului-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 emis de CLFF Drăganu reîntoarce partea la un anumit moment al reconstituirii, însă nu exonerează autorităţile de obligaţia de a repara prejudiciul întemeiat pe răspunderea delictuală în condiţiile dovedirii faptelor ilicite săvârşite de către acestea astfel cum au fost reţinute prin decizia civilă nr. 2061 din data de 25.09.2013 pronunţată de Tribunalul Argeş, ce este definitivă.

Referitor la prejudiciu recurenta-reclamantă a arătat că acesta este cert fiind suma pe care intimatul B. a fost obligat să o plătească recurentei-reclamante ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de către cele două chemate în garanţie. Faptul că B. poate beneficia în prezent de continuarea reconstituirii dreptului de proprietate (aspect iluzoriu şi incert) nu are relevanţă în ceea ce priveşte caracterul cert al prejudiciului, acest aspect neputând exonera chematele în garanţie de repararea prejudiciului produs ca urmarea săvârşirii faptelor ilicite.

În susţinerea recursului său, recurenta-reclamantă a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele E. împotriva României nr. 38515/04.05.2010 şi Toşcuţă împotriva României precum şi decizia nr. 5/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

În ceea ce priveşte concluziile instanţei de apel potrivit cărora pârâtul a înţeles să-şi transmită dreptul înainte de finalizarea procedurii de reconstituire, respectiv înainte de emiterea titlului de proprietate, recurenta-reclamantă a arătat că acestea nu pot fi primite întrucât încalcă dispoziţiile autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 472/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015 prin care s-a reţinut legalitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/2008 încheiat cu recurentul-pârât B., în contextul în care a fost respinsă cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat anularea acestuia.

Faţă de aceste considerente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.1.3. Recursul incident declarat de chemata în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Drăganu

Sub un prim aspect, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-chemată în garanţie a precizat că înţelege să critice pe calea recursului incident dezlegarea dată de instanţa de apel asupra motivului de apel vizând soluţia dispusă de instanţa de fond asupra admisibilităţii în principiu a cererii de chemare în garanţie, aceasta fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale aplicabile.

În acest sens, recurenta a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că soluţia de admitere în principiu a cereri de chemare în garanţie dispusă de prima instanţă este legală câtă vreme partea care ar cădea în pretenţii ar avea posibilitatea să solicite de la o altă persoană despăgubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, în contextul în care în prezenta cauză, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul B. împotriva comunei Drăganu nu este întemeiată pe o obligaţie legală sau convenţională de garanţie în sarcina recurentei, întrucât nu există o astfel de obligaţie în sarcina sa.

Făcând referire la obiectul cererii de chemare în garanţie privind pretinsele fapte ilicite săvârşite de membrii Comisiei Locale de Fond Funciar Drăganu, prin raportare la dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, recurenta a susţinut că deşi prin decizia civilă nr. 2061/25.09.2013 s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 emis de CLFF Drăganu, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, lege specială, în sarcina recurentei-chemate în garanţie există obligaţia de a-l pune în posesie cu un alt teren (reconstituirea în natură sau în echivalent), existând, totodată şi o hotărâre de validare pe numele pârâtului. În aceste condiţii, recurenta a arătat că nu există în sarcina sa o obligaţie de despăgubire, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie.

Printr-un alt argument, recurenta-chemată în garanţie a susţinut că încălcarea dispoziţiilor legale cuprinse în legislaţia fondului funciar nu dau naştere la plata de despăgubiri în sarcina autorităţii publice, legiuitorul prevăzând alte remedii pentru realizarea dreptului (remedii a căror prioritate a fost reţinută de instanţa de apel atunci când a analizat cererea de apel pe fond).

