Penal Code Article 226(2): Scope of "dwelling" for commercial premises used as de facto residence and irrelevance of image originator in private life violation

Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. Violarea vieţii private. Tipicitate

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata.

Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Drept penal. Partea specială. Violarea vieţii private

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- recurs în casație

- drept penal

- violarea vieţii private

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 7

C. pen., art. 226

Din perspectiva tipicităţii infracţiunii de violare a vieţii private, în modalitatea de incriminare prevăzută de art. 226 alin. (2) C. pen., este necesar ca sunetele, convorbirile sau imaginile prevăzute în alin. (1) să fie divulgate, difuzate, prezentate sau transmise, fără drept, către o altă persoană sau către public, excedând conținutului constitutiv al infracţiunii dacă aceste sunete, convorbiri sau imagini au fost realizate de inculpat sau de persoana vătămată sau dacă au fost obţinute/realizate cu sau fără drept.

Prin „locuinţă” în sensul art. 226 alin. (1) C.pen., se poate înţelege sediul profesional în care inculpatul şi persoana vătămată îşi desfăşurau viaţa de cuplu extraconjugală (activităţi cotidiene şi intime) care reliefează o legătură suficientă şi continuă cu locaţia respectivă.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 60/RC din 5 februarie 2025

I. Prin sentinţa penală nr. 442 din 12 aprilie 2024 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş – Secţia penală, printre altele, în temeiul art. 226 alin. 1 şi 2 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. 1 C. pen. şi a art. 35 alin. 1 C. pen., a fost condamnat inculpatul A la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de violarea vieţii private în formă continuată (4 acţiuni), fiind admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată de către partea civilă B şi obligat inculpatul să achite acesteia suma de 3.500 euro, cu titlu de daune morale.

II. Prin decizia penală nr. 468/A din 23 octombrie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A împotriva sentinţei penale nr. 442 din 12 aprilie 2024 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş – Secţia penală.

III. Împotriva acestei decizii inculpatul A a formulat cerere de recurs în casaţie întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen., respectiv ,,inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală”.

Recurentul a susţinut că acțiunile ce i-au fost imputate nu corespund elementelor constitutive ale infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen., arătând că aspectele supuse analizei vizează exclusiv latura obiectivă a infracţiunii raportat la împrejurările că:

1) fotografierea sau înregistrarea imaginilor a avut loc într-un sediu profesional (la sediul SC Y SRL;

2) imaginile redistribuite au fost realizate direct de către persoana vătămată, însă nu poate exista identitate între subiectul pasiv al infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) C. pen. şi autorul faptelor menţionate la art. 226 alin. (1) C. pen.;

3) imaginile redistribuite erau deja accesibile publicului larg, fiind publice pe conturi fictive ale Facebook.

Cu privire la primul motiv de recurs în casaţie, recurentul a susţinut că imaginile ce fac obiectul cauzei au fost realizate la sediul SC Y S.R.L., iar nu într-o locuință, încăpere sau dependință ținând de acestea, criticând soluţia instanţei de apel, care a apreciat că nu există o cerință în cuprinsul normei de incriminare ca imaginile ce au făcut obiectul diseminării să fi fost realizate într-o locuință.

Recurentul a arătat că, în speţă, imaginile au fost realizate la sediul social al unei societăţi comerciale, context în care conduita imputată nu constituie infracţiune. În acest sens, a invocat decizia HP nr. 18/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit căreia noțiunile de locuință, încăpere sau dependință au acelaşi înţeles cu noțiunile din conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu (art. 224 C. pen.).

Recurentul a invocat în susţinerea motivelor de recurs în casaţie decizia nr. 33/2017 a Curţii Constituţionale şi decizia nr. 51/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În ceea ce priveşte al doilea motiv de recurs în casaţie, şi anume acela că fotografierea sau înregistrarea de imagini de către persoana vătămată nu intră sub incidenţa art.226 alin. (2) C. pen., recurentul a susţinut că persoana indicată în norma de incriminare (s.n. persoana vătămată) nu se poate identifica cu persoana care procedează la fotografierea sau înregistrarea de imagini. Cu alte cuvinte, imaginile prevăzute la art. 226 alin. (1) C. pen., nu includ imaginile din categoria „selfies”, realizate chiar de către subiectul pasiv al infracţiunii. Sub acest aspect, a precizat că există o incompatibilitate vădită între calitatea de autor al conduitei prevăzute de art. 226 alin. (1) C. pen. şi persoana protejată de textul de incriminare.

