Inadmissibility of revision under ECHR judgment where deceased complainants and defendant preclude remediation of Article 8 and 14 violations

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. La data de 19 mai 2025, a fost înregistrată cererea de revizuire formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară - Serviciul de recursuri în interesul legii, în temeiul art. 465 din C. proc. pen., împotriva deciziei nr. 35 din 10 mai 1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în recursul în anulare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1999, prin care s-a dispus achitarea inculpatului A., ca urmare a publicării Hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Zăicescu şi B. împotriva României din data de 23 aprilie 2024 (cererea nr. 42.917/16), definitivă, publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 10 martie 2025).

S-au invocat următoarele:

1. În ce priveşte procedura naţională:

Prin decizia penală nr. 2370 din 15 august 1953 a Tribunalului Capitalei, Colegiul II penal, inculpatul A. a fost condamnat la 10 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru crima de război prevăzută de art. 1it. a, c şi d, art. 3 lit. c) şi d) şi art. 4 ale Legii nr. 291/1947, modificată prin Decretul nr. 207/19481.

De asemenea, s-a dispus prin aceeaşi sentinţă confiscarea averii inculpatului.

Curtea Supremă a Justiţie a admis recursul în anulare, a dispus casarea deciziei nr. 2370 din 15 august 1953 a Tribunalului Capitalei - Colegiul II penal în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. precum şi decizia nr. 593 din 26 mai 1954 a Tribunalului Suprem - Colegiul penal, achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) din C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 1 lit. a), c), d), art. 3 lit. c) şi d) şi art. 4 din Decretul nr. 207/1948 şi a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii.

2. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Zăicescu şi B. împotriva României din data de 23 aprilie 2024 (cererea nr. 42.917/16)

În temeiul dispoziţiilor art. 34 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, domnul C. şi doamna B. au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 14 iulie 2016, susţinând că drepturile protejate de art. 3, art. 6 § 1, art. 8 şi art. 14 din Convenţie şi de art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie le-au fost încălcate prin achitarea a doi ofiţeri de armată, anterior condamnaţi pentru infracţiuni legate de Holocaust, în cadrul unor procese care nu au fost dezvăluite nici lor, în calitate de victime ale Holocaustului, nici publicului.

Prin hotărârea din data de 23 aprilie 2024, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamanţilor le-au fost încălcate dreptul la viaţă privată şi dreptul de a nu fi supus discriminării, prevăzute de art. 8 coroborat cu art. 14 din Convenţie.

În opinia Curţii, încălcarea celor două drepturi garantate de Convenţie a fost cauzată de faptul că autorităţile naţionale nu au prezentat motive relevante şi suficiente pentru acţiunile lor, care au dus la revizuirea unor condamnări istorice pentru infracţiuni legate de Holocaust în lipsa unor noi probe, atât prin reinterpretarea faptelor stabilite istoric, cât şi prin negarea răspunderii funcţionarilor statului pentru Holocaust (în contradicţie cu principiile dreptului internaţional). Prin urmare, acţiunile autorităţilor statului au fost considerate ca fiind excesive şi nejustificate, nefiind "necesare într-o societate democratică".

Curtea a respins plângerea reclamanţilor sub aspectul potenţialei încălcări a drepturilor prevăzute de art. 3, art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 Adiţional la Convenţie. Curtea a considerat că nu are jurisdicţie ratione temporis pentru a analiza cererea în temeiul art. 3 din Convenţie, iar, în ceea ce priveşte solicitările reclamanţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 6§1 şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie a constatat că, fie nu întrunesc condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 34 şi art. 35 din Convenţie, fie nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor consacrate în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.

În ceea ce priveşte drepturile încălcate de către statul român, în esenţă, Curtea a avut în vedere următoarele aspecte:

- reclamanţii C. şi B. sunt cetăţeni români, evrei şi supravieţuitori ai Holocaustului. Mai exact, C. este un supravieţuitor al Pogromului de la Iaşi din anul 1941, loc în care a fost martor la uciderea unor membri ai familiei sale, după care a fost transportat până la Podul Iloaiei cu aşa numitele "trenuri ale morţii" unde a fost plasat într-un ghetou. În ceea ce-o priveşte pe B., ea a fost luată din casa ei din Cernăuţi în anul 1941 şi plasată într-un ghetou în aşteptarea deportării în Transnistria;

- Curtea Supremă de Justiţie a admis două recursuri în anulare introduse de Procurorul General al României, prin care s-au redeschis procesele penale ale inculpaţilor D. şi A., procese în urma cărora aceştia au fost achitaţi pentru fapte comise în legătură cu Holocaustul din România şi pentru care au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi în anii 1953, respectiv 1957;

- deşi cei doi reclamanţi nu au fost parte în procedurile sus-menţionate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că aceştia au calitatea de victimă, întrucât, fiind de origine evreiască, au trecut în anul 1941 prin prima fază a procesului de deportare, respectiv transportul în condiţii inumane (în cazul primului reclamant) şi plasarea în ghetouri în vederea deportării ulterioare (în cazul ambilor reclamanţi). Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că, din perspectiva dreptului la viaţă privată prevăzut de art. 8 din Convenţie, nu este necesară stabilirea unei legături de cauzalitate între actele săvârşite de cei doi inculpaţi - D. şi A. şi cei doi reclamanţi, dată fiind natura infracţiunilor în cauză, acestea fiind îndreptate împotriva unui întreg grup de persoane din care făceau parte şi reclamanţii. În opinia Curţii, cei doi reclamanţi, evrei şi supravieţuitori ai Holocaustului, pot susţine că au suferit personal o traumă emoţională când au aflat despre redeschiderea proceselor şi achitarea celor doi inculpaţi;

- Curtea a mai considerat că reclamanţii aveau un interes personal în procesele care vizau stabilirea răspunderii unor ofiţeri de armată de rang înalt în Holocaustul din România, Holocaust al căror victime au fost cei doi reclamanţi. De altfel, lipsa de implicare în procesele redeschise prin cele două recursuri în anulare ale celor doi reclamanţi victime ale Holocaustului din România, reprezintă unul din argumentele care au stat la baza încălcărilor constatate de Curte;

- redeschiderea celor două procese de către Curtea Supremă de Justiţie, ca urmare a admiterii în anii 1998 şi 1999 a două recursuri în anulare introduse de către Procurorul General al României şi achitarea inculpaţilor D. şi A., a avut un impact suficient asupra sentimentului de identitate şi a stimei de sine ale reclamanţilor evrei şi supravieţuitori ai Holocaustului din România, încât să le producă o suferinţă psihică, atingând un anumit nivel sau prag de gravitate. Curtea a luat în considerare faptul că prin procedura redeschisă, instanţa supremă a examinat rolul ofiţerilor de rang înalt din armata română, într-un eveniment deosebit de sensibil precum Holocaustul din România din anul 1941;

- pe fond, Curtea a mai reţinut că rejudecarea celor doi inculpaţi a privit chestiuni de interes public considerabil, respectiv răspunderea pentru Holocaust, aspecte cu privire la care nici publicul larg şi nici supravieţuitorii Holocaustului (printre care şi reclamanţii) nu au fost informaţi, aspecte contrare principiilor internaţionale existente la acel moment. Achitările nu au fost niciodată aduse în mod oficial la cunoştinţa publicului, reclamanţii aflând despre ele din întâmplare la Conferinţa din anul 2016, organizată de Institutul Naţional pentru studierea Holocaustului din România - Elie Wiesel. Mai mult, dosarele legate de condamnările iniţiale ale inculpaţilor şi dosarele legate de procesele de rejudecare au fost ţinute secrete de Serviciile Secrete chiar şi după căderea regimului comunist şi, ulterior, de C.N.S.A.S., accesul publicului larg la acestea fiind admis în condiţii restrictive. De altfel, reclamanţilor li s-au refuzat primele încercări de acces la dosarele menţionate. În plus, Curtea a ţinut cont de faptul că instanţa supremă, prin cele două hotărâri de achitare, prin care a stabilit că doar trupele germane au fost implicate în Pogromul de la Iaşi şi în plasarea evreilor români în ghetouri şi deportarea lor pe baza unor liste alcătuite de Serviciul Special de Informaţii din România şi de Jandarmeria Română (nu şi de către ofiţeri ai Armatei Române), contrazic înscrisurile aflate la dosar.