Sub un al doilea aspect, recurenta a criticat soluţia instanţei de apel privind dezlegarea dată asupra motivului de apel privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că soluţia instanţei de apel este nelegală fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale de drept material privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în baza motivului de casre prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. precum şi cu încălcarea dispoziţiilor C. proc. civ. privind limitele investirii instanţei, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Raportat la considerentele reţinute de instanţa de apel potrivit cărora termenul de prescripţie a început să curgă la data la care recurenta reclamantă a fost evinsă prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv la data de 08.02.2018, data soluţionării apelului în dosarul x/2015 prin decizia nr. 472/08.02.2018, recurenta-chemată în garanţie a arătat că în mod greşit şi cu încălcarea art. 22 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. civ. instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei prin raportare la cererea iniţială de chemare în judecată, contrar celor solicitate/criticate de recurenta-chemată în garanţie.

În raport de situaţia de fapt, de argumentele invocate în cuprinsul cererii de chemare în garanţie, contrar dezlegării date de instanţa de apel, recurenta a susţinut că dreptul material la acţiune al pârâtului care a formulat cererea de chemare în garanţie este prescris întrucât, în principal momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru recurentul-pârât B. este momentul anulării procesului-verbal, acesta fiind momentul de la care acesta a cunoscut fapta ilicită cât şi pe cel vinovat de producerea ei, respectiv, momentul pronunţării deciziei civile nr. 2061/25.09.2013 în cauza 1720/280/2011, în care şi reclamanta a fost parte.

În subsidiar, momentul de la care curge termenul de prescripţie este momentul soluţionării definitive a dosarului civil nr. x/2015 prin sentinţa civilă nr. 5919/2016, ce a fost schimbată în parte prin decizia civilă nr. 472/2018, prin care a fost respinsă cererea de anulare a contractului de vânzare cumpărare însă, reclamanta a fost obligată să lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, către RNP Romsilva, terenul ce a făcut obiectul vânzării întrucât atunci a intervenit tulburarea în drept pe care ulterior a fost grefată prezenta cerere de chemare în judecată, respectiv de la data de 08.02.2018.

Cererea de chemare în garanţie din prezenta cauză a fost formulată abia la data de 11.05.2021 cu depăşirea termenului de prescripţie care a fost calculat de instanţa de apel că s-ar fi împlinit cel mai târziu la dau de 06.04.2021, motiv pentru care, în opinia recurentei, apelul ar fi trebuit să fie admis sub acest aspect.

Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurenta-chemată în garanţie a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală întrucât a fost analizată excepţia prescripţiei prin raportare la cererea principală de chemare în judecată iar nu prin raportare la cererea de chemare în garanţie faţă de care a şi fost efectiv invocată.

Sub un al treilea aspect, subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-chemată în garanţie a criticat hotărârea recurată în ceea ce priveşte reţinerea de către instanţa de apel a faptului că fapta ilicită a Comisiei Locale de Fond Funciar Drăganu a constat în aceea că a emis procesul-verbal de punere în posesie nr. x/29.012008 pentru un teren cu vegetaţie forestieră pe un alt amplasament cu nesocotirea dispoziţiilor art. 24 alin. (1)2, alin. (1)3 şi alin. (2) din Legea nr. 1/2000, deşi pârâţii nu se găsesc în nici una din situaţiile de excepţie prevăzute de dispoziţiile legale, deoarece terenul nu se găseşte într-o arie protejată, nici într-o zonă în care pădurea a fost defrişată şi nici vechiul lor amplasament nu s-a dovedit a fi ocupat de alte persoane.

Cu privire la considerentele instanţei de apel, recurenta a susţinut că în materia fondului funciar unitatea administrativ-teritorială nu are niciun fel de atribuţii, legea atribuind atribuţii comisii de drept funciar în numele statului şi nu în numele unităţii administrativ teritoriale, motiv pentru care, în opinia sa, nu poate fi obligată unitatea administrativ teritorială pentru eventualele încălcări ale legii de către comisiile locale de fond funciar.

