Cassation appeal null for failure to demonstrate specific error in balancing freedom of expression and reputation rights

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 noiembrie 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat: obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 RON reprezentând daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin atingerea drepturilor la demnitate, la onoare, reputaţie şi imagine, prejudiciu cauzat prin grave afirmaţii mincinoase făcute în public la adresa reclamantului; obligarea pârâtului la formularea unor scuze publice faţă de afirmaţiile mincinoase făcute, într-un ziar de largă circulaţie sau la prezidiul Senatului, în termen de maxim 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii care se va pronunţa, sub obligarea acestuia la plata a 100 RON pe zi daune cominatorii; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor judiciare.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 805 din 21 iulie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamantul la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.925 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva sentinţei tribunalului a formulat apel reclamantul A..

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 442A din 12 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatul-pârât B., împotriva sentinţei civile nr. 805/21.07.2023, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2022 şi a obligat pe apelant să plătească intimatului suma de 5.950 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 442A din 12 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a formulat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 6 iunie 2024 şi a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen şi procesul-verbal de repartizare aleatorie .

Prin cererea formulată, recurentul-reclamant, invocând motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, susţinând că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile de drept material care guvernează răspunderea civilă delictuală şi protecţia drepturilor personale nepatrimoniale instituite de dispoziţiile C. civ.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile intimatului în sensul în care "A., copil de securist, a furat tac-su la C. o grămadă de bani ... Bine, haide, ştiţi totul e până la proba contrarie, sunt atâtea probe, cel puţin în media despre afacerea C.... iar A. nu poate să spună absolut nimic, ştie toată lumea cu o simplă căutare, cine a fost tac-su, câţi bani a furat de la C...." nu intră în sfera ilicitului civil.

Pentru a ajunge la soluţia pronunţată, instanţa de apel a mai reţinut că pentru verificarea incidenţei art. 8 din Convenţie, trebuie ca atacul asupra reputaţiei unei persoane să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viaţa privată.

Faţă de această convingere a instanţei de apel, recurentul-reclamant a solicitat să se aibă în vedere faptul că afirmaţiile venite din partea intimatului sunt pentru reclamant de o gravitate foarte mare, câtă vreme acesta a lansat acuzaţiile la tribuna Parlamentului României şi ulterior pe postul de televiziune indicat.

A mai susţinut recurentul-reclamant că instanţa de apel a considerat că a afirma despre o persoană că este securist sau că a furat reprezintă o afirmaţie conformă legii.

Instanţa de apel, într-o apreciere a dispoziţiilor legale îndepărtată de spiritul şi litera legii, a ajuns la concluzia că dreptul la liberă exprimare a intimatului prevalează faţă de drepturile personale nepatrimoniale ale recurentului.

Faptul că instanţa de apel, în "cântărirea" drepturilor fundamentale invocate de părţile din litigiu, a apreciat că folosirea unor asemenea afirmaţii mincinoase cu privire la o persoană fără implicare politică, în mod gratuit, este legitimă conduce la ideea că probabil în România protecţia drepturilor în faţa politicienilor este una doar teoretică. Protecţia este reglementată prin dispoziţiile legale, însă instanţa a apreciat că afirmaţia "securist" sau "a furat" sunt afirmaţii banale, care nu sunt de natură a leza dreptul la demnitate al subiectelor de drept.

Instanţa de apel a reţinut în decizia recurată că în jurisprudenţa ÎCCJ se analizează cu prioritate criteriul notorietăţii şi cel al contribuţiei pe care afirmaţiile făcute de pârât o aduc unei dezbateri de interes general. Cu privire la aceste criterii, instanţa de apel a reţinut că recurentul nu este o veritabilă persoană publică, însă acesta se situează în atenţia publică cu consecinţa unei critici admisibile mai ample. Totodată, a reţinut că tema atinsă de intimatul-pârât este una de interes general. Transformându-se în apărătorul intimatului-pârât şi îndepărtându-se de la rigorile legii, instanţa de apel a reţinut în motivarea deciziei recurate că nu prezintă relevanţă împrejurarea că reclamantul a făcut dovada faptului că acesta nu a colaborat cu securitatea şi că a fost terţ faţă de dosarul C.. Instanţa a dat eficienţă apărărilor intimatului, potrivit cărora nu el a lansat acuzaţiile, ci că le-a luat din presă, aspect care în opinia instanţei de judecată a condus la buna-credinţă a intimatului.

