Wild bear attack damages: conflict between special statutory cap and common law delictual liability for moral injury

Şedinţa publică din data de 8 mai 2025

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti - sectia a III-a civilă, sub dosarul nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 210.000 RON, cu titlu de daune morale.

În drept, au fost indicate prevederile art. 131 din Legea nr. 407/2006, art. 1.357 şi art. 1.375 din C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 614 din 14 mai 2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apelor şi Pădurilor şi, pe cale de consecinţă, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 2.550 RON, daune reglementate de art. 131 Legea nr. 407/2006, către reclamant, respingând în rest acţiunea.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 934A din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 614 din 14 mai 2024, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 934A din 2 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici:

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Hotărârea nu conţine motivele pentru care a fost respins apelul, având în vedere că recurentul-reclamant a indicat, ca temei al acordării daunelor morale cerute în prima instanţa, Decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunţată în recurs de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-si prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de proba ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinenţei acestora (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, cauza Albina c. România).

Instanţa de apel în mod greşit a susţinut că acţiunea ar fi fost întemeiată exclusiv pe Legea nr. 407/2006, deoarece din conţinutul cererii de chemare în judecată reiese în mod evident faptul că acţiunea este întemeiată şi pe dispoziţiile art. 1375 din C. civ., care reglementează răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, care trebuie corelate cu prevederile Legii nr. 407/2006, acestea fiind reglementări speciale în privinţa administrării şi gestionării faunei de interes cinegetic. Or, instanţa nu a procedat la analiza susţinerilor şi apărărilor invocate de părţi, ceea ce se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii, deşi au fost aduse critici concrete, argumente de fapt şi de drept de natură a demonstra temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, fiind ignorate cu desăvârşire toate celelalte argumente aduse în sprijinul acţiunii, fără o minimă motivare pentru care nu le-a luat în calcul.

Motivarea instanţei de apel nu poate fi considerată altfel decât superficială, echivalând cu lipsa motivării, nefiind, în mod obiectiv, de natură să formeze părţilor convingerea şi lămurirea cu privire la raţionamentul pentru care acţiunea a fost respinsă.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici:

În mod eronat instanţa de apel a respins apelul, reţinând că art. 131 din Legea 407/2006 constituie o reglementare expresă, derogatorie de la reglementările răspunderii civile delictuale de drept comun, menţinând sentinţa atacată, în sensul acordării daunelor morale în cuantum de 2.550 RON.

Instanţa de apel a încălcat, în primul rând art. 22 din Constituţie. Pe lângă acest aspect, din motivarea instanţei de apel nu rezultă faptul că Ministerul Mediului nu ar fi o persoană juridică şi nu s-ar putea acorda despăgubiri în baza art. 1375 din C. civ.

Conform prevederilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, prin administrator se înţelege autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice, iar potrivit literei p), prin gestionar se înţelege, persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare.

Cauza juridică din litigiul pendinte, înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul injust cauzat de animalul sălbatic, în condiţiile dispoziţiilor de drept comun - art. 1.375 şi art. 1.377 din C. civ., şi nu ale celor cu caracter special în materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în art. 13 din Legea nr. 407/2006, care vizează exclusiv prejudiciile cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice. Prin urmare, tribunalul a fost învestit, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre comportamentul animalului şi prejudiciu, precum şi a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului.

Au fost enunţate dispoziţiile art. 1.375, art. 1.376, art. 1.377 din C. civ.. Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, conform art. 19 alin. (2)1 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 are ca atribuţie evaluarea populaţiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2 (în cadrul căreia se regăseşte şi specia urs). De altfel, în calitate de autoritate publică centrală, care răspunde de protecţia mediului, are şi alte atribuţii de control şi supraveghere asupra animalele sălbatice, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, care să conducă la o buna administrare a fondului cinegetic astfel încât acesta are calitatea de paznic, în înţelesul dispoziţiilor art. 1.377 din C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului.

Pe de altă parte, B., cu privire la care se susţine că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietara urşilor sălbatici, iar în calitate de gestionar al fondului de vânătoare, care, conform art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006 reprezintă persoana juridică română, licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, nu poate fi ţinută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animale care nu sunt supuse vânări, având în vedere că ursul brun este specie protejată şi inclusiv prioritară la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea şi relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menţionează la art. 38 din actul normativ anterior invocat.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel în ceea ce priveşte paza juridică asupra animalelor din fondul cinegetic, raportat la art. 38 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2007, prin excepţie de la prevederile art. 33 alin. (1)-(4) şi ale art. 37 alin. (1), calitatea asociaţiei de gestionar al fondului cinegetic, care are obligaţia de a lua măsurile necesare cu privire la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice, nu suprimă îndatoririle şi responsabilităţile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcţie, supraveghere şi control, de esenţa noţiunii de "pază juridică" definită în art. 1.377 din C. civ.