Totodată, potrivit art. 12 din Legea nr. 18/1991, comisia locală de fond funciar funcţionează sub îndrumarea comisiei judeţene numită prin ordin al prefectului.

Printr-un alt argument, recurenta-chemată în garanţie a susţinut că nu pot fi considerate ca fiind incidente dispoziţiile privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului deoarece UAT Drăganu şi CLFF Drăganu sunt autorităţi publice diferite, cu competenţe specifice, mod de organizare şi funcţionare diferit, astfel încât nu se poate confunda UAT Comuna Drăganu cu CLFF Drăganu iar funcţionarii publici cărora li se reproşează emiterea în condiţii de nelegalitate a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 erau membrii în cadrul Comisiei Locale de Fond Funciar Drăganu, nefiind prepuşii UAT Drăganu.

În susţinerea acestor considerente, recurenta a arătat şi faptul că nu ar putea fi angajata răspunderea comitentului întrucât prepuşii şi-au exercitat abuziv funcţiile încredinţate, prin faptul că nu au urmat procedura prevăzută legea fondului funciar deci nu au acţionat în limitele atribuţiilor lor şi ale legii; fapta ilicită nu a fost săvârşită în interesul comitentului, respectiv comuna Drăganu, ci în interesul pârâţilor aceştia fiind puşi în posesie cu suprafaţa de 4 ha teren vegetaţie forestieră; victima prejudiciului a obţinut foloase ilicite de pe urma faptei cauzatoare de prejudicii, înţelegând şi acceptând caracterul abuziv al exercitării funcţiei încredinţate de către prepuşi; nu este îndeplinită condiţia ca fapta să fie săvârşită de prepus în funcţia încredinţată.

Sub un al patrulea aspect, recurenta-chemata în garanţie a criticat soluţia instanţei de apel de respingere, ca nefondate, a motivelor de apel privind cererea principală cu motivarea că în cauză nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi cunoscut, la data încheierii contractului de vânzare, că terenul cumpărat este proprietate publică, dezlegare care, în opinia recurentei a fost dacă cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că deşi instanţa de apel a reţinut că reclamanta A. S.R.L. a cumpărat terenul cunoscând faptul că nu există titlu de proprietate şi fără intabularea dreptului de proprietate al vânzătorului, cu toate acestea, a respins criticile din apel privind neîndeplinirea condiţiilor referitoare la evicţiune.

Invocând dispoziţiile art. 1695 alin. (2) C. civ. recurenta a susţinut că reclamanta a semnat contractul de vânzare cumpărare în cunoştinţă de cauză motiv pentru care, în opinia sa, nu se poate susţine cu just temei că operează obligaţia de garanţie pentru evicţiune câtă vreme cumpărătorul a cunoscut încă de la momentul semnării contractului de vânzare acest riscul pe care şi l-a asumat. În egală măsură, sunt aplicabile dezlegările din considerentele deciziei nr. 42/21.11.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei în dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 105/07.02.2017, prin care s-a statuat la paragrafele 56 -58, 62, 71-72 şi în ce îl priveşte pe cumpărător.

Faţă de toate aceste considerente recurenta-chemată în garanţie a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 9 ianuarie 2025, prin poştă, recurenta-chemata în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Drăganu a depus întâmpinare faţă de ambele recursuri principale, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât B. şi excepţia lipsei de interes a recursului formulat de A. S.R.L., iar pe fond a solicitat respingerea acestora ca nefondate.

La data de 20 ianuarie 2025, prin poşta electronică, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului formulat de recurentul-pârât B..

La data de 24 februarie 2025, prin poşta electronică, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Drăganu.

