Statute of limitations for statutory construction quotas and late-payment penalties under Law 50/1991 and Law 10/1995

Şedinţa publică din data de 13 mai 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2016, la data de 23 decembrie 2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii -ISC Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat acesta din urmă la plata sumei totale de 3.572.028,06 RON, reprezentând cote legale şi penalităţi de întârziere, pentru cele 5 obiective de investiţii realizate pe raza judeţului Teleorman, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 282 din 14 iunie 2018, Tribunalul Teleorman a respins excepţia prescripţiei invocată de pârât, a admis acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman şi a obligat pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman prin Preşedinte să achite reclamantului suma de 3.572.028,06 RON.

I.3. Decizia pronunţată în apel, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 883 din 28 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Judeţul Teleorman prin Consiliul Judeţean Teleorman, împotriva sentinţei civile nr. 282 din 14 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Teleorman, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC Bucureşti, şi cererea apelantului privind acordarea de cheltuieli de judecată în apel, ca nefondate.

I.4. Decizia pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 790 din 07 aprilie 2022, Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman împotriva deciziei nr. 883 din 28 mai 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare.

I.5. Decizia pronunţată, în apel, în rejudecare:

Prin decizia civilă nr. 344A din 27 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-pârât Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman, împotriva sentinţei civile nr. 282/14.06.2018, pronunţate de Tribunalul Teleorman.

A schimbat în parte sentinţa apelată şi, în consecinţă:

A admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A admis în parte cererea de chemare în judecată.

A obligat pe pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman, să plătească reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcţii Bucureşti suma de 1.757.631,88 RON.

A respins în rest acţiunea ca prescrisă.

A obligat pe intimat la plata către apelant a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 344A din 27 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia III- civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recursuri reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC Bucureşti şi pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman.

II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 14 mai 2024 şi repartizat aleatoriu completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluţia din data de 15 mai 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin aceeaşi rezoluţie s-a reţinut că ambii recurenţi sunt scutiţi de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

II.2. Motivele de recurs

II.2.1. Recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC Bucureşti

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu reţinerea cauzei spre rejudecare cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 1.814.396,18 RON reprezentând contravaloare cota de 0,1%, cota de 0,7% % şi penalităţi de întârziere aferente celor două cote, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

În motivare, recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva interpretării greşite a prevederilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată cu modificările şi completările ulterioare şi a dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare (forma în vigoare la data recepţiei la terminarea lucrărilor), a dispoziţiilor art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii (aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009 publicat în M.Of. nr. 797/23.11.2009), a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal în vigoare la momentul recepţiei la terminarea lucrărilor.

Arată recurentul că instanţa a aplicat doar parţial dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995, fără să ia în considerare şi celelalte dispoziţii legale care stabilesc obligativitatea regularizării sumelor datorate cu titlu de cote, regularizare care se face odată cu recepţia la terminarea lucrărilor de construcţii, considerând în mod eronat că pentru cota de 0,1% şi pentru cota de 0,7% există două termene de prescripţie, respectiv data anunţului de începere a lucrărilor şi data procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi, în această ipoteză, apreciază că sumele datorate la data anunţului ar fi prescrise prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin art. 76 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/19911, legiuitorul a stabilit un ultim termen de plată în sarcina investitorilor care se face odată cu recepţia la terminarea lucrărilor.

Mai susţine că art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 trebuia coroborat cu dispoziţiile art. 70 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii (aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009 publicat în M.Of. nr. 797/23.11.2009), care reglementează obligaţia de plată şi regularizare a cotei de 0,7% prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995, şi cu art. 76 alin. (2) lit. a) din aceleaşi Norme metodologice, din care rezultă că prin regularizare se înţelege obligaţia de plată a diferenţelor rezultate prin raportul valoare autorizată-valoare finală, precum si obligaţia de plată a diferenţelor de cote rămase ca urmare a plăţilor parţiale efectuate pe perioada execuţiei lucrărilor, sau obligaţia de plată a cotelor neachitate la începerea lucrărilor (pentru cota de 0,1%) sau pe parcursul execuţiei lucrărilor.

