Scope of EU project team exception for local elected officials versus civil servants; proportionality of three-year public office ban for self-interested salary increases

A. Respectarea garanțiilor prevăzute de art. 6 din CEDO în procedura administrativă. Supunerea deciziei administrative cenzurii unei instanțe independente, cu plenitudine de competență B. Aleși locali. Incompatibilitate. Neaplicarea excepției prevăzute de art. 94. alin. 2 indice 2 din legea nr. 161/2003. C. Respectarea principiului proporționalității.

Legea nr. 161/2003, art. 87 alin. (1) lit. k), art. 94 alin. (2 ind. 2), art. 70 şi art. 75

Codul administrativ, art. 148

Codul Penal art. 175

A. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite că în procedurile administrative este posibil ca nu toate garanțiile art. 6 din Convenție să fie respectate, fiind însă obligatoriu ca, în acest caz, decizia administrativă să fie supusă cenzurii unei instanțe independente, cu plenitudine de competență, care să asigure toate garanțiile procedurale ale dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul dreptului la apărare[1], Înalta Curte reține că standardul impus de instanța europeană cu privire la respectarea dreptului la apărare este pe deplin respectat în fața instanței, în condițiile motivării temeinice a hotărârii instanței de judecată.

B. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 94 alin. (2 ind. 2) prevăd expres situația funcționarului public, chiar din conținutul acestora rezultând că excepția vizează situațiile de incompatibilitate „în sensul prevederilor alin. (2)”, în vreme ce art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, care privește situația aleșilor locali, nu prevede nicio astfel de excepție. În situația în care legiuitorul ar fi vrut să existe identitate între cazurile de incompatibilitate, respectiv excepțiile de la acestea, ale funcționarilor publici și cele ale aleșilor locali, nu ar fi procedat la reglementarea lor distinctă, în secțiuni separate ale actului normativ.. De asemenea, dacă legiuitorul ar fi vrut ca un text situat într-o altă secțiune să fie aplicabil și situațiilor reglementate într-o secțiune distinctă, ar fi trebuit să prevadă expres acest lucru, printr-o normă de trimitere, inexistentă în această situație.

Pe de altă parte, nici dispozițiile art. 148 din Codul Administrativ, care definesc funcția de primar ca fiind o funcție de demnitate publică şi nici cele ale art. 175 C. pen., care definesc funcționarul public, în sensul legii penale nu pot constitui argumente în sensul înlăturării situației de incompatibilitate reglementate distinct pentru alesul local de funcționarii publici, așa cum în mod greșit susține recurenta.

C. Referitor la principiul proporționalității sancțiunii, Înalta Curte reține faptul că, instanța europeană, în cauza C-40/21, a subliniat că aplicarea legislației în materie de incompatibilități trebuie să conducă la aplicarea unei sancțiuni adecvate gravității încălcării pe care o reprimă, ținând seama de obiectivul de a asigura integritatea și transparența în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și de a preveni corupția instituțională. Această situație nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepțional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situației personale, profesionale și economice a acestei persoane se dovedește deosebit de grav.

În ceea ce privește funcția de autoritate publică, instanța supremă arată că aceasta este o funcție specială, electivă, persoana care o deține trebuind să fie aptă să participe la luarea deciziilor și să reprezinte cetățenii ce şi-au exprimat acordul, prin vot, în sensul atribuirii respectivei calități. Prin dispozițiile articolului 70 din Legea nr. 161/2003 legiuitorul nu pretinde, pentru constatarea existenței conflictului de interese, ca interesul personal de natură patrimonială al persoanei ce ocupa o funcție publică sau o demnitate publică să influențeze efectiv îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin în cadrul funcției sau demnității, fiind suficient, în acest scop, să se constate că acel interes ar fi de natură să ridice suspiciuni asupra obiectivității acelei persoane în îndeplinirea atribuțiilor sale. Ori, atunci când alesul local a dispus în propriul său beneficiu, beneficiu ocazionat de ocuparea cumulativă, cu încălcarea regimului incompatibilităților, a funcției de primar și a celei de manager de proiect, influențarea deciziilor luate de către acesta este de necontestat.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 5976 din 11 decembrie 2024

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 24.11.2022, sub nr. x/2/2022, reclamanta A a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Integritate, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Raportului nr. x/04.11.2022 emis de către pârâtă, comunicat la data de 10.11.2022, suspendarea executării actului administrativ contestat şi constatarea împrejurării că nu există elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate în activitatea desfășurată în calitate de primar al Primăriei X.

I.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 389 din 11 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Legea nr. 176/2010.

S-a admis cererea reclamantei de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

S-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 52 alin. (1) şi art. 53 alin. (2) teza a II-a din Constituția României.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de suspendare a judecăţii cauzei până la pronunțarea de către Curtea Constituțională asupra excepției de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, cu privire la care s-a admis cererea de sesizare.

S-a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

S-a respins ca neîntemeiată excepţia tardivității invocării unor noi critici cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, excepţie ridicată de către pârâtă.

S-a respins ca neîntemeiată contestaţia, astfel cum a fost completată, formulată de către reclamanta A, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat cereri de recurs reclamanta formulând critici atât în ceea ce priveşte fondul acţiunii, cât şi în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

3.1. Prin cererea de recurs formulată la data de 12 martie 2024, recurenta- -reclamantă a criticat soluţia primei instanțe în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituționale cu excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Legea nr. 176/2010.

A susţinut recurenta-reclamantă admisibilitatea cererii, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiția legăturii cu soluţionarea cauzei fiind îndeplinită în raport de împrejurarea că o eventuală constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 176/2010 atrage inclusiv nelegalitatea raportului de evaluare, întrucât acesta își întemeiază sancţiunea pe aceste dispoziţii legale.

Prin urmare, interesul procesual pentru a stabili neconstituționalitatea art. 25 din Legea nr. 176/2010 există și îndeplinește condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., deoarece scopul cererii este acela de a preveni ca raportul de evaluare sa rămână în circuitul civil, deşi el se întemeiază inclusiv pe un act normativ neconstituțional.

A susţinut recurenta-reclamantă că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 11, art. 148 şi art. 53 din Constituţia României.

În susţinerea neconstituționalității textului a invocat jurisprudența Curţii Constituționale reprezentată de decizia nr. 1039/2014, precum şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniuni Europene (cauza Costa v. Enel, cauza Amministrazione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal SpA), concluzionând că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 trebuie invalidate de către Curtea Constituțională întrucât încalcă dispoziţiile art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, astfel cum au fost acestea interpretate prin Hotărârea C.J.U.E. pronunţată în cauza C-40/21 şi, implicit, încalcă dispoziţiile art. 148 coroborate cu art. 53 din Constituţie, deoarece nu permit aplicarea unei sancțiuni cu respectarea principiului proporționalităţii. În cazul aleşilor locali nu există nicio sancţiune alternativă interdicţiei dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani pentru ca instanţa să poată face astfel aplicarea directă a principiului proporționalității.

Inexistenta unei sancţiuni alternative care să permită aplicarea sancţiunii proporţional cu gravitatea faptei şi circumstanțele făptuitorului, încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum a reținut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Expunând considerentele hotărârii menţionate (paragrafele 48, 50, 51, 54,67-72 şi 92) recurenta-reclamantă a concluzionat că, în cazul dedus judecăţii, reglementările internaţionale impun obligativitatea aplicării principiului proporționalității la individualizarea sancţiunii reglementată de art. 25 din Legea nr. 176/2010 şi din moment ce reglementările interne nu prevăd, în ceea ce priveşte aleșii locali, posibilitatea aplicării oricărei alte sancțiuni, pronunțarea de către instanțele naționale a unei soluţii în temeiul dispoziţiilor internaţionale este imposibilă (instanţa neputând aplica principiul proporționalității în lipsa unei reglementari interne care să prevadă sancţiuni diferite) ceea ce trebuie sa conducă, în lipsa unei intervenţii a legiuitorului, la declararea neconstituționalității acestor dispoziţii.

