Property recovery and land registry rectification: scope of cassation review for usucapion claims and conversion of precarious detention into useful possession

Şedinţa publică din data de 13 mai 2025

ÎNALTA CURTE asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta S.C A. S.A a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii B. şi C., să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de teren de 63 mp, ce face parte din imobilul situat în Bucureşti, str. x, având nr. cadastral x, înscrisă în cartea funciară a OCPI-BCPI Sectorul 1 Bucureşti; rectificarea cărţii funciare nr. x a localităţii Bucureşti Sectorul 1 şi a documentaţiei cadastrale pentru imobilul proprietatea pârâţilor B. şi C., situat în Municipiul Bucureşti, str. x, cu privire la suprafaţa de teren de 63 mp ce aparţine imobilului situat Bucureşti, str. x sector 1, având nr. cadastral, înscrisă în cartea funciară a OCPI-BCPI Sectorul 1 Bucureşti, în sensul de a fi înscrisă numai suprafaţa de teren ce va rezulta din măsurători, identificată conform amplasamentului ce va fi stabilit în baza raportului de expertiză judiciar ce se va efectua în prezenta cauză; să fie obligaţi pârâţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 563 C. civ. şi art. 907 din C. civ. coroborat cu art. 33 din Legea nr. 7/1996 republicată şi art. 89 din Ordinul nr. 633/2006 cu modificările şi completările ulterioare.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 507/05.06.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată de către reclamanta S.C. A. S.A, a obligat pârâţii B. şi C., să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de teren de 63 mp situat în municipiul Bucureşti, str. x, a dispus efectuarea rectificărilor de carte funciară corespunzătoare şi aferente imobilului, proprietatea pârâţilor, şi înscris în cartea funciară nr. x, cu privire la suprapunerea terenului în suprafaţa de 63 mp ce constituie proprietatea reclamantei, a obligat pârâţii la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 8.294,00 de RON reprezentând taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.219,00 RON, precum şi onorariu de expert în cuantum de 3.075,00 de RON şi a luat act de voinţa reclamantei, prin apărător, privind recuperarea, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

3. Decizia civilă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în primul ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 386A/08.09.2021 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat apelanţii-pârâţi B., şi C. împotriva sentinţei civile nr. 507/05.06.2020, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C A. S.A. ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1165A din data de 13 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs principal pârâta D., iar reclamantul E. a formulat recurs incident.

4. Decizia civilă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în primul ciclu procesual.

Prin decizia nr. 386A/08.09.2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 386A din 8 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

5. Decizia civilă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în cel de-al doilea ciclu procesual.

Prin încheierea de şedinţă din data de 31 martie 2023 a fost respinsă cererea recurenţilor-pârâţi de amânare a cauzei şi acordarea unui nou termen de judecată, a reţinut cauza spre soluţionare şi a amânat pronunţarea în data de 07 aprilie 2023. Ulterior pronunţarea a fost amânată pentru data de 21 aprilie 2023.

Prin decizia civilă nr. 586/21.04.2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat apelanţii-pârâţi B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 507/05.06.2020, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C A. S.A., ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 586/21.04.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au formulat recurs recurenţii-pârâţi B. şi C..

1. Înregistrarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 20 august 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 27 august 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din data de 27 august 2024 s-a stabilit în sarcina recurenţilor-pârâţi de a achita în solidar o taxă judiciară de timbru în cuantum de 2709,28 RON.

Recurenţii-pârâţi şi-a îndeplinit obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanţa de judecată prin depunerea la dosarul cauzei a chitanţei nr. x din data de 09.10.2024 emisă pe numele C. pentru suma de 2710 RON. (conform filă 34 din dosarul de recurs).

2. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs recurenţii au solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea dosarului cu nerespectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, cu încălcarea dreptului la justiţie şi a principiului contradictorialităţii iar în subsidiar au solicitat casarea în tot a deciziei recurate şi în rejudecare respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

După descrierea succintă a situaţiei de fapt, recurenţii au criticat decizia recurată prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs subsumate motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenţii au invocat nulitatea absolută a deciziei recurate pentru nerespectarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii prin prisma prevederilor art. 24 din Constituţia României dar şi prin raportare la prevederile CEDO şi art. 13 C. proc. civ.

De asemenea, recurenţii au invocat şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului în procesul civil.