La data de 23 ianuarie 2025, prin poştă, intimata-chemată în garanţie Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş a depus întâmpinare faţă de recursul formulat de recurentul-pârât B., prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 4 februarie 2025, prin poştă, intimata-chemată în garanţie Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş a depus întâmpinare faţă de recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., faţă de care a invocat excepţia nulităţii recursului şi excepţia lipsei de interes a recurentei în formularea căii de atac, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 12 februarie 2025 intimata-chemată în garanţie Instituţia Prefectului Argeş - Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole şi forestiere a depus răspuns la întâmpinările depuse de intimata-chemată în garanţie Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Argeş, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei de interes a recurentei A. S.R.L. precum şi respingerea recursurilor şi menţinerea hotărârii instanţei de apel ca temeinică şi legală.

II.3. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluţia din data de 8 martie 2024, în temeiul art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 13 mai 2025, când a reţinut cauza în pronunţare.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Asupra recursului declarat de reclamanta A. S.R.L.:

Prin sentinţă, tribunalul a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 220.000 euro, la cursul BNR din ziua plăţii, împreună cu dobânda legală aferentă, precum şi sumele de 7431 RON, reprezentând onorariu notarial perceput la încheierea Contractului nr. x/15.08.2008 şi de 1925 RON, reprezentând cheltuieli de judecată conform sentinţei civilă nr. 5919/2016.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel a schimbat în parte sentinţa apelată, doar în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, însă a păstrat sentinţa în tot în ceea ce priveşte admiterea cererii principale.

Trebuie de asemenea observat că reclamanta nu declarase apel împotriva admiterii (doar) în parte a cererii principale, fiind aşadar mulţumită cu soluţia pronunţată asupra acestei cereri.

Ca urmare, reclamanta, care a obţinut câştig de cauză în ceea ce priveşte cererea principală, această soluţie fiind de altfel definitivă prin neapelare, respectiv prin nerecurare, nu are interes să declare recurs împotriva respingerii cererii de chemare în garanţie formulate de pârâtul B., nefiind parte în raportul juridic de drept procesual configurat de această cerere incidentală şi nici în raportul juridic de drept material dedus judecăţii prin cererea incidentală, raport de răspundere civilă (afirmată).

De altfel, recurenta-reclamantă, inclusiv în cadrul dezbaterilor orale purtate asupra excepţiei, nu a adus niciun argument juridic pertinent din care să rezulte interesul său personal şi direct în formularea prezentului recurs. Se observă că chemaţii în garanţie nu fuseseră obligaţi direct către reclamantă, ci către pârâtul B..

Înalta Curte nu are a statua asupra ipotezei unei acţiuni pe cale oblică, ipoteză neinvocată şi ale cărei premise nu au fost argumentate, respectiv dovedite în condiţiile legii.

Ca atare, va fi respins ca lipsit de interes recursul reclamantei (art. 248 alin. (1), art. 33 C. proc. civ.).

Asupra recursului pârâtului B.:

În primul rând, urmează a fi respinsă ca nefondată excepţia de nulitate a recursului, cel puţin criticile referitoare la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului fiind de natură a se încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se constată însă că recursul este nefondat.

Printr-o primă critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul B. invocă în esenţă culpa autorităţilor statului, care au comis erori în procesul de punere în posesie, precum şi principiile rezultate din hotărârea CEDO pronunţată în cauza E. împotriva României (Cererea nr. 38515/03); în acest sens, recurentul susţine că în condiţiile în care ar fi nevoit să iniţieze alte litigii şi demersuri, acestea ar reprezenta noi prejudicii disproporţionate, în sensul dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Aceste critici nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt reţinută în mod suveran de către instanţele de fond, s-a reţinut că pârâţilor B. şi C. li s-a recunoscut dreptul la reconstituirea dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 40.000mp teren cu vegetaţie forestieră, situată în comuna Bascov, tarla x, parcela x, UP-V, UA - 66D, şi 66B%, pct. "F.", jud. Argeş, cu vecini la N. V. şi E - Pădure Ocol Silvic, iar la S - gârla Bascov, conform Hotărârii nr. 7/2006 a Comisiei Judeţene de Fond Funciar Argeş şi procesului-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008.