Pentru aceste considerente, s-a solicitat să se constate că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Legea nr. 176/2010 este admisibilă şi să procedeze la sesizarea Curţii Constituționale în vedere soluționării acesteia.

3.2. Prin recursul formulat asupra fondului cauzei recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de control judiciar, ca în temeiul art. 20 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., să dispună admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, rejudecând, să constate că, raportat la situaţia de fapt ce face obiectul lucrării nr. x/23.06.2022 instrumentate de către Agenţia Naţională de Integritate - Inspecția de Integritate, nu există elemente în sensul existenței unui conflict de interese, sau stării de incompatibilitate în activitatea desfășurată în calitate de primar al Primăriei X și, pe cale de consecinţă, să procedeze la anularea actului administrativ contestat.

3.2.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Sub un prim set de motive, hotărârea a fost criticată pentru încălcarea normelor de drept procedural [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.], respectiv a principiilor fundamentale ale procesului civil, prin pronunțarea sentinţei civile nr. 389/2024 cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, s-a arătat că instanţa de fond nu a efectuat o analiză reală, proprie, şi imparțială a argumentelor invocate de reclamantă în cuprinsul acţiunii introductive de instanţă, ignorând inclusiv dovezile irefragabile depuse la dosarul cauzei care contrazic afirmațiile expuse de către inspectorul de integritate, ignorând decizia CJUE pronunţată în cauza C-40/21, care este și relevantă pentru soluţionarea prezentei cauze.

Instanţa de fond a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil privind dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, egalitatea, respectarea principiilor fundamentale, precum şi principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, aspecte reglementate inclusiv la nivelul legii fundamentale în cuprinsul art. 16 alin. (1) şi (2) si art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și la nivelul Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin dispoziţiile art. 6.

De asemenea, sentința civilă nr. 389/2024 este contrară dispoziţiilor art. 131 alin. (2) teza finală din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești şi jurisprudenţei consacrate a Curţii Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

Din perspectiva efectelor încălcării dispoziţiilor imperative mai sus amintite, Codul de procedură civilă stabilește sancţiunea nulităţii absolute.

Sub aspect procedural, dispoziţiile art. 174 alin. (2), 178 alin. (1), 179 alin. (1) şi 405 C. proc. civ. sunt incidente în prezenta cauză, de asemenea.

Arată recurenta că există elemente care circumstanțiază lipsa de imparțialitate a noului judecător ce a intrat în dosar la termenul de judecată din data de 11.03.2024, care a respins nemotivat toate cererile formulate și cererea de suspendare a procesului până la soluţionarea dosarului penal, subliniind şi limbajul folosit la adresa apărătorului.

Astfel, au fost încălcate prevederile art. 6 C. proc. civ. care stabilesc dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil, într-un termen optim şi previzibil de către o instanţă imparțială.

Totodată, la dosarul cauzei nu a existat nicio decizie a Colegiului de Conducere privind schimbarea componenţei completului.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat să se constate incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa anulării în întregime a hotărârii.

3.2.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

a) Din perspectiva criticilor întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând greşita aplicare şi încălcare a normelor de drept material, în privinţa capătului de cerere ce viza nulitatea raportului de evaluare, prima critică invocată de recurenta-reclamantă a vizat nerespectarea dreptului la apărare în cadrul lucrării nr. x/23.06.2022.

În acest sens s-a arătat că avocatul B nu era împuternicit la momentul discuției telefonice reținute în cuprinsul ședinței să reprezinte interesele petentei, împuternicirea fiind emisă ulterior.

Instanţa a interpretat eronat dispoziţiile art. 11 alin. (1), art. 24 alin. (1) din Constituția României, precum şi pe cele art. 20 din Legea nr. 176/2010, dar şi pe cele ale art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale UE, art. 6 din CEDO şi art. 7 din Directiva nr. 2012/13/UE, încălcând astfel prevederile ce vizau respectarea dreptului la apărare, precum şi la o corectă informare a persoanei evaluate.

Prin respingerea cererii de consultare a dosarului pe motivul emiterii raportului de evaluare, recurenta-reclamantă nu a avut posibilitatea de a lua la cunoştinţă de actele care au stat la baza Raportului de evaluare nr. x/4.11.2022, fiindu-i încălcat dreptul la apărare prevăzut şi de art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 7 din Directiva nr. 212/13/UE.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului cu consecinţa constatării nelegalității Raportului de evaluare nr. x/04.11.2022, având în vedere vicierea actului administrativ ca urmare imposibilității de acces la înscrisurile ce au stat la baza întocmirii acestuia, fiind necesară anularea actului administrativ individual.

A invocat recurenta-reclamantă nelegalitatea si netemeinicia sentinței civile nr. 389/2024 din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material în privința capătului de cerere ce viza nulitatea raportului de evaluare generată de nerespectarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010.

În acest sens, s-a arătat că punctul de vedere al persoanei evaluate nu a fost prezentat în mod corespunzător, împrejurare recunoscută şi de prima instanţă.

Contrar aprecierilor expuse de curtea de apel, s-a arătat că textul art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 176/2010 prevede clar că raportul de evaluare trebuie să conţină punctul de vedere al persoanei vătămate, care trebuie redat integral.

Totodată, instanţa de fond a omis a răspunde criticii privind analiza punctului de vedere formulat de către inspectorul de integritate, raportul de evaluare fiind lovit de nulitate, dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 fiind de ordine publică şi de strictă interpretare.

b) A doua critică invocată vizând nelegalitatea și netemeinicia sentinţei civile nr. 389/2024 din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material în privinţa capătului de cerere ce viza nulitatea raportului de evaluare este nemotivarea actului administrativ.

Împrejurarea că exista o analiză a inspectorului de integritate în cadrul capitolului „Evaluarea elementelor de incompatibilitate si conflict de interese” nu este de natură să suplinească prezentarea elementelor factuale ale speţei, legiuitorul reglementând cu strictețe conținutul raportului de evaluare pentru a oferi persoanei evaluate posibilitatea de a înțelege în mod complet evaluarea realizată fata de aceasta, respectarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 fiind, totodată, o garanţie pentru persoana evaluata având în vedere consecinţele pe care le produce un asemenea act administrativ cu caracter individual.

Or, în raportul de evaluare nu este descrisă situaţia de fapt care stă la baza cercetării realizată de inspectorul de integritate, împrejurările de loc şi timp în care se presupune că s-a realizat fiecare activitate presupus ilicită.

c) Prin cea de a treia critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material în privinţa constatării existenţei stării de incompatibilitate şi a situaţiei de conflict de interese, recurenta-reclamamtă invocă încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003, a art. 94 alin. (2 ind. 2) din Legea nr. 161/2003, a art. 148 C. adm., a art. 175 C. Pen., a art. 75 din Legea nr. 161/2003, art. 16 din Legea nr. 153/2017, a art. 6 din Regulamentul cadru privind stabilirea condițiilor de înființare a posturilor în afara organigramei și a criteriilor pe baza cărora se stabilește procentul de majorare salarială pentru activitatea prestată în proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile la H.G. nr. 325/2018, a art. 4 şi 5 din Regulamentul-cadru aprobat prin H.G. nr. 325/10.05.2018, precum și a articolului unic din O.U.G. nr. 91/2017, texte de lege care au incidenţă în cazul analizei stării de incompatibilitate sau a celei de conflict de interese.

C1) Sub un prim aspect, s-a arătat că inspectorul de integritate s-a raportat în mod greșit la dispoziţiile art. 87 din Legea nr. 161/2003 şi la Ghidul privind incompatibităţile (ANI), deoarece legislația în vigoare permite ca un primar, viceprimar, preşedinte de consiliu local, președinte de consiliu județean să poate ocupa, concomitent, și calitatea de manager al unui proiect implementat din fonduri europene și să participe la activitățile ce fac obiectul unor astfel de proiecte.