A mai susţinut recurentul-reclamant că apărările făcute de intimat nu pot fi reţinute de instanţa de recurs deoarece este evidentă premeditarea cu care intimatul a acţionat. A apreciat recurentul că, la tribuna Parlamentului, intimatul nu a avut acces la platforma D. în care să fi văzut titlurile pe care le-a invocat. Mai mult decât atât, de la tribuna Parlamentului deputatul B. ar fi trebuit să exprime opinii politice, iar nu să facă afirmaţii cu privire la persoane care nu fac parte din Parlament. Totodată, în opinia recurentului-reclamant, este mult mai grav a aduce asemenea defăimări unei persoane absente, motiv pentru care a apreciat că instanţa de apel a eşuat în aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor de drept material.

Cu privire la buna-credinţă invocată de intimatul-pârât, instanţa de apel a reţinut că aceasta este prezumată. Însă instanţa a omis să stabilească faptul că această prezumţie este una simplă şi, prin probele administrate în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţei de apel, prezumţia a fost răsturnată.

Nelegal a apreciat instanţa de apel că nu pot fi reţinute afirmaţiile reclamantului referitoare la proba celor afirmate de către pârât.

Or, atunci când se analizează dacă afirmaţiile făcute sunt subsumate unei fapte ilicite, trebuie distins după cum afirmaţiile reprezintă judecăţi de valoare sau, după caz, fapte. În speţa dedusă judecăţii, afirmaţiile făcute de intimatul-pârât sunt fapte, acestea reprezentând acuzaţii concrete, determinate (e un securist, a furat), fiind în consecinţă supuse probării. Acesta este un alt argument care nu susţine legalitatea deciziei recurate.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut că prin declaraţiile respective nu s-a intenţionat lezarea, demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine a apelantului, ci expunerea convingerilor intimatului în legătură cu activitatea apelantului care ar putea reprezenta un subiect de interes public prin raportare şi la activitatea politică, publică desfăşurată de fiul reclamantului. Raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel înfrânge norma de drept. Deşi reclamantul l-a chemat în judecată pe pârât pentru repararea prejudiciului cauzat pentru afirmaţiile denigratoare făcute la adresa sa, instanţa de apel a justificat prin prisma copilului recurentului atât calitatea acestuia de persoană de interes public, cât şi pentru justificarea comportamentului deviant al intimatului.

O persoană străină de România, cum este recurentul, văzând sistemul de justiţie şi comparându-l cu cel existent în Statele Unite ale Americii nu poate fi decât dezamăgit şi trădat în condiţiile în care drepturile sale personal nepatrimoniale sunt lăsate în derizoriu şi derâdere de instanţele de judecată. Deşi cele două sisteme sunt fundamental diferite, doar în România protecţia drepturilor nepatrimoniale se face în mod aleatoriu, în funcţie de criterii necunoscute, aspect care se transpune inclusiv în privinţa practicii CEDO în care România este condamnată.

Decizia recurată este bazată, aproape în totalitate, pe justificări ale afirmaţiilor denigratoare ale intimatului, justificări pe care instanţa de apel i le găseşte. Cu titlu de exemplu, a reţinut instanţa de apel că "scopul afirmaţiilor în cauză a fost acela de a atrage atenţia asupra unor aspecte ce pot prezenta interes pentru societate (...)". A mai reţinut instanţa de apel că "acţiunile apelantului nu pot fi considerate ca fiind premeditate, atât timp cât probele administrate nu susţin ipoteza în care afirmaţiile au fost efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, ci au reprezentat o manifestare proporţională a emoţiilor puternice generate de dezbaterile aprinse dintre intimat şi fiul apelantului". Or, dincolo de eroarea referitoare la părţile din litigiu, deoarece instanţa analiza acţiunile intimatului, iar nu pe cele ale apelantului, s-a reţinut încă o dată că afirmaţiile nu au fost premeditate. Dacă intimatul dorea să lupte cu aceleaşi arme, ar fi trebuit să aducă în discuţie aspecte care ţin de persoana fiului recurentului, iar nu de recurentul însuşi. După cum rezultă din apărările intimatului, fiul reclamantului s-a referit la persoana intimatului, iar nu la membrii familiei acestuia.

