Industrial park consumer's gas compensation claim rejected; appeals unfounded, court orders upheld

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Ministerul Energiei, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

1.anularea Adresei nr. x din data de 11.10.2022, emisă de ANRE în legătură cu Cererea de decontare nr. x din data de 20.07.2022 formulată de APM şi constatarea caracterului nejustificat al refuzului ANRE de soluţionare în termenul legal a Cererii de decontare nr. x din data de 20.07.2022 ce a fost materializat prin Adresa nr. x din data de 11.10.2022;

2. obligarea pârâţilor la acordarea către APM a sumei de 889.333,57 RON cu titlu de compensaţie pentru luna aprilie 2022, conform schemei de compensare pentru consumul de gaze naturale aprobate prin O.U.G. nr. 27/2022, sumă solicitată de APM prin Cererea de decontare nr. x din data de 20.07.2022,respectiv obligarea acestora la îndeplinirea tuturor obligaţiilor legale (inclusiv a operaţiunilor administrative aferente) ce le revin în acest scop, precum şi:

- în principal, obligarea Ministerul Energiei la plata, către APM, a sumei de 889.333,57 RON, solicitată prin Cererea de decontare nr. x din data de 20.07.2022 şi efectuarea tuturor operaţiunilor administrative în acest sens), de îndată sau (alternativ) într-un termen de maximum 30 de zile, care va fi calculat de la rămânerea definitivă a hotărârii ce se va pronunţa în cauză;

- în subsidiar, obligarea ANRE la aprobarea Cererii de decontare nr. x din data de 20.07.2022 şi/sau la stabilirea şi transmiterea valorii compensării la care APM este îndreptăţit potrivit O.U.G. nr. 27/2022 către Ministerul Energiei, prin documentul prevăzut la Anexa 4 din O.U.G. nr. 27/2022 de îndată sau (alternativ) în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 8 alin. 1din O.U.G. nr. 27/2022;precum şi obligarea Ministerului Energiei la plata, către APM, a sumei de 889.333,57 RON, solicitată prin Cererea de decontare nr. x din data de 20.07.2022 (precum şi efectuarea a tuturor operaţiunilor administrative în acest sens), în termenul de 10 zile prevăzut de art. 9 alin. (10) din O.U.G. nr. 27/20222;

3.stabilirea, în sarcina pârâţilor, a obligaţiilor menţionate la punctul 2 de mai sus, sub sancţiunea aplicării unor penalităţi de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere, pentru punctul 2 lit. b) (i), şi, respectiv, de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, pentru punctul 2 lit. a) şi lit. b) (ii), conform art. 18 alin. (5) şi art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, aplicabile de la data expirării termenelor menţionate supra şi până la data îndeplinirii efective a obligaţiilor;

4. obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unor despăgubiri, în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat reclamantei APM prin refuzul nejustificat de îndeplinire sau îndeplinirea cu întârziere a obligaţiilor de aprobare a Cererii de decontare nr. x din data de 20.07.2022 şi de acordare a sumelor solicitate de APM prin aceasta, constând în:

a) contravaloarea compensaţiei în cuantum de 889.333,57 RON solicitate de APM prin Cererea de decontare nr. x din data de 20.07.2022, pentru situaţia în care instanţa consideră că suma nu mai poate fi acordată în forma solicitată prin capătul de cerere nr. x (subsidiar de capătul de cerere nr. 2);şi/sau

b)contravaloarea majorării cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la momentul la care a fost emisă Adresa nr. x din data de 11.10.2022 şi până la data plăţii efective a compensaţiei, în cazul în care instanţa consideră că poate obliga autorităţile pârâte să achite suma solicitată cu titlu de compensaţie (conform capătului de cerere nr. 2) ori cu titlu de prejudiciu, însă dacă această obligaţie ar fi executată cu întârziere.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din 24 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul disp. 64 alin. (2) C. proc. civ., a admis, în principiu, cererea de intervenţie accesorie formulată de B. S.R.L. în favoarea reclamantei şi a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de ANRE şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către Ministerul Energiei.

Prin sentinţa nr. 222 din 06 noiembrie 2023, instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Ministerul Energiei, ca neîntemeiată, sub toate capetele de cerere.

De asemenea, a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta B. S.R.L. în favoarea reclamantei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamanta A. S.R.L. cât şi intervenienta B. S.R.L.. au declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

3.1. Reclamanta-reclamantă A. S.R.L., în motivarea recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 222/2023, susţine că hotărârea este dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept care vizează aplicarea în timp a prevederilor legale privind schema de sprijin prevăzută de O.U.G. nr. 27/2022 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, recurenta-reclamantă arată că prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, reţinând ca argument hotărâtor că beneficiul schemei de sprijin nu s-ar aplica înainte de data de 01.01.2023 şi rezidenţilor din parcurile industriale, având în vedere modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 357/2022, care a amendat O.U.G. nr. 27/2022.