Recurenţii au susţinut faptul că, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 31.03.2023, aceştia au fost citaţi pentru respectivul termen de judecată la data de 22.02.2023. Prin urmare au fost citaţi cu 38 de zile înainte de termen şi nu cu 50 de zile astfel cum în mod nelegal s-a reţinut în considerentele încheierii atacate. Aceştia au depus cerere de amânare a judecăţii cu trei zile înainte de termen pentru angajare apărător deoarece nu au reuşit să angajeze unul până la termenul acordat dat fiind volumului mare al dosarului şi a vârstei înaintate a recurentei.

În acest context, recurenţii au arătat că în mod nelegal le-a fost respinsă cererea având în vedere că aceasta fusese formulată pentru primul termen de judecată, iar amânarea pronunţării pentru depunerea de concluzii scrise este una iluzorie şi cu titlu de inventar deoarece recurenţii aveau nevoie de un avocat care să studieze dosarul ce nu se mai afla în arhiva curţii ci la completul de judecată în vederea pronunţării.

Recurenţii au precizat şi faptul că după rămânerea în pronunţare au formulat şi cerere de repunere pe rol pe care instanţa nu a menţionat-o şi nu s-a pronunţat cu privire la aceasta ceea ce echivalează, în viziunea recurenţilor, cu minus petita (omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere).

Prin memoriul de recurs, recurenţii au criticat hotărârea şi sub aspectul nemotivării acesteia în sensul că instanţa de apel nu a motivat soluţia de respingere a cererii de acordare a unui nou termen de judecată şi nici a cererii de repunere pe rol a cauzei.

În concepţia recurenţilor, nemotivarea respingerii cererii şi neconsemnarea cererii de repunere pe rol echivalează cu încălcarea vădită a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO şi art. 6 C. proc. civ. dar şi a principiului contradictorialităţii deoarece în acest mod au fost privaţi de o dezbatere în contradictoriu în faţa instanţei de apel.

Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. recurenţii au susţinut încălcarea prevederilor privind motivarea deciziei civile recurate prin aceea că instanţa trebuia să se pronunţe pe aceste aspecte prin hotărârea finală neavând relevanţă faptul că instanţa de a apel s-ar fi pronunţat prin încheiere. Dezbaterile din cuprinsul ultimei încheieri trebuiau consemnate obligatoriu în hotărârea dată pe fondul cauzei, chestiune ce face ca decizia pronunţată, în lipsa acestei motivări, să fie lovită de nulitate. Au considerat recurenţii că decizia pronunţată în apel trebuia să cuprindă tot ceea ce s-a discutat în cadrul dosarului tocmai pentru ca hotărârea să poată fi cenzurată în recurs.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenţii au susţinut faptul că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare dar şi principiul consacrat de prevederile art. 8 C. proc. civ. privind principiul egalităţii de arme în contextul în care le-a fost respinsă cererea de acordare a unui nou termen de judecată cu posibilitatea de a formula concluzii scrise în 7 şi ulterior 21 de zile în contextul în care hotărârea recurată a fost motivată după aproximativ un an de zile de la pronunţare.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii au criticat hotărârea recurată pentru nerespectarea deciziei de casare nr. 1887/13.10.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest sens, recurenţii au arătat că, în rejudecare, instanţa de apel avea îndatorirea de a analiza temeinicia apărărilor formulate de pârâţi în ceea ce priveşte verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune. Cu toate acestea, instanţa de apel, prin hotărârea recurată s-a limitat să analizeze prima condiţie cerută de art. 1895-1898 C. civ. pentru uzucapiunea de 10 până la 20 de ani cu privire la existenţa unui just titlu în posesia pârâţilor fără însă a răspunde obiectivelor indicate de instanţa de recurs, necesare pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1857 C. civ.

Recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a analizat doar ipoteza de principiu statuată de dispoziţiile art. 1857 C. civ. conform căruia detenţia nu poate fi transformată în posesie prin simpla voinţă a detentorului în timp ce ar fi trebuit să analizeze situaţia de excepţie de la acest principiu conform căruia detenţia precară poate fi transformată în posesie utilă conform dispoziţiilor art. 1858 pct. 2 C. civ. care presupune din partea detentorului acte exterioare de posesie şi este o afirmare a pretenţiei sale de a poseda cu titlu de proprietar.