Curtea a mai subliniat că statele care au experimentat ororile naziste au răspundere morală specială de a se distanţa de atrocităţile în masă săvârşite de nazişti, aspect care este aplicabil şi în cazul României, hotărârile de achitare în cauză fiind considerate veritabile acte discriminatorii.

S-a concluzionat că, din examinarea hotărârii C.E.D.O. Zăicescu şi B. c. României, reiese că s-a constatat încălcarea dreptului la viaţă privată şi a dreptului de a nu fi discriminat al reclamanţilor, întrucât Curtea Supremă de Justiţie i-a achitat pe cei doi inculpaţi în lipsa unor probe noi care să infirme implicarea lor în Holocaustul din România, fără ca reclamanţii să fi fost parte în procedură sau înştiinţaţi de existenţa proceselor şi a rezultatelor acestora, şi fără ca aceste proceduri să fie aduse la cunoştinţa publicului larg, aspecte de natură să producă suferinţe psihice şi să discrimineze victimele Holocaustului din România.

3. Obligativitatea executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Conform art. 46 parag. 1 din Convenţie, puterea de lucru judecat a hotărârii instanţei europene impune statului condamnat obligaţia de a executa această hotărâre.

Astfel, hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii şi dau naştere obligaţiei statului de a le executa, scop în care sunt trimise Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei care supraveghează executarea lor.

Eficienţa sistemului Convenţiei este data aşadar şi de modalitatea de executare de către statele părţi a hotărârilor Curţii. Executarea promptă şi efectivă a acestora conduce la întărirea respectării drepturilor omului la nivel intern. Statele părţi la Convenţie au obligaţia politico-juridică de a remedia încălcările constatate de Curte, având bineînţeles o marjă de apreciere în alegerea măsurilor necesare ce trebuie adoptate la nivel naţional.

Stabilirea caracterului eficient al măsurilor în prezenta cauză implică o analiză a acestora, aşa cum au fost evidenţiate la nivel doctrinar. Astfel, în concret, statele sunt obligate să execute hotărârile C.E.D.O. prin luarea unor măsuri cu caracter individual şi general.

Măsurile cu caracter general au rolul de a preveni încălcări similare cu privire la alte subiecte de drept. Constatarea încălcării unui drept garantat de Convenţie poate avea efecte şi cu privire la alte persoane decât reclamantul din procedura C.E.D.O.

Pentru a preveni alte potenţiale încălcări, statele sunt obligate să adopte asemenea măsuri cu caracter general, ce pot consta în modificări legislative, schimbări de natură jurisprudenţială sau de practică administrativă. În alte situaţii, în care vorbim de încălcări izolate, ce ţin de un act sau practică contrară Convenţiei, este suficientă diseminarea hotărârii C.E.D.O. prin publicarea în Monitorul Oficial şi prin distribuirea ei către categorii profesionale interesate în scopul preîntâmpinării unor încălcări similare. În situaţia existenţei unei practici judiciare contrare Convenţiei, soluţia adecvată este de a revizui respectivele practici în conformitate cu jurisprudenţa C.E.D.O.. Lipsa luării măsurilor generale adecvate, poate duce la condamnarea de către Curte în cauze similare.

Măsurile cu caracter individual privesc, în primul rând, reclamantul din procedură şi, prin intermediul lor, Curtea urmăreşte ca statul în cauză să ia măsurile necesare pentru redresarea stării acestuia. Astfel, statul are posibilitatea să repună victima în situaţia anterioară (restitutio in integrum) sau să ia alte măsuri practice, în cazul în care acest fapt nu mai este posibil. Redeschiderea unei proceduri judiciare constituie o astfel de măsură.

Având în vedere cele expuse, s-a apreciat că, în speţa de faţă, executarea hotărârii C.E.D.O. Zăicescu şi B./României impune, în primul rând, măsura individuală a desfiinţării hotărârilor pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie a României, prin care s-a dispus achitarea inculpaţilor D. şi A..

De altfel, în scopul îndrumării statelor în procesul de executare al hotărârilor C.E.D.O., Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a elaborat Recomandarea nr. R (2000)2 privind reexaminarea şi redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin această Recomandare, Comitetul Miniştrilor "invită statele contractante să asigure existenţa la nivel intern a unor posibilităţi adecvate de a realiza în măsura posibilului, restitutio in integrum" şi le "încurajează să examineze sistemele lor juridice pentru a se asigura că acestea conţin posibilităţi adecvate pentru reexaminarea cauzei, inclusiv prin redeschiderea procedurii în situaţia în care Curtea a constatat o încălcare a Convenţiei". Aceste recomandări privesc, mai ales, situaţiile în care "partea lezată" continuă să sufere consecinţe grave ca urmare a deciziei naţionale, consecinţe care nu pot fi "compensate" cu acordarea satisfacţiei echitabile şi pot fi înlăturate "numai prin reexaminare sau redeschiderea procedurii", atunci când din decizia instanţei europene rezultă că "decizia internă este contrară pe fondul ei dispoziţiilor Convenţiei sau încălcarea constatată este cauzată de erori sau de vicii ale procedurii interne de o asemenea gravitate încât subzistă o îndoială serioasă asupra rezultatului procedurii interne".

4. Sub aspect procesual, s-a susţinut că revizuirea deciziei pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în recursul în anulare este modalitatea corectă de executare a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Zăicescu şi B./României

În legislaţia internă, prin Legea nr. 576/2004 au fost introduse dispoziţiile art. 4081 din C. proc. pen. din 1968 prin care a fost reglementată revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, instituţie reglementată în prezent de dispoziţiile art. 465 din C. proc. pen., reprezentând în fapt atât transpunerea Recomandării nr. R(2000)2 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cât şi calea procesuală de executare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Aşadar, mecanismul de conformare şi recunoaştere a forţei obligatorii a hotărârilor definitive ale Curţii, instituit prin art. 465 din C. proc. pen., impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat în momentul încălcării dreptului garantat de Convenţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, de asemenea, în jurisprudenţa sa obligatorie, că revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului este calea extraordinară de atac ce are "o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie ce este înlocuită cu una corespunzătoare (...)."

Stabilind cu titlu obligatoriu efectele procesuale ale admiterii revizuirii în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, prin considerentele Deciziei nr. 2 din data de 2 februarie 2015 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în esenţă că, dată fiind loialitatea convenţională, atunci când Curtea constată încălcarea unui drept, impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat în momentul încălcării dreptului, fiind vorba, în mod real de o repunere în aceeaşi situaţie juridică, fără a fi aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, care obligă la desfăşurarea procedurii potrivit legii în vigoare la momentul actual, întrucât, nu ne aflăm în prezenţa unei situaţii clasice de desfiinţare cu rejudecare.

