Cassation admissibility of civil liability for systemic penitentiary overcrowding

Şedinţa publică din data de 7 mai 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 29.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 17.000 euro cu titlu de daune materiale şi suma de 350.000 euro, daune morale, pentru reclamantul A., precum şi la plata sumei de 11.000 euro, daune materiale şi suma de 250.000 euro, daune morale, pentru reclamantul B., precum şi obligarea pârâtului la prezentarea de scuze oficiale.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 386/01.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 3.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, pentru fiecare, cu titlul de daune morale şi a respins, în rest, cererea, ca nefondată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 549 A din 15 mai 2024 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile formulate de apelanţii - reclamanţi A. şi B. şi de apelantul -pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 386/01.03.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 549 A din 15 mai 2024 a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare evocat, recurentul-pârât face trimitere la dispoziţiile art. 224 C. civ. şi la art. 52 alin. (3) din Constituţie şi arată că Statul poate fi responsabil doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nefiind responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi care primesc delegaţie de suveranitate, deoarece aceştia nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Susţine recurentul că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1349, art. 1357-1371 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor pentru fapta proprie, în condiţiile în care fapta este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care nu se menţionează atragerea răspunderii statului.

Arată că situaţia penitenciarelor din România, astfel cum este descrisă în decizia atacată, nu constituie probă pe baza căreia o instanţă de judecată să-şi poată sprijini argumentaţia juridică şi nici nu poate fi vorba despre fapte notorii, în accepţiunea prevăzută de art. 255 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu este vorba despre un aspect concret, o stare generală neintrând în această categorie şi neputând conduce la concluzia legării unui raport juridic obligaţional între reclamant şi pârât, izvorând din răspunderea civilă delictuală.

Recurentul pretinde că motivarea hotărâţii este generală, fără ca instanţa să indice fapte concrete ale pârâtului de natură să aducă reclamanţilor vătămări de natură morală.

Învederează recurentul că neplăcerile cauzate de condiţiile de detenţie necorespunzătoare, care le-ar fi cauzat o suferinţă morală, au fost primite de instanţă fără a analiza situaţia reală a condiţiilor în care aceştia au fost cazaţi în mediul penitenciar şi fără a motiva în ce a constat prejudiciul moral suferit de reclamanţi.

Referitor la supraaglomerarea celulelor, în practica CEDO s-a reţinut că aproape toate statele se confruntă sau s-au confruntat cu problema supraaglomerării penitenciarelor ori a altor locuri de deţinere.

Recurentul arată că relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3 din Convenţie, aspect ce depinde de toate circumstanţele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, urmările fizice şi psihice şi, în unele cazuri, sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei.

De asemenea, pentru a aprecia dacă un anumit tratament este "degradant" în sensul art. 3, Curtea ţine seama dacă scopul acestuia este de a umili şi înjosi persoana respectivă şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acesta a afectat negativ personalitatea victimei respective într-un mod incompatibil cu art. 3.

S-a mai apreciat că măsurile privative de libertate aplicate persoanei pot implica uneori un element inevitabil de suferinţă sau umilire.

Totuşi, suferinţa şi umilirea implicate nu trebuie să depăşească acel inevitabil element de suferinţă sau umilire legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă cu caracter legitim.

Condiţiile de detenţie necorespunzătoare nu sunt în mod obligatoriu cauzate de probleme ale sistemului penitenciarelor ca atare, ci pot fi legate de probleme mai generale ale politicii în materie penală.

Astfel, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acţiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele şi faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane.

Recurentul pretinde că daunele morale la care a fost obligat (3.000 euro pentru fiecare reclamant) au un cuantum exagerat sens în care regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate şi să nu aibă, în primul rând, un scop patrimonial.

Sub aspectul cuantumului, statuând în echitate, astfel cum este prevăzut acest principiu prin art. 41 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, în raport de circumstanţele cauzei, a adoptat o poziţie moderată prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparaţie morală.

Arată recurentul că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitate în acordarea daunelor morale.

În termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

Recurentul arată că, în ipoteza în care instanţa va aprecia că sunt anumite elemente factuale care pot contura un prejudiciu moral cauzat reclamanţilor, solicită, cu titlu subsidiar, cenzurarea cuantumului acestora prin raportare la termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi la criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale.

Daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite, trebuie dovedite producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.

În mod unanim a fost apreciat atât de către instanţele naţionale cât şi de către jurisprudenţa CEDO că o posibilă reparaţie cu titlu de daune morale nu ar putea avea decât rolul de a diminua un prejudiciu psihic şi nu de a-l acoperi în întregime.

Pe de altă parte, în practica Curţii Europene se recunoaşte statelor (inclusiv legiuitorului naţional) o marjă de apreciere în ceea ce priveşte anumite limitări, fără a aduce atingere drepturile persoanei care reclamă o anumită conduită din partea statului.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în cauză

În termen procedural, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Arată intimaţii că instanţele de fond au analizat susţinerile recurentului privind răspunderea Statului, sens în care fac trimitere la prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

Intimaţii susţin că prevederile legale invocate de recurent nu justifică incapacitatea de drept civil a acestuia de a răspunde într-un raport întemeiat pe principiile răspunderii civile delictuale, iar jurisprudenţa ÎCCJ şi CEDO apreciază că în situaţiile în care se reclamă condiţiile necorespunzătoare din penitenciare, determinate, în special, de supraaglomerare, răspunderea aparţine Statului Român.

Intimaţii învederează că suma de 3.000 euro nu are caracter exagerat, astfel cum pretinde recurentul, în contextul în care condiţiile din penitenciar sunt improprii, astfel că se circumscriu dispoziţiilor art. 3 CEDO.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor la 11.02.2025 şi la 12.02.2025 .

În data de 9.03.2025, intimaţii au formulat note scrise prin care au solicitat constatarea nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor recurentului în motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 7 mai 2025, în complet de filtru, fără citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată că recursul este nul, având în vedere că niciuna dintre susţinerile expuse în cadrul memoriului de recurs nu pune în discuţie aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

În esenţă, prin argumentele formulate, subsumate de către recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta pretinde că nu poate fi răspunzător pentru supraaglomerarea unităţilor penitenciare şi că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Totodată, recurentul a învederat că instanţa de apel nu a indicat faptele concrete ale pârâtului de natură să vatăme reclamanţii şi a contestat cuantumul sumei acordate reclamanţilor cu titlu de daune morale.

Criticile nu sunt unele propriu-zise şi nu pot face obiect concret de analiză pentru instanţa de recurs, întrucât, în realitate, recurentul a reluat cvasi ad litteram criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei de apel.

Astfel, se observă, de plano, că motivarea din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate şi dezlegate de instanţa devolutivă de control judiciar.

Recurentul, cu o motivaţie identică, ce nu este aptă să răspundă cerinţelor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu poate provoca o nouă devoluţiune a cauzei, demers căruia îi corespunde, în realitate, cererea sa de recurs, având în vedere că nu sunt formulate veritabile critici ale considerentelor prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate.

Se reţine că motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentul critică soluţia primei instanţe.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

În speţă, deşi recurentul-pârât a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condiţiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raţionamentul instanţei de apel privind interpretarea şi aplicarea normelor de drept material.

Prin urmare, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia atacată şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Această exigenţă legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de pârât împotriva hotărârii din apel, observându-se că, fie acesta susţine critici de netemeinicie, cu trimitere la elementele de fapt ale cauzei, fie invocă argumente de nelegalitate care ignoră, însă, coordonatele judecăţii înfăptuite în etapa procesuală a apelului.

În această din urmă categorie se înscriu, spre exemplu, argumentele privind răspunderea subsidiară a Statului Român, astfel cum este reglementată de prevederile art. 224 C. civ.

Aceasta întrucât limitele răspunderii recurentului au fost analizate de instanţa de apel, sens în care, făcând trimitere la hotărârea-pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României din data de 25 aprilie 2017 şi la Hotărârea din cauza Polgar împotriva României din 20 iulie 2021, a reţinut că "în ceea ce priveşte motivul referitor la supraaglomerarea unităţilor penitenciare, titularul obligaţiei substanţiale pozitive de a lua măsuri preventive pentru asigurarea integrităţii corporale şi morale a persoanelor private de libertate, precum acordarea condiţiilor minime de detenţie este Statul Român, aceste fiind răspunzător pentru disfuncţionalităţile sistemului penitenciar, întrucât toate aceste disfuncţionalităţi nu sunt decât o consecinţă a politicii statale în materie penală, dar şi a eşecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ aplicabil".