Soluţia pronunţată de prima instanţă încalcă prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 27/2022 (în forma aplicabilă la data formulării Cererii de decontare), care recunosc dreptul rezidenţilor Parcului Industrial de a beneficia de preţul de facturare a consumului de gaze, plafonat în condiţiile schemei de sprijin instituite prin actul normativ.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă precizează că, prin actele procesuale formulate în cauză, a demonstrat că rezidenţii Parcului Industrial întrunesc toate condiţiile legale pentru a fi eligibili să beneficieze de schema de sprijin instituită prin O.U.G. nr. 27/2022, pe de o parte, şi că APM a "emis în mod legal facturile corespunzătoare consumului de gaze naturale din luna aprilie 2022 înregistrat de fiecare dintre rezidenţi, pe de altă parte.

Totodată, hotărârea recurată a fost pronunţată de prima instanţă cu încălcarea art. 1 pct. 6 din Legea nr. 357/2022, care a completat prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 27/2022 exclusiv în scopul de explicitare (iar nu de modificare) a întinderii domeniului de protecţie a legii, în sensul clarificării căror clienţi finali le sunt aplicabile prevederile antereferite.

Clienţii noncasnici din parcurile industriale au fost ocrotiţi de O.U.G. nr. 27/2022 de la intrarea sa în vigoare. Contrar considerentelor reţinute în mod nelegal de prima instanţă prin hotărârea recurată, clienţii noncasnici din cadrul parcurilor industriale nu au fost excluşi din categoria beneficiarilor schemei de sprijin instituite prin O.U.G. nr. 27/2022 anterior datei de 1 ianuarie 2023, având în vedere că situaţia de fapt pe care se grefează adoptarea actului normativ si finalitatea sa nu s-au schimbat de la acel moment.

În prezenta cauză, structura Parcului industrial nu a fost modificată în ianuarie 2023, iar furnizarea de gaze naturale se realizează de către APM în temeiul aceloraşi contracte de furnizare încheiate cu un furnizor primar de gaze naturale, pe de-o parte, şi cu rezidenţii Parcului industrial, pe de altă parte, la fel ca în perioada aprilie - decembrie 2022.

Or, din acest punct de vedere, nu există raţiuni pentru care schema de sprijin să nu fi fost aplicabilă rezidenţilor Parcului Industrial până la data de 1 ianuarie 2023.

Astfel, prin Legea nr. 357/2022, se recunoaşte că şi rezidenţii parcurilor industriale pot avea calitatea de clienţi noncasnici (sau, mai bine spus, localizarea clienţilor în parcuri industriale nu este incompatibilă cu calitatea de clienţi noncasnici).

Prin urmare, având în vedere că din Legea nr. 357/2022 reiese că simpla localizare a unui client într-un parc industrial nu excludea calitatea sa de client noncasnic, rezultă că dacă respectivul client îndeplinea condiţiile de a fi considerat noncasnic, acesta trebuia să beneficieze de schema de sprijin (cu îndeplinirea celorlalte două condiţii din O.U.G. nr. 27/2022).

De altfel, dispoziţiile Legii nr. 357/2022 nu pot fi interpretate în sensul că adaugă condiţii pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare.

Dreptul APM de a beneficia de compensaţia prevăzută de O.U.G. nr. 27/2022 nu poate fi influenţat de modificările subsecvente ale actului normativ, legalitatea refuzului ANRE fiind analizată de instanţa de judecată prin raportare la dispoziţiile legale incidente astfel cum erau aplicabile la momentul înaintării Cererii de decontare, a refuzului ANRE si ulterior, a lipsei de răspuns din partea acesteia.

Modificările subsecvente ale O.U.G. nr. 27/2022 (prin Legea nr. 357/2022) nu pot fi avute în vedere pentru a se modifica sfera de aplicare a ordonanţei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 357/2022, întrucât ar fi vorba de o evidentă retroactivitate a legii şi s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii - art. 15 din Constituţia României.

Mai exact, Legea nr. 357/2022 nu poate fi interpretata în sensul că a exclus clienţii noncasnici ce făceau parte din parcuri industriale de la aplicarea schemei de sprijin pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare.

Aşadar, prin hotărârea recurată, prima instanţă nesocoteşte caracterul de normă interpretativă al art. 1 pct. 6 din Legea nr. 357/2022, recunoscut de art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/20008, reţinând o interpretare ad litteram şi in temporis a dispoziţiilor sus-menţionate şi restrângând aplicarea acestora în mod nelegal şi nejustificat.