Cu privire la al treilea motiv de recurs în casaţie, constând în redistribuirea pozelor pe profilul personal de Facebook, recurentul a susţinut, în esenţă, că imaginile ce au făcut obiectul redistribuirii erau deja publice pe conturile fictive de Facebook, astfel că acestora le lipseşte caracterul privat.

A susţinut că profilul public de pe rețeaua de socializare Facebook are caracter de spaţiu public astfel cum s-a statuat pe cale jurisprudențială (decizia nr. 4546/2014 a Înaltei Curţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal), considerând că publicarea unor imagini în spațiul public, cu posibilitatea ca acestea să fie vizualizate de către un grup nedeterminat de persoane, lipseşte de consecințe juridice redistribuirile ulterioare pe contul său de Facebook.

Prin încheierea din 22 ianuarie 2025 pronunţată de Înalta Curte – Secţia penală a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A împotriva deciziei penale nr. 468/A din 23 octombrie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Examinând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A, în conformitate cu dispoziţiile art. 447 C.proc.pen., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin.1 pct. 7 C.proc.pen., Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 226 alin. (1) C.pen., infracţiunea de violarea vieţii private, constă în atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.

Pe lângă varianta tip a infracţiunii de violarea vieţii private, legiuitorul a incriminat o variantă derivată a acestei infracţiuni, la art.226 alin. (2) C.pen., care prevede că reprezintă infracţiune divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public.

În forma de incriminare prevăzută la art.226 alin. (2) C.pen., elementul material constă în patru modalități alternative - divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute la alin. (1), astfel că pentru realizarea infracţiunii în această variantă este suficient să se realizeze una dintre aceste modalități.

Latura obiectivă este întregită prin condiţia esenţială negativă ataşată elementului material, care este valabilă indiferent de modalitatea în care acesta se realizează, şi anume să fie fără drept.

În cauză, instanţa de apel a reţinut, cu caracter definitiv, că inculpatul A a săvârşit infracţiunea de violarea vieţii private, prevăzute de art.226 alin.(1) şi alin. (2) C.pen. cu aplicarea art. 35 alin. (5) C.pen., constând în aceea că:

a) în data de 04.08.2019, de pe telefonul mobil personal, folosind numărul de telefon 07xxx, a trimis socrului său C, având numărul de telefon 07xxx, prin intermediul aplicaţiei Whtasapp, două poze în ipostaze intime cu persoana vătămată B constituită parte civilă în procesul penal, într-una dintre poze partea civilă fiind la bustul gol şi, în alta, în care partea civilă B se află cu spatele la cameră, îmbrăcată cu o pereche de chiloţi negri de dantelă, cu faţa spre inculpatul A, care este aşezat pe un scaun, precum şi o filmare cu partea civilă în care aceasta dansa în lenjerie intimă, în faţa inculpatului (prima acţiune din unitatea legală);

b) în data de 29.07.20219, pe profilul de Facebook intitulat „X”, a postat o poză cu partea civilă B la bustul gol, inculpatul înnegrind areola mamară a ambilor sâni, dar din care reiese că partea civilă era la bustul gol (a doua acţiune din unitatea legală);

c) pe profilul de Facebook intitulat „Y” a postat în data de 26.08.2019, o poză care o înfăţişează pe partea civilă B îmbrăcată în lenjerie intimă, respectiv în chiloţi, sutien şi un body, în datele de 24.08.2019 şi 03.09.2019, a postat poze cu partea civilă B la bustul gol în care zona sânilor este acoperită cu negru, modificând poza nud originală şi poze cu partea civilă complet dezbrăcată cu zonele intime înnegrite, în data de 06.09.2019, sau înălbite, în data de 09.09.20219, şi capturi de ecran din filmuleţe în care partea civilă se dezbracă, observându-i-se sutienul, în data de 01.09.2019, sau în care înta reținut relaţii sexuale cu inculpatul A, normale şi orale, capturi de ecran postate în datele de 30.08.2019 şi 07.09.2019 şi, în final, pe acelaşi profil de Facebook, respectiv „Y”, în data de 11.09.2019 a postat o poză în care partea civilă B apare cu sânii la vedere (a treia acţiune a unităţii legale);