Recurenţii-pârâţi au mai susţinut faptul că detenţia precară poate fi transformată în posesie numai în cele patru cazuri prevăzute de art. 1858 C. civ.: primirea unui titlu translativ, efectuarea de acte de rezistenţă prin care neagă titlul proprietarului, când transmite posesia prin încheierea unui act translativ de proprietate cu titlu particular sau când transmite posesia printr-un act translativ de proprietate cu titlu universal, iar succesorul universal este de bună-credinţă.

Faţă de aceste consideraţii teoretice recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a analizat actele concrete şi faptele neîndoielnice ale detentorilor precari manifestate în exterior, care demonstrează intervertirea titlului, fiind incidentă în cauză situaţia intervertirii precarităţii în posesie utilă.

Nu au fost evaluate aspectele privind exteriorizarea voinţei detentorului de a stăpâni pentru sine prin "acte de rezistenţă" respectiv acte judiciare, extrajudiciare şi fapte materiale, pretinsul proprietar fiind atenţionat asupra intenţiei detentorului de a se comporta pe viitor ca un proprietar. Au fost exercitate acte materiale asupra terenului, acestea fiind însoţite şi de elementul intenţional (animus) specific posesiei.

S-a mai susţinut şi faptul că trebuie reţinută şi buna credinţă a pârâţilor, precum şi lipsa viciului echivocului, fiind clar titlul cu care pârâţii au exercitat acte materiale asupra terenului. Totodată, posesia nu a fost afectată de viciul clandestinităţii, întrucât pârâţii au făcut cunoscută posesia lor sub nume de proprietar prin înscrierea acestui drept în cartea funciară.

Recurenţii-pârâţi au invocat aplicarea greşită a legii precum şi insuficienta motivare faţă de aceste aspecte şi având în vedere şi probele administrate în cauză care dovedesc faptul că recurenţii s-au comportat şi sunt cunoscuţi ca şi proprietari ai terenului în ultimii 28 de ani.

Prin memoriul de recurs sunt invocate şi dispoziţiile art. 559 C. civ. deoarece din schiţa 1:250 a imobilului recurenţilor, se poate observa faptul că aceştia au achiziţionat şi pivniţa casei care depăşeşte amprenta supraterană a casei şi se întinde sub terenul restituit în natură, pivniţa având caracterul de construcţie subterană, aceasta urmând regimul restului de teren aferent construcţiei cumpărate de către recurenţi, în condiţiile în care pivniţa se întinde pe 22 m.p. peste terenul grădiniţei şi în faţa imobilului.

În final, recurenţii-pârâţi au invocat şi hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2002 prin care a fost respinsă, irevocabil, acţiunea în revendicare formulată de F. cu privire la acelaşi imobil, litigiu în care acesta din urma a susţinut faptul că nu a vândut niciodată cei 60 mp, aflaţi în litigiu cu ocazia tranzacţiei privind imobilul din str. x, potrivit dosarului nr. x/2009 în conformitate cu adresa din 11.11.2009.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 17 octombrie 2024, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată în recurs.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimata a arătat că sunt invocate formal prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs privind cererea de acordare a unui nou termen de judecată, intimata a arătat că nu s-a invocat prin cererea de recurs încălcarea unui text de lege care să atragă nelegalitatea încheierii pronunţată în data de 31 martie 2023.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă a arătat că acesta vizează probele şi situaţia de fapt, deoarece criticile recurenţilor tind la reevaluarea situaţiei de fapt în urma evaluării probatoriului, aspecte care se subsumează netemeiniciei deciziei recurate şi nu a nelegalităţii sale.

Astfel, intimata a susţinut că motivele de recurs vizează starea de fapt cu privire la posesia terenului revendicat şi nu sunt reale critici privind aplicarea normelor de drept substanţial la starea de fapt.

Pe fondul recursului, intimata-reclamantă a apreciat ca fiind nefondate motivele invocate prin memoriul de recurs.

Referitor la motivul de recurs privind cererea de amânare a cauzei, intimata a susţinut că aceasta a fost respinsă în mod corect având în vedere faptul că motivul invocat în cerere, aceea de angajare a unui avocat ales, nu poate fi considerat un motiv temeinic pentru amânarea judecăţii cauzei şi nici nu se poate reţine că motivul invocat nu este imputabil pârâţilor, prin raportare la dispoziţiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ.