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.08.2008, pârâţii au vândut terenul către A. S.R.L. pentru preţul de 220.000 euro, echivalentul a 778.140lei la data plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 5919/06.07.2016 a Judecătoriei Piteşti, pronunţată în dosarul nr. x/2015 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.08.2008 şi a fost obligată reclamanta A. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva suprafaţa de 40.000mp teren cu vegetaţie forestieră, situată în com. Bascov, tarla x, parcela x, UP-V, UA - 66D, şi 66B%, pct. "F.", jud. Argeş, cu vecini la N. V. şi E - Pădure Ocol Silvic, iar la S - gârla Bascov.

Prin decizia civilă nr. 472/08.02.2018 a Tribunalului Argeş, pronunţată în dosarul nr. x/2015 a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 5919/06.07.2016 în sensul că s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.08.2008, menţinându-se în rest sentinţa civilă.

Prin decizia civilă nr. 2061/25.09.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Argeş s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 emis de CLFF Drăganu.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, aceasta a fost respinsă pentru inexistenţa prejudiciului cert în acest stadiu, reţinându-se însă fapta ilicită a chematei în garanţie, intimata RNP Romsilva:

"În ceea ce priveşte săvârşirea unei fapte ilicite, Curtea constată că prin hotărârile judecătoreşti expuse anterior s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că Regia Naţională a Pădurilor Romsilva a încheiat Protocolul de predare - primire al terenului cu nesocotirea dispoziţiilor legale privind proprietate publică, fără a face verificările necesare si fără a se asigura că terenul este în domeniul privat al statului, motivul anulării procesului-verbal de punere în posesie fiind si acela că terenul se află în proprietatea publică a statului.

De asemenea, fapta ilicită a Comisiei Locale de Fond Funciar Drăganu constă în aceea că a emis procesul-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 pentru un teren cu vegetaţie forestieră pe un alt amplasament, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 24 alin. (1)2, alin. (1)3 şi alin. (2) din Legea nr. 1/2000, deşi pârâţii nu se găsesc în nici una din situaţiile de excepţiei prevăzute de dispoziţiile legale, deoarece terenul nu se găseşte într-o arie protejată, nici într-o zonă în care pădurea a fost defrişată şi nici vechiul lor amplasament nu s-a dovedit a fi ocupat de alte persoane.

Prin urmare, Curtea găseşte întemeiată condiţia privind existenţa faptei ilicite.

În ceea ce priveşte prejudiciul, pentru ca acesta să fie susceptibil de reparare trebuie să fie cert si să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Curtea constată că în cauză prejudiciul nu este cert deoarece nu poate fi evaluat, întinderea acestuia neputând fi stabilită cu certitudine.

Astfel, pârâtul B. este beneficiar al hotărârii de validare nr. 73/20.07.2006 prin care în anexa nr. 37 poziţia 9 se dispune validarea pentru suprafaţa totală de 5, o ha pădure cu menţiunea UPV Prislop, hotărâre care nu a fost anulată.

Efectul acestei hotărâri este în sensul că pârâţii în cauză au vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legile fondului funciar, respectiv de restituirea în natură sau în echivalent bănesc.

Cum la acest moment dreptul la reconstituire nu este infirmat, pârâţii putând beneficia fie de reconstituirea în natură a dreptului, dacă există teren disponibil, fie de măsuri reparatorii, prejudiciul suferit de aceştia nu poate fi echivalent cu preţul pe care trebuie să îl restituie reclamantului - cumpărător.

Cel mult, un eventual prejudiciu ar putea fi egal cu diferenţa dintre preţul pe care trebuie să îl restituie conform contractului declarat nul şi valoarea terenului primit în natură sau a măsurilor reparatorii, prejudiciu care la acest moment este imposibil de determinat.

De asemenea, la stabilirea acestui prejudiciului trebuie analizată şi culpa pârâţilor care au vândut terenul înainte de a fi finalizată procedura de reconstituire prin emiterea titlului de proprietate.