Mai mult decât atât, cel puţin în aparenţă, în faţa instanţei de apel se puteau aduce orice argumente, soluţia urmând a fi aceeaşi, câtă vreme judecătorii, fără o minimă analiză a condiţiilor în care legea protejează drepturile personale nepatrimoniale, se transformă în apărătorii politicienilor.

În final, instanţa de apel a reţinut că decizia nr. 190/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se aplică. Este evident că această decizie nu era favorabilă poziţiei intimatului şi implicit nu ar mai fi dat posibilitatea instanţei să fie părtinitoare la pronunţarea deciziei recurate.

În consecinţă, recurentul-reclamant a apreciat că motivul de casare invocat este pe deplin aplicabil în speţa dedusă judecăţii. Instanţa a ignorat prevederile legale aplicabile şi şi-a întemeiat motivarea deciziei recurate pe simple supoziţii, aspect care atrage nelegalitatea deciziei recurate.

Ca o expresie a aplicării greşite a legii, instanţa de apel a reţinut şi a dat eficienţă dreptului intimatului la liberă exprimare în detrimentul dreptului apelantului la viaţa privată, la onoare şi demnitate. Faţă de modul de reglementare a dreptului fundamental la libera exprimare, drept protejat de art. 10 din CEDO, recurentul-reclamant a solicitat instanţei de recurs să analizeze inclusiv modalitatea de reglementare conform căreia "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere, dar exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Analiza făcută de instanţa de apel nu este una legală atâta vreme cât aceasta justifică afirmaţiile intimatului care, de la tribuna Parlamentului, îl acuză pe apelant (care nu era prezent şi nu are nicio implicare în viaţa politică) pentru a-l acuza pe fiul reclamantului, că tatăl acestuia a fost securist şi a furat banii statului în afacerea C.. Fiind în prezenţa unor fapte afirmate de intimat, acesta trebuia să se asigure de veridicitatea afirmaţiilor.

Or, instanţa de apel, deşi în mod teoretic a analizat măsura în care subiectul este de interes public, totuşi a pierdut din vedere locul şi modalitatea în care afirmaţiile denigratoare au fost făcute. Aspectele teoretice nu pot fi aplicate în mod identic în fiecare speţă în parte, acesta fiind motivul pentru care ţine de modul de analiză şi modul de probaţiune folosit de părţi. Astfel, cele reţinute de instanţa de apel în decizia recurată nu sunt conforme adevărului deoarece: subiectul discuţiei nu era fosta securitate, ci persoana recurentului şi în al doilea rând nu se punea în discuţie subiectul de interes general al modului de cheltuire a fondurilor publice, ci faptul că recurentul ar fi furat de la statul român. Deci susţinerile instanţei de apel sunt nereale, aspect care nu poate rămâne nesancţionat de instanţa de recurs.

În acest context, modul în care intimatul a înţeles să îl atace pe recurent cu justificarea disputei dintre intimat şi fiul recurentului (recurentul nefiind prezent şi neavând nicio poziţie în viaţa publică) este în mod evident o exercitare defectuoasă a libertăţii de exprimare, drept fundamental căruia instanţa de judecată i-a dat eficienţă în detrimentul dreptului fundamental al recurentului, protejat de dispoziţiile legale anterior invocate. Când libertatea de exprimare este exercitată cu rea-credinţă şi cu depăşirea limitelor, se aduce atingere drepturilor celorlalte persoane, aspect care atrage angajarea răspunderii civile delictuale.

Din punctul său de vedere, la pronunţarea deciziei recurate au fost încălcate prevederile art. 72 şi urm., art. 252, art. 1349 şi urm. C. civ., art. 8 şi art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului declarat astfel cum a fost formulat.

A mai susţinut că faptele intimatului au un puternic caracter ilicit, legea civilă sancţionând astfel de acţiuni prin care se aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ cele patru condiţii cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 72 C. civ., orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei sau demnităţii persoanei, fără consimţământul acesteia sau fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75 C. civ.

Din dispoziţia legală mai sus invocată rezultă că nu numai persoanele publice, cu notorietate, au dreptul la viaţă privată şi la protecţia demnităţii şi onoarei, ci orice persoană fizică are aceste drepturi, care sunt protejate de încălcări ce nu se circumscriu excepţiilor prevăzute de art. 75 C. civ.

Prin Decizia nr. 1576/07.12.2011, Curtea Constituţională a statuat că demnitatea umană este un atribut inalienabil al persoanei umane, valoare ce impune fiecărui membru al societăţii un comportament de respect şi protecţie a celorlalţi indivizi şi interzicerea oricărei atitudini umilitoare sau degradante la adresa omului.