Raportat la acest motiv, intimata a arătat şi faptul că în cauză nu este incidentă nulitatea absolută prin încălcarea dreptului de acces la justiţie şi a principiului egalităţii părţilor în proces dar şi faptul că domnul avocat G. a reprezentat recurenţii încă din anul 2020 astfel că nu ar putea fi primită susţinerea acestora că nu ar fi avut timpul necesar studierii dosarului şi pentru formularea de concluzii scrise.

Intimata-reclamantă a susţinut că, în cauză, au fost respectate dispoziţiile art. 222 C. proc. civ. instanţa de apel punând în discuţia părţilor cererea de amânare şi constatând că aceasta nu este fondată pe motive temeinice a amânat pronunţarea pentru a putea fi depuse concluzii scrise.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a susţinut că nu este incident în cauză nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1887/13.10.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus rejudecarea apelului, numai cu privire la motivul de apel privind verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune deoarece recurenţii, prin concluziile scrise depuse la data de 22 mai 2020 în faţa instanţei de fond au arătat că înţeleg să invoce uzucapiunea de 20 ani solicitând să se constate buna lor credinţă, unită cu posesia de peste 20 de ani şi cu justul titlu ce sunt de natură să producă efecte juridice în sensul consolidării dreptului de proprietate al pârâţilor cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.

Intimata-reclamantă, reluând considerentele instanţei de apel din decizia civilă recurată referitoare la uzucapiune, a arătat că prin critica recurenţilor referitoare la faptul că instanţa de apel nu a analizat decât prima condiţie pentru a uzucapa aceştia, de fapt, au recunoscut titlul de proprietate a intimatei pentru suprafaţa de 63 mp deoarece aceştia invocă o simplă posesie precară transformată într-o posesie utilă prin intervertirea detenţiei precare în posesie, enumerând cazurile prevăzute de art. 1858 C. civ.

Prin întâmpinare s-a susţinut, contrar criticilor aduse de recurenţi, că instanţa de apel a realizat o analiză completă a posesiei exercitată de pârâţi din care a rezultat că aceştia au avut permanent o posesie precară având în vedere fişele de calcul pentru stabilirea chiriei şi adresa emisă în anul 2006 de Administraţia Fondului Imobiliar existente la dosarul cauzei.

De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod corect şi efectele juridice ale sentinţei civile nr. 5118/09.07.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2009 prin care s-a reţinut că "Sub aspectul apărării intervenienţilor, în sensul că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului liber de 120 mp, inclusiv cel cu destinaţie de grădină, prin uzucapiunea scurtă de 20 de ani, instanţa o va înlătura, întrucât perioada octombrie 1979 (data intrării în stăpânire) - octombrie 1996 (data încheierii contractului de vânzare cumpărare) nu poate fi luată în calcul, atât timp cât stăpânirea nu s-a făcut cu titlu de proprietar, ci de chiriaş.’’

În final, intimata a făcut precizarea că afirmaţia recurenţilor în sensul că s-au comportat şi sunt cunoscuţi ca şi proprietari ai terenului în ultimii 28 de ani nu rezultă din nicio probă administrată în cauză, fiind o simplă afirmaţie complet nedovedită.

Prin urmare, pentru considerentele menţionate, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

3. Răspunsul la întâmpinare

La data de 22 octombrie 2024 recurenţilor-pârâţi le-a fost comunicată întâmpinarea, conform dovezilor aflate la filele x, iar aceştia au depus răspuns la întâmpinare la data de 04 noiembrie 2024 solicitând respingerea apărărilor formulate.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului recurenţii au arătat că nerespectarea dreptului la apărare constituie o neregularitate care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. având în vedere că aşa cum se întâmplă în cauzele penale şi instanţa de apel ar fi trebuit să aplice aceeaşi procedură şi să acorde un singur termen de judecată în virtutea respectării dreptului la apărare.

Pe fond, recurenţii reiau susţinerile din recurs în ceea ce priveşte faptul că aceştia sunt proprietari de bună-credinţă asupra bunului imobil solicitat de către intimată, nerespectarea de către instanţa de apel a deciziei de casare nr. 1887/13.10.2022 a Înaltei Curţi şi a dispoziţiilor speciale în materia prescripţiei achizitive.