Întrucât, în prezenta cauză, procurorul a apreciat că se impune, ca urmare a admiterii cererii de revizuire, desfiinţarea hotărârii definitive pronunţate în recurs în anulare şi rejudecarea cauzei, ceea ce presupune rejudecarea recursului în anulare, o observaţie necesară, priveşte chiar calea extraordinară de atac a recursului în anulare care nu mai este reglementată de dispoziţiile procesual penale în vigoare, dispoziţiile art. 409 - art. 414 din C. proc. pen. anterior ce reglementau recursul în anulare fiind abrogate prin art. I pct. 5 din Legea nr. 576/2004, intrată în vigoare la data de 23 decembrie 2004.

În ceea ce priveşte cauzele în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a legii de abrogare, soluţia legislativă este prevăzută de art. II din Legea nr. 576/2004, conform căruia "cauzele privind recursurile în anulare declarate până la data intrării în vigoare a prezentei legi vor continua să fie judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie potrivit dispoziţiilor în vigoare la data recursurilor în anulare".

Mutatis mutandis, s-a susţinut că sunt valabile şi în cazul de faţă considerentele Deciziei nr. 2 din data de 2 februarie 2015 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pe calea revizuirii ajungându-se la "reînnoirea" judecăţii, astfel încât, prin admiterea cererii de revizuire şi retractarea hotărârii prin care recursul în anulare a fost admis, se va proceda la rejudecarea căii extraordinare de atac, potrivit dispoziţiilor în vigoare la data recursurilor în anulare, dar în contextul jurisprudenţial reprezentat de hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, concluzie susţinută atât de dispoziţiile art. II din Legea nr. 576/2004, cât şi de interesul general ocrotit prin intermediul art. 465 din C. proc. pen., constând în integrarea drepturilor omului în sfera dreptului pozitiv.

În acest sens s-a arătat că este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care în aplicarea art. 4081 din C. proc. pen. anterior, în situaţiile concrete în care s-a impus desfiinţarea hotărârii pronunţate în recurs în anulare urmată de rejudecarea acestuia, a pronunţat mai multe hotărâri fără să fi invocat impedimentul rezultat din abrogarea instituţiei recursului în anulare - în acest sens deciziile penale nr. 680 din 24 noiembrie 2008, nr. 510 din 22 iunie 2009 ale Completului de 9 judecători şi decizia penală nr. 345 din 7 noiembrie 2011 a Completului de 5 judecători.

5. În ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale revizuirii, prevăzute de art. 465 din C. proc. pen., s-a apreciat că toate cele patru condiţii cumulative de admisibilitate, care se desprind din textul legal, sunt îndeplinite pentru motivele detaliate în continuare:

a. existenţa unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ale omului ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, condiţie îndeplinită în cauză, întrucât prin hotărârea pronunţată la data de 23 aprilie 2024 în cauza Zăicescu şi B. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 8 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

b. Condiţia caracterului definitiv este îndeplinită, hotărârea rămânând definitivă la 23 iulie 2024, în termen de trei luni de la data pronunţării ei, conform art. 44 alin. (2) lit. b) din Convenţie.

c. Sub aspectul condiţiei continuării producerii consecinţelor grave ale încălcării Convenţiei şi după pronunţarea hotărârii, s-a considerat că, în examinarea îndeplinirii acesteia, deosebit de importante sunt aspectele reţinute de Curte ca reprezentând încălcări ale drepturilor garantate de Convenţie.

În esenţă, în cauza B. şi Zăicescu contra României, Curtea a reţinut că redeschiderea procesului penal, achitarea persoanelor anterior condamnate definitiv pentru infracţiuni legate de Holocaustul din România, în lipsa unor probe noi, prin reinterpretarea faptelor stabilite istoric şi prin negarea răspunderii funcţionarilor statului pentru Holocaust (în contradicţie cu principiile dreptului internaţional), sunt acţiuni excesive ale autorităţilor naţionale, ce nu sunt necesare într-o societate democratică şi care au încălcat dreptul la viaţă privată al reclamanţilor.

Examinând motivarea deciziei de achitare din anul 1999, Curtea a observat că argumentele Curţii Supreme de Justiţie pentru a dispune achitarea inculpatului E., constând în aceea că secţia a II-a a Statului Major General al Armatei Române, unde îşi exercita funcţia, nu a avut nicio implicare în Pogromul de la Iaşi sau în deportarea şi plasarea evreilor în ghetouri, contrazicea argumentaţia Curţii Supreme de Justiţie în ceea ce priveşte achitarea anterioară a lui D., care fusese superiorul direct al lui A. şi a cărui implicare în plasarea evreilor în ghetouri şi lagăre de concentrare, precum şi implicarea secţiei a II-a pe care o conducea - fusese justificată de apărarea sa că a urmat pur şi simplu ordinele date de superior.

Curtea a considerat că, constatările Curţii Supreme de Justiţie care au condus la achitările din anii 1998 (achitarea lui D.) şi 1999 (achitarea lui A.) - şi anume că doar trupele germane au fost implicate în Pogromul de la Iaşi şi în plasarea evreilor români în ghetouri şi deportarea lor ulterioară, contrazic probele din dosarele iniţiale de condamnare şi constatările proprii ale instanţei că plasarea evreilor în ghetouri în vederea deportării lor ulterioare se bazase pe liste de nume întocmite de Serviciul Special de Informaţii Român şi de jandarmerie şi ignoră contextul istoric reflectat de măsurile antisemite luate de Guvernul României însuşi la acea vreme.

Având în vedere că încălcarea dreptului la viaţă privată al reclamanţilor se reţine, aşadar, în raport de o decizie de achitare pentru o infracţiune legată de Holocaust, precum şi faptul că aceasta este întemeiată pe argumente contrare faptelor stabilite istoric, decizia produce în continuare consecinţe atât în ceea ce priveşte neasumarea de către statul român a responsabilităţii pentru Holocaust, cât şi în ceea ce priveşte consecinţele de natură civilă asociate condamnării, fiind îndeplinită condiţia de admisibilitate a continuităţii consecinţelor grave ale încălcării Convenţiei.

Încălcările constatate de Curte privesc categoria mai largă a supravieţuitorilor Holocaustului şi nu doar reclamanţii din cauză, întrucât, aşa cum a arătat şi Curtea, faptele de a contribui la înfiinţarea de ghetouri şi lagăre de concentrare, precum şi la plasarea evreilor în astfel de lagăre, sunt, prin natura lor, îndreptate împotriva unui întreg grup de persoane.

Aşadar, faţă de caracterul unic al speţei, care a examinat evenimente de o natură extrem de sensibilă cum este Holocaustul, s-a considerat că prejudiciul moral cauzat prin achitarea în recurs în anulare, în lipsa unor probe noi, a unui ofiţer de rang înalt din armată pentru crime de război, anterior condamnat, este atât de însemnat, încât pronunţarea hotărârii de către Curte nu a stopat consecinţele grave ale încălcării Convenţiei.

d. Sub aspectul condiţiei ca încetarea acestor consecinţe grave să fie posibilă doar prin desfiinţarea cauzei interne care a stat la baza sesizării, s-a considerat că în examinarea îndeplinirii acesteia, nu poate fi omis faptul că, deşi rejudecările au privit o chestiune de interes public considerabil - şi anume răspunderea pentru Holocaust, nu a avut loc o dezbatere publică despre procesul respectiv, element care, împreună cu constatările şi motivarea oferită de Curtea Supremă de Justiţie pentru decizia de achitare, au fost apreciate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind de natură a le provoca reclamanţilor sentimente de umilire şi vulnerabilitate şi de a le cauza traume psihice.

În acest context, având în vedere şi analiza măsurilor cu caracter general şi individual ce pot fi luate în executarea hotărârilor C.E.D.O. expusă la pct. 3 al cererii, s-a apreciat că încetarea consecinţelor grave ale violării Convenţiei este posibilă doar prin rejudecarea cauzei interne ce a stat la baza sesizării.