Dreptul la demnitate, dreptul la onoare şi dreptul la reputaţie, drepturi personale nepatrimoniale, se bucură de o opozabilitate erga omnes, toate celelalte subiecte de drept având o obligaţie de a nu face, adică de a nu aduce atingere drepturilor personalităţii.

Prin acţiunile intimatului, acţiuni concretizate în fapte ilicite, i-au fost cauzate recurentului prejudicii care urmează a fi analizate de instanţa de recurs prin prisma dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 şi urm. din C. civ.

În alin. (1) al art. 1349 din C. civ., care reglementează obligaţia generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană prin acţiune sau omisiune, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage răspunderea civilă delictuală pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală a acestora.

Aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea "preţului" suferinţelor psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate. Trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan psihic, social, profesional şi familial din ceea ce ar însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar şi în viitor în societatea respectivă.

Cu privire la fapta ilicită, se învederează că intimatul, într-un mod intenţionat şi cu o vădită rea-credinţă, l-a numit pe apelant securist şi a prezentat ca fiind adevărat că acesta ar fi furat de la statul român prin intermediul afacerii C.. Afirmaţiile intimatului nu sunt susţinute de niciun suport probator, ci dimpotrivă, acestea sunt contrazise de hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele judecătoreşti din România. Instanţa de apel a avut la dispoziţie aceste înscrisuri despre care nu a făcut absolut nicio menţiune în decizia pronunţată, obiect al prezentului recurs.

În privinţa prejudiciului, condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie avută în vedere toată suferinţa care a fost resimţită de reclamant ca urmare a readucerii în discuţie publică a unei situaţii foarte delicate pentru acesta, respectiv tratamentul pe care l-a primit din partea ţării natale în perioada regimului comunist. Astfel, atât reclamantul, cât şi familia acestuia au suferit condamnări penale, reclamantului i-a fost confiscată averea, acesta a cerut azil în Statele Unite ale Americii în anul 1986, fiind despărţit de familia sa care a rămas în România.

Faptul că un parlamentar, fără o minimă diligenţă în discursul pe care l-a avut, a folosit acele apelative la adresa reclamantului, a avut drept consecinţă o puternică suferinţă resimţită de reclamant. În acest context, prejudiciul produs reclamantului este unul cert, urmând a face obiectul reparaţiei de către instanţa de judecată.

În opinia recurentului, este inadmisibil ca în Parlamentul României să aibă loc discuţii care sunt de natură a prejudicia alte persoane care nu se află în legătură cu activitatea politică, fiind persoane particulare care au luptat cu sistemul comunist şi au reuşit să îşi construiască un viitor în afara ţării. Faptul că în nenumărate rânduri se prezintă la adresa recurentului, fapte care sunt mincinoase, este de natură să îi cauzeze acestuia un prejudiciu continuu, efectele dăunătoare ale faptelor ilicite neputând fi, în consecinţă, contestate. În acest context, făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material, instanţa de apel a pronunţat o decizie care nu se bucură de legalitate.

Raportul de cauzalitate între faptele ilicite săvârşite de intimat şi prejudiciul cauzat rezultă în mod direct, instanţa de judecată urmând a stabili că toate aceste consecinţe dăunătoare se produc asupra apelantului prin însăşi săvârşirea faptelor ilicite.

Cu privire la vinovăţie, pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală, este suficient ca autorul să fi acţionat cu cea mai uşoară formă a culpei. Or, intimatul din prezenta cauză a acţionat în forma intenţiei, astfel cum aceasta îşi găseşte reglementarea în dispoziţiile art. 16 C. civ.

Astfel, în cauză sunt îndeplinite cerinţele legale pentru ca instanţa să dispună admiterea recursului, având în vedere incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 466 şi urm. C. proc. civ., art. 72, art. 252, art. 1349 şi urm. C. civ., art. 8 şi art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În probaţiune, s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile existente la dosar.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

În condiţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate şi prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Tot cu nulitatea sancţionează şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Criticile trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs. De asemenea, simpla indicare de către parte a unuia sau a mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac.