Se mai susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată de prima instanţă şi cu încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de art. 4, 16, 44 şi 45, raportate la art. 53 din Constituţia României. Astfel, infirmând calitatea APM şi a rezidenţilor Parcului Industrial de furnizor de gaze naturale şi, respectiv, de clienţi finali noncasnici, prima instanţă a negat în mod implicit dreptul rezidenţilor de a beneficia de schema de sprijin reglementată de O.U.G. nr. 27/2022, cei din urmă fiind prejudiciaţi pentru faptul că îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui parc industrial şi că sunt racordaţi la o reţea de distribuţie privată.

Rezidenţii Parcului Industrial trebuie să beneficieze de un tratament echitabil şi lipsit de discriminări. O astfel de soluţie încalcă principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, consfinţite atât prin Constituţia României, cât şi prin art. 14 CEDO şi art. 1 din Protocolul 12 la CEDO.

Totodată, prin negarea dreptului de a obţine compensarea, prima instanţă a restrâns într-un mod discriminatoriu (deci contrar art. 39 din Constituţia României) dreptul de proprietate privată şi libertatea economică exercitate de APM, procedând în mod nelegal la exproprierea APM şi la periclitarea activităţii economice din Parcul Industrial (desfăşurate de recurent şi de fiecare dintre rezidenţii parcului).

Recurenta consideră că este în mod evident inechitabil şi nejustificat ca un client final care desfăşoară aceeaşi activitate precum un rezident al Parcului Industrial şi care are un consum similar de gaze naturale (cel mult 50.000 MWh) să beneficieze de schema de sprijin reglementată de O.U.G. nr. 27/2022, iar rezidentul unui Parc Industrial să nu aibă acelaşi drept.

Cu privire la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care consacră calitatea APM de furnizor de gaze naturale faţă de rezidenţii Parcului Industrial, recurenta arată că, în mod greşit a reţinut, printre altele, instanţa de fond faptul că APM nu ar fi furnizor de gaze naturale faţă de rezidenţii Parcului Industrial.

De asemenea, se mai susţine că soluţia pronunţată de prima instanţă nesocoteşte prevederile art. 100 pct. 21, 22, 25, 28, 43 şi 44 din Legea nr. 123/2012, precum şi ale art. 23 alin. (2)14 din O.U.G. nr. 27/2022. În concret, legislaţia specială a consacrat o semnificaţie particulară noţiunilor de "client" şi "furnizor", ţinând cont atât de activitatea comercială desfăşurată de aceştia, cât şi de finalitatea ei, iar nu de prevederile cuprinse în contractele în baza cărora s-ar desfăşura o astfel de activitate.

Astfel, furnizorul este cel care vinde gaze naturale către clienţi, fără ca legea să facă o distincţie între calitatea de furnizor primar şi cea de subfurnizor, în timp ce clientul final este cel care cumpără gazele naturale pentru consumul propriu.

APM este furnizor licenţiat de gaze naturale, aspect necontestat de pârâţi şi confirmat de instanţă. Calitatea APM de furnizor de gaze naturale este susţinută prin deţinerea Licenţei de furnizare nr. x/2013 (aspect care a fost reţinut de către prima instanţă), emisă de ANRE potrivit art. 119 pct. 3 lit. a) din Legea nr. 123/201216. Astfel, atât timp cât această licenţă nu a fost nici anulată, nici revocată, nu se poate contesta calitatea de furnizor a APM.

În opinia recurentei, instanţa a adăugat la lege (reţinând că ar fi existat condiţia menţionării exprese a Licenţei de furnizare în cadrul contractelor încheiate de APM). Instanţa nu a indicat niciun text de lege (fie din Legea nr. 123/2012, fie din O.U.G. nr. 27/2022, fie din Legea nr. 357/2022) care să stabilească faptul că ar fi necesar ca licenţa de furnizare de gaze naturale să fie expres menţionată în cadrul contractelor încheiate de către titularul licenţei respective (fie cele încheiate de la furnizorii săi din amonte, fie cele încheiate cu clienţii săi) pentru ca: (i) să se valideze activitatea titularului licenţei în calitate de furnizor de gaze naturale; sau (ii) să se poată accesa schema de sprijin reglementata de O.U.G. nr. 27/2022.

Prima instanţă nu poate justifica respingerea acţiunii în raport de pretinsa neîndeplinire, de către APM, a unor obligaţii pe care le-ar fi avut în calitate de furnizor, astfel că a încălcat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 27/202218, care prevăd în mod expres documentele justificative a căror depunere, de către APM, condiţionează acordarea compensaţiei solicitate prin Cererea de decontare. Sub acest aspect, se arată că toate condiţiile de acordare a compensaţiei sunt reglementate în mod explicit şi limitativ în cadrul actului normativ.

Cu privire la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care consacră calitatea rezidenţilor Parcului Industrial de locuri individuale de consum şi de clienţi finali ai APM recurenta arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute atât în art. 11 alin. (4) din Legea nr. 186/201320, cât şi în Regulamentul privind furnizarea gazelor naturale la clienţii finali din 28.06.2016, aprobat prin Ordinul ANRE nr. 29/2016.