4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 februarie 2025, completul de filtru a fost admis în principiu recursul formulat şi a fost fixat primul termen de judecată la data de 13 mai 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării pe fond a acestora.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurenţii au invocat încălcarea dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Constituţia României şi a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţa de apel motivat de faptul că în mod nelegal a respins cererea recurenţilor de amânare a cauzei prin încheierea de şedinţă din data de 31.03.2023 şi nu s-a pronunţat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei, decizia civilă fiind considerată nemotivată sub aceste aspecte.

Motivele urmează a fi analizate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât se invocă încălcarea normelor de drept procesual precum şi art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod faţă de criticile ce vizează nemotivarea hotărârii recurate.

Criticile sunt nefondate.

Prealabil, se constată că solicitarea de amânare pentru lipsa de apărare, formulată la data de 28 martie 2023 pentru termenul de judecată din data de 31 martie 2023, a fost motivată de împrejurarea că recurenţii doreau să îşi angajeze un avocat ales, întrucât reprezentantul convenţional anterior a avut mandat doar pentru reprezentarea părţilor în faţa Înaltei Curţi. .

Prin încheierea de şedinţă din data de 31 martie 2023 instanţa de apel a respins cererea de amânare formulată de recurenţi pentru lipsă de apărare motivat de faptul că nu au fost oferite motive temeinice care să justifice amânarea judecăţii.

Potrivit art. 222 din C. proc. civ.: "(1) Amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei. (2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise."

În viziunea legiuitorului, amânarea judecăţii cauzei în temeiul art. 222 C. proc. civ. nu este reglementată ca o obligaţie, ci ca o posibilitate acordată judecătorului cauzei, în corelaţie cu dreptul absolut al acestuia de a analiza temeinicia motivelor invocate, eventuala culpă a părţii în solicitarea amânării, precum şi caracterul excepţional al amânării. Dreptul de apreciere al judecătorului cauzei nu încalcă dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituţie şi de art. 13 din C. proc. civ. ci, dimpotrivă, asigură respectarea dreptului la un proces echitabil, derulat într-un termen optim şi previzibil, consacrat de art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşadar, la momentul respingerii cererii de amânare, instanţa de apel şi-a exercitat prerogativa legală de apreciere, oferind, totodată, recurenţilor posibilitatea de a depune concluzii scrise la dosarul cauzei, în condiţiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, nu există în cuprinsul cererii de amânare o referire la motivul pentru care părţile au fost în imposibilitatea angajării unui apărător în contextul în care, după cum recurenţii menţionează în cererea de recurs, au avut la dispoziţie un termen de peste 30 de zile pentru angajarea unui avocat.

Astfel, situaţia invocată de părţi pentru a obţine amânarea judecăţii nu a constituit un motiv temeinic, în sensul legii, de natură să justifice admiterea cererii, fiind necesar a se indica, în concret, motivul pentru care aceştia au fost în imposibilitatea de angaja un avocat în termenul acordat de instanţa de judecată.

Se cuvine a menţiona faptul că art. 6 alin. (1) C. proc. civ. obligă instanţa să ia toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii, în vreme ce art. 10 alin. (1) incumbă părţilor, obligaţia corelativă, de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Prin urmare, respingerea cererii de amânare a judecăţii cauzei a fost dispusă în condiţii de legalitate, fiind motivată, instanţa de apel manifestând diligenţa necesară pentru respectarea dreptului la apărare a recurenţilor, prin amânarea pronunţării şi oferirea posibilităţii părţilor de a depune concluzii scrise.

Nu poate fi primită nici critica recurenţilor privind nemotivarea soluţiei de respingere a cererii de amânare a cauzei prin decizia recurată întrucât instanţa de apel s-a pronunţat asupra acesteia prin încheierea din 31 martie 2023, motiv pentru care aceasta nu avea obligaţia de a relua motivarea în cuprinsul hotărârii, considerentele fiind deja expuse în actul procedural anterior.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu era obligată să reia în cuprinsul hotărârii tot ceea ce s-a discutat în cadrul dosarului pentru ca aceasta să fie cenzurată în căile de atac întrucât încheierea de şedinţă este un act procedural distinct, motivat conform art. 233 şi următoarele C. proc. civ. instanţa nefiind obligată să reia în hotărârea finală motivarea cererilor deja soluţionate prin încheieri anterioare.