Intenţia legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituţiilor publice centrale cu atribuţii în acest domeniu a fost concretizată prin adoptarea unei norme speciale prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea şi completarea legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 131. Altfel spus, paza juridică trebuie deosebită faţă de paza materială a lucrului. Aşa cum prevede art. 1.377 din C. civ., în esenţă, paza juridică este puterea de direcţie, supraveghere şi control pe care o persoană o exercită în drept sau în fapt, în mod independent. Prin pază materială înţelegem tot o putere de direcţie, supraveghere şi control pe care o persoană o exercită asupra unui lucru, sub autoritatea păzitorului juridic al acestuia şi in interesul său. Înseamnă astfel că păzitorul material al lucrului nu exercită respectiva putere în mod independent şi nici în propriul interes. Adeseori se întâmplă ca paza juridică şi paza materială să fie exercitate de una şi aceeaşi persoană, care este păzitorul juridic al lucrului. Sunt însă situaţii, frecvente, când paza materială se exercită de către o altă persoană decât păzitorul juridic al lucrului.

Răspunderea reglementată de art. 1.375 din C. civ. se angajează numai în sarcina păzitorului juridic al lucrului, păzitorul material nerăspunzând pe acest temei legal, ci eventual numai pentru fapta proprie. Aşadar, obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de animal în baza art. 1.375 din C. civ. revine numai păzitorului său juridic, în speţă, Ministerul Mediului, fiind îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii sale.

Referitor la prejudiciul moral invocat, care în mod incontestabil s-a produs, se impune dimensionarea acestuia. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică - mai ales în zone vizibile cum este zona feţei - aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 din C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia Europeană, dar şi de valori aparate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 din C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile pe o pază echilibrată corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de curtea de apel.

În esenţă, au fost învederate următoarele apărări:

Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate, deoarece instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată atât în fapt, cât şi în drept. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, conform cărora acesta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată şi pe prevederile art. 1.375 din C. civ., care ar fi trebuit corelate cu prevederile Legii nr. 407/2006, instanţa de apel a menţionat şi argumentat în mod clar şi fără echivoc incidenţa prevederilor art. 131 din Legea nr. 407/2006 în prezenta cauză.

Recurentul-reclamant şi-a contrazis propriile afirmaţii, prin care menţionează faptul că şi-a întemeiat acţiunea şi pe dispoziţiile art. 1.375 din C. civ. care trebuie corelate cu prevederile Legii nr. 407/2006 care conţin reglementări speciale.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile expuse prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât sunt incidente prevederile art. 131 din Legea nr. 407/2006, acestea fiind interpretate şi aplicate corect de către instanţele de fond. În mod justificat, instanţa a ţinut cont de faptul că reclamantul nu era salariat la momentul producerii incidentului, leziunile suferite au avut o gravitate medie, nu i-au pus în pericol viaţă, necesitând 14 zile de îngrijiri medicale. Prin urmare, acestuia i se cuvin despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 407/2006, prin raportare la salariul minim brut pe ţară din anul 2022 şi la perioada de inactivitate, rezultând suma de 2.550 RON, soluţia fiind reţinută în mod legal de instanţa de apel.

Solicitarea de majorare a cuantumului despăgubirilor pretinse cu titlu de daune morale ţine de fondul cauzei şi nu vizează legalitatea deciziei instanţei de apel.

Decizia instanţei de apel este în acord cu practica judiciară în materia despăgubirilor acordate victimelor atacurilor exemplarelor de interes cinegetic, care s-a conturat tocmai în sensul aplicării dispoziţiilor Legii nr. 407/2006.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva primului motiv de casare dintre cele enunţate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În adoptarea acestui text normativ, legiuitorul a avut în vedere atât interesul unei bune administrări a justiţiei, cât şi posibilitatea instanţelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv şi eficient asupra modului de desfăşurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.

Respectarea acestei dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situaţia în care instanţa procedează la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa. Deşi obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (decizia de inadmisibilitate Jahnke şi Lenoble c. Franţei), în hotărârea pronunţată în cauza Albert c. României, Curtea Europeană a subliniat că noţiunea de proces echitabil impune ca jurisdicţiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esenţiale care au fost invocate.

Aşadar, ca instanţă de prim control judiciar, potrivit art. 479 C. proc. civ., instanţa de apel era ţinută a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor şi apărărilor formulate în ceea ce priveşte şi forma de răspundere civilă delictuală reglementată de art. 1.375 C. civ.