Sub aspect jurisprudenţial, din analiza practicii structurii specializate a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, însărcinat cu supravegherea executării hotărârilor C.E.D.O. de către statele semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, există o practică bogată de redeschidere a procedurilor în cazul în care au fost încălcate art. 8 sau art. 14 din Convenţie. În acest sens, au fost date cu titlu de exemplu, cazurile Convertito şi alţii/României, Rakevich/Rusiei, Milojevic/Serbiei, Garnaga/Ucrainei, Saviny/Ucrainei, Paraskeva Totorova/Bulgariei, Di Trizio/Elveţiei, Emel Boyraz/Turciei.

S-a susţinut că un argument suplimentar pentru revizuirea deciziei date în recursul în anulare, îl constituie faptul că aceasta este contrară nu doar hotărârii Zăicescu şi B. contra României, ci şi grupului de cauze Bota contra României, Sergiu Popescu contra României şi Precup contra României. În aceste cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea Convenţiei sub aspectul nesocotirii principiului securităţii raporturilor juridice ca urmare a modificării esenţiale a situaţiei juridice în calea extraordinară de atac a recursului în anulare, iar supravegherea acestora de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei s-a închis doar după ce, prin Rezoluţia CM/ResDH (2011)27 din 8 martie 2011, s-a constatat, printre altele, că recursul în anulare a fost abrogat.

Astfel, menţinerea în fondul juridic intern a acestei hotărâri judecătoreşti, pe lângă încălcarea dreptului la viaţă privată şi a dreptului la nediscriminare al reclamanţilor din cauza Zăicescu şi B. şi al altor potenţiali reclamanţi, supravieţuitori ai Holocaustului, ce pot invoca acest precedent jurisprudenţial, încalcă şi dreptul la un proces echitabil sub aspectul securităţii raporturilor juridice.

În altă ordine de idei, referitor la această ultimă condiţie, s-a apreciat că trebuie avut în vedere contextul internaţional al condamnărilor iniţiale şi al achitărilor ulterioare, reamintit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în conţinutul hotărârii, care a observat că obligaţia de a reţine, a urmări penal şi a trimite în judecată pe suspecţii de crime de război şi crime împotriva umanităţii - care sunt printre cele mai grave crime în dreptul internaţional - exista şi încă există în dreptul internaţional.

Anularea reabilitărilor criminalilor de război, indiferent de calea juridică prin care se realizează, constituie de asemenea una dintre recomandările exprese conţinute în Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, întocmit la cererea Guvernului în anul 2003 şi adoptat în anul 2004 de Parlamentul României, ca asumare oficială de către Statul Român a responsabilităţii pentru atrocităţile comise.

Aşadar, în ipoteza unor fapte istorice clar stabilite ce reprezintă contextul acuzaţiilor penale, judecătorul nu le poate reinterpreta ori denatura, nu poate face abstracţie de acestea fără a vicia chiar rezultatul procedurilor. Analiza şi evaluarea probelor cu ignorarea faptelor istorice, constituie o eroare de judecată, incompatibilă cu principiul preeminenţei dreptului enunţat în Preambulul Convenţiei, împrejurare care determină concluzia că decizia internă este contrară pe fondul ei dispoziţiilor Convenţiei, redeschiderea procedurii fiind în acest context absolut necesară.

Ulterior admiterii cererii de revizuire, s-a susţinut că se impune desfiinţarea deciziei atacate şi, în rejudecarea recursului în anulare, respingerea acestuia ca nefondat.

II. Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor scrise formulate, dar şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză, la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, apreciază cererea de revizuire formulată ca fiind inadmisibilă.

Dispoziţii legale incidente:

Art. 465 din C. proc. pen.: (1) Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

(11) Hotărârea definitivă pronunţată în cauza în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a emis un aviz consultativ poate fi supusă revizuirii, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) hotărârea definitivă a fost pronunţată anterior comunicării de către Agentul guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avizului consultativ, tradus în limba română;

b) contrarietatea dintre interpretarea din hotărârea definitivă şi cea stabilită prin aviz generează o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Art. 24 alin. (1) din C. proc. pen.: "Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării."

Î.C.C.J., Decizia nr. 2/2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, conform căreia: "Prin posibilitatea acordată părţii de a exercita această cale extraordinară de atac, practic Curtea Europeană a Drepturilor Omului vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, iar acest drept trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi, deşi unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (a se vedea Cauza Brumărescu c. României), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, C.E.D.O. 2003-IX), atunci când însă se constată încălcarea unui drept, Curtea Europeană a Drepturilor Omului impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului".

Fiind vorba despre o cale de atac extraordinară, cu o natură atipică, aparte, diferită de celelalte căi extraordinare de atac, admiterea ei determină examinarea din nou a cauzei pe fond, operând, în mod real, o repunere a părţii în situaţia juridică sau, mai exact, în dreptul conferit de calea de atac exercitată la momentul declarării şi judecării ei.

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Zăicescu şi B. împotriva României din data de 23 aprilie 2024:

"IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

159. Art. 41 din Convenţie prevede:

"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

A. Prejudiciu

160. Reclamanţii nu au solicitat nicio reparaţie cu titlu de prejudiciu material sau moral. Aceştia au susţinut că problema din speţă este o chestiune de principiu şi că nicio reparaţie financiară nu ar putea fi corelată cu suferinţa mentală, umilirea şi durerea psihică pe care le-au suportat din cauza acţiunilor statului. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că nu este necesar să acorde o sumă în privinţa prejudiciului.

B. Cheltuieli de judecată

161. Reclamanţii au pretins suma totală de 8.500 euro (EUR) după cum urmează: 316 EUR pentru cheltuielile poştale efectuate în vederea procedurii în faţa autorităţilor interne şi în faţa Curţii, susţinute de facturi relevante, şi 2.711 EUR pentru onorarii de asistenţă juridică efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii, confirmate de copiile contractelor de reprezentare juridică şi facturi în care se precizează "asistat de un apărător", pentru procesele interne, şi "redactarea cererii CEDO" şi "reprezentare în faţa instituţiei care a primit cererea",în ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii. Au solicitat de asemenea 5.473 EUR pentru cheltuielile efectuate de CRJ atunci când i-a reprezentat pe reclamanţi în faţa autorităţilor naţionale şi în faţa Curţii.

162. Guvernul a susţinut că cererea era excesivă şi nejustificată, deoarece contractele de reprezentare juridică nu precizează ce fel de muncă a efectuat avocatul.

163. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 8.500 EUR pentru toate cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanţi cu titlu de impozit."

În cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul de 5 judecători reţine că, prin decizia penală nr. 2370/15 august 1953 a Tribunalului Capitalei - Colegiul II penal, a fost condamnat inculpatul A., în prezent decedat, fost ofiţer activ cu grad de colonel la 10 ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de război şi contra umanităţii prevăzută de art. 1 lit. a), c) şi d), art. 3 lit. c) şi d) şi art. 4 din Decretul nr. 207/1948.

În esenţă, s-a reţinut că inculpatul A., locotenent colonel, a fost ajutorul coinculpatului D. (locotenent colonel şi şef al secţiei a II-a de informaţii şi contrainformaţii a Marelui Cartier General în perioada iunie 1941- februarie 1942) şi în acelaşi timp, şef al biroului de contrainformaţii. Colaborând cu conducerea eşalonului operativ al Serviciului Special de Informaţii, cei doi inculpaţi mai sus menţionaţi s-au implicat în iunie 1941 în organizarea şi executarea acţiunilor îndreptate împotriva populaţiei evreieşti de la Iaşi, iar ulterior au participat la operaţiunile de deportare a evreilor din Bucovina, Basarabia şi Moldova de Nord şi la stabilirea lor în ghetouri, au dat dispoziţii ce au avut ca urmare exterminarea de civili şi prizonieri de război aflaţi în zona ostilităţilor, deportarea sau internarea în lagăr a unor persoane. S-a reţinut astfel că inculpaţii au colaborat cu S.S.I. la realizarea actelor sângeroase petrecute la Iaşi şi încă înainte de declanşarea războiului au pregătit, organizat şi executat tratamente neomenoase şi exterminări de populaţie civilă pe teritoriul unde s-au desfăşurat operaţiunile militare, şi de asemenea, rele tratamente faţă de prizonieri şi paraşutişti.