Aplicând aceste consideraţii cu caracter teoretic speţei deduse judecăţii, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin demersul judiciar iniţiat, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B., pe temeiul răspunderii civile delictuale, la repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin proferarea unor afirmaţii în plenul Camerei Deputaţilor la data de 27 septembrie 2022, precum şi în cadrul emisiunii "Legile Puterii", la aceeaşi dată, de la postul de televiziune Realitatea, emisiune în cadrul căreia pârâtul a avut o intervenţie telefonică, afirmaţii care, în opinia reclamantului, sunt grave şi mincinoase, de natură să îi încalce dreptul la imagine, reputaţie, onoare şi la demnitate.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant, invocând incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile de drept material care guvernează răspunderea civilă delictuală şi protecţia drepturilor personale nepatrimoniale instituite de dispoziţiile C. civ. (art. 72 şi urm., art. 252 C. civ., art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1359 şi urm. C. civ.).

În ceea ce priveşte critica ce vizează aplicarea greşită a dispoziţiile de drept material care guvernează protecţia drepturilor personale nepatrimoniale instituite de dispoziţiile C. civ., recurentul-reclamant reproşează, în esenţă, instanţei de apel că nu a realizat un just echilibru între dreptul pârâtului la liberă exprimare şi dreptul reclamantului la propria imagine şi la viaţă privată (din perspectiva art. 8 şi art. 10 CEDO).

Astfel, în dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant susţine că afirmaţiile venite din partea reclamantului şi apreciate de instanţa de apel ca neintrând în sfera ilicitului sunt de o gravitate foarte mare pentru reclamant, câtă vreme acestea au fost lansate la tribunal Parlamentului României şi ulterior pe postul de televiziune, că instanţa de apel a apreciat că afirmaţiile "securist" sau "a furat" sunt unele banale şi nu sunt de natură a leza dreptul la demnitate al reclamantului, că a dat eficienţă apărărilor intimatului, în sensul că nu acesta a lansat acuzaţiile, ci le-a luat din presă, aspect care conduce la buna-credinţă a intimatului, bună-credinţă care, în opinia instanţei de apel, este prezumată, însă prin probele administrate la fond şi apel prezumţia a fost răsturnată.

Mai susţine de asemenea, că intimatul-pârât a acţionat cu premeditare, că protecţia oferită recurentului-reclamant trebuie să fie mai mare decât în cazul persoanelor publice care îşi asumă o expunere mai mare, precum şi că afirmaţiile făcute de intimatul-pârât sunt fapte, acestea reprezentând acuzaţii concrete, determinate ("e un securist", "a furat"), fiind supuse probării, că instanţa de apel a reţinut şi a dat eficienţă dreptului intimatului la liberă exprimare în detrimentul dreptului apelantului la viaţă privată, la onoare şi demnitate, precum şi că analiza făcută de instanţa de apel nu este legală atâta vreme cât aceasta justifică afirmaţiile intimatului care, de la tribuna Parlamentului, îl acuză pe apelant (care nu era prezent şi nu are nicio implicare în viaţa politică) pentru a-l acuza pe fiul său, că tatăl acestuia a fost securist şi a furat banii statului în afacerea C..

Toate aceste susţineri, care în opinia recurentului-reclamant susţin nelegalitatea deciziei recurate, în realitate reprezintă reiterarea unor aspecte doar de netemeinicie şi ignoră împrejurarea că în valorificarea echilibrului între dreptul la viaţa privată şi cel la libera exprimare, instanţa devolutivă de apel a ţinut seama tocmai de baza factuală relevată de probele administrate, ceea ce i-a permis şi concluzia că reclamantul este o persoană cunoscută publicului, iar declaraţiile pârâtului, rezumate la aspecte ce ţin de colaborarea reclamantului cu fosta securitate şi la implicarea sa în "Afacerea C." sunt informaţii care pot contribui la o dezbatere de interes general.

Or, în ceea ce priveşte stabilirea faptelor, instanţa de apel, ca ultimă instanţă de fond, este suverană, în recurs nefiind posibilă cenzurarea stabilirii situaţiei de fapt de către instanţa devolutivă a fondului.