Recurenta mai consideră că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea art. 11 alin. (4) din Legea nr. 186/2013, care instituie dreptul APM, în calitate de administrator al Parcului Industrial, de a distribui gaze naturale către rezidenţii finali prin reţeaua proprie de distribuţie. Reţeaua privată a Parcului Industrial este conectată, din punct de vedere tehnic, la reţeaua de interes public, aflată sub gestiunea C.. APM cuantifică, în mod separat, gazele naturale consumate de fiecare rezident în cadrul Parcului Industrial, în baza unui contor individual.

De asemenea, hotărârea recurată a fost pronunţată de prima instanţă şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) pct. 7 şi ale art. 4 alin. (1) lit. b) din Regulamentul ANRE din 28.06.2016, care consacră noţiunile de "loc de consum" şi, respectiv, de "client final noncasnic". În concret, legislaţia secundară nu defineşte locul de consum în raport de codul de identificare atribuit de operator, ci în raport de existenţa unui amplasament al instalaţiilor de utilizare ale unui client final, "raportat la adresa poştală, unde măsurarea cantităţilor de gaze naturale consumate se face prin intermediul sistemului de măsurare şi pentru care există toate documentele necesare pentru a fi alimentat cu gaze naturale, conform legislaţiei în vigoare." Astfel, codul de consum contribuie exclusiv la identificarea locului de consum, fără a condiţiona existenţa acestuia, în accepţia legislaţiei speciale.

Totodată, Regulamentul ANRE din 28.06.2016 nu consacră noţiunii de "client final noncasnic" un înţeles special, distinct faţă de cel prevăzut în Legea nr. 123/2012, un rezident al Parcului Industrial putând fi calificat astfel în măsura în care achiziţionează în mod efectiv gaze naturale.

Prin urmare, calificarea rezidenţilor Parcului Industrial drept clienţi finali nu este şi nu poate fi condiţionată de pretinsa neatribuire a unui cod de identificare a locului de consum (i.e. CLC), astfel cum în mod nelegal a procedat prima instanţă prin hotărârea recurată.

Dimpotrivă, din analiza prevederilor O.U.G. nr. 27/2022 nu rezultă o astfel de condiţionare pentru ca furnizorii să poată solicita compensarea de la ANRE, iar clienţii finali să poată beneficia de preţ redus conform acestui act normativ. De asemenea, din definiţia legală a clientului final nu rezultă că o astfel de calificare este condiţionată de menţiunile care apar pe facturile emise de furnizorii de gaze.

Nu în ultimul rând, recurentul susţine că prima instanţă a pronunţat hotărârea recurată şi cu nesocotirea prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora contractul obligă nu numai la ceea ce este prevăzut în mod expres în conţinutul său, ci şi la urmările care s-ar produce în baza legii.

Contrar considerentelor reţinute în mod nelegal de prima instanţă, recurenta apreciază că nu are relevanţă modul în care APM şi rezidenţii Parcului Industrial au definit locul de consum în cuprinsul contractelor de furnizare de gaze naturale, ci întrunirea condiţiilor prevăzute de legislaţia specială în vederea calificării rezidenţilor drept locuri individuale de consum.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 24.10.2023, recurenta invocă incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurenta susţine că aşa pretinsa motivare a soluţiei de respingere ca neconcludentă a probei cu expertiza tehnică se găseşte în primul paragraf din pagina 5 a încheierii şi cuprinde un singur paragraf.

Se poate lesne observa că nu există nicio menţiune concretă cu privire la considerentele pentru care a respins solicitarea APM privitoare la administrarea probei cu expertiză.

Pronunţând această soluţie, prima instanţă a ignorat toate argumentele cu privire la principiul aflării adevărului şi la rolul activ al instanţelor, fără a oferi nicio argumentaţie cu privire la pretinsa lipsă de utilitate a acestor probe.

Pe lângă faptul că soluţia de respingere a probei cu expertiză nu a fost motivată de către prima instanţă, recurenta arată că aceasta contravine, pe de o parte, unor principii fundamentale ale procesului civil şi, pe de altă parte, regulilor de drept procesual care reglementează încuviinţarea şi administrarea probatoriului în cauză.

În acest context, prin hotărârea recurată, prima instanţă a încălcat şi a aplicat în mod greşit normele de drept substanţial prevăzute în legislaţia specială, în raport de elemente de fapt a căror clarificare nu putea fi realizată decât de către un expert tehnic în materie. În acest context, recurenta apreciază că instanţa a pronunţat încheierea cu încălcarea normelor de procedură care atrag nulitatea acesteia.