Trebuie subliniat faptul că pârâtul a încheiat contractul de vânzare cumpărarea autentificat sub nr. x/15.08.2008 fără a deţine acte de proprietate cu privire la terenul vândut şi nici intabularea dreptului de proprietate.(a se vedea contractul de vânzare cumpărare pargaraf. 3 şi 4, pag 8 dosar tribunal)

La data întocmirii contractului de vânzare cumpărare a fost emis doar procesul-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 de CLFF Drăganu.

Deşi emiterea procesului-verbal de punere în posesie dă dreptul titularului său de solicita eliberarea titlului de proprietate de către comisia judeţeană, el nu poate face dovada dreptului de proprietate, în acest sens fiind pronunţată Decizia nr. 1/30.06.1997 de către fosta Curte Supremă de Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii. Instanţa supremă a analizat valoarea procesului-verbal de punere în posesie în ce priveşte acţiunea în revendicare sau în acţiunea pentru ieşirea din indiviziune, însă ceea ce are relevanţă este faptul că s-a stabilit, prin interpretarea şi aplicarea normelor legale, că aceste acte premergătoare nu au valoarea unui titlu de proprietate.

De asemenea, la stabilirea prejudiciului trebuie avut în vedere în ce măsură prin anularea actelor premergătoare emiterii titlului de proprietate i s-a adus atingere pârâului unui drept subiectiv patrimoniul, în condiţiile în care la momentul înstrăinării terenului procedura administrativă de soluţionare a cererii în materia fondului funciar nu a fost finalizată prin emiterea titlului de proprietate.

Faptul că pârâtul a înţeles să-şi transmită dreptul său înainte de finalizarea procedurii de restituire nu echivalează cu faptul că acesta a avut în proprietate terenul în litigiu, deoarece vechiul titlul de proprietate, anterior preluării abuzive de către stat şi-a pierdut valabilitatea odată cu trecerea imobilului în proprietate statului, fiind nevoie de finalizarea procedurilor reglemente de legile de reparaţie pentru ca bunul să reintre în patrimoniul acestuia în natură, în concret de emiterea titlului de proprietate.

Relevant este şi faptul că vânzarea a avut loc la nici trei luni de la emiterea procesului-verbal de punere în posesie, astfel că nu se poate reţine că a trecut un timp exagerat de lung de la data emiterii procesului-verbal de punere în posesie fără ca titlul de proprietate să fi fost emis.

Pentru considerentele arătate, constatând că la acest moment nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale (în speţă existenţa unui prejudiciu cert)."

Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanţială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel, ambele îndreptăţite şi obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt şi de drept).

Aşa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de instanţele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Ca urmare, vor fi înlăturate în totalitate motivele de recurs care tind la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de ultima instanţă de fond, motive prin care se tinde la afirmarea condiţiei prejudiciului, condiţie cu privire la care ultima instanţă devolutivă a statuat că nu este îndeplinită.

Recurentul susţine că este întrunită condiţia faptei ilicite, existând conduita ilicită a autorităţilor statului implicate în procesul de reconstituire, însă această critică este lipsită de obiect, de vreme ce instanţa de apel a statuat în acelaşi sens, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate, anterior citate.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte susţinerea referitoare la protejarea dreptului de proprietate valabil al recurentului, recunoscut în condiţiile Legii nr. 18/1991, se constată că această susţinere ignoră statuările instanţei de apel, potrivit cu care, la data vânzării către reclamanta A. S.R.L., recurentul-pârât B. deţinea, doar, un proces-verbal de punere în posesie.

După cum în mod judicios şi legal a statuat instanţa devolutivă, emiterea procesului-verbal de punere în posesie dă dreptul titularului său de solicita eliberarea titlului de proprietate de către comisia judeţeană, dar acest act nu poate face dovada dreptului de proprietate, în acest sens fiind pronunţată Decizia nr. 1/30.06.1997 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţii Unite asupra unui recurs în interesul legii. Înalta Curte subliniază că această decizie a instanţei supreme este şi rămâne obligatorie, în condiţiile art. 329 alin. (3) din C. proc. civ., în forma modificată în anul 1993, anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 138/2000.