Nici susţinerile recurentului-reclamant referitoare la faptul că argumentele instanţei de apel nu sunt conforme adevărului, întrucât subiectul discuţiei nu era fosta securitate sau cheltuirea fondurilor publice, ci acuzaţia nefondată că recurentul-reclamant ar fi furat de la stat, precum şi că atacul intimatului la adresa recurentului, motivat de un conflict cu fiul acestuia, a fost făcut în absenţa recurentului din viaţa publică şi reprezintă o folosire abuzivă a libertăţii de exprimare sunt tot aspecte de netemeinicie care scapă controlului prezentei instanţe de recurs. Aceasta întrucât respectivele susţineri privesc de asemenea, situaţia de fapt stabilită în temeiul probelor administrate şi interpretării acestora, ceea ce reprezintă o operaţiune sustrasă controlului de legalitate în recurs, rezultatul la care ultima instanţă de fond ajunge sub aspectul faptelor constatate neputând fi criticat în calea extraordinară de atac, căci aceste critici de netemeinicie excedează dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Modalitate de expunere a criticilor aduse hotărârii recurate nu este de natură a combate nicio dezlegare a instanţei de apel în legătură cu echilibrul care trebuie păstrat între art. 8 şi art. 10 CEDO, în legătură cu interesul public şi natura faptelor imputate, care prezenta relevanţă.

În realitate, expunând extinse aprecieri de fapt, cu privire la care solicită o altă dezlegare, recurentul-reclamant nu procedează la o argumentare juridică susceptibilă de încadrare în drept şi aptă de cenzură de legalitate, ci, sub umbrela motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., combate de fapt concluzia instanţei de apel cu privire la temeinicia deciziei civile recurate, respectiv cu privire la conflictul între dreptul pârâtului la liberă exprimare şi dreptul reclamantului la propria imagine şi la viaţă privată (din perspectiva art. 8 şi art. 10 CEDO).

În consecinţă, Înalta Curte constată că, deşi s-a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 72 şi urm., art. 252 C. civ., art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cererea de recurs aceste texte de lege sunt doar formal invocate, întrucât nu se regăseşte nicio critică concretă de nelegalitate prin care recurentul-reclamant să contrazică argumentele instanţei de apel, ci doar aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte ce însă, nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului care, potrivit art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În aceeaşi manieră inadecvată procedural, recurentul-reclamant critică hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material care guvernează răspunderea civilă delictuală (art. 1359 şi urm. C. civ.), în dezvoltarea acestei critici procedând la expunerea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi a unor consideraţii teoretice generale privind aceste condiţii.

În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, recurentul-reclamat a susţinut că fapta ilicită constă în defăimarea adusă de intimatul-pârât prin acuzaţii publice nefondate, afirmând că ar fi fost "securist" şi implicat în deturnarea de fonduri prin afacerea C., că prejudiciul constă în suferinţa psihologică profundă cauzată de readucerea în discuţie publică a unui trecut dureros legat de persecuţiile suferite în perioada comunistă (condamnări penale, confiscarea averii, exilul în SUA şi separarea de familie), că există un raport direct de cauzalitate între faptele intimatului şi prejudiciul produs, precum şi că este intenţionat caracterul acţiunilor acestuia.

O astfel de argumentare prin care se tinde a se susţine că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana intimatului-pârât nu este aptă de cenzură de legalitate, ci reprezintă de asemenea, aprecieri de fapt care nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanţelor de fond.

În recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt, a elementelor factuale care o compun.

Ca atare, faptele sunt stabilite în mod suveran, de instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

Mai mult, atunci când instanţa inferioară, învestită cu o cerere de apel motivată, a dat un răspuns argumentat fiecărei critici deduse judecăţii în calea de atac devolutivă a apelului, motivarea concretă a recursului trebuie să se refere la decizia instanţei de apel, criticând eficient dezlegările acesteia şi arătând viciile de legalitate pe care le prezintă hotărârea atacată.

Consecinţă a tuturor elementelor expuse, Înalta Curte reţine că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, iar recurentul-reclamant nu s-a conformat acestor imperative, astfel că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, fiind formal indicat, şi nici nu se poate proceda la o încadrare a susţinerilor formulate de acesta prin cererea de recurs într-un alt caz expres şi limitativ prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aspect de natură a determina incidenţa sancţiunii nulităţii recursului reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute şi cum în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, va constata nul recursul.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-reclamant ca parte ce a pierdut procesul, Înalta Curte va dispune în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligarea acestuia la plata sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât, potrivit dovezii depuse la dosar, apreciind cuantumul acestora ca fiind corespunzător muncii concrete depuse de apărătorul părţii intimate-pârâte şi complexităţii dosarului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 442A din 12 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2025.