Astfel, s-a arătat că prevederile art. 87 din Legea nr. 161/2003 trebuie coroborate cu cele ale art. 94 alin. (2 ind. 2) din aceeaşi lege, proiectul (…) intrând sub incidența acestor dispoziții.

Totodată, având în vedere că dispoziția normativă care stabilește situaţia de excepție este ulterioară prevederii privind stările de incompatibilitate, aceasta se va aplica prioritar, deoarece are titlul unor norme juridice speciale care derogă de la norma generală.

C2) Sub al doilea aspect, s-a arătat că este îndeplinită şi condiția calității subiectului vizat deoarece persoana care ocupă demnitatea de primar intră în categoria persoanelor asimilate funcționarilor publici, contrar celor reținute de către Curtea de Apel Bucureşti în considerentele sentinţei civile nr. 389/2024.

În acest sens, au fost invocate dispoziţiile art. 148 C. adm. care definesc funcția de primar şi de viceprimar ca funcții de demnitate publică şi cele ale art. 155 C. pen. care definesc funcționarul public ca fiind persoana care exercită o funcție de demnitate publică. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 175 C. pen. este dată implicit de sesizarea organelor de urmărire penală prin raportul de evaluare,

Pentru toate aceste motive a concluzionat recurenta-reclamantă în sensul inexistenţei unei incompatibilități între calitatea de primar şi calitatea de manager de proiect.

C3) Sub al treilea aspect, din perspectiva inexistenței stării de incompatibilitate, s-a solicitat instanţei de control judiciar învestită cu soluţionarea prezentei contestații să aibă în vedere și înscrisurile ce conțin avizele de legalitate ale instituţiilor publice competente care au verificat dispoziţia nr. 715/18.02.2022 emisă de primarul X.

S-a arătat că Instituția Prefectului Y a emis Adresa nr. M.S./3870/p/08.03.2022 prin care a arătat că nu au fost reţinute elemente care să conducă la aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Totodată şi Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administrației- Autoritatea de management pentru Programul Operațional Capacitate Administrativă - Direcţia Generală Programe Europene Capacitate Administrativă, a confirmat prin avizul formulat faptul că reclamanta îndeplinește criteriile de eligibilitate pentru a fi managerul acestui proiect.

C4) Sub un al patrulea aspect, au fost invocate elemente care denotă poziția vădit subiectivă a inspectorului de integritate şi care privesc presupusa stare de incompatibilitate, poziţie ignorată de către instanţa de fond, în ceea ce privește alegaţia referitoare la nedepunerea declaraţiei de avere şi de interese în calitate de manager de proiect.

A invocat recurenta-reclamantă nelegalitatea și netemeinicia sentinţei civile nr. 389/2024 faţă de inexistenţa stării de conflict de interese din perspectiva interpretării si aplicării greşite a prevederilor art. 76 din Legea nr. 161/2003.

În acest sens, s-a arătat că argumentarea soluţiei pe starea de conflict de interese echivalează cu o nemotivare a hotărârii judecătoreşti, instanţa de judecată nerealizând un raţionament logico-juridic propriu prin coroborarea elementelor factuale legate de emiterea celor 5 dispoziții de primar cu normele de drept aplicabile.

În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 70, 71 şi art. 76 din Legea nr. 161/2003 întrucât dispoziţiile emise de recurenta-reclamantă au fost realizate în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 153/2017, art. 6 din Regulamentul cadru privind stabilirea condițiilor de înființare a posturilor în afara organigramei şi a criteriilor pe baza cărora se stabileşte procentul de majorare salarială pentru activitatea prestată în proiecte finanţate din fonduri europene, art. 4 şi 5 din Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 325/10.05.2018 şi articolul unic din O.U.G. nr. 91/2017.

Din dispoziţiile menţionate rezultă că legislaţia în vigoare prevede obligativitatea conducătorilor autorităților publice locale să procedeze la majorarea indemnizaţiilor persoanelor implicate în proiecte finanţate de către Uniunea Europeana, în cuantumul prevăzut de dispoziţiile normative evocate.

Fiind conducătorul unităţii administrativ teritoriale, deţinând funcţia de Primar al X, reclamanta era singura autoritate împuternicită în implementarea prevederilor Legii nr. 153/2017, a Regulamentului cadru privind stabilirea condiţiilor de înfiinţare a posturilor în afara organigramei și a criteriilor pe baza cărora se stabileşte procentul de majorare salarială pentru activitatea prestată în proiecte finanţate din fonduri europene nerambursabile și a O.U.G. nr. 91/2017 în privinţa acestor programe.

În privința majorării indemnizației cu un procent de până la 30%, s-a arătat că indemnizaţia a fost stabilită ca urmare a prevederilor legale, conform orelor lucrate în cadrul proiectului.

Şi în această situaţie, dispoziţiile emise au fost verificate de către Instituția Prefectului Y.

Totodată, s-a arătat că acesta este procedeul legal de lucru în toate unităţile administrativ-teritoriale, stabilit şi în cazul statelor de plată în fiecare primărie unde primarul, fiind ordonator principal de credite, acordă și semnează inclusiv pentru indemnizaţiile acordate acestuia, precum și viceprimarilor.

Concluzionând, s-a arătat că nu există o stare de conflict de interese care să privească persoana recurentei-reclamante, raportul de evaluare nr. x/04.11.2022 emis de către A.N.I. fiind vădit neîntemeiat, impunându-se admiterea recursului și desfiinţarea în integralitate a Sentinţei civile nr. 389/2024 a Curţii de Apel Bucureşti.

C5) În sfârșit, a fost invocată de către recurentă nelegalitatea și netemeinicia sentinţei civile nr. 389/2024 pentru greșita aplicare a normelor de drept material din perspectiva soluţionării pe fond a cauzei ce vizează proporționalitatea sancțiunii izvorâte din cuprinsul raportului de evaluare.

În acest sens, s-a arătat că motivarea instanței de fond sub aspectul proporționalității sancțiunii contravine celor statuate în cauza C-40/2021, T.A.C./ANI, potrivit paragrafelor 48, 50, 51, 54, 67, 69, 72 şi 92.

Raportat la dezlegarea oferită, rezultă clar o disproporționalitate vădită între acțiune şi sanctiune, aspect care este în totală contradicție cu legislaţia unională, legislaţie care se aplică cu prioritate în dreptul intern, cu excepţia situațiilor în care legislaţia națională prevede norme legale mai favorabile (ceea ce nu este cazul în speţa de faţă).

A invocat recurenta-reclamantă dispoziţiile art. 20 şi art. 148 din Constituţie, art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană, potrivit cărora dreptul uniunii se aplică cu prioritate, iar statele membre au obligaţia să prevadă un sistem de căi de atac şi de proceduri care să asigure drepturile justițiabililor, precum şi dezlegările date de Curtea Constituţională prin decizia nr. 1039/2012.

În cazul dedus judecăţii se observă că reglementările internaţionale impun obligativitatea aplicării principiului proporționalității la individualizarea sancțiunii reglementate de art. 25 din Legea nr. 176/2010 şi din moment ce reglementările interne nu prevăd, în ceea ce priveşte aleşii locali, posibilitatea aplicării oricărei alte sancţiuni, pronunțarea de către instanţele naţionale a unei soluţii în temeiul dispoziţiilor internaționale este posibilă.

În concluzie, şi sub aspectul dezlegării oferite asupra proportionalității sancţiunii aplicabile ca urmare a validării actului administrativ contestat, având în vedere argumentele expuse anterior, s-a solicitat să se constate netemeinicia Sentinţei civile nr. 389/2024 a Curţii de Apel Bucureşti, cu consecinţa anulării raportului de evaluare.

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin intermediul căruia recurenta susţine că instanţa de fond ar fi pronunţat sentinţa recurată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., s-a arătat că acesta nu este incident în cauză.