Recurenta-reclamantă susţine că încheierea a fost pronunţată de prima instanţă cu încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil. Pe de o parte, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (1) si (3) C. proc. civ., care garantează dreptul la apărare pe tot parcursul soluţionării cauzei, inclusiv prin propunerea de probe care să susţină pretenţiile formulate prin acţiune, prin stabilirea corectă şi completă a situaţiei de fapt. Pe de altă parte, prima instanţă şi-a încălcat obligaţia de exercitare a unui rol activ, prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. întrucât, respingând administrarea probei cu expertiză, în mod greşit a stabilit faptele şi a aplicat legislaţia specială incidentă.

De asemenea, recurenta consideră că încheierea a fost pronunţată cu încălcarea art. 255 alin. (1) raportat la art. 330 alin. (1) C. proc. civ., civ., administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară fiind indispensabilă pentru soluţionarea fondului cauzei. Astfel, caracterul concludent şi util al probei cu expertiză tehnică este susţinut de considerentele reţinute de prima instanţă prin hotărârea recurată, care a interpretat şi a aplicat în mod greşit legislaţia specială incidentă în cauză, prin raportare la elemente de fapt care nu puteau fi analizate decât de către un specialist în materie.

Recurenta mai apreciază că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a autorităţilor pârâte. Astfel, ANRE a emis, în mod nelegal, actul administrativ contestat în prezenta cauză, sub consecinţa neacordării, de către Ministerul Energiei, a compensaţiei prevăzute de O.U.G. nr. 27/2022, fiind rezultatul neîndeplinirii de către pârâţi a obligaţiilor şi a atribuţiilor legale.

3.2. Recurenta-intervenientă B. S.R.L., în motivarea recursului, invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit textului din C. proc. civ., o hotărâre se impune a fi casată în măsura în care, "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii". Astfel, reclamanta-intimată consideră că instanţa de fond, prin respingerea probei cu expertizele solicitate atât de recurenta-reclamantă cât şi de recurenta-intervenientă accesoriu a nesocotit aplicarea dispoziţiilor art. 255 din C. proc. civ. potrivit căruia:

"Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului", raportat la rolul activ al judecătorului în stabilirea corectă a situaţiei de fapt analizate în speţă şi la consecinţele stabilirii în mod complet a acestei situaţii de fapt prevăzut în art. 22 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, se arată că la termenul de judecată din data de 24.10.2025 s-a solicitat admiterea probei cu expertiză tehnică. În ceea ce priveşte expertiza propusă de recurenta-reclamantă, aceasta a avut ca obiect efectuarea unei expertize tehnice în domeniul termoenergetică, iar în ceea ce priveşte expertiza tehnică, aceasta a fost propusă în domeniul gazelor naturale, având ca obiectiv, astfel cum s-a şi reţinut de către instanţa de fond, în încheierea din data de 24.10.2025, demonstrarea faptului că, faţă de existenţa unor locuri de consum individuale ale fiecărui rezident al parcului industrial, precum şi faţă de împrejurarea că A. nu este un consumator de gaze naturale, acesta este în fapt şi în drept un furnizor de gaze naturale pentru rezidenţii parcului industrial. Necesitatea încuviinţării acestei probe reiese chiar din nevoia de a interpreta corect relaţiile dintre A. şi B..

Prin încheierea atacată, instanţa de fond a reţinut, într-un mod cu totul sumar că "respinge proba cu expertiză solicitată în cauză, având în vedere că prin această probă se tinde a se identifica o situaţie de fapt, ori aici clar nu priveşte situaţia de fapt, astfel că nu este concludentă în soluţionarea cauzei". Or, pe lângă faptul că această soluţie de respingere nu îndeplineşte niciunul din standardele privind motivarea unei soluţii de respingere a administrării unei probe, cu atât mai mult a unei expertize tehnice într-un domeniu specific şi complex cum este acela al energiei şi gazelor naturale, soluţia în sine de respingere a unei astfel de probe este una care încalcă normele procedurale cuprinse în art. 255 C. proc. civ.

În acest sens, se arată că este imposibil ca instanţa să fi stabilit în mod corect situaţia de fapt dedusă judecăţii, având în vedere că analiza sa nu a luat în considerare tocmai situaţia de fapt din cadrul parcului industrial, situaţie de fapt care determină calitatea de client final şi furnizor de gaze naturale a reclamantei şi a intervenientei.

Astfel, pe de o parte se admite argumentul ANRE potrivit căruia A. nu şi-a respectat obligaţiile specifice prevăzute pentru furnizorii de gaze naturale, iar pe de altă parte se admite că A. nu ar fi fost un furnizor de gaze naturale în sensul legii. Or, acest tip de raţionament este insufcient pentru a justifica încălcarea dreptului de a beneficia de schema de sprijin prevăzută de O.U.G. nr. 27/2023.