Decizia mai sus menţionată a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului declarat de inculpat prin decizia nr. 593/26 mai 1954 a Tribunalului Suprem - Colegiul penal.

Împotriva deciziei definitive a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care a solicitat achitarea inculpatului, cu argumentul că faptele reţinute în sarcina inculpatului nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat, întrucât inculpatul nu a participat la reprimarea populaţiei evreieşti de la Iaşi din iunie 1941 şi nici la deportarea etnicilor evrei din Bucovina, Basarabia şi nordul Moldovei, iar acţiunile în care a fost implicat au fost predominant informative.

Prin decizia penală nr. 35/10 mai 1999, Curtea Supremă de Justiţie - Completul de 9 judecători a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a casat decizia penală nr. 2370/15 august 1953 a Tribunalului Capitalei - Colegiul II penal precum şi decizia penală nr. 593/26 mai 1954 a Tribunalului Suprem - Colegiul penal şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) din C. proc. pen. l-a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 1 lit. a), c) şi d), art. 3 lit. c) şi d) şi art. 4 din Decretul nr. 207/1948.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa supremă a reţinut că potrivit dispoziţiilor legale în baza cărora a fost condamnat inculpatul, erau consideraţi vinovaţi de săvârşirea crimelor de război cei care: nu au respectat regulile internaţionale cu privire la conducerea războiului sau cu privire la tratamentul prizonierilor de război; au practicat cu intenţie o execuţie excesivă a legilor derivate din starea de război sau au dat dispoziţii în acest sens; au comis, aprobat sau permis tratamente neomenoase sau exterminări ale populaţiei civile, pe teritoriul unde s-au desfăşurat ostilităţile militare. Tot astfel, erau consideraţi vinovaţi de crime contra umanităţii toţi cei care "au inspirat prin grai, prin scris sau prin orice mijloace, au provocat ori au organizat, aprobat, ordonat, permis celor aflaţi în subordine, sau practicat metode sau tratamente neomenoase, represiuni sau exterminări colective sau individuale, împotriva populaţiei civile, sau transporturi de persoane în scopul exterminării lor, ori trimiterea oamenilor la munci forţate sau deportări" precum şi cei care "au ordonat sau iniţiat înfiinţări de ghetouri, lagăre de internare sau deportări". Or, activitatea desfăşurată de inculpat în raport cu specificul atribuţiilor care i-au revenit în cadrul secţiei a II-a (informaţii şi contrainformaţii) a Marelui Cartier General, nu întruneşte cerinţele infracţiunii pentru care a fost condamnat. secţia a II-a desfăşura activitate informativă privind inamicul şi activitate contrainformativă având ca obiectiv descoperirea, prinderea sau împiedicarea persoanelor şi organizaţiilor care urmăreau să facă spionaj sau acte de propagandă subversivă şi terorism, pentru realizarea cărora, neavând formaţiuni proprii, erau folosite unităţile de poliţie, de jandarmi sau de siguranţă. De asemenea, inculpatul A. nu a avut atribuţii de reprimare politică şi nici de cercetare a prizonierilor de război şi nu a participat la progromul de la Iaşi şi nici la acţiunile de evacuare a evreilor şi stabilirea lor în ghetouri, de strămutare a populaţiei sau realizarea altor măsuri represive.

La data de 14 iulie 2016, domnul C. şi doamna B. au sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că le-au fost încălcate drepturile protejate de art. 3, art. 6&1, art. 8 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi de art. 1 din Protocolul nr. 12, ca urmare a achitării celor doi inculpaţi, ofiţeri în armată, în cadrul unor procese despre care nu au luat la cunoştinţă nici ei, ca victime ale Holocaustului, nici publicul.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că reclamanţilor le-au fost încălcate dreptul la viaţă privată şi dreptul de a nu supus discriminării, prevăzute de art. 8 şi 14 din Convenţie.

A reţinut că reclamanţii s-au plâns că datorită împrejurării că au fost evrei, au fost luaţi din casele lor din regiunile Moldova şi Bucovina şi plasaţi în ghetouri în vederea deportării lor în lagăre, iar primul reclamant a susţinut şi faptul că a fost supravieţuitor al progromului de la Iaşi. Guvernul României nu a negat calitatea reclamanţilor de victime ale Holocaustului.

Curtea a considerat supravieţuitorii Holocaustului ca fiind un grup social eterogen ai cărui membri individuali pot suferi impactul stereotipurilor negative ale grupului. Cât priveşte negarea Holocaustului, chiar dacă deghizată într-o cercetare istorică imparţială, aceasta trebuie să fie văzută întotdeauna ca având conotaţiile unei ideologii antidemocratice şi a antisemitismului şi trebuie considerată ca fiind îngrijorătoare în mod deosebit pentru cei vizaţi.

A reţinut că reclamanţii au suferit o traumă emoţională când au aflat despre redeschiderea procesului penal şi achitarea inculpaţilor. Procesele din speţă care au condus la achitarea unor ofiţeri de rang înalt din armată condamnaţi pentru infracţiuni legate de Holocaust şi conduita autorităţilor din respectivele procese (neinformarea publicului despre iniţierea căilor extraordinare de atac, reţinerea dosarelor de către serviciile secrete şi refuzul iniţial de a permite reclamanţilor accesul la dosare) au fost percepute de reclamanţi ca reprezentând o negare a Holocaustului din România şi a adevărului istoric despre acesta şi au reînviat în ei trauma Holocaustului, ale cărui victime directe erau. Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că achitările inculpaţilor au avut loc la un moment marcat de chestionarea rolului autorităţilor române în Holocaust şi de onorarea criminalilor de război de către unii membri ai clasei politice. Mai mult, la momentul la care reclamanţii au aflat despre achitări, se produceau incidente antisemite în România.

Având în vedere aceşti factori, Curtea a admis că rezultatul proceselor din România din 1998 şi 1999 care au examinat rolul ofiţerilor de rang înalt din armată în Holocaust, respectivele procese au avut un impact suficient asupra sentimentului de identitate şi a stimei de sine ale reclamanţilor evrei şi supravieţuitori ai Holocaustului încât să le producă o suferinţă psihică de un anumit nivel, şi prin urmare, a concluzionat că art. 8 din Convenţie este aplicabil în prezenta cauză.

A constatat că procesele în urma cărora au fost achitaţi cei doi inculpaţi au privit evenimente istorice care au afectat un important număr de persoane din România şi prin urmare, acestea erau de interes public. Guvernul nu a prezentat nicio probă din care să rezulte că reclamanţii sau publicul au fost informaţi de autorităţi despre procesele intentate de procurorul general. Totodată, dosarele nu au fost accesibile publicului, fiind depozitate mai întâi în arhivele serviciilor secrete şi ulterior, la C.N.S.A.S., la care doar anumite categorii de persoane aveau acces. De asemenea, cererile reclamanţilor de acces la aceste dosare au fost iniţial respinse de instanţa care a pronunţat hotărârea de achitare, cât şi de către instanţa la care erau păstrate.