S-a arătat că motivele invocate pe această cale se subsumează în fapt cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind nemotivarea hotărârii.

În ceea ce privește critica privind ignorarea deciziei CJUE pronunţate în cauza nr. C-40/21, a fost invocată soluţia de unificare a practicii adoptate de Plenul Secţiei de Contencios Administrativ şi Fiscal din data de 22.06.2023, potrivit căreia decizia nu se aplică decât în ipoteza antamării caracterului disproporționat al eventualei sancțiuni.

Referitor la presupusa încălcare a unor principii fundamentale s-a arătat că această încălcare nu poate fi invocată cu titlu generic, ci este necesar a arăta în mod concret şi efectiv, dacă acesta a fost încălcat, prin arătarea considerentelor sentinţei care ar încalca principiile enumerate de recurenta-reclamantă.

Totodată, s-a arătat că nu se poate reţine imparțialitatea judecătorului faţă de respingerea unor cereri de probe, cu privire la care trebuie respectate dispoziţiile Codului de procedură civilă, în ceea ce privește propunerea lor.

În egală măsură nici respingerea cererii de suspendare sau a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu fac o asemenea dovadă.

Referitor la criticile de nelegalitate a sentinţei civile recurate din perspectiva motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la interpretarea eronată a prevederilor art. 18 alin. (1), art. 24 alin. (1) din Constituția României, art. 20 din Legea nr. 176/2010, art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale U.E. art. 8 din CEDO şi art.7 din Directiva nr. 2012/13/UE, ce vizează dreptul la apărare şi la o corectă informare a persoanei evaluate, s-a invocat caracterul nefondat al acestora.

Sub un prim aspect s-a arătat că ne aflăm în prezența unei proceduri administrative, nefiind aplicabile prevederile art. 7 din Directiva nr. 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare, s-a arătat că în mod corect, instanţa de fond a reținut că, în fapt, reclamanta nu a solicitat efectiv şi accesul la dosar, inspectorul de integritate îndeplinindu-şi obligaţia de informare. Faptul că recurenta-reclamantă nu a depus diligențele pentru a studia dosarul administrativ anterior emiterii raportului de evaluare nu poate conduce în nici un fel la reținerea vreunei culpe a pârâtei, care a dovedit efectuarea demersurilor pentru respectarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei. Instanţa de fond a făcut o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente în cauză, privind dreptul la apărare invocat de recurentă şi îndeplinirea formalităților de informare a recurentului.

Privitor la aplicarea greşită a normelor de drept material a prevederilor art. 21 din Legea nr. 175/2010, s-a arătat că şi acest motiv este nefondat, instanţa de fond făcând o aplicare corectă a prevederilor legale. Astfel, cuprinsul raportului de evaluare nu este reglementat în detaliu, punctul de vedere al recurentei-reclamante fiind cuprins în raport.

Totodată, s-a arătat că autoritatea-pârâtă nu desfășoară o activitate de jurisdicție, ci una administrativă, procedura fiind lipsită de publicitate şi contradictorialitate.

Nu este fondat nici motivul de casare privitor la greşita aplicare a normelor de drept materiale referitoare la nemotivarea actului administrativ, raportul de evaluare cuprinzând toate elementele de fapt şi de drept prevăzute de lege.

În ceea ce privește reţinerea stării de incompatibilitate şi de conflict de interese, s-a arătat că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare cu privire la situaţia de excepţie prevăzută la art. 94 alin. (2 ind. 2) din Legea nr. 161/2003, care nu este aplicabilă în situaţia primarului.

Totodată, în mod corect au fost înlăturate argumentele recurentei-reclamante, cu privire la definiţia funcţionarului public din Codul penal, definiţie care se referă, exclusiv, la legea penală şi nu la Legea nr. 161/2003.

S-a mai arătat că normele juridice reprezentante de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 153/2017, art. 6 din Regulamentul cadru privind stabilirea condițiilor de înfiinţarea a posturilor în afara organigramei şi a criteriilor pe baza cărora se stabileşte procentul de majorare salarială pentru activitatea prestată în proiecte finanţate din fonduri europene nerambursabile, art. 4 şi 5 din Regulamentul cadru aprobat prin H.G. nr. 325/10.05.2018 şi articolul unic din O.U.G. nr. 91/2017 nu sunt aplicabile situaţiei de conflict de interese, nu constituie norme juridice speciale care să deroge de la prevederile art. 70, 71 şi art. 76 din Legea nr. 161/2003, urmând a fi înlăturate apărările formulate în acest sens.

De asemenea, aspectele potrivit cărora în calitate de primar era singura autoritate împuternicită în implementarea dispoziţiilor legale cu privire la salarizarea membrilor proiectului, indemnizaţia încasată de recurentă a fost stabilită ca urmare a aplicării dispoziţiilor legale sau că Instituția Prefectului a verificat pentru legalitate dispoziţiile semnate de recurentă cu nerespectarea regimului juridic, nu sunt de natură să înlăture existenţa situaţiei de conflict de interese, aşa cum este reţinută în cuprinsul raportului de evaluare.

A mai arătat intimatul-pârât, în subsidiar, că simpla menţionare generică a unei aşa-zise încălcări a principiului proporţionalităţii, fără menționarea concretă a motivelor pentru care măsura este disproporţionată, raportat la situaţia de fapt, nu este în măsură să constituie un motiv de anulare a raportului de evaluare.

Nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia CJUE a decis că instanţa trebuie să aplice obligatoriu principiul proporţionalităţii la individualizarea sancţiunii reglementate de art. 25 din Legea nr. 176/2010. Dimpotrivă, în urma analizei din perspectiva cauzei C- 40/21 T.A.C. vs. ANI, prin hotărârea pronunţată la data de 04.05.2023, s-a stabilit că interdicţia cuprinsă în art. 25 alin. (2) din Legea 17672010 este adecvată, necesară şi în principiu proporțională, doar în cazuri excepționale putându-se constata caracterul disproporțional al sancţiunii complementare.

Condiţiile necesare pentru a se încadra în această situaţie de excepţie ar implica ca acel comportament ilicit să nu prezinte niciun element de gravitate, iar impactul sancţiunii menţionate asupra situaţiei personale, profesionale şi economice a persoanei în cauză să se dovedească deosebit de grav.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantă sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Prin Raportul de evaluare nr. x/04.11.2022, pârâta Agenţia Naţională de Integritate a constatat încălcarea de către reclamanta A a regimului juridic al incompatibilităților, deoarece, începând cu data de 18.02.2022 [data Dispoziției nr. 715/18.02.2022 privind numirea managerului de proiect al proiectului „(…)”], simultan cu funcția de primar al X, a exercitat și funcția remunerată de manager de proiect, situație reglementată de dispozițiile art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003.

Prin același raport s-a constatat şi încălcarea regimului juridic al conflictului de interese în materie administrativă, întrucât în exercitarea funcției de primar a semnat un număr de 5 dispoziții care au produs un folos material pentru sine, respectiv în urma cărora a beneficiat de majorări ale indemnizației de bază brute cu până la 30%, însumând câștiguri în sumă de aproximativ 18.720 lei, în perioada aprilie - iulie 2022, încălcând, astfel, dispozițiile art. 70, art. 71 și art. 76 din Legea nr. 161/2003.

Inspectorul de integritate a învederat şi existenţa unor indicii privind posibila încălcare a dispozițiilor art. 301 C.pen., dat fiind că persoana evaluată a emis dispozițiile menționate anterior, care au produs un folos material pentru sine, prin obținerea de venituri în sumă de aproximativ 18.720 lei, în calitate de manager de proiect.

II.2. Analizând recursul declarat de reclamantă în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente:

Aşa cum s-a arătat, obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie cererea privind anularea Raportului de evaluare nr. x/04.11.2022 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

Recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curţii Constituționale a României cu excepțiile de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 şi a art. 25 din Legea nr. 176/2010, în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 20 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1), art. 52 alin. (1) şi art. 53 alin. (2) teza a II-a din Constituția României.