Interpretarea noţiunii de furnizor de gaze naturale, trebuia tăcută prin analiza unor concepte independente de comportamentul pe care A. ar fi trebuit să-1 aibă în temeiul normelor legale aplicabile dacă ar fi fost calificat drept furnizor de gaze naturale.

În opinia recurentei-interveniente, în raţionamentul instanţei, nerespectându-şi obligaţiile de furnizor de gaze naturale, A. înseamnă că nu este furnizor de gaze naturale, iar consecinţele acestui raţionament, dus până la absurd ar fi că, A. nu ar putea fi sancţionat niciodată nici contractual, nici contravenţional pentru nerespectarea obligaţiilor rezultate din licenţa de furnizare şi din contractul de furnizare de gaze naturale încheiat cu subscrisa, pentru că, nerespectarea obligaţiilor de furnizor înseamnă că de fapt acesta nu este un furnizor de gaze naturale. Aplicarea acestui raţionament tuturor subiectelor de drept care sunt recunoscuţi (fără discuţie) ca furnizor de gaze naturale ar însemna nesocotirea tuturor regulilor care se aplică emiterii de licenţe de furnizare şi nesocotirea unei întregi legislaţii speciale, dacă simpla nerespectare a unor obligaţii specifice atrage în sine lipsa nevoii de a respecta tocmai obligaţiile care trebuie respectate.

Contradictorialitatea motivelor reţinute de instanţa de fond, este evidentă şi din perspectiva faptului că instanţa admite că pentru ceilalţi rezidenţi ai parcului industrial, respectiv pentru celelalte locuri de consum a fost aplicată schema de ajutor, însă pentru singurul contract încheiat în temeiul licenţei de furnizare, aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 27/2022 a fost înlăturată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă arată că instanţa a aplicat normele din Legea 123/2012 privind noţiunea de "furnizor de gaze naturale" şi cea de "client final" şi a normelor cuprinse în O.U.G. nr. 27/2022.

Adresa nr. x emisă de ANRE, ignoră dispoziţiile art. 100 pct. 25, 28 şi pct. 43, 44 prin care sunt definite calităţile de client final non-casnic ("client final - clientul care cumpără gaze naturale pentru uz propriu", "client noncasnic - clientul care cumpără gaze naturale ce nu sunt destinate consumului casnic propriu") precum şi cele ale A. de furnizor de gaze naturale, furnizor ce deţine o licenţă aferentă valabilă (furnizor-persoană fizică sau juridică ce realizează activitatea de furnizare a gazelor naturale, "furnizarea gazelor naturale - activitatea comercială de vânzare a gazelor naturale, inclusiv GNL, către clienţi"), noţiuni la care inclusiv O.U.G. nr. 27/2022 face trimitere prin art. 23 alin. (2), respectiv "în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, noţiunea de furnizor include furnizorul de energie electrică, furnizorul de gaze naturale, producătorul de energie electrică pentru clienţii racordaţi la instalaţiile sale şi operatorul de distribuţie de energie electrică cu drept de revânzare a energiei electrice".

Instanţa de fond, prin interpretarea eronată a noţiunilor menţionate mai sus a adăugat în mod nepermis la lege condiţii suplimentare pe care atât intervenienta cât şi reclamanta ar fi trebuit să le fi îndeplinit pentru ca prevederile O.U.G. nr. 27/2022 să fie incidente. În acest sens, instanţa de fond a considerat că, deşi art. 1266 C. civ. prevede la alin. (1) că "contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor" şi la alin. (2) că "la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, intre altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului", Contractul de furnizare încheiat nu reprezintă un contract de furnizare, iar părţile acestuia nu se încadrează în noţiunile menţionate mai sus, având în vedere că reclamanta nu şi-ar fi respectat obligaţiile specifice de raportare, obligaţii pe care le-ar fi avut faţă de o terţă parte de contractul menţionat, respectiv faţă de ANRE şi care ar fi fost ulterioare încheierii Contractului de furnizare, respectiv ulterioare şi independente de voinţa juridică exprimată de intervenientă la încheierea contractului menţionat.

Astfel, recurenta-intervenientă consideră că din coroborarea dispoziţiilor legale specifice rezultate din Legea nr. 123/2012, ale O.U.G. nr. 27/2022 şi cu cele rezultate din contractele menţionate, interpretate potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1225 şi art. 1266 din C. civ., raportate şi la specificul funcţionării parcurilor industriale căruia i se aplică dispoziţiile Legii nr. 186/2013, rezultă cu claritate faptul că A. nu este un consumator final de gaze naturale, ci acţionează în calitate de revânzător al acestora către societăţile care îşi desfăşoară activitatea în cadrul parcului industrial, astfel încât concluzia instanţei de fond este greşită, fiind incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În susţinerea recursurilor sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei şi Ministerul Energiei au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza şi răspunde prin considerente comune.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obţine când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Adresa nr. x/11.10.2022, pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei comunică faptul că recurenta-reclamantă nu este eligibilă să solicite compensare pentru schema de sprijin, pentru luna aprilie 2022, gaze naturale, deoarece în urma verificărilor efectuate asupra datelor şi documentelor justificative încărcate în Macheta nr. 2 pe platforma informatică ANRE dedicată pentru schema de plafonare, s-a constatat faptul că achiziţia de gaze naturale a recurentei-reclamante a fost realizată prin intermediul contractului de furnizare gaze naturale nr. x/21.11.2019, în calitate de client final/consumator, aşa cum este menţionat în preambulul contractului, iar acest contract nu poate fi invocat drept achiziţie de gaze naturale pentru furnizarea către clienţii finali.