În sens contrar reţinerilor instanţei de apel, se poate constata că în 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţii, odată cu efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor pentru lucrările executate în baza autorizaţiilor de construire, recepţionate, intimatul-pârât Consiliul Judeţean Teleorman, în calitate de investitor, conform art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995 raportat la art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 coroborat cu art. 70 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, avea obligaţia de a regulariza atât cota de 0,1% şi cota de 0,7% datorată către ISC în sensul achitării diferenţei rezultată ca urmare a plăţii parţiale din contravalorea cotei de 0.7% calculată la valoarea finală declarată de investitor, dar şi de a achita sumele neachitate până la recepţia la terminarea lucrărilor.

Doar la finalul lucrărilor de construcţii se cunoaşte valoarea reală, finală a lucrărilor, iar cota de 0,1% aplicată la această valoare este cota în fapt datorată ISC.

Prin urmare data procesului-verbal de recepţie este data la care se cunoaşte întinderea prestaţiei datorată de către Judeţul Teleorman prin Consiliul Judeţean Teleorman cu titlu de cotă, aceasta este data naşterii obligaţiei fiscale, dată în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie.

În ceea ce priveşte cota de 0,7%, instanţa de apel a considerat că sunt mai multe termene de prescripţie, recurentul susţinând că şi cu privire la aceasta se aplică acelaşi raţionament ca cel expus pentru cota de 0,1%.

Conchizând, se solicită instanţei de recurs să aibă în vedere atât cererea introductivă cu documentele existente la dosarul cauzei, cât şi momentul la care lucrările în cauze au fost recepţionate, adică data la care s-a încheiat procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor pentru fiecare obiectiv.

II.2.2. Recursul declarat de pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman

Prin recursul formulat, recurentul-pârât solicită admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii apelului, în sensul obligării acestuia doar la plata sumei neprescrise, reprezentând doar cota de 0,1% conform Legii nr. 50/1991 şi cota de 0.7% conform Legii nr. 10/1995, fără penalităţi.

Prevalându-se de motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel, în mod eronat, a interpretat raportul juridic dedus judecăţii, având drept consecinţă aplicarea greşită a legii.

Susţine că, prin cererea de apel, a formulat critici cu privire la fundamentarea soluţiei de către instanţa de fond, în sensul că nu a luată în calcul corespondenţa purtată de către părţile litigante.

Astfel, prin adresa nr. x/15.09.2010, Consiliul Judeţean Teleorman a solicitat un punct de vedere Inspectoratului de Stat în Construcţii cu privire la plata sumelor aferente cotelor ce trebuie plătite pentru investiţiile derulate de autoritatea publică judeţeană.

Prin adresa nr. x/21.09.2010, Inspectoratul de Stat în Construcţii a precizat că, potrivit prevederilor art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, cu modificările şi completările ulterioare, "proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local sunt scutite de plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările si completările ulterioare,,. Prin aceeaşi adresă se precizează că "obligaţia investitorilor de a vira cele două cote se face în funcţie de sursa de finanţare a proiectelor".

Consiliul Judeţean Teleorman a revenit cu adresa nr. x/05.10.2010 către I.S.C., prin care solicita să se precizeze dacă obligaţia investitorilor de a vira cele două cote, se face în funcţie de sursa de finanţare a proiectelor privind dezvoltarea drumurilor şi în ce măsură această obligaţie subzistă sau nu, pentru proiectele finanţate din fonduri externe, respectiv pentru cele finanţate de la bugetul propriu;

Prin adresa nr. x/25.10.2010, I.S.C. le-ar fi recomandat să solicite un punct de vedere la Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, deoarece acesta este organul de reglementare în domeniu şi, totodată, iniţiatorul actului normativ menţionat.

Prin adresa nr. x/29.10.2010 Consiliul Judeţean Teleorman a solicitat Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii un punct de vedere cu privire la plata cotelor de 0,1%, respectiv 0,7% din valoarea lucrărilor autorizate către I.S.C.

Prin adresa nr. x/12.11.2010 Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. a făcut cunoscut că, în conformitate cu Legea nr. 184/2008, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 198/2004, privind unele măsuri prealabile de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale, "proiectele cuprinse în programul autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes judeţean sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 şi în Legea nr. 50/1991".