Prin urmare, instanţa de apel a respectat cadrul legal, iar lipsa reluării motivării în hotărârea atacată nu constituie o cauză de casare a acesteia din urmă.

De asemenea, critica recurenţilor privind nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii de repunere pe rol formulată după închiderea dezbaterilor nu este întemeiată. Cu privire la momentul procedural al închiderii dezbaterilor în fond, art. 394 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă" - text legal ce răspunde cerinţelor principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Potrivit art. 429 C. proc. civ. după pronunţarea hotărârii instanţa se dezinvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale, motiv pentru care manifestarea de voinţă a recurenţilor, exprimată prin cererea privind repunerea cauzei pe rol, nu putea fi luată în considerare de instanţă, fiind o cerere depusă după închiderea dezbaterilor, în termenul de amânare a pronunţării.

Respectarea principiilor care guvernează procesul civil, de către judecătorii apelului, nu impunea repunerea cauzei pe rol, pentru a se discuta cererea de acordare a unui nou termen de judecată, aşa cum pretind recurenţii în contextul în care, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 31 martie 2023, instanţa de apel a soluţionat-o în şedinţă publică.

În plus, trebuie remarcat că instanţa are un drept de apreciere asupra repunerii cauzei pe rol în aceste condiţii, aceasta fiind o simplă facultate acordată de lege, iar nu o obligaţie.

Astfel, dispoziţiile art. 400 C. proc. civ., arată că "dacă, în timpul deliberării, instanţa găseşte că sunt necesare probe sau lămuriri noi va dispune repunerea de rol a cauzei, cu citarea părţilor". Aşadar, măsura procedurală de a repune cauza pe rol, după momentul rămânerii în pronunţare, aparţine exclusiv instanţei de judecată, nefiind reglementat dreptul părţilor de a solicita o asemenea măsură.

În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor referitoare la încălcarea principiului egalităţii de arme, motivat de faptul că aceştia au avut un termen scurt, de trei săptămâni, pentru formularea concluziilor scrise în timp ce instanţa de apel a avut un termen mai lung de motivare a deciziei recurate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora având în vedere faptul că principiul în cauză se referă la egalitatea de arme a părţilor din proces, efectele acestuia neputând fi extinse la alte situaţii, cu atât mai puţin la cea reclamată de recurenţi, rolul instanţei de judecată fiind acela de a asigura respectarea acestui principiu, garantând că fiecare parte îşi poate apăra interesele în mod eficient şi echitabil.

Pentru considerentele expuse, nu se poate reţine nici încălcarea de către instanţa de apel a Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului din 26 ianuarie 2016 în Cauza Muncaciu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 826/19.10.2016 în ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor, a dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Prin urmare, prin hotărârea pronunţată instanţa nu a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi nici pe cele referitoare la motivarea corespunzătoare a deciziei civile recurate.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, nerespectarea de către instanţa de apel a deciziei civile nr. 1887 din 13 octombrie 2022 prin care Înalta Curte a casat decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual.

În acest sens au arătat că în rejudecare, instanţa de apel era obligată să verifice îndeplinirea condiţiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, însă prin decizia recurată a fost analizată doar îndeplinirea primei condiţii referitoare la dobândirea dreptului de proprietate, respectiv existenţa unui just titlu în posesia pârâţilor, fără a răspunde obiectivelor indicate de instanţa de recurs.

Critica urmează a fi analizată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât se invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept procesual, fiind însă nefondată.

Se constată că prin decizia nr. 1887 din 13 octombrie 2022, Înalta Curte a casat decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual având în vedere faptul că recurenţii au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1842 C. civ. de la 1864, în acest sens recurenţii susţinând că au invocat prescripţia achizitivă de 20 de ani, atât oral, cât şi în scris, prin concluziile scrise depuse la ultimul termen de judecată de la fond iar instanţa de apel a apreciat corectă conduita primei instanţe care nu a verificat incidenţa, în cauza pendinte, a îndeplinirii cerinţelor privind uzucapiunea de scurtă durată.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că solicitarea recurenţilor, reiterată prin motivele de apel, putea fi calificată de instanţa de judecată ca o apărare de fond care, în ipoteza în care ar fi fost găsită întemeiată, ar fi condus la paralizarea acţiunii principale, cu consecinţa respingerii acesteia, motiv pentru care a dispus casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, prin decizia de casare s-a dispus verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios prin uzucapiunea de 10-20 de ani, invocată pe cale de excepţie de recurenţii-pârâţi, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel prin hotărârea ce face obiectul prezentului recurs.