d) în perioada 26.08.2019 – 30.09.2019, a preluat imaginile postate pe profilele de Facebook intitulate „X” şi „Y” şi le-a distribuit pe profilul personal de Facebook „A”, respectiv de pe profilul „X” a preluat şi distribuit pe contul personal în data de 30.09.2019 imaginea postată pe contul fictiv în data de 27.09.2019, iar de pe profilul „Y” a preluat şi distribuit imaginile compromiţătoare descrise la lit. c de mai sus – a treia acţiune a unităţii legale de infracţiune – la aceleaşi date la care au fost postate pe contul fictiv, respectiv: 26.08.2019, 30.08.2019, 01.09.2019, 03.09.2019, 06.09.2019, 07.09.2019 şi 11.09.2019.

Pornind de la primul motiv de recurs în casaţie, s-a reţinut că prin decizia nr.18/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 446 din 15 mai 2024, s-a stabilit că noțiunile de locuință, încăpere sau dependință din conţinutul infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzută de art.226 alin. (1) din Codul penal, au acelaşi înţeles cu noțiunile de locuință, încăpere sau dependință din conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 alin. (1) din Codul penal, fiind subsumate noțiunii de domiciliu în sensul legii penale.

Înalta Curte a subliniat că, prin noţiunea de „domiciliu” în sensul legii penale se înţelege locul unde o persoană îşi desfășoară activitățile cotidiene, specifice utilizării unei locuințe. În literatura de specialitate s-a arătat că această noțiune nu trebuie înțeleasă în accepțiunea din dreptul civil, deoarece domiciliul în sens penal se identifică cu acel spaţiu unde subiectul pasiv locuiește, fără să fie necesar ca el să aibă în mod formal (legal) domiciliu în acel loc. Astfel, în sensul legii penale, nu interesează dacă locul este închis sau parţial deschis, stabil sau mobil, dacă este destinat special acestui scop ori nu este destinat, dacă reprezintă o locuință permanentă sau trecătoare (V. Cioclei, Drept penal parte specială I, ediţia 3, Ed.C.H. Beck, Bucureşti 2018, pag. 220).

Având în vedere că legiuitorul nu a prevăzut criterii predeterminate de care instanţele să ţină cont atunci când stabilesc în ce situaţii un spaţiu utilizat cu intermitență constituie locuință, s-a apreciat că regula de bază trebuie să rămână analiza circumstanțelor faptice, care reliefează o legătură suficientă şi continuă cu un anume loc perceput drept domiciliu.

În cauză, locul unde au fost realizate imaginile distribuite fără drept, a fost reţinut de instanţa de apel ca fiind asimilat domiciliului în sensul legii penale, deoarece în acel spaţiu (despre care recurentul susţine că este sediul unei societăţi comerciale) inculpatul A şi persoana vătămată B şi-au consumat şi petrecut relația extraconjugală, folosind acel spaţiu în scop personal mai mult decât pentru utilizarea de jure a societăţii comerciale. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că: „din materialul probator administrat în cauză rezultă că inculpatul și persoana vătămată utilizau spațiul societății comerciale ca pe un paravan, pentru a-și putea derula relația extraconjugală. Astfel, deși încăperile SC Y SRL aparțineau, de jure, unei persoane juridice, de facto acestea erau utilizate și pentru întreținerea de relații sexuale, devenind indirect o a doua locuință a persoanei vătămate și a inculpatului, de vreme ce serveau ca spațiu pentru consumarea unor relații intime, care prin însăși natura lor, se desfășoară în spații private”.

Această bază factuală reţinută în cauză conform căreia în acel spaţiu inculpatul şi persoana vătămată îşi desfășurau viaţa de cuplu (activităţi cotidiene şi intime) nu poate fi negată sau contestată pe calea recursului în casaţie.