Înalta Curte reţine că prin acţiunea formulată de reclamantul A. s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor pentru prejudiciul nepatrimonial generat de vătămarea suferită ca urmare a atacului unui urs, fiind invocate prevederile art. 131 din Legea nr. 407/2006, art. 1.357 şi art. 1.375 din C. civ.

Ambele instanţe de fond au reţinut că reclamantul a solicitat atragerea răspunderii exclusive a ministerului - atât a celei speciale în temeiul art. 131 al Legii nr. 407/2006, cât şi a celei şi generale în baza art. 1375 C. civ. - apreciind că aceasta nu poate fi înlăturată de răspunderea specială şi limitativ reglementată de Legea nr. 407/2006. Reclamantul indicat drept temei al atragerii răspunderii pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor inclusiv art. 6 alin. 1V pct. 88 din H.G. nr. 43/2020 referitor la atribuţiile sale de prevăzute de lege în vederea asigurării respectării regimului (...) şi în fondul cinegetic, potrivit Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, cu modificările şi completările ulterioare, susţinând că ministerul are controlul şi supravegherea asupra animalelor sălbatice, fiind administrator al fondului cinegetic.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2550 RON daune reglementate de art. 131 Legea nr. 407/2006, respingând pentru rest acţiunea. Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul a concluzionat că, în temeiul atribuţiilor invocate în sarcina pârâtului Ministerul Mediului, nu s-a putut reţine condiţia exercitării pazei juridice asupra animalelor din fondul cinegetic în raza căruia s-a petrecut evenimentul.

Instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că prin apel nu au fost formulate critici referitoare la angajarea răspunderii pârâtului, în baza art. 1375 C. civ.. Prin urmare, în cauză a fost analizată răspunderea intimatului pârât exclusiv din perspectiva legii speciale, ambele instanţe apreciind că nu poate fi angajată răspunderea potrivit dreptului comun.

Înalta Curte constată că, în etapa procesuală a apelului, reclamantul a formulat critici în privinţa soluţiei de respingere a acţiunii întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, prin care a susţinut că sentinţa civilă apelată încalcă dispoziţiile legislaţiei comunitare deoarece prejudiciul estetic trebuie indemnizat conform Recomandării făcute de Consiliul Europei şi de CEDO (Protocolul 11 al Convenţiei Europene). De asemenea, a afirmat existenţa unui raport juridic de obligaţii între autorul prejudiciului sau, după caz, persoana chemată de lege să răspundă şi victima injust prejudiciată invocând dispoziţiile C. civ. care reglementează repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale (art. 1381-1395, secţiunea a VI-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-a).

Prin întâmpinarea la apelul declarat de reclamant, intimatul-pârât a susţinut că răspunderea sa civilă delictuală poate fi angajată doar în condiţiile Legii nr. 407/2006.

În conformitate cu prevederile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa statuând atât în fapt, cât şi în drept. Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Astfel, apelantul stabileşte limitele judecăţii în apel, arătând cererile cu privire la soluţionarea cărora înţelege să declare apel, precum şi motivele pentru care formulează apelul.

Înalta Curte constată că, prin apelul declarat, reclamantul A. a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în parte a sentinţei şi admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, obligarea pârâtului la plata sumei de 210.000 RON cu titlu de daune morale.

Apelul exercitat de reclamant nu a fost limitat la o anumită soluţie din dispozitiv, iar prin motivele de apel au adus critici în sensul că, pentru prejudiciile produse de animalele sălbatice care trăiesc în libertate, răspunderea civilă delictuală se poate atât angaja în condiţiile art. 1357-1377 C. civ. cât şi în condiţiile Legii special nr. 407/2006. De asmenea, a fost invocat caracterul obiectiv al răspunderii reglementate de prevederile art. 1357 C. civ.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că, în mod eronat, instanţa de apel a procedat la rejudecarea fondului doar din perspectiva răpunderii civile declictuale reglemenate de prevederile legii speciale - Legea nr. 407/2006, devoluţiunea operând cu privire la întreaga cauză, inclusiv în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului în temeiul dispoziţiilor dreptului comun - art. 1357 C. civ.

Înalta Curte reţine că argumentele prezentate de părţi sunt esenţiale, având în vedere că raportul juridic dedus judecăţii presupune verificarea existenţei unui prejudiciu cauzat prin fapta unui animal aflat în paza juridică a persoanei responsabile, iar calitatea de paznic juridic revine acelei persoane care, în mod legitim şi independent, exercită asupra animalului puterea sa de control şi supraveghere.

Or, instanţa de apel nu a realizat o examinare efectivă a condiţiilor angajării răspunderii pârâtului pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic şi nu a înlăturat printr-o analiză pertinentă din punct de vedere juridic susţinerile reclamantului sale, cauzând acestuia o vătămare care nu poate fi remediată decât prin casarea deciziei recurate.