În această situaţie, apare ca nefondată critica recurenţilor potrivit căreia instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze şi îndeplinirea altor condiţii privind uzucapiunea, în contextul în care aceasta a judecat apelul în limitele casării cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. ce reglementează judecata în fond după casare.

Trebuie menţionat şi faptul că instanţa de apel a reţinut în hotărârea recurată faptul că în speţă nu sunt incidente nici dispoziţiile ce reglementează uzucapiunea de 30 de ani, având în vedere că termenul prevăzut de lege nu s-a împlinit, aspect necontestat de recurenţi prin cererea de recurs.

În baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a avut în vedere la pronunţarea hotărârii doar ipoteza de principiu prevăzută de art. 1857 C. civ. potrivit căreia detenţia nu poate fi transformată în posesie prin simpla voinţă a detentorului şi nu a analizat ipoteza potrivit căreia detenţia precară poate fi transformată în posesie utilă în condiţiile art. 1858 pct. (2) C. civ.

Critica, ce urmează a fi analizată prin raportare la motivul de casare indicat de recurenţi, este nefondată.

Raportat la probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut faptul că apelanţii-pârâţi au dobândit în proprietate numai suprafaţa de teren situată sub construcţie, iar restul suprafeţei au deţinut-o cu titlu precar (inclusiv suprafaţa în litigiu de 63 mp), pentru care au achitat chirie. Analiza suprafeţelor enunţate constituie o probă certă ce exclude interpretarea conform căreia cei 63 mp disputaţi sunt incluşi în cei cumpăraţi prin contractul de vânzare-cumpărare, această suprafaţă fiind deţinută de către pârâţi cu titlu precar, conform fişelor de calcul pentru stabilirea chiriei lunare a curţii.

Prin urmare, situaţia de fapt astfel reţinută - situaţie care nu poate forma obiect de reevaluare în recurs pentru că această cale de atac este rezervată controlului de nelegalitate pentru motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. relevă calitatea de detentori precari a recurenţilor-pârâţi, astfel încât atrage incidenţa prevederilor art. 1853 C. civ. conform cărora "Actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său", coroborate cu cele ale art. 1855 C. civ., conform cărora "Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie".

Contrar criticile recurenţilor, potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi analizat şi celelalte condiţii ale uzucapiunii de scurtă durată, se constată că, în mod corect instanţa de apel a reţinut, în contextul în care apelanţii-pârâţi nu au probat existenţa unui just titlu pentru terenul de 63 mp pretins, că analiza celorlalte condiţii nu mai este necesară pentru soluţionarea cauzei. Întrucât condiţiile prevăzute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii de scurtă durată sunt cumulative, îndeplinirea celorlalte condiţii este irelevantă, neputând conduce la o soluţie diferită de cea reţinut în cauză.

Înalta Curte reţine că recurenţii au invocat omisso medio, pentru prima oară în recurs, incidenţa prevederilor art. 1858 pct. (2) C. civ. privind intervertirea precarităţii în posesie utilă, prin concluziile scrise depuse în primă instanţă şi ulterior în memoriul de apel, invocând calitatea de proprietari ai imobilului prin contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 31.10.1996, respectiv posesia de bună-credinţă de la data cumpărării imobilului pe o durată de 26 de ani. De asemenea, nici prin recursul formulat în primul ciclu procesual, recurenţii nu au făcut vorbire de intervertirea detenţiei precare în posesie utilă.

Pe cale de consecinţă, criticile părţilor nu pot fi deduse judecăţii omisso medio pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea în faza recursului a altor motive faţă de cele invocate în faţa instanţei de apel ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi implicit, la încălcarea principiului non omisso medio, contravenind, astfel, dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Faţă de aceste considerente, nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor potrivit cărora decizia recurată ar fi insuficient motivată, întrucât deşi acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica privind intervertirea detenţiei precare în posesie utilă nu fost invocată de recurenţi în faţa instanţelor de fond, nefiind investite să analizeze incidenţa acesteia în cauză.

