Admissibility of post-execution judicial challenge to a domestic search warrant and the insufficiency of voluntary document surrender to negate the scope of the authorized intrusive measure

Percheziţia domiciliară. Contestaţie împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin care s-a dispus percheziţia domiciliară. Admisibilitatea contestaţiei în situaţia în care în cauză s-a dispus o soluţie de clasare[1]

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală.

Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii.

Percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri.

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata.

Căile de atac. Contestaţia

Indice alfabetic: - drept procesual penal

- percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri

C. proc. pen., art. 158, art. 159

Constituţia României, art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (1)

CEDO, art. 8, art. 13

Atât actul de autorizare a percheziției domiciliare, cât și modul concret de efectuare a acesteia trebuie să fie susceptibile de un control jurisdicțional a posteriori, efectiv și real care să permită analizarea legalității și proporționalității măsurii intruzive, necesară din perspectiva standardelor Curții Europene a Drepturilor Omului și pentru respectarea principiului supremației dreptului.

Predarea voluntară a unor documente nu înlătură temeiul legal și finalitatea legitimă a percheziției domiciliare, care vizează nu doar obținerea unor obiecte sau înscrisuri determinate, ci și posibilitatea organelor judiciare de a verifica, în mod direct și nemijlocit, existența altor probe sau mijloace de probă relevante aflate la fața locului și care sunt în legătură cu fapta pentru care a fost începută urmărirea penală.

I.C.C.J., Secția penală - judecătorul de cameră preliminară,

încheierea nr. 14 din 16 ianuarie 2025

I. Prin încheierea nr.4 din data de 16 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală a admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2022 privind emiterea unui mandat de percheziție domiciliară pentru locuința ce o folosește M, procuror din cadrul DNA, în București, str. N și a emis mandatul de percheziție domiciliară, ce putea fi folosit o singură dată, de la data emiterii, 16.06.2023, până la data de 23.06.2023.

S-a apreciat că percheziția solicitată este în interesul investigării infracțiunii de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, prevăzute de art. 12 lit. b din Legea nr. 78/2000, pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem prin ordonanța din 30.05.2023.

II. Petentul M a formulat contestație împotriva încheierii nr. 4 din data de 16 iunie 2023, pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, a mandatului de percheziție domiciliară, precum și împotriva modului de efectuare a percheziției domiciliare în baza acestui mandat.

În ceea ce priveşte admisibilitatea căii de atac declarate, petentul a arătat că îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţie, art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 20 alin. (2) din Constituţie raportat la art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu argumentarea, în esenţă, că standardul constituţional şi convenţional este reprezentat de obligaţia statului de a institui accesul la justiţie pentru ca persoana percheziţionată să poată contesta modul în care percheziţia domiciliară a fost autorizată sau modul în care a fost condusă.

Astfel, chiar dacă în prezent C. proc. pen. nu reglementează o cale de atac împotriva încheierii prin care s-a autorizat percheziţia domiciliară şi modul de desfăşurare a acesteia, în cazul în care în cauză se dispune o soluţie de clasare, dispoziţiile constituţionale care garantează accesul la justiţie pot fi aplicate direct, în interpretarea dată de Curtea Constituţională.

S-a susţinut, în esenţă, că percheziția a fost încuviințată cu încălcarea art. 158 alin. (1) teza I C. proc. pen., cu argumentarea că percheziția a vizat fapte care nu făceau obiectul urmăririi penale, cu încălcarea art. 158 alin. (7) lit. g C. proc. pen., deoarece în cuprinsul încheierii și a mandatului atacate nu a fost menționat numele soției petentului, deși acest aspect era cunoscut procurorului, precum și cu încălcarea art. 159 alin. (8) și (13) C. proc. pen., deoarece, deși contestatorul a pus la dispoziția persoanelor care efectuau percheziția toate dispozitivele solicitate, cercetarea locuinței acestuia a continuat, natura obiectelor căutate fiind „extinsă” de organul de urmărire penală.

III. Înalta Curte a respins, ca nefondată, contestația formulată de petentul M, în considerarea următoarelor argumente:

I. În ceea ce privește admisibilitatea căii de atac

Din perspectiva art. 21 alin. (1) din Constituție, garantarea constituțională a accesului liber la justiție creează premisa ca orice drept sau interes legitim să poată fi apărat și, eventual, restabilit, de către o instanță independentă și imparțială, în conformitate cu regulile stabilite de lege.