Recurentul reclamant a susţinut, în mod pertinent, faptul că lipseşte raţionamentul juridic în temeiul căruia i-a fost respinsă acţiunea întemeiată inclsuiv pe răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1.375 C. civ., întrucât curtea de apel nu a realizat o verificare efectivă a condiţiilor de aplicare a acestei forme de răspundere delictuală, apreciind că nu au fost formulate critici în acest sens.

Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că instanţa de apel era datoare să răspundă argumentelor aduse de reclamant în apel, acesta invocând că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 1.375 C. civ., pârâtul fiind, în opinia sa, răspunzător pentru prejudicial produs de animalul sălbatic.

Având în vedere invocarea dispoziţiilor art. 1.375 alin. (1) C. civ., care prevăd că, Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa..", instanţa de apel era ţinută să lămurească dacă pârâtul a avut paza juridică asupra animalului care a cauzat vătămarea reclamantului, în înţelesul prevederilor art. 1.377 C. civ., potrivit cărora "are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu."

Faţă de aceste împrejurări, reţine că în cauză, instanţa de apel a răspuns criticilor din apel doar prin raportare la incidenţa prevederilor Legii nr. 407/2006 fără a analiza temeinicia pretenţiilor reclamantului din perspectva răspunderii civile delcituale reglementate de dreptul comun, înlăturând, astfel, posibilitatea instanţei superioare de control să cenzureze acest raţionament. Analiza lacunară a anumitor aspecte relevante a fost privită în jurisprudenţa instanţelor naţionale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situaţie care atrage după sine, sancţiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecarea apelului, instanţa de trimitere va avea în vedere că, partea reclamantă a cerut repararea tuturor prejudiciilor morale, invocând dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 407/2006, legea specială, precum şi dispoziţiile art. 1375 şi urm. C. civ., legea generală.

În respectarea regulii de interpretare specialia generalibus derogant, instanţa va evalua, cu precădere, care au fost vătămările aduse integrităţii corporale şi/sau sănătăţii părţii reclamante, urmând a distinge, motivat, între cele pe care le subsumează prejudiciilor corporale a căror indemnizare apreciază că se supune normei speciale, prin derogare de la norma de drept comun care reglementează sub acelaşi aspect, şi cele pe care le subsumează prejudiciilor corporale care nu cad în sfera de reglementare a normei speciale şi a căror indemnizare se impune pe temeiul normelor de drept comun.

Totodată va cerceta dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru a se reţine un raport juridic de natura celui reglementat de dispoziţiile art. 1.375 şi 1377 C. civ., în temeiul căruia pârâtul să fie obligat la plata despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat reclamantului de vătămarea suferită ca urmare a atacului produs de urs.

Din perspectiva legii aplicabile Înalta Curte consideră că se impune a face următoarele precizări:

Prevederile art. 131 din Legea nr. 407/2006 reprezintă norme speciale în materia răspunderii pentru vătămarea integrităţii corporale şi/sau sănătăţii unei persoane în privinţa tipurilor de prejudicii pentru a căror reparare legiuitorul a stabilit reguli diferite de acordare a despăgubirilor prevăzute de norma specială în favoarea victimelor atacurilor exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, de către autorităţile publice centrale care, potrivit legii speciale, exercită paza juridică asupra acestor exemplare.

Dând eficienţă regulii de interpretare exceptio est strictissimae interpretionis, normele speciale menţionate se aplică, exclusiv, în privinţa categoriilor de despăgubiri pe care le preved, prin excepţie de la dispoziţiile C. civ. care reglementează diferit aceleaşi categorii de despăgubiri şi de la care se constată intervenită derogarea.

Domeniul de reglementare al normei speciale nu poate fi extins dincolo de ceea ce face obiectul său în mod expres, prevederea legală neputând fi aplicată prin extensie sau prin analogie, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 10 C. civ., potrivit cărora "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege" şi ale art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora "Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri."

Pe cale de consecinţă, în absenţa restrângerii, în mod expres, a dreptului la despăgubiri prin norma specială - art. 131 din Legea nr. 407/2006 - pentru toate tipurile de prejudicii pe care victima atacului unui exemplar din fauna de interes cinegetic le-a suportat şi care nu îşi găsesc reglementare în prevederea derogatorie, se aplică, în completare, dispoziţiile dreptului comun, conform art. 2 alin. (2) C. civ.

Constatând incidenţa motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., faţă de soluţia ce se impune ca urmare a admiterii cererii de recurs pentru considerentele arătate anterior, instanţa de recurs reţine că nu se justfică efectuarea controlului de legalitate a deciziei atacate, din perspectiva modului de aplicare a legii de către instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ. cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 934A din 2 octombrie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III -a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2025.