S-a mai reţinut că, pentru perioada aplicării schemelor de sprijin aferente O.U.G. nr. 118/2021 şi O.U.G. nr. 27/2022, recurenta-reclamantă nu a raportat pe modulul de colectare online al ANRE, în baza Ordinului ANRE nr. 5/2013, pentru aprobarea Metodologiei de monitorizare a pieţei gazelor naturale, conform căreia fiecare titular de licenţă de furnizare are obligaţia raportării datelor privind activitatea desfăşurată pe piaţa de gaze naturale.

Astfel, s-a constatat că recurenta-reclamantă nu a folosit licenţa sa de furnizare în vederea achiziţionării de gaze naturale prin contracte la termen şi din piaţa de ziua următoare/piaţa intrazilnică, în conformitate cu art. 3 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 27/2022.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte pentru considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte reţine că O.U.G. nr. 27/2022 privind măsurile aplicabile clienţilor finali din piaţa de energie electrică şi gaze naturale în perioada 1 aprilie 2022 - 31 martie 2023, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul energiei nu defineşte noţiunea de furnizor, astfel că legiuitorul nu a urmărit să confere o altă accepţiune a acestei categorii, în raport de prevederile cuprinse în Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012.

Actul normativ a cărui aplicare s-a solicitat de către recurenta-reclamantă prevede o schemă de sprijin a clienţilor finali de gaze naturale şi energie electrică, furnizorii având obligaţia de a factura clienţilor finali cantităţile de gaze naturale/energie electrică, urmând ca valoarea rezultată ca produs între cantitatea de energie electrică/gaze naturale facturată clienţilor finali, în fiecare lună din perioada de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 27/2022 şi diferenţa pozitivă între preţul mediu de achiziţie realizat determinat conform prevederilor art. 3 alin. (2) şi (3) şi valoarea componentei de achiziţie determinată conform prevederilor art. 3 alin. (1), aferentă lunii facturate să fie compensată furnizorilor de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, pentru clienţii casnici, şi prin bugetul Ministerului Energiei, pentru clienţii noncasnici, în conformitate cu valorile calculate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Achiziţia gazelor naturale a fost realizată de recurenta-reclamantă în calitate de consumator-cumpărător, aşa cum reiese din contractul pentru vânzare -cumpărare de gaze naturale nr. x/21.11.2019, încheiat cu furnizorul -vânzător D. S.A..

Noţiunea de loc de consum este asociată cu un cod unic atribuit de operator fiecărui loc de consum din zona proprie de licenţă de operare, la înregistrarea acestuia în baza de date a operatorului, care asigură identificarea locului de consum, precum şi căutarea operativă a datelor de consum aferente acestuia, respectiv punerea lor la dispoziţia solicitanţilor care au drept de acces la acestea, după cum rezultă din definiţia cuprinsă la art. 3 alin. (1) pct. 1 din Regulamentul privind furnizarea gazelor naturale la clienţii finali aprobat prin ORDIN nr. 29 din 28 iunie 2016.

Potrivit art. 5 din Regulament, în funcţie de numărul locurilor de consum, clientul final de gaze naturale poate fi cu un singur loc de consum sau cu mai multe locuri de consum.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamanta este administrator al Parcului industrial A., calitate în care a încheiat cu rezidenţii parcului industrial contracte de management conform cărora rezidenţii au obligaţia de a suporta contravaloarea consumului corespunzător de utilităţi consumate şi contracte de furnizare a gazelor naturale.

Rezidenţii reprezintă locuri de consum individuale, care vor fi facturate separat de către APM, în raport de cantitatea de gaze naturale efectiv consumată de fiecare dintre aceştia.

Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că recurenta-reclamantă nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte că achiziţia de gaze naturale prin contractul de vânzare-cumpărare de gaze naturale nr. x din data de 21.11.2019 încheiat cu D. s-a realizat în temeiul licenţei nr. x/20.11.2013 pentru desfăşurarea activităţii de furnizare a gazelor naturale. O atare licenţă nu este menţionată în contractul de vânzare-cumpărare de gaze naturale nr. x din data de 21.11.2019 şi nici în majoritatea contractelor încheiate cu rezidenţii parcului industrial.