În considerarea celor de mai sus, susţine recurentul că în prezenta cauză nu ar putea fi reţinută vreo culpă în sarcina acestuia, anume sustragerea de la plata eventualelor sume, ci din contră, ar trebui să se reţină buna-credinţă în relaţia cu reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii, ceea ce ar trebui să aibă ca şi consecinţă diminuarea sumei de plată cu suma reprezentând penalităţi.

Plata sumelor datorate de către pârât a apărut la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. De la corespondenţa purtată în 2010, prin care s-a arătat că nu datorează respectivele sume şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a ridicat pretenţii cu privire la aceste sume.

Instanţa de apel a sancţionat rămânerea în pasivitate a reclamantului, prin admiterea în parte a excepţiei privind prescripţia a jumătate din suma solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, se consideră de către recurent că, tot în sensul sancţionării pasivităţii reclamantului, şi a stabilirii unei anume situaţii de fapt (pârâtul nu datorează plata sumelor reprezentând cota de 0,1% şi cota de 0,7%) este necesar a se face aplicarea principiului bunei-credinţe, în conformitate cu prevederile art. 14 din C. civ., cu consecinţa scăderii penalităţilor din suma datorată.

II.2. Întâmpinarea

La data de 07 iunie 2024, prin poştă, în termen legal, recurentul-pârât Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman a depus întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi nefondat, întrucât în cauză nu se poate reţine incidenţa vreuneia dintre ipotezele prevăzute prin motivul de casare reglementat prin pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Arată că, prin decizia nr. 790 din 07.04.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat întocmai cu privire la aplicarea prevederilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995, stabilind în mod clar modul de calcul al termenelor de prescripţie pentru pentru fiecare cotă-n parte.

Or, această decizie de trimitere este obligatorie pentru instanţa care judecă fondul asupra problemelor de drept dezlegate, în conformitate cu dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

II.3. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 februarie 2025, completul de filtru a fost admis în principiu recursul formulat şi a fost fixat primul termen de judecată la data de 13 mai 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării pe fond a acestora.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul a învestit prima instanţă cu o cerere prin care solicită obligarea pârâtului Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman, la plata sumei totale de 3.572.028,06 RON, reprezentând cota de 0,1% şi cota de 0,7%, aferente celor 5 obiective de investiţii realizate pe raza judeţului Teleorman, cu penalităţi de întârziere.

Prima instanţa a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata sumei solicitate în cuantum de 3.572.028,06 RON, soluţie ce a fost menţinută de instanţa de apel.

În urma admiterii recursului formulat de pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman, în rejudecarea apelului Curtea de apel Bucureşti a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata sumei de 1.757.631,88 RON, respingând în rest acţiunea ca fiind prescrisă.

III.1. În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC Bucureşti, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare parţială a dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi ale art. 40 din Legea nr. 10/1995 întrucât pentru ambele cote de 0,1% şi 0,7 % legiuitorul a stabilit un ultim termen de plată în sarcina investitorilor care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor.

În opinia recurentului, cota de 0,1% din valoarea autorizată este o facilitate de plată instituită în favoarea investitorilor care se achită o dată cu începerea lucrărilor, însă doar la finalul lucrărilor de construcţii se cunoaşte valoarea reală. Prin urmare având în vedere că pârâtul nu a achitat nicio sumă de la începerea lucrărilor, cota de 0,1 % trebuia să se aplice la suma stabilită în procesul-verbal de terminare a lucrărilor de construcţii, de la data încheierii acestuia din urmă începând să curgă termenul de prescripţie al contravalorii cotei de 0,1 %.

Criticile, ce privesc greşita aplicare a normelor de drept material urmează a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestui motiv de recurs având în vedere că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de rejudecare este ţinută de dezlegările de drept statuate de instanţa de recurs care, în prezenta cauză, a reţinut că dispoziţiile art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare pentru perioada supusă judecăţii de faţă, stabilesc momente diferite de plată pentru sume diferite şi, de asemenea, penalităţi pentru întârzierea la plată a sumelor datorate, calculate în mod distinct.

Prin urmare, Înalta Curte a reţinut cu autoritate de lucru judecat, în ceea ce priveşte cota de 0,1%, că aceasta se percepe, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, iar aceeaşi cotă procentuală se aplică, distinct, diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face odată cu recepţia, la terminarea lucrărilor.