Prima instanţă a admis în parte cererea reclamantei şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, respingând însă cererea de sesizare a Curţii cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Legea nr. 176/2010.

Analizând cererea raportat la obiectul acţiunii şi la motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, prima instanţă a concluzionat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de sesizare a Curţii Constituționale pentru soluţionarea excepției de neconstituționalitate a art. 25 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Legea nr. 176/2010, conform prevederilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, respectiv condiția existenţei unei legături între textele legale ale căror neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza pendinte.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, raportul de evaluare nr. x/04.11.2022 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate vizează încălcarea regimului incompatibilităților şi conflictului de interese prevăzut de art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 şi art. 70, art. 71 și art. 76 din Legea nr. 161/2003, nefiind întemeiat pe prevederile art. 25 din Legea nr. 176/2010, în cadrul acestuia nefiind dispusă în mod expres vreo sancțiune.

Verificând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. soluţia pronunţată de către prima instanţă, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată şi republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în faţa instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

În raport de dispoziţiile legale expuse, Curtea apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepției de neconstituţionalitate invocate, astfel cum a hotărât prima instanţă.

Pe cale jurisprudențială, Curtea Constituțională a stabilit două criterii/condiții pentru stabilirea/existența legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie întrunite cumulativ, respectiv aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății şi necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Prin urmare, în verificarea condiției relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege (Deciziile nr. 465 din 23 septembrie 2014, nr. 189 din 31 martie 2015, nr. 279 din 23 aprilie 2015, nr. 397 din 28 mai 2015).

În concret, în lumina dezlegărilor date prin Cauza C-40/21 asupra necesității verificării proporționalității sancțiunii prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, în conformitate cu care „Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului”, curtea de apel a constat incidența dispoziţiilor cuprinse în acest alineat şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale.

Însă, în ceea ce priveşte alin. (1), (3), (4) şi (5) ale art. 25 din Legea nr. 176/2010, se observă că acestea vizează după caz, răspunderea disciplinară sau civilă, eliberarea din funcţia publică, fiind aspecte care nu fac obiectul prezentului raport de drept administrativ, cel puțin în această etapă, Înalta Curte observând că soluţia instanţei de fond prin care s-a constatat neîndeplinirea condiției incidenței normelor criticate în soluţionarea cauzei este legală şi temeinică.

De altfel, analizând motivele de recurs, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nici nu critică respingerea parţială a cererii de sesizare a Curţii Constituționale, concluziile vizând neconstituționalitatea art. 25 în întregul său, pentru argumente pe care instanţa de fond le-a individualizat, în măsura în care acestea nu au vizat proporționalitatea sancțiunii interdicției de a ocupa o funcţie publică, astfel cum a rezultat şi din paragraful 69 al hotărârii pronunţate în cauza C-40/21, potrivit căruia „revine instanței de trimitere sarcina de a verifica, având în vedere toate împrejurările pertinente, dacă severitatea sancțiunii aplicate reclamantului din litigiul principal în temeiul art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 rămâne adecvată gravității conflictului de interese constatat în acest raport, ținând seama de obiectivul urmărit de legea amintită.”

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată, în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), (3), (4) şi (5) din Legea nr. 176/2010 este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

II.3. Analiza motivelor de recurs ce vizează fondul acţiunii

II.3.1. Înalta Curte reţine că motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, este nefondat.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta-reclamantă a invocat o serie de neregularităţi procedurale, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Analizând punctual susţinerile din motivele de recurs, Înalta Curte reţine că aspecte precum motivarea neadecvată a sentinței prin însușirea punctului de vedere al inspectorului de integritate, precum şi ignorarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene reprezentată de hotărârea pronunţată în cauza C-40/21, cu trimitere şi la conținutul hotărârii judecătorești prevăzut în dispoziţiile art. 131 alin. (2) din a Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, nu se încadrează în cazul de casare invocat, urmând ca argumentelor formulate să li se dea un răspuns în măsura în care acestea se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Observă instanţa de control judiciar că recurenta-reclamantă invocă în linii generale încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi dreptul la un proces echitabil într-un termen optim şi previzibil, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 174 alin. (2), 178 alin. (1), 179 alin. (1) şi art. 405 C. proc. civ., fără a indica în concret incidenţa vreunei nulităţi exprese sau fără dovedirea vreunei vătămări prin încălcarea unui principiu de drept.

În egală măsură, imparțialitatea judecătorului nu se poate desprinde din măsurile procedurale dispuse de instanţă privitoare la cereri formulate de părţi, pe parcursul judecăţii, cum ar fi respingerea unor cereri de suplimentare a probatoriului cu probe, declarații de martori, administrate în cadrul dosarului penal şi apreciate ca nefiind neconcludente de către instanţa de fond.

Înalta Curte nu constată nicio încălcare a vreunei norme de procedură sancționate cu nulitatea absolută, cum ar fi nepunerea vreunei cereri sau excepții în discuția contradictorie a părţilor în condiţiile art. 6 şi 22 C. proc. civ.

De asemenea, din punct de vedere procedural, se constată că nu există vreo normă care să oblige la depunerea la dosar a deciziei Colegiului de conducere privind schimbarea componenței completului de judecată.

De altfel, așa cum s-a reținut prin încheierea de ședință a Curții de Apel București din data de 11.03.2024 [fila (…), vol. (…) dosar fond], prin care s-a respins cererea de recuzare a doamnei judecător C, neatacată în prezentul recurs, în cauză, înlocuirea judecătorului completului x pentru termenul din 7.03.2024 a operat nu prin hotărâre de colegiu, ci prin procesul-verbal din 27.02.2024, dat fiind concediul de odihnă al titularului completului, acesta fiind înlocuit cu judecătorul din lista de permanență.

Înalta Curte reține că nu s-a formulat vreo critică întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 sau 2 C. proc. civ., pentru a fi analizată de instanţa de recurs.

Totodată, pentru asigurarea respectării principiilor referitoare la independenţa şi imparțialitatea instanței, partea are deschisă calea prevăzută de art. 41 şi următoarele C. proc. civ. referitoare la incompatibilităţi, sau, după caz, de dispoziţiile art. 140 şi următoarele privind strămutarea proceselor.

Recurenta a uzat de cererea de recuzare, aceasta fiind respinsă prin încheierea de ședință a Curții de Apel București din data de 11.03.2024, încheiere ce nu a fost recurată în prezentul recurs.

În sfârșit, Înalta Curte reține că în cauză înlocuirea judecătorului nu a fost dispusă prin hotărâre de colegiu, ci în temeiul art. 19 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, text potrivit căruia ,,Judecătorul din planificarea de permanență asigură compunerea completului de judecată în caz de absență a titularului”, ca urmare a lipsei titularului aflat în concediu de odihnă, cu judecătorul din lista de permanență.

Prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat.

II.3.2. Analizând punctual motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce implică încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată următoarele:

II.3.2.1. Sub un prim aspect a invocat recurenta-reclamantă încălcarea dispoziţiilor 11 alin. (1), art. 24 alin. (1) din Constituția României, precum și pe cele art. 20 din Legea nr. 176/2010, dar și pe cele ale art. 48 din Carta drepturilor fundamentale ale UE, art. 6 din CEDO și art. 7 din Directiva nr. 2012/13/UE, cu privire la nerespectarea dreptului la apărare şi la corecta informare a persoanei evaluate.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a răspuns întocmai argumentelor de fapt şi de drept expuse de reclamantă, în ceea ce privește încălcarea prevederilor legale naţionale şi europene care reglementează dreptul persoanei la apărare, ce include şi dreptul persoanei vizate de cercetare de a consulta dosarul cauzei.

Înalta Curte constată că există corespondenţă între motivele de recurs şi nulitatea invocată de reclamantă în faţa primei instanțe, pe de-o parte, şi argumentaţia instanţei de fond, pe de altă parte.