Totodată, analizând motivele de apel formulate de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut incidenţa prevederilor art. 224 C. civ. şi lipsa răspunderii Statului Român pentru faptele ce ţin de buna administrare a penitenciarelor (cu referire la condiţiile din penitenciar privind hrana, igiena, calitatea apei, servicii medicale).

Or, recurentul-pârât ar fi trebuit să se raporteze la considerentele instanţei de apel (care se referă la răspunderea recurentului generată de supraaglomerarea penitenciarului) şi să le combată prin expunerea unui raţionament juridic contrar.

Prin urmare, din această perspectivă, în lipsa invocării unor argumente ce pot fi plasate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă.

Relativ la invocarea prevederilor art. 255 alin. (2) C. proc. civ., se observă că recurentul-pârât urmăreşte doar modificarea deciziei, ca urmare a unei reaprecieri a probelor, în contextul în care norma evocată se referă, mai degrabă, la obiectul probei şi nu la condiţiile generale şi esenţiale de admisibilitate a probelor. Or, aspectele ce ţin de interpretarea şi administrarea probatoriului sunt incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, aprecierea acestora aparţinând puterii suverane a instanţelor de fond.

Atunci când pretinde că instanţa de apel nu a indicat faptele concrete ale pârâtului, recurentul ignoră considerentele curţii de apel care a reţinut că "singura faptă ce poate fi imputată pârâtului Statul Român este cea a supraaglomerării din penitenciare (întrucât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are posibilitatea de

a aloca fondurile necesare pentru înfiinţarea de noi penitenciare, în măsura în care problema supraaglomerării din penitenciare nu poate fi altfel gestionată)".

Considerentele instanţei de apel relevă, în mod clar, că disfuncţionalităţile sistemului penitenciar sunt "o consecinţă a politicii statale în materie penală, dar şi a eşecului în atribuirea resurselor materiale necesare în vederea adecvării condiţiilor de deţinere la cadrul normativ aplicabil".

Pe cale de consecinţă, simpla invocare a prevederilor art. 3 CEDO şi a neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale nu este de natură a plasa criticile sub incidenţa motivului de casare evocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), aceasta şi în considerarea analizei ample a instanţei de apel care s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepurilor Omului şi a reţinut că daunele morale au fost acordate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită reprezentată de supraaglomerarea din Penitenciarul Jilava. A reţinut curtea de apel că supraaglomerarea spaţiilor de deţinere nu reprezintă o situaţie izolată, ci "o problemă sistemică, cvasi - generalizată în sistemul penitenciar din România" generată de lipsa sau slaba finanţare a sistemului penitenciar, ce nu poate fi imputată neglijenţei administraţiei unui anume penitenciar.

În acest context, se reţine că prin memoriul de recus, pârâtul nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau erorile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referirea generală cu privire la cuantumul exagerat al daunelor acordate în cauză, fără a indica ce prevedere legală ar fi fost nesocotită de către instanţa de apel în adoptarea soluţiei, nu constituie o critică de nelegalitate în sensul art. 488 C. proc. civ.

Astfel, printr-o susţinere generică, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că suma de 3.000 euro acordată fiecărui reclamant este nejustificat de mare în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a indica, în concret, în ce ar consta nelegalitatea sub acest aspect a deciziei din apel.

În contextul în care instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 41 din Convenţie şi a făcut trimitere la cauza Iacov Stanciu împotriva României, la Cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României, la cauza Oprea şi alţii împotriva României, criticile recurentului ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat raţionamentul instanţei de apel.

O astfel de atitudine procesuală a pârâtului ignoră faptul că pe calea recursului nu pot fi valorificate orice fel de nemulţumiri, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate în termenii prevăzuţi de art. 488 C. proc. civ.

Ca atare, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este incorect şi nelegal raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti.

Or, criticile formulate de recurent vizând redimensionarea daunelor morale, ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, privesc aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate în sensul cerut de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, se constată că recurentul nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 549 A din 15 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 549 A din 15 mai 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 mai 2025.