Cassation inadmissible for evidentiary re-weighing rather than legal error in loan versus unjust enrichment restitution dispute

Şedinţa publică din data de 13 mai 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.12.2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanţei obligarea pârâtului la restituirea sumei de 102.000 euro, echivalentul a 469.200 RON, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1345 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1843/10.04.2019, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1284 din 20 octombrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 368.000 RON, echivalentul a 80.000 euro şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 7.285 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Prin încheierea din data de 20 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondată, cererea de lămurire a dispozitivului formulată de reclamanţi la data de 16.03.3021 prin care aceştia solicitau să se lămurească dacă pârâtul a fost obligat la restituirea sumei în euro sau în RON, instanţa reţinând că moneda naţională în România este leul, astfel că sumele menţionate în hotărârile judecătoreşti se exprimă în RON, iar stabilirea în RON a sumei acordate a fost realizată potrivit evaluării făcute de reclamant la momentul învestirii instanţei.

I.3. Decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 355/A din 14 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât C. împotriva sentinţei civile nr. 1284/20.10.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă; a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva încheierii de şedinţă din 20.04.2021; a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1284/20.10.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul şi la plata sumei de 3.607 RON (cheltuieli de judecată, onorariu avocaţial proporţional), a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a respins solicitarea apelanţilor-reclamanţi de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 2347 din 24 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul C., invocată de reclamanţii A. şi B. şi a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 355A din data 14 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018.

A casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel, cât priveşte apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 1284 din 20 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 355A din data 14 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018 şi, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, a dispus ca, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 2442,5 RON, să rămână în sarcina acestuia.

I.5. Decizia pronunţată în apel în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1415A din 09 noiembrie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1284/20.10.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât C., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâtul să restituie reclamanţilor suma de 102.000 euro.

A obligat pârâtul la plata către reclamanţi şi a sumei de 2.005 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A obligat apelantul-pârât la plata către apelanţii-reclamanţi a sumei de 1.562,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1415A din 09 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul C..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 10 decembrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 12 decembrie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind numele şi prenumele, domiciliul recurentului-pârât, indicarea hotărârii care se atacă şi semnătura, iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi alin. (2) teza a II-a coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-pârât datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 4.340,26 RON.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 februarie 2025 a fost admisă cererea de ajutor public judiciar formulată de recurent, taxa judiciară de timbru fiind redusă la 1.500 RON iar plata acesteia a fost eşalonată în cinci rate lunare egale, a câte 300 RON fiecare.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs recurentul a făcut precizarea că reclamanta trebuie să facă dovada acceptării moştenirii în urma decesului reclamantului A. în cursul procesului.

Pe fondul recursului, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut faptul că în urma rejudecării cauzei instanţa de apel a apreciat că acţiunea intimaţilor este admisibilă în integralitatea sa.

Astfel instanţa de apel a achiesat la menţiunile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia de casare şi a reţinut că, deşi pentru tranzacţia având ca obiect suma de 22.000 euro era menţionat în mod explicit împrumut personal trebuie totuşi aplicate dispoziţiile privind îmbogăţirea fără justă cauză şi cu privire la această sumă. Totodată, a reţinut instanţa de apel şi faptul că sumele trebuie returnate în moneda euro aceasta fiind moneda în care au sumele au fost achitate.

Reiterând situaţia de fapt recurentul a precizat că între acesta şi intimaţi au fost încheiate mai multe contracte de împrumut de-a lungul timpului, unele contracte fiind încheiate în formă autentică, însă de cele mai multe ori sumele erau virate fără încheierea unui contract în virtutea faptului că aceştia se cunoşteau de mult timp.

Raportat la aceste considerente recurentul a arătat că şi în prezenta cauză împrumutul a fost acordat fără încheierea unui contract şi chiar intimatul a menţionat pe unul dintre transferuri faptul că sumele vizau un împrumut personal. Având în vedere faptul că Înalta Curte a admis recursul intimaţilor şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului formulat de reclamanţi prin care au solicitat admiterea acţiunii şi cu privire la suma de 22.000 euro ca fiind sub imperiul instituţiei îmbogăţirii fără just temei precum şi returnarea sumelor în moneda euro, instanţa de apel a admis şi aceste pretenţii ale intimaţilor-reclamanţi.

Faţă de soluţia instanţei de apel, recurentul a arătat că aceasta s-a rezumat să preia motivele expuse de reclamanţi făcând abstracţie de argumentele recurentului.

În ceea ce priveşte suma de 22.000 euro recurentul a arătat că în primul ciclu procesual instanţa de judecată a reţinut că aceasta a fost acordată cu titlu de împrumut astfel că acţiunea de îmbogăţire fără just temei ar avea caracter subsidiar, însă în rejudecare instanţa, în mod greşit în opinia recurentului, a reţinut că şi această sumă îndeplineşte condiţiile pentru a se supune dispoziţiilor acestei instituţii, fiind interpretate şi aplicate în mod eronat normele legale în materie.