Înalta Curte constată, similar instanței de fond, că intimata-pârâtă A.N.I. s-a conformat prevederilor art. 20 din Legea nr. 176/2010 emițând Adresa nr. x/22.07.2022 prin care a informat reclamanta cu privire la declanşarea evaluării respectării regimului juridic al incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese, în perioada exercitării funcţiilor/demnităţilor publice, adresă recepţionată de petentă la data de 29.07.2022.

Instanţa de fond a valorificat inclusiv conţinutul înregistrării convorbirii telefonice dintre domnul avocat B şi inspectorul de integritate desemnat pentru instrumentarea lucrării, nefiind refuzat accesul efectiv la dosar.

Prin Adresa nr. x/20.09.2022, comunicată petentei în 26.09.2022, s-a solicitat acesteia un punct de vedere precum şi depunerea de probe, date ori informaţii pe care le consideră necesare pentru lămurirea tuturor aspectelor, punct de vedere care a fost transmis prin intermediul poștei electronice, de către avocat.

Ulterior, pârâta a întocmit Raportul de evaluare nr. x/04.11.2022, comunicat reclamantei în 10.11.2022, iar, în 08.11.2022, cea din urmă a pretins acordarea posibilității de a avea acces la dosarul cauzei, cerere respinsă pe motiv că dreptul de a consulta dosarul subzistă pe toată perioada evaluării, până la emiterea raportului de evaluare.

În acest context, prima instanţă a apreciat că autoritatea pârâtă a procedat în mod corect, dreptul la informare şi apărare prevăzut de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 176/2010 fiind respectat.

După emiterea şi comunicarea raportului, respingerea cererii de studiere a dosarului, în mod evident, nu poate constitui un motiv de nulitate a actului emis, cererea putând viza asigurarea dreptului la apărare în faţa instanței de contencios administrativ.

Însă, cu privire la acest din urmă aspect, instanţa de fond, examinând excepţia tardivităţii invocării unor noi critici cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, invocată de către pârâtă, a respins-o, considerând că persoana care face obiectul evaluării poate să invoce noi critici ale raportului peste termenul de 15 zile de la primirea acestuia, inclusiv în condiţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine nicio vătămare.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului admite că în procedurile administrative este posibil ca nu toate garanțiile art. 6 din Convenție să fie respectate, fiind însă obligatoriu ca, în acest caz, decizia administrativă să fie supusă cenzurii unei instanțe independente, cu plenitudine de competență, care să asigure toate garanțiile procedurale ale dreptului la un proces echitabil, inclusiv sub aspectul dreptului la apărare (cauza A. Menarini Diagnostics S.R.L. c. Italiei, cererea 43509/08).

Dat fiind caracterul temeinic motivat al sentinței de fond, Înalta Curte reține că standardul impus de instanța europeană cu privire la respectarea dreptului la apărare a fost pe deplin respectat în fața instanței, criticile formulate prin acțiunea inițială fiind detaliat analizate, iar respingerea criticilor noi fiind datorată nu unei carențe a motivării, ci conduitei reclamantei care nu a invocat acest critici în termen.

Prin urmare, criticile sub acest prim aspect sunt nefondate.

II.3.2.2. Referitor la presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 faţă de împrejurarea că în punctul de vedere al petentei nu s-au regăsit două paragrafe, Înalta Curte reţine că dispoziţiile invocate nu prevăd această obligaţie a redării integrale a suţinerilor persoanei evaluate, iar recurenta-reclamantă, dincolo de aspectul formal al presupusei încălcări, nu a indicat şi dovedit nicio vătămare suferită ca urmare a neanalizării vreunei împrejurări invocate în apărare.

Înalta Curte, raportat la conţinutul concret al raportului de evaluare, constată că acestea cuprind atât temeiurile de drept cât şi aspectele de fapt care au justificat soluţia, expuse într-o manieră care a permis atât recurentei să ia cunoştinţă de motivele constatării conflictului de interese şi stării de incompatibilitate pentru a aprecia asupra legalităţii și temeiniciei acestuia (astfel cum rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată), cât şi instanţei de judecată să efectueze controlul jurisdicțional, criticile recurentei sub acest aspect fiind nefondate.

II.3.2.3. Sunt, de asemenea, nefondate, criticile referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material în privinţa constatării existenţei stării de incompatibilitate şi a situaţiei de conflict de interese, respectiv a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003, a art. 94 alin. (2 ind. 2) din Legea nr. 161/2003, a art. 148 C. adm., a art. 175 C. Pen., a art. 75 din Legea nr. 161/2003, art. 16 din Legea nr. 153/2017, a art. 6 din Regulamentul-cadru privind stabilirea condițiilor de înființare a posturilor în afara organigramei si a criteriilor pe baza cărora se stabilește procentul de majorare salarială pentru activitatea prestată în proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile la H.G. nr. 325/2018, a art. 4 și 5 din Regulamentul-cadru aprobat prin H.G. nr. 325/10.05.2018, precum și a articolului unic din O.U.G. nr. 91/2017.

a) În primul rând, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003, în raport de excepţia prevăzută la art. 91 alin. (2 ind. 2) din Lege, aplicabile în raport de definiția funcţiei publice date de art. 175 C. pen., coroborate cu art. 148 C. adm.

Asupra acestui aspect, Înalta Curte reţine că interdicţia prevăzută la art. 87 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003 este reglementată în Titlul IV - Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice – Capitolul III – Incompatibilităţi - Secţiunea a 4-a Incompatibilităţi privind aleşii locali, prevăzând că: 1) Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: lit. k) orice alte funcţii publice sau activităţi remunerate, în ţară sau în străinătate, cu excepţia funcţiei de cadru didactic sau a funcţiilor în cadrul unor asociaţii, fundaţii sau alte organizaţii neguvernamentale.”

În ceea ce priveşte excepţia de la regimul incompatibilităţilor invocată în apărare, se constată că aceasta este reglementată în Secţiunea a 5-a Incompatibilităţi privind funcţionarii publici, ca excepție de la art. 94, potrivit căruia: „(2) Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate, (...)

Art. 94 alin. (2 ind. 2), invocat de recurentă, prevede că: „Nu se află în situaţie de incompatibilitate, în sensul prevederilor alin. (2), funcţionarul public care este desemnat prin act administrativ pentru a face parte din echipa de proiect finanţat din fonduri comunitare nerambursabile postaderare, precum şi din împrumuturi externe contractate sau garantate de stat rambursabile sau nerambursabile, cu excepţia funcţionarilor publici care exercită atribuţii ca auditor sau atribuţii de control asupra activităţii derulate în cadrul acesteia şi a funcţionarilor publici care fac parte din echipa de proiect, dar pentru care activitatea desfăşurată în cadrul respectivei echipe generează o situaţie de conflict de interese cu funcţia publică pe care o ocupă”.

Contrar interpretării date de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată, pe de o parte, că dispoziţiile art. 94 alin. (2 ind. 2) prevăd expres situaţia funcționarului, chiar din conținutul acestora rezultând că excepţia vizează situațiile de incompatibilitate „în sensul prevederilor alin. (2)”, în vreme ce art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, care privește situația aleșilor locali, cum este cazul recurentei, nu prevede nicio astfel de excepție.

De altfel, dacă legiuitorul ar fi vrut să existe identitate între cazurile de incompatibilitate, respectiv excepțiile de la acestea, ale funcționarilor și cele ale aleșilor locali, nu ar fi procedat la reglementarea lor distinctă, în secțiuni separate ale actului normativ, Titlul IV arătând chiar din denumire că sunt vizate două categorii distincte, respectiv demnităţi publice şi funcţii publice.

În sfârșit, dacă legiuitorul ar fi vrut ca un text situat într-o altă secțiune să fie aplicabil și situațiilor reglementate într-o secțiune distinctă, ar fi trebuit să prevadă expres acest lucru, printr-o normă de trimitere, inexistentă în cauză.