Aşadar, atât timp cât instanţa de casare a dezlegat modul de calcul al termenului de prescripţie, stabilind în mod expres două termene distincte de calcul, nu pot fi primite susţinerile contrare ale recurentului potrivit cărora termenul de prescripţie pentru sumele reprezentând contravaloarea cotei de 0,1% s-ar calcula doar de la momentul încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, în lipsa achitării unor sume anterioare de către beneficiar.

În speţă, instanţa de apel a avut în vedere aceste două momente stabilite prin decizia de casare, stabilind termenul de prescripţie pentru fiecare cotă în parte şi pentru fiecare obiectiv de investiţii ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a procedat în mod corect la calcularea, pentru fiecare dintre cele cinci obiective, a termenului de prescripţiei aferent cotei de 0,1% pentru sumele datorate de la data transmiterii către recurent a ordinului de începere a lucrărilor, respectiv de la data încheierii proceselor-verbale de recepţie pentru cota de 0,1% datorată pentru diferenţa rezultată din actualizarea valorilor lucrărilor autorizate.

Pentru a justifica faptul că nu ar fi intervenit prescripţia pentru sumele echivalente cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate datorate o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, recurentul a invocat faptul că, deşi obligaţia de plată a cotei de 0,1% s-ar naşte odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, atâta timp cât suma nu ar fi fost achitată, obligaţia de plată ar subzista pe tot parcursul executării lucrărilor şi întreaga sumă ar deveni scadentă la data recepţiei la terminarea lucrărilor, ca moment al finalizării lucrărilor de construcţii şi stabilirii valorii finale.

Această susţinere de fapt a recurentului nu poate fi justificată prin prisma prevederilor legale invocate, art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991 stabilind momente diferite de plată pentru sume diferite, şi de asemenea penalităţi pentru întârzierea la plată a sumelor datorate după cum s-a stabilit anterior prin decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual.

Nici dispoziţiile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal invocate de către recurent nu confirmă susţinerile acestuia.

În primul rând, acest articol reglementează taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizaţiilor de construire şi a altor avize asemănătoare.

În al doilea rând, termenul de 15 zile, prevăzut la lit. b), se referă la orice sumă suplimentară datorată de către persoana care a primit autorizaţia, iar nu la taxa iniţială datorată pe baza valorii lucrărilor de construcţie declarate de persoana care solicită avizul, situaţie prevăzută expres în cadrul literei a) a alin. (14) al art. 267 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Prin urmare, susţinerile recurentei referitoare la modul de calcul al termenului de prescripţiei a cotei de 0,1% sunt nefondate.

Printr-o altă critică, referitor la cota de 0,7% din valoarea de execuţie a lucrărilor recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 considerând că sunt mai multe termene de prescripţie, întrucât în cauză sunt incidente prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, astfel încât cota de 0,7% se datorează după finalizarea lucrărilor de construcţii, odată cu recepţia finală a lucrărilor. În susţinerea acestui argument, a arătat recurentul că raţiunea legiuitorului a fost aceea ca suma aferentă acestei cote să fie regularizată la încheierea procesului-verbal la finalizarea lucrărilor având în vedere că aceasta se poate plăti de investitor şi la începerea lucrărilor şi reprezintă o valoarea estimativă cuprinsă în devizul general al lucrărilor.

Critica, ce poate fi încadrată în motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Prin decizia recurată, în ceea ce priveşte cota de 0,7%, instanţa de apel a reţinut statuările în drept obligatorii ale instanţei de recurs, respectiv faptul că "aceasta se achită în forma unor prestaţii periodice, datorate lunar de către investitori. Reiese că pentru fiecare dintre aceste prestaţii curge un termen de prescripţie distinct, împrejurare dedusă din interpretarea alin. (1) şi (2) al acestui text de lege. Sumele datorate se vor vira lunar, calculul acestora fiind făcut eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor de către investitor."

Prin urmare, sunt incidente dispoziţiile art. 2526 din C. civ., care normează că atunci "Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă".