Curtea a constatat că după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare, prin care inculpatul A. a fost găsit vinovat de cooperare la înfăptuirea progromului de la Iaşi şi de organizarea deportărilor de evrei din Basarabia şi Bucovina iar inculpatul D. a fost găsit vinovat pentru că a ordonat plasarea în lagăre de concentrare a unui număr ridicat de evrei, Parchetul General din România a făcut uz de un recurs extraordinar în anul 1990, cale de atac aflată exclusiv la discreţia sa şi în absenţa condamnaţilor, decedaţi de altfel, a cerut instanţelor să redeschidă procesele penale şi să-i achite pe cei doi militari pentru infracţiunile săvârşite, fără a oferi niciun motiv relevant pentru această solicitare.

Referindu-se la aceleaşi probe ca acelea care au stat la baza condamnărilor din 1953 şi 1957, Curtea Supremă de Justiţie i-a achitat pe inculpaţi, ignorând declaraţia inculpatului A., care a recunoscut că a executat ordinele inculpatului D., precum şi înscrisurile aflate la dosarele iniţiale în care s-au pronunţat soluţiile de condamnare. În continuare Curtea a reţinut că aspectele constatate de Curtea Supremă în sensul că numai trupele germane au dus la îndeplinire pe teritoriul României acţiuni împotriva evreilor şi că inculpatul D. nu a făcut decât să respecte ordinele superiorilor, sunt doar eforturi ale instanţei de a dilua răspunderea şi de a arunca vina pe o altă naţiune pentru Holocaust, contrar faptelor istorice bine stabilite - toate acestea fiind elemente ale negării şi denaturării Holocaustului.

Curtea a reamintit jurisprudenţa sa anterioară în care a reţinut că statele care au experimentat ororile naziste pot fi considerate ca având o răspundere morală specială de a se distanţa de atrocităţile în masă săvârşite de nazişti (Pastors împotriva Germaniei, Nix împotriva Germaniei) şi a concluzionat că negarea exterminării în masă prin respectivele hotărâri, a afectat demnitatea evreilor.

Cu referire la contextul iniţial al condamnărilor urmate de achitare, Curtea a observat că în conformitate cu acordul internaţional semnat în 1945, România a fost obligată să pună capăt tuturor organizaţiilor fasciste de pe teritoriul său, să abroge legislaţia şi măsurile discriminatorii şi să reţină şi să trimită în judecată pe cei acuzaţi de crime de război, această din urmă obligaţie existând încă în dreptul internaţional, izvorând din documente internaţionale şi din normele dreptului umanitar internaţional cutumiar.

Cu privire la omisiunea de a informa pe reclamanţi şi publicul larg cu privire la iniţierea recursurilor în anulare şi la achitări, Curtea a observat că rejudecările au privit o chestiune de interes public considerabil şi anume răspunderea pentru Holocaust. În consecinţă publicul larg şi reclamanţii ca supravieţuitori ai Holocaustului ar fi trebuit să fie informaţi despre procesele intentate şi despre rezultatele lor. Mai mult, principiile internaţionale care existau deja la momentul rejudecării menţionează că victimele infracţiunilor trebuie să fie informate despre faptul că a fost declanşat un proces şi despre evoluţia cauzelor lor şi trebuie să aibă acces la justiţie şi la asistenţă adecvată. Totuşi Curtea a reţinut că nu a fost prezentată nicio probă că s-a făcut un anunţ public sau că a avut loc o dezbatere publică despre procesele respective, până la conferinţa INSHR-EW din anul 2016. Mai mult, dosarele au fost ţinute de serviciile secrete iar după căderea regimului comunist, la C.N.S.A.S., fiind impuse condiţii restrictive asupra accesului din exterior. Primele încercări ale reclamanţilor de a avea acces la dosare au fost refuzate de autorităţi, fără a se oferi nicio justificare rezonabilă. Deşi în cele din urmă li s-a permis accesul la dosar, totuşi, acest lucru s-a întâmplat doar după încercări anterioare fără succes din partea acestora.

În concluzie, Curtea a constatat că autorităţile nu au adus niciodată în mod oficial achitările în atenţia publicului, reclamanţii aflând din întâmplare despre acestea la mai mulţi ani după ce avuseseră loc. De asemenea, hotărârile pronunţate în urma rejudecărilor nu au fost accesibile publicului iar reclamanţilor le-a fost refuzat accesul iniţial la hotărârile respective. Curtea a considerat astfel că, aceste aspecte împreună cu motivarea deciziilor Curţii Supreme de Justiţie din hotărârile de achitare, au putut să provoace în mod legitim reclamanţilor sentimente de umilire şi vulnerabilitate, le-au cauzat traume psihice şi le-au discriminat în calitatea lor de victime ale Holocaustului. Aceste considerente i-au permis Curţii să concluzioneze că autorităţile naţionale nu au prezentat motive relevante şi suficiente pentru acţiunile lor care au condus la revizuirea unor condamnări istorice pentru infracţiuni legate de Holocaust, în lipsa unor probe noi şi prin reinterpretarea faptelor stabilite istoric şi prin negarea răspunderii funcţionarilor statului pentru Holocaust. Prin urmare, acţiunile autorităţilor au fost excesive şi nu au fost justificate ca fiind necesare într-o societate democratică.

În consecinţă, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a art. 8 din Convenţie coroborat cu art. 14.

Cât priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, Înalta Curte- completul de 5 judecători reţine următoarele:

Reglementarea procedurii de revizuire în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului este impusă de necesitatea de a înlătura consecinţele încălcării prevederilor Convenţiei europene în procesele penale, atunci când aceste consecinţe continuă să se producă şi după constatarea încălcării prin Hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, definitivă.

În acest sens, promovarea unei cereri de revizuire întemeiată pe existenţa unei hotărâri definitive pronunţate de Curtea Europeană este un demers admisibil doar în măsura în care, prin raportare la natura dreptului a cărui încălcare a constatat-o instanţa europeană, încetarea consecinţelor grave ale violării Convenţiei este posibilă doar prin rejudecarea cauzei interne ce a stat la baza sesizării.

Revizuirea în cazul hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului se deosebeşte de revizuirea hotărârilor penale de drept comun întrucât prin exercitarea acestei căi de atac nu se mai urmăreşte îndreptarea unor erori de fapt în judecarea definitivă a cauzei, ci înlăturarea încălcării drepturilor garantate de Convenţie.

Condiţiile de exercitare a căii de atac extraordinare a revizuirii în cazul de faţă sunt prevăzute în dispoziţiile art. 465 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. pen.., potrivit cu care:

- Cererea de revizuire trebuie să fie formulată de o persoană sau o autoritate îndreptăţită, dintre cele prevăzute de lege. Din acest punct de vedere se constată că în cauză, cererea de revizuire a fost formulată de procuror, îndreptăţit de lege să exercite o atare cale extraordinară de atac. Având în vedere situaţia particulară a cererii de revizuire în defavoarea inculpatului, împotriva unei hotărâri prin care a fost achitat, iar în prezent acesta este decedat, Înalta Curte - completul de 5 judecători notează faptul că dispoziţiile art. 465 alin. (2) C. proc. pen.. condiţionează caracterul favorabil şi respectiv, nefavorabil, al cererii de revizuire, în raport cu situaţia condamnatului decedat, numai atunci când cererea de revizuire este formulată de membrii de familie ai acestuia. Astfel, potrivit art. 465 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.., pot cere revizuirea membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului. Spre deosebire de situaţia în care este formulată cerere de revizuire de către un membru de familie, în cazul cererii formulate de către procuror, legea nu reia această condiţionare şi nu face nicio distincţie, şi în plus, nu se mai referă la revizuirea unei condamnări, ca în cazul primilor titulari, or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Aceasta înseamnă că procurorul poate formula cerere de revizuire şi împotriva unei achitări, în defavoarea celui achitat. Această interpretare este regăsită şi în literatura de specialitate, arătându-se că, chiar dacă revizuirea specială poate fi formulată şi în defavoarea condamnatului, având în vedere că statul nu poate avea niciodată calitatea de reclamant în faţa instanţei europene, în această modalitate atipică, o revizuire în defavoarea condamnatului (şi a celui achitat, n.n.), înseamnă o revizuire de sau pentru (în cazul în care este formulată de procuror) un subiect procesual care a avut interese contrarii inculpatului în cauza în care s-a pronunţat hotărârea atacată (A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 452).