Or, din această statuare rezultă că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate nu fusese încheiată, iar recurentului nu i se recunoscuse calitatea de proprietar asupra terenului în discuţie, în condiţiile legii, acesta înstrăinând terenul pe riscul său (şi al cumpărătoarei A. SRL), motiv pentru care a şi fost admisă acţiunea în revendicare formulată în alt proces, reţinându-se că terenul forestier respectiv constituie obiect al proprietăţii publice.

Se constată că recurentul nu formulează nicio critică împotriva acestei statuări a instanţei de apel, ci afirmă fără niciun argument că ar deţine un titlu de proprietate valabil, ceea ce nu poate constitui un motiv de recurs eficace.

A motiva recursul înseamnă a dezvolta critici de nelegalitate apte a releva modul în care dispoziţiile legale incidente trebuiau interpretate şi aplicate şi erorile de drept comise de instanţa de apel în propriul său raţionament judiciar cu privire la interpretarea şi aplicarea respectivelor reguli. Or, nimic dintr-un astfel de raţionament specific unei veritabile critici de nelegalitate de drept substanţial, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se regăseşte în ansamblul criticilor formulate de recurent în termen.

Aşa fiind, în lipsa finalizării procedurii de reconstituie prin emiterea titlului de proprietate, precum şi ţinând seama de decizia obligatorie în interesul legii nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie, recurentul nu poate invoca în mod întemeiat încălcarea dreptului său de proprietate prin respingerea cererii reconvenţionale, soluţie pe care o critică.

Fără eficienţă este şi invocarea cauzei E. c. României, cauză în care reclamantul beneficiase, în condiţiile legii, de emiterea unui titlu de proprietate ca urmare a unor erori imputabile autorităţilor naţionale, constând, în esenţă, într-o dublă reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea unor persoane diferite asupra aceluiaşi teren, deficienţe de natură a da naştere unui conflict juridic în urma căruia reclamantul a fost evins fără a fi despăgubit.

Or, în prezenta cauză, recurentul nu era beneficiarul unui titlu de proprietate, ci doar a unei vocaţii la reconstituire, iar pe de altă parte, s-a reţinut judicios că procedura de reconstituire pe alt amplasament este încă în curs - şi, adaugă Înalta Curte, ar trebui finalizată cât mai rapid şi cu bună-credinţă de autorităţile publice competente, prevenindu-se noi erori.

În această privinţă, instanţa de apel a statuat în mod judicios că nu a fost infirmat ori negat dreptul recurentului la reconstituire, acesta fiind îndreptăţit să primească, efectiv, alt teren în natură ori măsuri reparatorii prin echivalent, scop în care, adaugă Înalta Curte, poate recurge la remediile administrative şi judiciare prevăzute de lege.

Ca atare, este judicios raţionamentul expus de instanţa devolutivă, potrivit cu care la acest moment dreptul la reconstituire nu este infirmat, pârâţii putând beneficia fie de reconstituirea în natură a dreptului, dacă există teren disponibil, fie de măsuri reparatorii, prejudiciul suferit de aceştia nu poate fi echivalent cu preţul pe care trebuie să îl restituie reclamantului - cumpărător.

Cel mult, un eventual prejudiciu ar putea fi egal cu diferenţa dintre preţul pe care trebuie să îl restituie conform contractului declarat nul şi valoarea terenului primit în natură sau a măsurilor reparatorii, prejudiciu care la acest moment este imposibil de determinat.