În acest sens, instanţa de apel, cu respectarea limitelor impuse de decizia de casare, a procedat în mod corect la calcularea termenului de prescripţie a cotei de 0,7 % pentru fiecare obiectiv de investiţii în parte.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, reţinând argumentele expuse anterior precum şi considerentele deciziei de casare, nici în acest caz nu se poate considera că obligaţia de plată a cotei de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor, stabilită de art. 40 din Legea nr. 10/1995, se naşte la data terminării lucrărilor.

Dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 stabilesc obligaţia investitorilor de a calcula şi a vira lunar sau eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor, către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. suma echivalentă cu o cotă de 0,7 % din cheltuielile pentru executarea construcţiilor.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate supra, Înalta Curte decelează că pentru fiecare cheltuială executată, era necesar că investitorii să vireze lunar cota de 0,7% către Inspectoratul de Stat în Construcţii.

De asemenea, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009 invocate de recurent, nu conţin prevederi diferite de cele din art. 40 al Legii nr. 10/1995.

Dimpotrivă, art. 70 alin. (2) din Ordinul menţionat, forma în vigoare pentru perioada supusă judecăţii de faţă, reia în mod explicit conţinutul normei în discuţie, după cum urmează: "În conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, investitorii sau proprietarii au obligaţia de a vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - ISC o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din această lege. Calculul, modul de virare a sumelor, precum şi calculul penalizărilor corespunzător întârzierilor la plată a cotelor se face potrivit prevederilor Legii nr. 10/1995." (prevedere similară cu cea cuprinsă în art. 65 alin. (2) din normele de aplicare anterioare aprobate prin Ordinul 1430/2005).

De asemenea, dispoziţiile art. 76 din Ordinul nr. 839/2009, invocate de către recurent, nu se referă la cota de 0,70%, art. 76 alin. (2) lit. a) reglementând obligaţia solicitantului (investitorul/beneficiarul) de a regulariza taxele şi cotele legale în conformitate cu prevederile Codul fiscal, obligaţie ce nu se confundă şi nici nu înlătură obligaţia de plată a cotei de 0,70%, conform art. 40 din Legea nr. 10/1995, la care trimite în mod expres şi art. 70 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009.

În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, critica recurentului nefiind fondată şi urmând a fi respinsă ca atare.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C.

III.2. În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman, Înalta Curte reţine următoarele:

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în virtutea art. 14 C. civ. coroborat cu art. 501 alin. (4) C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă că în cauză ar trebui să se reţină buna-credinţă în relaţia cu reclamantul cu consecinţa diminuării sumei de plată prin scăderea penalităţilor din suma datorată.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că din corespondenţa purtată între părţi în anul 2010, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, a rezultat că acesta nu datorează sumele la plata căruia a fost obligat întrucât reclamantul nu a ridicat pretenţii cu privire la aceste sume.

În acest sens, după aplicarea prevederilor privind prescripţia, recurentul ar urma să fie obligat la plata sumelor aferente celor două cote de 0,1 % şi 0,7 %, fără penalităţile aferente.

Criticile urmează a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind însă nefondate.

Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991 (în forma în vigoare pentru perioada supusă judecăţii de faţă):

"(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 lit. b) şi a) lăcaşurilor de cult. (2) Virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcţii, judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. Disponibilităţile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor şi au aceeaşi destinaţie. (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor".

De asemenea, conform art. 40 din Legea nr. 10/1995 (în forma în vigoare la aceiaşi dată de referinţă menţionată):

"Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, cu excepţia proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate. Calculul şi virarea sumelor respective se fac eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor. (…) Întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. (1), se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată".

Prin urmare, ca urmare a stabilirii concrete prin lege a termenelor de la care se datorează cota de 0,1%, respectiv cota de 0,7% penalităţile de întârziere se datorează de drept de la data la care această cotă trebuia achitată.

De asemenea, prevederile art. 76 alin. (2) lit. a) din Ordinul 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Locuinţei pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, stabilesc că, după efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor, beneficiarul are obligaţia de a regulariza taxele şi cotele legale. Acest articol face referire generic la taxele şi cotele legale, ceea ce înseamnă că se referă la toate taxele şi cotele instituite de lege în sarcina beneficiarului, adică atât la cota de 0,1% reglementată de Legea nr. 50/1991, cât şi la cota de 0,7% reglementată de Legea nr. 10/1995. În vederea regularizării cotelor la terminarea lucrărilor, prevederile art. 76 alin. (2) lit. a) menţionate, instituie în sarcina beneficiarului obligaţia de a declara emitentului autorizaţiei de construire valoarea finală a lucrărilor, iar emitentul autorizaţiei de construire are obligaţia de a declara valoarea finală a investiţiei la Inspectoratul de Stat în Construcţii. În mod evident, declararea valorii finale a investiţiei la Inspectoratul de Stat în Construcţii se realizează pentru regularizarea cotelor datorate de investitor acestei instituţii.