Recurentul a arătat că instanţa de apel în mod greşit motivează soluţia prin prisma faptului că nu s-ar fi avut în vedere întreg probatoriu pentru stabilirea situaţiei de fapt întrucât aceasta a avut în vedere întreaga situaţie de fapt şi întreg probatoriu.

A arătat recurentul şi faptul că instanţa de apel a considerat că în lipsa unui înscris concret care să dovedească existenţa unui contract nu se poate admite existenţa acestuia, însă, în opinia recurentului aceasta trebuia să aibă în vedere întreg probatoriul administrat în cauză întrucât din declaraţia martorilor dar şi din interogatoriile luate, precum şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă un istoric de împrumuturi date cu sau fără contract. Faptul că reclamanţii au înţeles să vireze prin bancă suma de 22.000 euro şi să scrie la observaţii în mod clar "împrumut personal" dovedeşte fără echivoc, în opinia recurentului, natura acestei sume.

Recurentului a susţinut că deşi reclamanţii au menţionat faptul tranzacţia nu poate echivala cu un contract întrucât aceasta este un act unilateral, tranzacţia implică şi acceptarea recurentului, în sens contrar ar fi returnat sumele cu titlu de plată nedatorată. Pe cale de consecinţă, nereturnarea sumei de către recurent echivalează, în opinia acestuia, cu o acceptare şi o validare a transferului cu titlu de împrumut. Astfel, argumentele reclamanţilor acceptate de instanţă nu pot avea susţinere juridică întrucât voinţa încheierii acestui contract a existat de partea ambelor părţi iar probarea acestuia s-a făcut prin administrarea întreg probatoriul de la acel moment.

Recurentul critică argumentele instanţei de apel prin care s-a reţinut lipsa voinţei recurentului privind caracterului de împrumut a sumei de 22.000 euro catalogând acest transfer ca fiind un act unilateral şi bilateral precum şi cele prin care s-a stabilit că extrasul de cont unde este menţionat "împrumutul personal" nu poate fi considerat început de dovadă scrisă, motivat de faptul că instanţele au făcut abstracţie de susţinerile recurentului şi au admis acţiunea intimaţilor cu aplicarea greşită a normelor legale, respingând solicitările recurentului.

În ceea ce priveşte plata sumelor în euro şi nu în RON, recurentul a arătat că instanţa de apel în mod nejustificat nu au luat în considerare argumentele acestuia şi temeiurile de drept invocate. Instanţa de apel s-a rezumat să invoce dispoziţii legale fără însă să le coreleze cu Regulamentul nr. 7/18.08.1994. Invocarea tuturor articolelor din rejudecarea cauzei nu explică, respectiv nu motivează în niciun fel infirmarea primei soluţii pronunţate în cauză.

Concluzionând, recurentul a conchis că atâta timp cât instanţa de apel în rejudecare nu a reuşit să motiveze în mod real schimbarea de opinie faţă de soluţia primei instanţe aceasta trebuia să păstreze soluţia iniţială întrucât în rejudecarea fondului, faţă de aspectele menţionate de instanţa superioară nu implică automat anularea soluţiei iniţiale. Astfel, în opinia sa, nici instanţa superioară şi nici instanţa de apel în rejudecare nu a reuşit, în niciun mod, să justifice schimbarea de opinie pentru a pronunţa o altfel de soluţie faţă de cea iniţială pronunţată în cauză.

II.2. Apărările formulate în cauză.

La data de 17 ianuarie 2025, prin poştă, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare prin care a solicitat ca instanţa să ia act de de faptul că la data de 16 iunie 2024 (după pronunţarea deciziei recurate) reclamantul A. a decedat iar intimata-reclamantă este unica moştenitoarea a acestuia, în calitate de soţie supravieţuitoare, anexând înscrisuri în acest sens.

De asemenea, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului motivat de faptul că motivele de recurs reprezintă o interpretare proprie a recurentului a mijloacelor de probă administrate în faţa instanţei de fond, nefiind administrat niciun alt mijloc de probă în fazele procesuale ulterioare. Întrucât reinterpretarea probelor administrate în cauză nu constituie o încălcare, respectiv o aplicare greşită a legii, în opinia intimatei, motivele invocate nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat faţă de considerentele deciziei de casare pronunţată în cauză.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că este nelegală concluzia instanţei de fond de respingere a cererii de restituire a sumei de 22.000 euro, validată de instanţa de prim control judiciar. Totodată, aceasta a reţinut că "stabilirea obligaţiei de restituire şi a întinderii acesteia este supusă regulilor prevăzute de art. 1345 şi art. 1347 din C. civ., completate cu principiile generale în materie de restituire prestaţii şi executare obligaţii pecuniare, anume restituirea în natură prevăzută de art. 1639 din C. civ. şi nominalismul monetar reglementat de art. 1488 alin. (1) din acelasi cod, astfel că obligaţia de restituire a sumei în bani remise pârâtului se impune a fi stabilită în moneda euro, în care s-au şi efectuat viramentele bancare.