Cu privire la această statuare asupra existenţei prejudiciului, care este o chestiune de fapt lăsată la suverana apreciere a instanţelor de fond, recurentul nu formulează nicio critică veritabilă de nelegalitate, nedemonstrând în ce măsură acest raţionament este de natură a reprezenta o interpretare ori aplicare greşită a legii, iar instanţa de recurs nu se poate substitui recurentului în ceea ce priveşte formularea unor motive de recurs apte a se încadra în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Rezultă prin urmare că recursul pârâtului B. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în condiţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Asupra recursului declarat de chemata în garanţie comuna Drăganu:

Prin prima sa critică, recurenta invocă greşita admitere a cererii sale de chemare în garanţie, invocând lipsa unui raport juridic în garanţie ori despăgubire, în sensul art. 72 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.

Pentru desluşirea înţelesului acestei norme legale, trebuie arătat că, potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Aşa fiind, calitatea procesuală presupune identitatea dintre calităţile formale de reclamant, respectiv de pârât şi calităţile de subiect activ, respectiv subiect pasiv în raportul juridic afirmat, respectiv în raportul juridic dedus judecăţii de către titularul cererii (de chemare în judecată ori al altei cereri având natura juridică a unei chemări în judecată, precum cererea de chemare în garanţie).

Cu alte cuvinte, pentru a avea calitate procesuală activă, respectiv pasivă nu este necesar să se facă dovada temeiniciei pretenţiei formulate, respectiv a existenţei raportului juridic afirmat, întrucât această chestiune, a existenţei ori inexistenţei drepturilor şi a obligaţiilor afirmate, constituie o chestiune de fond, astfel cum dispune art. 36 teza a II-a C. proc. civ.

În mod similar, pentru a justifica admisibilitatea cererii de chemare în garanţie, titularul acestei cereri nu trebuie să facă însăşi dovada existenţei raportului juridic afirmat, întrucât aceasta constituie o problemă care priveşte fondul, respectiv însăşi temeinicia acestei cereri. În vederea admiterii în principiu, este suficient ca titularul cererii de chemare în judecată să afirme şi să argumenteze existenţa unui raport juridic în conţinutul căruia se află obligaţia chematului în garanţie de a-l despăgubiri, în ipoteza căderii în pretenţii în cererea principală. Or, aceste condiţii sunt îndeplinite.

De asemenea, este nefondată critica referitoare a pretinsa respingere eronată a excepţiei prescripţiei extinctive.

Regula de drept comun prescrisă în cuprinsul art. 2.523 C. civ. prevede că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Ca o aplicaţie particulară, potrivit art. 2.528 alin. (1) C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În mod legal a statuat instanţa de apel că dreptul reclamantului la restituirea preţului terenului s-a născut la data la care a fost evins prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv la data de 08.02.2018, data soluţionării apelului în dosarul x/2015 prin decizia nr. 472/08.02.2018. Contrar susţinerilor apelantelor, nu se poate considera că reclamantul ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului său de a solicita restituirea preţului la data formulării cererii de chemare în judecată ce face obiectul dosarului x/2015 sau cel mai târziu la data formulării apelului, întrucât în nici unul dintre aceste momente nu a fost evins, astfel că nu ar fi putut cere restituirea preţului. Data evicţiunii este data la care reclamantul în mod definitiv a pierdut posesia terenului.

Această statuare este pe deplin legală, fiind constantă jurisprudenţa în a arăta că prescripţia acţiunii în garanţie ori despăgubire pentru evicţiune nu poate curge înainte ca evicţiunea să se fi produs, iar evicţiunea nu se produce înainte ca hotărârea ce o constată să rămână definitivă şi să intre, astfel, în autoritatea lucrului judecat.

Urmează aşadar ca şi acest recurs să fie respins, ca nefondat, nefiind incidente motivele de recurs invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca lipsit de interes, recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 4123 din 08 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Respinge excepţia nulităţii recursului principal declarat de pârâtul B..

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 4123 din 08 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de chemata în garanţie Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Drăganu împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2025.