Având în vedere aceste aspecte, întrucât legiuitorul a stabilit în sarcina investitorului/beneficiarului obligaţia de plată a cotelor, modalitatea de calcul şi a arătat în mod expres termenul în care trebuiau achitate aceste cote, obligaţia de plată a recurentului-pârât rezultă din lege şi nu este influenţată sau condiţionată de răspunsurile primite de la reclamant sau de la alte instituţii ale statului. Comunicările sau interpretările emise de autorităţi nu pot produce efecte juridice contrare legii şi nu pot constitui temei pentru exonerarea de la plata penalităţilor în sensul indicat de către recurent.

Întrucât obligaţia de plată izvorăşte din lege şi având în vedere şi principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, nemo censetur ignorare legem, recurentul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 14 C. civ. ce reglementează buna-credinţă în considerarea faptului că întreprins demersuri cu privire obligaţia de plată a taxelor aferentă obiectivelor de investiţii, a pentru a evita plata penalităţilor aferente debitelor principale.

Pasivitatea recurentului nu poate fi justificată de necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează taxele pe care recurentului trebuia să le achite, buna-credinţă neputând constitui un mijloc de derogare de la normele imperative care reglementează atât obligaţia de plată a cotelor cât şi penalităţilor de întârziere.

Pe cale de consecinţă nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât potrivit căreia ar trebui să fie exonerat de la plata penalităţilor aferente perioadei anterioare introducerii cererii de chemare în judecată în care i s-ar fi comunicat că este scutit de la plata taxelor prevăzute de Legea nr. 10/1991, respectiv Legea nr. 50/1991.

De asemenea, se cuvine a menţiona şi faptul că aşa cum a reţinut şi instanţa de apel prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual, prin adresa nr. x/2010 recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii a comunicat pârâtului, în mod expres, faptul că prevederile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 exceptează de la plata taxelor doar dezvoltarea noilor drumuri de interes local, investiţii care trebuie analizate distinct de investiţiile care constituie operaţiuni de administrare a drumurilor publice şi private, acestea din urmă fiind cele derulate de către pârât.

De altfel, cu privire la dispoziţiile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004, Înalta Curte a reţinut prin decizia de casare pronunţată în prezenta cauză faptul că se referă strict la operaţiunea de dezvoltare de drumuri, deci de construire de drumuri noi, care este diferită de cea vizând reabilitarea de drumuri (de reparare ori de recondiţionare a unor drumuri deja existente), care, deşi este inclusă în noţiunea de lucrări de construcţie de drumuri, nu este scutită de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 şi în Legea nr. 50/1991.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului potrivit cărora instanţa de apel nu a luat în considerare corespondenţa purtată între părţile litigante în considerarea prevederilor art. 501 alin. (4) C. proc. civ. care reglementează posibilitatea ca în rejudecare să fie orice probe prevăzute de lege, întrucât deşi subsumate motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acestea nu constituie critici de nelegalitate.

Aceste chestiuni nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situaţiei de fapt pe baza analizării probatoriului este atributul exclusiv al instanţelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel, în primul ciclu procesual a procedat la analiza corespondenţei purtată între părţi anterior declanşării litigiului, respingând susţinerile recurentului-pârât referitoare la caracterul duplicitar al recurentului-reclamant faţă de răspunsului reclamantului din adresa nr. x/2010 menţionată anterior. În rejudecare, instanţa de apel a procedat la judecata apelului în limitele deciziei de casare, care nu au privit şi chestiunea referitoare la corespondenţa invocată de către recurentul-pârât, critica fiind astfel nefondată.

Din perspectiva tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. şi de pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman împotriva deciziei civile nr. 344A din 27 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2025.