Înalta Curte nu poate primi nici apărarea recurentului potrivit căreia o asemenea interpretare contravine principiului legalităţii şi incriminării. Cerința securității juridice şi a previzibilității legii, instituite de art. 7 din Convenţia EDO, este îndeplinită dacă persoana cunoaşte din definiția legală, în unele cazuri prin utilizarea interpretărilor oferite de instanţe şi după ascultarea consultațiilor juridice, ce acţiuni sau omisiuni ar intra în sfera ilicitului penal şi ce pedeapsă ar risca în acest caz. Ca atare, Înalta Curte constată ca inculpatul avea toate mijloacele necesare să îşi corecteze conduita conform normelor de incriminare şi să nu acționeze în modul în care a acţionat.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs în casaţie, Înalta Curte a reținut că recurentul a fost condamnat pentru faptul că, fără drept, a difuzat (a postat) în public, imagini foto/video vizând viaţa privată a persoanei vătămate B care, în acest mod, a fost expusă fără voia ei percepției publicului. Astfel, prin decizia recurată s-a arătat că materialele media (n.r. imagini foto/video): „au fost trimise numai inculpatului, intenția persoanei vătămate fiind evident aceea ca numai inculpatul să le vadă. (...) scopul persoanei vătămate era acela ca numai inculpatul să aibă acces la respectivele fișiere. Drept urmare, este irelevant că persoana vătămată este cea care a trimis anumite filmări sau fotografii, din moment ce acestea erau destinate strict inculpatului, și nicidecum publicului larg”.

Dispoziţiile art. 226 alin. (2) C.pen. protejează viaţa privată prin împiedicarea divulgării, publicării, prezentării sau transmiterii, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori imaginilor prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol. Pentru existenţa infracţiunii în varianta reglementată la art.226 alin. (2) C.pen., interesează dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost divulgate, difuzate prezentate sau transmise, fără drept, către o altă persoană sau către public, excedând conținutului constitutiv al infracţiunii de violarea vieţii private prevăzute de art.226 alin. (2) C.pen. dacă sunetele, convorbirile sau imaginile au fost realizate de autor sau de persoana vătămată sau dacă au fost obţinute/realizate cu sau fără drept.

În această ordine de idei, în decizia nr. 51/HP din 24.06.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1050 din 03.11.2021,

s-a arătat că, în cuprinsul art. 226 alin. (2) C.pen. există o normă de trimitere care împrumută elemente din norma completatoare, însă nu împrumută întreaga dispoziţie din alin. (1), ci face trimitere doar la sunetele, convorbirile, imaginile prevăzute la alineatul respectiv. S-a subliniat că art. 226 alin. (2) din Codul penal face trimitere la modalitățile de obținere a sunetelor, convorbirilor, imaginilor, a căror divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere, fără drept, se pedepsește.

Aşadar, din perspectiva tipicității infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea de incriminare prevăzută de art. 226 alin. (2) C.pen., rămâne irelevant cine a efectuat în cauză imaginile foto/video, ceea ce interesează fiind diseminarea acestora, fără drept, care în speţă s-a realizat de către recurentul A.

În fine, cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs în casaţie privind redistribuirea unor imagini care erau deja publice, instanţa de recurs în casaţie a considerat că această apărare este nefondată, în contextul în care, potrivit bazei factuale reţinute cu titlul definitiv, de instanţa de apel, inculpatul a redistribuit imaginile cu persoana vătămată de pe alte conturi de Facebook pe care însăşi acesta le-a creat. În acest sens, în cuprinsul deciziei recurate s-a arătat că: „este irelevant că fotografiile și filmările erau deja publice pe conturile false, atunci când inculpatul le-a distribuit pe contul său personal, în condițiile în care din materialul probator administrat în cauză rezultă că tocmai inculpatul este cel care a creat conturile fictive. Altfel spus, inculpatul A este cel care a făcut publice respectivele imagini și videoclipuri, atunci când le-a încărcat pe conturile fictive de Facebook”.

Prin urmare, s-a constatat că faptele pentru care a fost condamnat recurentul inculpat A sunt prevăzute de legea penală, întrunind conţinutul constitutiv al infracţiunii de violare a vieţii private prevăzute de art. 226 alin. (1) şi alin.(2) C.proc.pen., astfel că solicitarea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen., este neîntemeiată.

Pentru considerente expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A.