Singurul contract depus la dosar este contractul de furnizare nr. x/10.07.2019 încheiat cu intervenienta B..

Astfel, Înalta Curte reţine că în mod corect s-a reţinut că recurenta-reclamantă nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în Metodologia de monitorizare a pieţei gazelor naturale aprobată prin Ordinul ANRE nr. 5/2013, referitoare la raportarea datelor care rezultă din activitatea operatorilor economici deţinători ai licenţei de furnizare a gazelor naturale, această împrejurare constituind o prezumţie simplă în sensul că recurenta-reclamantă nu are calitatea de furnizor de gaze naturale.

De asemenea, s-a mai reţinut că recurenta-reclamantă nu a putut prezenta locurile de consum identificate cu CLC/POD ale clienţilor cărora le livrează gaze naturale, iar împrejurarea conform căreia consumul fiecărui client rezident al parcului industrial este contorizat separat în baza unui contor individual, în mod corect s-a apreciat că nu este esenţială pentru a defini părţile contractuale drept furnizor, respectiv clienţi finali, în condiţiile în care raporturile contractuale se întemeiază pe accepţiunea incompletă a locului de consum drept locul unde se consumă efectiv gazul natural.

Lipsa codului asociat locului de consum atribuit de operatorul de servicii nu poate defini serviciul prestat drept furnizare de gaze naturale în înţelesul Legii nr. 123/2012, după cum nici beneficiarii acestui serviciu nu intră în categoria clienţilor finali, în condiţiile în care locurile de consum nu sunt identificate în raport de reglementările ANRE.

Pentru clienţii non casnici singurul criteriu de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 27/2022 îl constituie consumul realizat la locul de consum, ceea ce presupune racordarea la furnizorul de gaze naturale, însă clienţii noncasnici din cadrul parcurilor industriale nu au intrat în sfera de aplicare a O.U.G. nr. 27/2022 în perioada dedusă judecăţii (aprilie 2022).

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a apreciat că art. 1 alin. (5) şi alin. (7) din Legea nr. 123/2012 prevăd expres că beneficiul schemei de sprijin instituite prin O.U.G. nr. 27/2022 se aplică şi clienţilor noncasnici din cadrul parcurilor industriale, dar numai începând cu data de 1 ianuarie 2023, iar nu şi pentru perioada dedusă judecăţii.

Dacă legiuitorul ar fi urmărit doar să clarifice, pe calea unei norme de interpretare, sensul prevederilor art. 1 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 27/2022, situaţie în care norma ar fi devenit pe deplin aplicabilă cererilor de decontare aferente lunii aprilie 2022, nu ar fi menţionat expres data de la care aplică schema de sprijin şi altor categorii de consumatori.

Sintagma "începând cu data de 1 ianuarie 2023" introdusă prin Legea nr. 357/2022 semnifică faptul că schema de sprijin nu a fost reglementată anterior datei arătate şi în favoarea clienţilor noncasnici din cadrul parcurilor industriale ori în favoarea clienţilor din cadrul sistemelor de distribuţie închise definite conform Legii nr. 123/2012.

Recurenta-reclamantă nu are calitate de furnizor de gaze naturale, deoarece nu are un contract de achiziţie gaze naturale pentru luna de analiză, în calitate de furnizor de gaze naturale, ci are un contract pentru vânzare-cumpărare de gaze naturale nr. x/21.11.2019, încheiat între D. S.A., în calitate furnizor-vânzător şi aceasta, în calitate de consumator-cumpărător.

Astfel fiind, în mod corect s-a reţinut că este legal refuzul exprimat de pârâta ANRP prin adresa nr. x/11.10.2022, toate capetele de cerere formulate de recurenta-reclamantă fiind neîntemeiate, aceasta neavând dreptul la acordarea compensaţiei pentru luna aprilie 2022 şi nici dreptul la acordarea de despăgubiri, în condiţiile în care cererea de decontare a fost soluţionată în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în O.U.G. nr. 27/2022.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva încheierii prin care s-a respins proba cu expertiză tehnică de specialitate, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a reţinut că proba nu este concludentă, respectiv că administrarea ei nu este necesară pentru lămurirea chestiunilor litigioase ale cauzei.

Proba cu expertiza tehnică nu îşi găsea utilitatea, neexistând împrejurări de fapt necesar a fi lămurite de specialişti, situaţia de fapt fiind dovedită, iar soluţionarea cauzei putând fi realizată numai prin analizarea legislaţiei în materie.

Instanţa de fond a apreciat în mod corect asupra pertinenţei, utilităţii şi concludentei probei solicitate, neîncălcând normele de procedură referitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentelor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte va respinge cererea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-intervenientă B. S.R.L. împotriva încheierii din 24 octombrie 2023 şi a sentinţei nr. 222 din 06 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă, privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 februarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.