Accesul la justiție are o natură duală: aceea de principiu fundamental al tuturor drepturilor fundamentale, precum și aceea de drept fundamental de sine-stătător, un drept-garanție ce are rolul de a contribui la restabilirea, cu ajutorul justiției, a altor drepturi subiective sau interese legitime.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunțată în Cauza Golder contra Regatului Unit al AN și Irlandei de Nord, relevă importanța deosebită pe care această instanță o atribuie principiului liberului acces la justiție pentru însăși existența unei societăți democratice. Astfel, acestei hotărâri îi poate fi atribuit un dublu merit: pe de o parte, acela de a fi tranșat problema privind sfera de aplicabilitate a art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în sensul în care acesta reglementează nu numai condițiile necesare desfășurării unui proces echitabil, ci și dreptul de a accede la un astfel de proces pentru apărarea drepturilor prevăzute de lege, iar pe de altă parte, acela de a fi subliniat importanța exercitării unui asemenea drept în contextul unei societăți democratice și al unui stat de drept. Așa cum s-a subliniat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, simpla sa consacrare legală, chiar și la nivelul suprem, prin Constituție, nu este de natură a asigura și o eficacitate reală a acestuia, atât timp cât, în practică, exercitarea sa întâmpină obstacole. Accesul la justiție trebuie să fie asigurat, în consecință, în mod efectiv și eficace, scopul Convenției fiind să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective.

În jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat în mod repetat că atât actul de autorizare a percheziției domiciliare– chiar dacă provine de la o autoritate judiciară –, cât și modul concret de efectuare a acesteia trebuie să fie susceptibile de un control jurisdicțional a posteriori, efectiv și real. Lipsa unui asemenea remediu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil și a garanțiilor oferite de art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în coroborare cu art. 8 din Convenție.

În consecință, o cale de atac care să permită analizarea legalității și proporționalității măsurii intruzive este nu doar necesară din perspectiva standardelor Curții Europene a Drepturilor Omului, ci și o condiție esențială pentru respectarea principiului supremației dreptului.

Această exigență a fost clar formulată, între altele, în cauzele Camenzind împotriva Elveției și Posevini împotriva Bulgariei, unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că lipsa unui control jurisdicțional asupra autorizației de percheziție și a executării sale constituie o ingerință disproporționată în exercitarea dreptului la respectarea vieții private și de familie, prevăzut de art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În aceeași linie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru a fi considerată „efectivă” în sensul art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, o cale de atac trebuie să permită nu doar contestarea formală a măsurii, ci și examinarea substanțială a legalității și necesității acesteia în contextul concret al cauzei.

Prin urmare, standardul convențional impune statelor obligația pozitivă de a institui mecanisme judiciare prin care orice persoană vizată de o percheziție – indiferent de natura penală, administrativă sau fiscală a acesteia – să poată contesta atât actul de autorizare, cât și modul de punere în executare, în fața unei instanțe independente și imparțiale. Absența unei asemenea căi de atac sau ineficiența sa practică echivalează cu negarea garanțiilor fundamentale ale statului de drept și conduce, în mod inevitabil, la constatarea încălcării Convenției.

În consecință, în temeiul art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, interpretat în coroborare cu art. 8 prezenta cale de atac este admisibilă, întrucât vizează o ingerință într-un drept fundamental garantat de Convenție, respectiv dreptul la respectarea vieții private și de familie, iar față de natura criticilor invocate și în conformitate cu exigențele jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind accesul efectiv la un remediu judiciar, se impune analizarea cauzei pe fond.

II. În ceea ce privește temeinicia plângerii, se a reținut următoarea situație de fapt:

Prin încheierea nr. 4 din data de 16 iunie 2023, pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, s-a admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică privind emiterea unui mandat de percheziție domiciliară pentru locuința ce o folosea petentul M, procuror din cadrul DNA, în București, str. N și s-a emis mandatul de percheziție domiciliară în acest sens, care putea fi folosit o singură dată, de la data emiterii, 16.06.2023, până la data de 23.06.2023.

S-a reținut că prin Hotărârea nr. X din 2023 a Secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, în baza art. 42 alin. (2) din Legea nr. 305/2022 raportat la art. 267 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, a fost încuviințată atât efectuarea percheziției domiciliare la locuința folosită de petentul M, procuror din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, la adresa din București, str. N, cât și efectuarea percheziției asupra unui vehicul aparținând acestuia.

Judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că există informații cu privire la săvârșirea, în București, în perioada 25.12.2022- 15.03.2023, de către petentul M, în perioada faptelor procuror din cadrul DNA, a infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. b din Legea nr. 78/2000, constând în furnizarea de informații confidențiale din mai multe dosare către numiții P și fiul său Q, precum și către numitul R, prin intermediul primilor doi, context în care procurorul a comunicat cu aceștia prin mesaje în aplicațiile S și T. Totodată, s-a reținut că numiții P, Q și R au comunicat între ei prin mesaje în cele două aplicații, despre informațiile primite de la procuror.

Judecătorul de drepturi și libertăți a avut în vedere particularitățile cauzei, importanța informațiilor, a probelor ce ar trebui să fie obținute prin măsura dispusă raportat la gravitatea infracțiunii (respectiv, ridicarea telefoanelor mobile, înscrisuri referitoare la societăți comerciale din care ar putea rezulta probe referitoare la posibila implicare a procurorului M în activități comerciale incompatibile cu funcția sau ar putea fi descoperite înscrisuri referitoare la informații confidențiale din dosare penale) și a apreciat că măsura solicitată de parchet este proporțională cu scopul urmărit, iar percheziția domiciliară se justifică pentru a se putea descoperi probe în legătură cu fapte ce pot fi circumscrise ilicitului penal pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale.