- Cererea de revizuire trebuie să fie formulată cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Condiţia este îndeplinită în cauză, având în vedere că Hotărârea Curţii Europene a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 205/10 martie 2025 iar cererea de revizuire a fost formulată la data de 20 mai 2025.

- Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Din interpretarea acestui text de lege, rezultă că pentru a fi formulată o cerere de revizuire este necesar, în primul rând, să existe o hotărâre definitivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau ca aceasta să fi dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre reclamant şi stat. Condiţia este îndeplinită, în cauză fiind pronunţată Hotărârea din 23 aprilie 2024, definitivă la 23 iulie 2024, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Zăicescu şi B. împotriva României.

În al doilea rând, trebuie să se constate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea drepturilor sau a libertăţilor fundamentale ale omului, condiţie care este, de asemenea, îndeplinită.

Prin Hotărârea din 23 iulie 2024, definitivă, Curtea a constatat că a avut loc o încălcare a art. 8 din Convenţie coroborat cu art. 14 din Convenţie, în principal, pentru următoarele motive:

- Curtea Supremă de Justiţie l-a achitat pe inculpatul A. în baza aceloraşi probe pentru care fusese iniţial condamnat şi din care rezulta implicarea Serviciului Special de Informaţii din România (al cărui angajat era inculpatul) în plasarea evreilor în ghetouri, în vederea deportării ulterioare, omiţând totodată şi contextul istoric aşa cum era reflectat de măsurile antisemite luate de Guvernul României dar şi acordul internaţional din anul 1945 semnat de România, prin care aceasta s-a obligat să trimită în judecată pe cei vinovaţi de crime de război şi crime împotriva umanităţii;

- Motivarea deciziei de achitare a inculpatului, care iniţial fusese condamnat, este o denaturare a Holocaustului din România şi o încercare de diluare a răspunderii şi de plasare a vinovăţiei în sarcina naţiunii germane, fapt ce contravine jurisprudenţei Curţii Europene, care a statuat că statele care au experimentat ororile naziste pot fi considerate ca având o răspundere morală de a se distanţa de atrocităţile în masă săvârşite de nazişti;

- Curtea Supremă de Justiţie a omis să informeze publicul şi pe reclamanţi despre iniţierea recursului în anulare şi despre achitări, în condiţiile în care rejudecarea cauzei a vizat o chestiune de interes public important şi anume răspunderea pentru Holocaust. Potrivit jurisprudenţei sale, Curtea a arătat că victimele Holocaustului trebuiau să fie informate despre evoluţia cauzelor, să aibă acces la justiţie şi la asistenţă adecvată. Dimpotrivă, dosarele legate de condamnările iniţiale şi apoi cele de rejudecare au fost ţinute de serviciile secrete, iar după căderea regimului comunist, de C.N.S.A.S. În plus, iniţial, reclamanţilor nu li s-a permis accesul la dosar, acest acces fiindu-le totuşi acordat ulterior;

- Publicul nu a fost informat despre redeschiderea procedurilor şi despre achitări, până la dezbaterea publică cu ocazia conferinţei INSHR-EW din 2016.

- În concluzie, Curtea a constatat că reabilitarea condamnatului şi motivarea oferită de Curtea Supremă a României au fost de natură a provoca reclamanţilor sentimente de umilire şi vulnerabilitate şi le-au cauzat traume psihice. În acelaşi timp, autorităţile naţionale nu au prezentat motive relevante şi suficiente pentru acţiunile lor care au condus la revizuirea unor condamnări istorice legate de Holocaust prin reinterpretarea faptelor stabilite istoric şi negarea răspunderii funcţionarilor statului pentru Holocaust, acţiunile autorităţilor fiind excesive şi nejustificate într-o societate democratică.

În al treilea rând, este necesar ca producerea consecinţelor violării drepturilor să aibă un caracter continuu, respectiv să se producă şi după pronunţarea hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din acest punct de vedere nu prezintă importanţă dacă Curtea a acordat sau nu despăgubiri pentru încălcarea dreptului respectiv.

În al patrulea rând, trebuie să se constate imposibilitatea remedierii consecinţelor încălcării dreptului prevăzut de Convenţie în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate de instanţele naţionale. Aşadar, promovarea unei cereri de revizuire întemeiate pe existenţa unei hotărâri definitive pronunţate de CEDO este un demers admisibil doar în măsura în care, prin raportare la natura dreptului a cărui încălcare a constatat-o instanţa europeană, încetarea consecinţelor grave ale violării Convenţiei este posibilă doar prin rejudecarea cauzei interne ce a stat la baza sesizării.

Cu referire la aceste ultime două condiţii, Înalta Curte - completul de 5 judecători constată, pe de o parte, că urmările încălcării drepturilor protejate de Convenţie nu se mai produc la acest moment, iar pe de altă parte că revizuirea hotărârii ce face obiect al acesteia nu ar avea potenţial de remediere a consecinţelor încălcării, cu alte cuvinte, încetarea consecinţelor violării Convenţiei nu ar fi posibilă prin rejudecarea cauzei.

Astfel, Înalta Curte - completul de 5 judecători notează faptul că în prezent ambii reclamanţi din procedura desfăşurată în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt decedaţi, în acest sens fiind actele aflate la dosarul cauzei, şi prin urmare, orice înlăturare a consecinţelor încălcării drepturilor lor garantate de Convenţie nu mai este posibilă, indiferent că ne referim la o reparaţie morală sau la o reparaţie patrimonială. În acelaşi timp, în cauză nu ar fi posibilă nici vreo formă de reparaţie faţă de eventualii moştenitori ai acestora, întrucât potrivit dispoziţiilor legale existente (în măsura în care s-ar fi rejudecat cauza în fond), prevăzute de art. 24 alin. (1) C. proc. pen.., repararea prejudiciului nu se poate face prin constituirea moştenitorilor ca părţi civile în cauză, ci numai prin continuarea acţiunii civile exercitate de autorii lor, or, în cauză, niciunul dintre reclamanţi nu s-a constituit parte civilă, de altfel, aceştia nici nu au fost părţi în procedurile naţionale în care cauza inculpatului A. s-a judecat în fond, recurs şi recurs în anulare.

Cu referire la acest aspect Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că în prezent consecinţele încălcării drepturilor fundamentale garantate de Convenţie continuă să se producă faţă de categoria mai largă a supravieţuitorilor Holocaustului, şi nu vizează doar reclamanţii din cauză, faptele de a contribui la înfiinţarea de ghetouri şi lagăre de concentrare, precum şi plasarea evreilor în astfel de lagăre, fiind, prin natura lor, îndreptate împotriva unui grup întreg de persoane.

Înalta Curte - completul de 5 judecători notează cu privire la primul aspect menţionat faptul că în Hotărârea Curţii Europene pronunţată în această cauză, se fac într-adevăr referiri la calitatea de victimă a Holocaustului, la nivel individual sau după caz, colectiv (paragrafele 98-105).