Or, excepția prevăzută de art. 94 alin. (2 ind. 2) a fost introdusă prin Legea-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, modificarea fiind făcută expres, prin art. 40 alin. (2), pentru situația funcționarilor publici, respectiv: „La articolul 94, alineatul (2 ind. 1) se modifică și va avea următorul cuprins: La data intrării în vigoare a prezentei legi, Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:”

Prin urmare, în mod eronat susține recurenta că între cele două norme [art. 87 alin. (1) și art. 94 alin. (2 ind. 2)] există o relație normă generală-normă specială. În realitate, art. 94 alin. (2 ind. 2) nu este o normă specială, derogatorie de la art. 87 alin. (1), ci reglementează într-adevăr o derogare, dar de la art. 94 alin. (1), exclusiv pentru ipoteza persoanelor cărora acest text se aplică, în raport de secțiunea în care este situat, respectiv categoria funcționarilor publici.

b) Pe de altă parte, nici dispoziţiile art. 148 C. adm., care definesc funcţia de primar ca fiind o funcţie de demnitate publică şi nici cele ale art. 175 C. pen., care definesc funcţionarul public, în sensul legii penale nu pot constitui argumente în sensul înlăturării situaţiei de incompatibilitate reglementate distinct pentru alesul local de funcţionarii publici, așa cum în mod greșit susține recurenta.

Astfel, art. 175 C. pen. reflectă norma generală de tehnică prevăzută la art. 48 alin. (3) din Legea 24/2000, potrivit căreia: „Dacă în cuprinsul unui articol se utilizează un termen sau o expresie care are în contextul actului normativ un alt înțeles decât cel obișnuit, înțelesul specific al acesteia trebuie definit în cadrul unui alineat subsecvent. În cazul în care frecvența unor astfel de termeni și expresii este mare, actul normativ trebuie să cuprindă în structura sa un grupaj de definiții sau o anexă cu un index de termeni.”

Tocmai în aplicarea acestui text, art. 175 C. pen. a definit o noțiune de funcționar public proprie Codului penal, alta decât cea obișnuită a termenului, evident mult mai largă decât noțiunea de funcționar public definită de art. 371 C. adm., potrivit căruia: „Funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică.”

În virtutea autonomiei conceptuale a dreptului penal, este posibilă uneori utilizarea în această sferă a domeniului juridic a unor termeni sau expresii într-un alt sens decât acela pe care îl prezintă aceştia/acestea în exprimarea extra-penală (după caz, în limbajul juridic specific altor ramuri ale dreptului - de unde originează, poate, unii dintre termenii/unele dintre expresiile în cauză - ori în limbajul comun, uzual). O asemenea împrejurare se întâlneşte şi în privinţa dispoziţiei din art. 175 C. pen., care stabileşte semnificaţia penală a conceptului de funcţionar public într-o manieră care nu se suprapune perfect peste semnificaţia pe care acesta o are în alte domenii de drept, cărora le este specific (este vorba în speţă de dreptul administrativ, care cuprinde propriile prevederi normative incidente în materie, respectiv Codul administrativ sau, anterior, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici).

Astfel, după cum s-a indicat şi într-o decizie a instanţei de contencios constituţional, Decizia nr. 2/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din 29.01.2014: ,,Semnificația noțiunii de funcționar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcționar din dreptul administrativ . Așa cum s-a arătat și în literatura juridică, potrivit legii penale, noțiunile de „funcționar public” și de „funcționar” au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. În doctrină s-a mai arătat că, în legea penală, funcționarul este definit exclusiv după criteriul funcției pe care o deține sau, cu alte cuvinte, dacă își exercită activitatea în serviciul unei unități determinate prin legea penală, supus unui anumit statut și regim juridic. Așa fiind, legea penală face trimitere la noțiunea de „autorități publice”, care, potrivit dispozițiilor titlului III din Constituția României, are în sfera sa de cuprindere, pe lângă organele administrației publice (centrale de specialitate și locale), și Parlamentul, Președintele României, Guvernul, precum și autoritatea judecătorească (instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii).”

Confuzia pe care recurenta încearcă să o introducă între funcţia publică și funcția de demnitate publică este lipsită de orice justificare legală, de vreme ce același Cod administrativ cuprinde nu doar o definiție a funcționarului public, ci și una a alesului local: „aleșii locali - primarul, viceprimarul, consilierii locali, președintele consiliului județean, vicepreședinții consiliului județean și consilierii județeni; în exercitarea mandatului lor, aleșii locali îndeplinesc o funcție de autoritate publică;”.

Este astfel evident că situația recurentei este reglementată de Secțiunea 4 a Titlului IV din Legea nr. 161/2003, care nu include excepția de care aceasta se prevalează, iar nu de Secțiunea 5 a aceluiași titlu din același act normativ, aplicabilă exclusiv funcționarilor publici în sensul strict al termenului folosit de Codul administrativ.

c) Referitor la art. 4, 5, 6 Regulamentul-cadru din 15 martie 2023 privind criteriile pe baza cărora se stabilește procentul de majorare salarială pentru persoanele prevăzute la art. 16 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și condițiile de înființare a posturilor în afara organigramei în cadrul instituțiilor și/sau autorităților publice care implementează proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile și/sau prin Mecanismul de redresare și reziliență, aprobat prin Hotărârea nr. 234 din 15 martie 2023, texte a căror încălcare a fost, de asemenea, invocată de către recurentă, Înalta Curte reține că aceste texte vizează exclusiv aspecte de ordin salarial, fără a institui în vreun fel vreo derogare de la regimul incompatibilităților, astfel cum este acesta stabilit prin legea specială în materie, respectiv Legea nr. 161/2003.

De altfel, o astfel de derogare nici nu ar fi fost posibilă printr-un Regulament-cadru, act administrativ care are rolul de a prevedea măsuri de aplicare şi punere în executare în concret a dispoziţiilor actelor normative pentru care au fost emise şi nu pot adăuga la lege sau contrazice legea. Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituţia României, republicată, şi de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), normele metodologice nu pot adăuga, restrânge sau modifica dispoziţia legală pe care o explicitează şi a cărei executare o asigură. În acest sens, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede: „(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.”

Art. 6 din Regulament se referă la posibilitatea majorării indemnizației lunare a primarului unității administrativ-teritoriale care implementează proiecte finanțate din fonduri europene și nu poate fi nicicum interpretat ca o consacrare a dreptului acestuia de a ocupa funcția de manager de proiect, cu încălcarea regimului incompatibilităților și conflictului de interese.

Referitor la împrejurarea că Dispoziția nr. 715/18.02.2022, prin care s-a numit manager de proiect al proiectului „(…)”, a fost verificată de legalitate de către Instituţia Prefectului – Y, care a stabilit că „nu au fost reţinute elemente care să conducă la aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv pentru atacarea acestora la instanţa de contencios administrativ” şi de către un expert din cadrul Ministerului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administrației – Direcţia Generală Programe Europene Capacitatea Administrativă, Înalta Curte constată că aceasta nu înlătură starea de incompatibilitate reţinută în raport de Legea nr. 161/2003, de vreme ce aceste autorități nu au vreo competență în această materie.

Are în vedere Înalta Curte că aceste autorități nu exercită o funcţie jurisdicțională, care aparține doar instanțelor judecătorești, soluţiile administrative pronunţate nu sunt învestite cu autoritate de lucru judecat şi nu au nicio înrâurire asupra activităţii desfășurate de Agenţia Naţională de Integritate, singura autoritate care, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 are atribuții în ceea ce privește asigurarea integrității în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din lege [printre care, la art. 1 alin. (1) pct. 3 figurează și primarul, funcție ocupată de recurentă], pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice.

d) Sub un al patrulea aspect, au fost invocate de către recurentă presupuse elemente din care ar rezulta poziția vădit subiectivă a inspectorului de integritate, aspecte care, pe de o parte, nu au fost în niciun fel dovedite, iar pe de altă parte nu au vreo relevanță față de îndeplinirea elementelor constitutive ale incompatibilității, respectiv conflictului de interese.