Prin procesul-verbal de efectuare a percheziției domiciliare din data de 19 iunie 2023, având în vedere mandatul de percheziție domiciliară nr. 4/UP din data de 16.06.2023, emis de Înalta Curte de Casație si Justiție - Secția penală, prin care s-a autorizat efectuarea unei percheziții la domiciliul numitului M, s-a consemnat că la adresa menționată a fost identificat petentul M si soția sa, AS, organele de poliție solicitând numitului M să predea de bunăvoie dispozitivele electronice pe care le folosea (telefoane mobile, laptop, tableta) și fiind întrebat dacă la locația percheziționată funcționează sediu de societate comercială.

S-a reținut că petentul a declarat verbal că locuiește în chirie la imobilul percheziționat și nu figurează sediu social al vreunei societăți comerciale, însă a menționat că la această adresă există posibilitatea să fie identificate înscrisuri de la firma mamei sale, inclusiv de la cabinetul său de avocatură, iar soția nu este administrator de societate comercială.

M a prezentat dispozitivele electronice existente în locuință (telefonul mobil, telefonul de serviciu, tableta și laptop), cu precizarea că nu dorește să comunice parolele de acces ale acestor dispozitive, precum și cu mențiunea că pe toate dispozitivele electronice pot fi găsite fișiere în legătură cu activitățile familiei, a soției și despre activitatea de avocat a mamei sale, care nu are cunoștințe tehnice și el o ajuta în acest sens.

În continuare, s-a trecut la efectuarea percheziției domiciliare, la imobilul percheziționat fiind identificate mai multe dispozitive electronice, respectiv: unitate centrală AT, 3 telefoane mobile, 6 memory stick, 1 circuit atașat la un acumulator, 1 laptop. De asemenea, la locuința percheziționată au fost identificate înscrisuri care au fost ridicate în vederea continuării cercetărilor. S-a mai reținut că percheziția a început la ora 06:40 și s-a terminat la ora 10:10, efectuându-se în condiții de lumină naturală și artificială.

În aceste coordonate, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut, sub un prim aspect, că percheziția a fost efectuată într-un interval de timp relativ scurt, începând la ora 06:40 și finalizându-se la ora 10:10, aspect care indică o desfășurare eficientă și cursivă, fără a depăși limitele rezonabile de timp în raport cu scopul urmărit prin măsura autorizată.

Totodată, s-a considerat că susținerea petentului potrivit căreia efectuarea percheziției ar fi fost lipsită de necesitate, întrucât a predat de bunăvoie înscrisurile solicitate este lipsită de relevanță din perspectiva legalității măsurii autorizate, deoarece predarea voluntară a unor documente nu înlătură temeiul legal și finalitatea legitimă a percheziției domiciliare, care vizează nu doar obținerea unor obiecte sau înscrisuri determinate, ci și posibilitatea organelor judiciare de a verifica, în mod direct și nemijlocit, existența altor probe sau mijloace de probă relevante aflate la fața locului și care sunt în legătură cu fapta pentru care a fost începută urmărirea penală.

Așadar, chiar și în ipoteza unei colaborări parțiale din partea persoanei vizate, măsura percheziției domiciliare își păstrează valabilitatea și utilitatea, neexistând nicio obligație a autorităților de a renunța la executarea integrală a acestui procedeu probatoriu, în limitele autorizate.

S-a constatat că, în raport cu actele și lucrările dosarului, percheziția a fost încuviințată în limitele pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem în dosarul de urmărire penală nr. x/P/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică și efectuată în limitele în care a fost încuviințată.

Astfel, bunurile căutate și ridicate au constat doar în dispozitive electronice sau sisteme informatice (14 obiecte), precum și în două înscrisuri, astfel că ingerința în viața privată a fost proporțională cu scopul urmărit prin aceasta, respectiv investigarea infracțiunii de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații, prevăzută de art. 12 lit. b din Legea nr. 78/2000.

Pentru aceste considerente, a fost respinsă, ca nefondată, contestația formulată de petentul M împotriva încheierii nr.4 din data de 16 iunie 2023, pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală.

[1] Pe rolul Curţii Constituţionale sunt înregistrate: Dosar nr. 690D/2024 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.158 alin. (9) şi art.159 din Legea nr.135/2010; Dosar nr. 56D/2025 având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.158 alin. (9) şi art. 425 ind.1 din aceeaşi lege, privind lipsa unei căi de atac prevăzute în mod expres împotriva încheierii prin care se dispune asupra unei cereri de încuviinţare a efectuării percheziţiei deomiciliare, respectiv a modalităţii de efectuare a unei astfel de percheziţii, în cazul în care se dispune o soluţie de clasare.