Astfel, Curtea a reţinut, în primul rând, că pentru a depune o cerere în temeiul art. 34 din Convenţie, o persoană fizică trebuie să fie în măsură să se pretindă victimă a unei încălcări a drepturilor recunoscute de Convenţie iar pentru a pretinde că este victima unei astfel de încălcări, persoana trebuie să fie direct afectată de măsura contestată, însă acest criteriu nu trebuie aplicat în mod rigid şi mecanic, în acest sens făcând trimitere la cele statuate în cauza Aksu contra Turciei (MC), nr. 4149/04 şi nr. 41029/04, 2012. Noţiunea de victimă este interpretată în mod autonom şi independent de normele de drept intern precum şi în funcţie de interesul de a acţiona sau de calitatea procesuală, deşi, în principiu, Curtea trebuie să ţină seama de faptul că un reclamant a fost parte în procesul intern.

Cu toate acestea, faţă de natura infracţiunilor judecate în cauza ce a stat la baza hotărârii Curţii Europene, aceasta a reţinut că pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie, nu este necesară stabilirea unei legături directe între actele săvârşite de inculpat şi reclamanţi, dat fiind că infracţiunile în cauză sunt prin natura lor îndreptate împotriva unui grup de persoane. Prin urmare, Curtea a admis că reclamanţii, evrei şi supravieţuitori ai Holocaustului, pot susţine că au suferit personal o traumă emoţională, când au aflat despre redeschiderea procesului penal şi despre achitarea inculpatului.

Mai mult, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că în cazul reclamanţilor care s-au simţit ofensaţi de afirmaţii care fac trimitere, în general, la grupul etnic din care făceau parte, un reclamant putea fi considerat victimă a unei pretinse încălcări, deşi nu era în mod direct şi personal vizat de afirmaţiile respective (Aksu, pct. 53).

În consecinţă, Curtea a considerat că cei doi reclamanţi din cauză, pot fi văzuţi ca având un interes personal în procesele care vizau stabilirea răspunderii unor ofiţeri de armată de rang înalt în Holocaustul din România iar faptul că nu au fost părţi în procedura internă nu este decisiv în prezenta cauză, în condiţiile în care, lipsa de la proces, a fost exact unul dintre capetele de cerere formulate de reclamanţi.

Înalta Curte apreciază că referirile pe care Curtea Europeană le-a făcut în Hotărârea pronunţată cu privire la apartenenţa reclamanţilor la grupul supravieţuitorilor Holocaustului, a fost pentru a justifica calitatea de victime ale acestora în procedura din faţa Curţii, atâta vreme cât nu au fost părţi în procedurile naţionale şi nu au existat dovezi ale unei legături directe între infracţiunile săvârşite şi reclamanţi, şi în acelaşi timp, pentru a răspunde apărărilor Guvernului în sensul că reclamanţii nu au calitatea de victime (p.28 din Hotărârea pronunţată în cauza Zăicescu şi B. împotriva României), neavând scopul de a atribui calitatea de victimă şi altor persoane în afara reclamanţilor.

Înalta Curte - completul de 5 judecători reţine că jurisprudenţa instanţei supreme este în sensul imposibilităţii extinderii efectelor Hotărârii Curţii Europene cu privire la alte persoane care nu au avut calitatea de părţi în cauza împotriva statului român soluţionată prin Hotărârea Curţii (în acest sens, ICCJ, secţia penală, decizia nr. 3076/2 decembrie 2014, instanţa supremă apreciind că cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 465 C. proc. pen.., formulată de o persoană cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunţat, neexistând o hotărâre prin care instanţa europeană să constate încălcarea unui drept al persoanei care solicită revizuirea, este inadmisibilă; persoana al cărei drept a fost încălcat, la care se referă dispoziţiile art. 465 alin. (2) lit. a) C. proc. pen.., este persoana care a avut calitatea de parte în cauza împotriva statului român soluţionată prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului; în acelaşi sens, decizia nr. 208/4 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea revizuentului cu argumentul că, nu în ceea ce-l priveşte pe acesta s-a constatat de către Curtea Europeană încălcarea dreptului la un proces echitabil, ci în privinţa coinculpatului).

Prin urmare, în raport de împrejurarea că reclamanţii au decedat, revizuirea deciziei ce face obiectul căii extraordinare de atac nu ar mai avea niciun efect concret.

În fine, Înalta Curte - completul de 5 judecători constată că promovarea unei cereri de revizuire întemeiate pe existenţa unei hotărâri definitive pronunţate de CEDO este un demers admisibil doar în măsura în care, prin raportare la natura dreptului a cărui încălcare a constatat-o instanţa europeană, încetarea consecinţelor grave ale violării Convenţiei este posibilă doar prin rejudecarea cauzei interne ce a stat la baza sesizării.

Din această perspectivă, se constată că rejudecarea cauzei în urma căreia a fost achitat inculpatul nu ar putea conduce la încetarea consecinţelor încălcării drepturilor garantate de Convenţie, dată fiind împrejurarea că vinovăţia inculpatului nu ar mai putea fi constatată cu ocazia acestei rejudecări, inculpatul fiind decedat.

Având în vedere că prin hotărâre judecătorească definitivă inculpatul a fost achitat, în urma rejudecării, în situaţia în care nu s-ar constata incidenţa unuia dintre cazurile care lipsesc acţiunea penală de temei şi care ar conduce la achitare, singura soluţie posibilă ar fi încetarea procesului penal pentru deces. Or, în acest din urmă caz, fapta de care inculpatul a fost acuzat şi vinovăţia acestuia nu mai pot fi examinate întrucât se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, în acest sens fiind jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, a stabilit că dacă acuzatul a decedat înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă, trebuie să fie prezumat nevinovat pe durata vieţii sale.

În cauza Lagardere c. Franţei (cererea nr. x/07, hotărârea din data de 12 aprilie 2012), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie întrucât acuzatul a fost declarat vinovat post-mortem în hotărârea Curţii de apel, prin folosirea unor termeni categorici, precum şi încălcarea art. 6 par. 2 din Convenţie întrucât afirmaţiile categorice făcute de instanţă demonstrează fără dubiu că tatăl reclamantului a fost declarat vinovat de comiterea unei infracţiuni, deşi procesul penal declanşat împotriva acestuia încetase ca urmare a decesului său dar şi a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, iar în timpul vieţii nicio instanţă nu stabilise vinovăţia acestuia. Mai mult decât atât, constituie o regulă fundamentală a dreptului penal faptul că răspunderea penală nu supravieţuieşte persoanei care a comis fapta penală (A.P., M.P. şi T.P. c. Elveţiei şi E.L., R.L. şi J.O.-L. c. Elveţiei, 29 august 1997).

Concluzionând, Înalta Curte - Completul de 5 judecători constată, pe de o parte, că urmările încălcării drepturilor protejate de Convenţie nu se mai produc la acest moment şi pe de o parte, că încetarea consecinţelor violării Convenţiei nici nu ar fi posibilă prin rejudecarea cauzei şi prin urmare, cererea de revizuire formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă.

Prin urmare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători Penal 2-2025 va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară - Serviciul de recursuri în interesul legii împotriva deciziei nr. 35 din data de 10 mai 1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. x/1999, privind pe intimatul inculpat A. - decedat şi pe intimaţii persoane vătămate C. - decedat şi B. - decedată.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentei cauze vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 753 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară - Serviciul de recursuri în interesul legii împotriva deciziei nr. 35 din data de 10 mai 1999, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 Judecători, în dosarul nr. x/1999, privind pe intimatul inculpat A. - decedat şi pe intimaţii persoane vătămate C. - decedat şi B. - decedată.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea prezentei cauze rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat A., în cuantum de 753 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2025.