A invocat recurenta–reclamantă nelegalitatea și netemeinicia sentinţei civile nr. 389/2024 faţă de inexistenţa stării de conflict de interese din perspectiva interpretării si aplicării greşite a prevederilor art. 76 din Legea nr. 161/2003, respectiv a nemotivării sentinței sub acest aspect.

Înalta Curte reține, pe de o parte, faptul că sentința de fond este judicios motivată din perspectiva conflictului de interese, fiind în mod corect reținute în acest sens cele 5 dispoziții de majorare a indemnizației prin care recurenta a obținut un folos patrimonial de altfel necontestat.

În cauză nu este contestat aspectul legalității dispoziţiilor emise de recurenta, reclamantă din perspectiva drepturilor salariale, ci din perspectiva respectării regimului conflictului de interese.

Astfel, împrejurarea că dispozițiile de majorare au fost emise în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 153/2017, respectiv art. 6 din Regulamentul cadru privind stabilirea condițiilor de înființare a posturilor în afara organigramei şi a criteriilor pe baza cărora se stabileşte procentul de majorare salarială pentru activitatea prestată în proiecte finanţate din fonduri europene, art. 4 şi 5 din Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 325/10.05.2018 şi articolul unic din O.U.G. nr. 91/2017 nu poate primi semnificația promovată de recurentă, respectiv aceea că aceste norme i-ar fi conferit un drept de a ocupa postul de manager de proiect și mai mult de a își atribui sume în această calitate. Dispozițiile invocate sunt dispoziții generale în materie salarială, care nu pot deroga de la legea specială aplicabilă în materia conflictului de interese. În cauză, ceea ce a generat conflictul de interese este tocmai cumulul între cele două calități, atât cea de ordonator de credite care majorează indemnizațiile conform dispozițiilor invocate de recurentă, cât și cea de manager de proiect, beneficiar direct al propriilor dispoziții de majorare.

Or, din această perspectivă, dispozițiile art. 76 alin. (1) din Legea 161/2003 sunt cât se poate de clare, statuând că: „Primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București sunt obligați să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziție, în exercitarea funcției, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul sau ori rudele sale de gradul I. ”

O normă similară există și în O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ – art. 228: ,,Alesul local aflat în conflict de interese în condițiile prevăzute de cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, are obligația să se abțină de la emiterea sau participarea la emiterea ori adoptarea actului administrativ, de la încheierea sau participarea la încheierea actului juridic respectiv, care ar putea produce un folos material pentru sine sau pentru (...)”

Or, în cauză obținerea folosului material pentru sine este necontestată, iar aspectul de ordin general al legalității majorării indemnizației din perspectiva drepturilor salariale ale celor implicați în astfel de proiecte nu este o justificare pentru acordarea folosului material sie însuși, situație în care recurenta nu s-ar fi aflat dacă nu ar fi ocupat, cu vădita încălcare a regimului incompatibilităților, atât funcția de primar, cât și pe cea de manager de proiect.

Dispoziţiile menţionate de recurentă, din care rezultă obligativitatea conducătorilor autorităților publice locale să procedeze la majorarea indemnizaţiilor persoanelor implicate în proiecte finanţate de către Uniunea Europeană, în cuantumul prevăzut de acestea, nu instituie nicicum un drept al primarului de a își acorda sie însuși prin dispoziție un folos material într-o calitate pe care a ocupat-o printr-un cumul de funcții nepermis de lege.

Înalta Curte nu poate specula asupra afirmațiilor recurentei că acesta ar fi procedeul de lucru în toate unităţile administrativ-teritoriale, aspect care excede controlului de legalitate al instanței de recurs, care vizează exclusiv legalitatea sentinței atacate din perspectiva motivelor de legalitate strict și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Concluzionând, în mod corect s-a reținut de către instanța de fond starea de conflict de interese în persoana recurentei-reclamante.

e) În sfârșit, Înalta Curte reţine ca nefondată și critica nerespectării principiului proporţionalităţii, principiu cu privire la care Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-40/21, a apreciat că este obligatoriu a fi avut în vedere în analiza legalității raportului de evaluare.

Înalta Curte reaminteşte că instanța europeană a subliniat că aplicarea legislației în materie de incompatibilități trebuie să conducă la aplicarea unei sancțiuni adecvate gravității încălcării pe care o reprimă, ținând seama de obiectivul de a asigura integritatea și transparența în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și de a preveni corupția instituțională. Această situație nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepțional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situației personale, profesionale și economice a acestei persoane se dovedește deosebit de grav.

Reţine Înalta Curte că judecătorul fondului a examinat elementele de fapt şi cele de ordin obiectiv şi subiectiv care circumstanțiau marja de apreciere a reclamantei în exercitarea funcției.

Funcţia de autoritate publică este o funcţie specială, electivă, persoana care o deţine trebuind să fie aptă să participe la luarea deciziilor şi să reprezinte cetățenii ce şi-au exprimat acordul, prin vot, în sensul atribuirii respectivei calităţi.

Rațiunea instituirii a incompatibilităţilor şi conflictului de interese este aceea de a înlătura orice suspiciune, orice dubiu rezonabil cu privire la modalitatea de aducere la îndeplinire a atribuţiilor şi competenţelor legale de către demnitari.

Prin dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 legiuitorul nu pretinde, pentru constatarea existenței conflictului de interese, ca interesul personal de natură patrimonială al persoanei ce ocupa o funcție publică sau o demnitate publică să influențeze efectiv îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin în cadrul funcției sau demnității, fiind suficient, în acest scop, să se constate că acel interes ar fi de natură să ridice suspiciuni asupra obiectivității acelei persoane în îndeplinirea atribuțiilor sale.

Este adevărat că, în jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că existența conflictului de interese se verifică în situația în care decizia persoanei supuse interdicției legale este influențată sau prezintă riscul de a fi influențată de interesul său personal, al soțului sau al rudelor și ar afecta major luarea deciziilor corecte și imparțialitatea de către acea persoană.

Însă, influența deciziei luate de recurentă în acest caz este de necontestat, de vreme ce aceasta a dispus în propriul său beneficiu, beneficiu ocazionat de ocuparea cumulativă, cu încălcarea regimului incompatibilităților, a funcției de primar și a celei de manager de proiect.

Totodată, nu se poate susţine că respectivul comportament ilicit reţinut nu prezintă niciun element de gravitate, dat fiind numărul de decizii adoptate, împrejurarea că s-a reţinut atât starea de incompatibilitate cât şi cea de conflict de interese, posibilitățile pe care recurenta le avea de a evita atât starea de incompatibilitate cât și cea de conflict de interese prin desemnarea unei alte persoane ca manager de proiect și faptul că recurenta nu putea face abstracție, din poziția de ales local, de obligația generală de a se abține de la a adopta decizii în propriul său folos, starea de incompatibilitate la care s-a expus aceasta fiind prin urmare una cât se poate de previzibilă la o simplă lectură a textului de lege.

În același context al respectării principiului proporționalității nu se poate face abstracție de atitudinea subiectivă a recurentei, din a cărei linie de argumentație, atât în fața instanței de fond, cât și a instanței de recurs, nu rezultă conștientizarea importanței acestei obligații generale de a nu adopta decizii în propriul său folos din perspectiva eforturilor de combatere a corupției sau rațiunea acesteia din perspectiva creșterii gradului de transparență a modului de utilizare și administrare a fondurilor publice, atitudine ce implică un risc intrinsec ca în exercitarea unei funcții similare aceasta s-ar considera îndreptățită la un comportament similar.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursurile ca nefondate.

[1] cauza A. Menarini Diagnostics S.R.L. c. Italiei, cererea 43509/08