Nu pot fi analizate susţinerile critice conform cărora probele administrate ar releva intervertirea detenţiei precare, respectiv a faptului că pârâţii s-au comportat şi au fost cunoscuţi ca proprietari ai imobilului în ultimii 28 de ani, a actelor de rezistenţă, întrucât astfel cum s-a menţionat anterior, asemenea demers de reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt este incompatibil cu judecata în recurs. Pentru acelaşi motive, nu pot fi primite susţinerile referitoare la incidenţa dispoziţiile art. 559 C. civ. în contextul în care recurenţii fac trimitere la schiţa imobilului potrivit căreia amprenta supraterană a case se întinde sub terenul restituit în natură, aspecte ce ţin de situaţia de fapt stabilită în cauză şi a probelor administrate, ce nu mai pot fi reevaluate de către instanţa de recurs.

Printr-o ultimă critică, recurenţii invocă incidenţa sentinţei civile nr. 2158/2002 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 66A din 10.02.2005 pronunţată în dosarul numărul x/2003 de către Tribunalul Bucureşti, prin care s-a respins acţiunea în revendicare a imobilului din str. x de către F. precum şi afirmaţia acestuia din urmă potrivit căreia nu a vândut niciodată cei 60 mp aflaţi în litigiu, ce rezultă din adresa din data de 11.11.2009 în dosarul nr. x/2009.

Criticile vizează autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare, motiv pentru care pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., fiind însă nefondate.

În privinţa susţinerii apelanţilor-pârâţi în sensul că în litigiul anterior a fost respinsă acţiunea în revendicare a imobilului situat în str. x formulată de către F., care include şi pivniţa care se întinde asupra terenului de 63 mp în litigiu, în primul ciclu procesual instanţa de apel a reţinut că acest aspect nu prezintă relevanţă din perspectiva modalităţii de soluţionare a prezenţei cauze întrucât dosarul nr. x/2003 a vizat imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/31.10.1996 şi al actelor adiţionale, care nu include şi suprafaţa de 63 mp teren, considerente ce nu au fost contestate de recurenţi prin recursul exercitat în primul ciclu procesual şi nu au făcut obiectul rejudecării apelului, motiv pentru care nu pot fi analizate, omisso medio, în prezenta cale de atac.

Referitor la afirmaţia numitului F. în dosarul nr. x/2009 indicat de recurenţi dar şi cu privire la respingerea acţiunii în revendicare mai sus menţionate, nu se poate constata incidenţa autorităţii de lucru judecat în contextul în care, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, recurenţii au mai invocat excepţia prescripţiei achizitive de scurtă durată (invocată şi în prezentul litigiu) şi la momentul judecării cauzei nr. 7179/302/2009, iar prin sentinţa civilă nr. 5118/09.07.2010, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a reţinut că "Sub aspectul apărării intervenienţilor, în sensul că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului liber de 120 mp, inclusiv cel cu destinaţie de grădină, prin uzucapiunea scurtă de 20 de ani, instanţa o va înlătura, întrucât perioada octombrie 1979 (data intrării în stăpânire) - octombrie 1996 (data încheierii contractului de vânzare cumpărare) nu poate fi luată în calcul, atât timp cât stăpânirea nu s-a făcut cu titlu de proprietar, ci de chiriaş.’’

Or, instanţa de apel a dezlegat această chestiune şi în primul ciclu procesual, în sensul că a reţinut "Contrar celor susţinute de apelanţii-pârâţi, în dosarul nr. x/2009 în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 5118/09.07.2010 a cărei putere de lucru judecat a fost reţinută de tribunal aceştia au figurat ca intervenienţi accesorii în favoarea pârâtului Municipiul Bucureşti, instanţa respingând cererea de intervenţie ca neîntemeiată. Prin urmare, modalitatea în care a fost dezlegată de către instanţă chestiunea referitoare la apartenenţa suprafeţei de teren de 63 mp nu mai poate fi contrazisă, impunându-se în cadrul prezentei acţiuni în revendicare.", considerente, care de asemenea nu au fost contestate de către recurenţi.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în mod corect, a dat eficienţă autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în litigiile anterioare ale recurenţilor, faţă de care nu poate prevala declaraţia numitului F. din dosarul nr. x/2009 în sensul indicat de către recurenţi.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a hotărât cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, neputându-se reţine, prin raportare la prevederile art. 488 C. proc. civ., caracterul întemeiat al criticilor formulate de recurenţi, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 586 din 21 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2025.