Nu a fost depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ.., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 27 februarie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 13 mai 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului.

Analizând recursul în raport de excepţia nulităţii a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancţionează şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului înseamnă, pe de o parte, arătarea motivelor de recurs, prin indicarea uneia dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. iar, pe de altă parte, formularea unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, raportat la motivele de nelegalitate invocate.

Criticile de netemeinicie sau simplele nemulţumiri ale părţii faţă de modul în care a decurs judecata în fazele procesuale anterioare nu constituie motive de recurs şi nu sunt suficiente pentru casarea hotărârii, iar instanţa de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a acesteia, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, verificând ansamblul susţinerilor recurentului-pârât, se constată că acesta nu aduce critici concrete, de nelegalitate, deciziei atacate, care să poată fi subsumabile motivelor de casare prevăzute de lege.

În acest sens, deşi a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material indicând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-pârât nu a indicat în concret care este greşeala de aplicare sau de interpretare a dispoziţiilor legale reţinute de instanţa de apel ca fiind aplicabile litigiului, ci a arătat care sunt, în opinia sa, aspectele relevante ce ar rezulta din probele administrate în cauză, încercând să demonstreze existenţa unei alte situaţii de fapt.

Astfel, prin susţinerile referitoare la declaraţiile de martori, interogatoriile şi înscrisurile administrate în cauză din care ar rezulta relaţiile dintre acesta şi intimaţi şi care ar dovedi caracterul de împrumut al sumei de 22.000 euro remise recurentului prin transfer bancar de către intimat, recurentul tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa devolutivă mijloacelor de probă şi la o reevaluare a fondului cauzei din perspectiva temeiniciei, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situaţiei de fapt şi reevaluarea probelor în recurs, prin prisma criticilor de acest gen formulate de recurentul-pârât, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor legale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reanalizarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale.

În consecinţă, cum recurentul-pârât nu tinde, printr-o argumentaţie juridică propriu-zisă, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, simpla readucere în discuţie a unor chestiuni deja tranşate în faza procesuală anterioară, nu este în măsură să permită exercitarea controlului judiciar specific prezentei faze procesuale.

Totodată, deşi recurentul-pârât susţine faptul că instanţa de apel a făcut abstracţie de argumentele sale şi de temeiurile de drept invocate precum şi faptul că instanţa de apel nu a motivat schimbarea de opinie faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă, aspecte care s-ar putea încadra formal în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., fiind formulate într-o manieră generică, fără să indice în concret care argumente sau solicitări ale recurentului nu au fost avute în vedere de instanţa de apel şi fără să reliefeze aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate vizând nemotivarea hotărârii.

Nemulţumirile generale ale părţii faţă de soluţia pronunţată şi criticile formale legate de pretinsa nemotivare a hotărârii recurate, astfel cum au fost formulate, nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci pot constitui, eventual, critici de netemeinicie, ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de control judiciar.

Astfel, Înalta Curte reţine că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea atacată prin promovarea unei căi de atac, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţilor, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, cu indicarea textului de lege încălcat.

În acelaşi mod, simpla susţinere a recurentului privind necorelarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor legale cu cele ale Regulamentului nr. 7/18.08.1994 nu poate constitui o critică de nelegalitate în contextul în care recurentul nu expune critici concrete privind modalitatea în care s-ar fi putut da eficienţă prevederilor Regulamentului nr. 7/18.08.1994 în ipoteza dedusă judecăţii.

Or, fără existenţa unor expuneri care să reflecte raţionamentul eronat al instanţei de apel, care a determinat soluţia pronunţată în cauză şi care să tindă a demonstra nelegalitatea judecăţii finalizate prin decizia recurată ori fără argumente clare care să arate maniera eronată de interpretare a normelor de drept incidente în cauză Înalta Curte nu poate identifica în memoriul de recurs aspecte de nelegalitate ale hotărârii pronunţate de curtea de apel.

În ceea ce priveşte criticile prin care recurentul a susţinut că Înalta Curte, prin decizia de casare pronunţată în cauză, nu a reuşit în niciun mod să justifice schimbarea de apreciere care a determinat pronunţarea unei soluţii diferite faţă de cea iniţială, Înalta Curte reiterează faptul că motivele de recurs trebuie să se raporteze la considerentele instanţei care a pronunţat hotărârea recurată şi nu pot avea ca obiect o altă hotărâre, cu atât mai puţin o hotărâre definitivă cum este cea în cauză.

Prin urmare, din moment ce recurentul-pârât nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau eventualele greşeli de judecată ale instanţei de apel în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei atacate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza pe fond a criticilor formulate prin cererea de recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 1415A din 09 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează să îl oblige pe acesta la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat, în cuantum de 9.960 RON către intimata-reclamantă B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 1415A din 09 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât C. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9.960 RON către intimata-reclamantă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2025.