Limits of judicial review in merit allowance disputes: prohibition on substituting administrative evaluation committees and interpretation of cumulative artistic criteria

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 01.08.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Comisia naţională pentru acordarea indemnizaţiei de merit, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale şi Uniunea Artiştilor Plastici din România, solicitând următoarele:

- reanalizarea şi soluţionarea favorabilă a cererii nr. x/11.02.2019 prin care a solicitat Uniunii Artiştilor Plastici din România nominalizarea dosarului său în vederea acordării indemnizaţiei de merit în baza Legii nr. 118/2002;

- transmiterea dosarului la Comisia naţională pentru acordarea indemnizaţiei de merit, conform art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003;

- anularea în parte a hotărârii prin care Comisia naţională pentru acordarea indemnizaţiei de merit în şedinţa din 27.03.2019 a aprobat în unanimitate să primească indemnizaţie de merit domnul B.;

- obligarea Comisiei naţionale pentru acordarea indemnizaţiei de merit să-i acorde indemnizaţia de merit după primirea dosarului de la subcomisia naţională de acordare a indemnizaţiei de merit.

La termenul de judecată din data de 02.12.2019 instanţa a pus în discuţia părţilor introducerea în cauză a domnului B., beneficiarul hotărârii Comisiei naţionale pentru acordarea indemnizaţiei de merit din data de 27.03.2019, prin raportare la dispoziţiile art. 78 din C. proc. civ. şi art. 161 din Legea nr. 554/2004.

Apărările pârâţilor in faţa instanţei de fond

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale la data de 07.10.2019 a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale faţă de dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 118/2002, potrivit cărora Comisia naţională pentru acordarea indemnizaţiei de merit este cea care analizează şi soluţionează propunerile întocmite pentru acordarea indemnizaţiilor de merit. Prin urmare, ministerul nu are calitate procesuală pasivă, aceasta aparţinând exclusiv Comisiei naţionale pentru acordarea indemnizaţiei de merit, înfiinţată prin Legea nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit.

Prin întâmpinarea formulată la data de 14.12.2020, terţul B. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantului A. la plata cheltuielilor de judecată.

În şedinţa publică din data de 08.03.2021 pârâtul B. a invocat excepţia lipsei de interes faţă de capătul de cerere având ca obiect anularea parţială a hotărârii de acordare a indemnizaţiei de merit, excepţie argumentată prin trimitere la dispoziţiile art. 33 şi art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., precum şi la împrejurarea că instanţa de judecată nu poate dispune acordarea indemnizaţiei de merit în sensul cerut de reclamant.

II. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1982 din 20 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus:

A respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes ca nefondate.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Culturii şi a respins cererea de chemare în judecată a pârâtului Ministerul Culturii, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A respins cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâţilor Comisia naţională pentru acordarea indemnizaţiei de merit, Uniunea Artiştilor Plastici din România şi B., ca fiind nefondată.

III. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident B., în condiţiile art. 483 C. proc. civ.

Recursul principal

Recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanţei de fond, în subsidiar solicită admiterea recursului, cu reţinerea cauzei şi în rejudecare şi admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

După prezentarea istoricului şi a contextului procesual, reclamantul a arătat că motivarea sentinţei este una nelegală din perspectiva faptului ca instanta "se putea substitui grupului de lucru", întrucât atributia grupului de lucru consta tocmai în verificarea îndeplinirii criteriilor prevazute de art. 15 din Normele de aplicare a Legii 118/2002, astfel cum rezultă din continutul art. 8 din Regulamentul de funcţionare a Comisiei naţionale pentru acordarea indemnizaţiei de merit. În continuare, recurentul a susţinut că instanţa de fond nu a examinat şi nu a oferit niciun răspuns relativ la poziţia procesuală a pârâtului în faţa instanţei de fond, cu privire la criticile cuprinse în paragrafele 38-43, al căror conţinut îl menţionează în memoriul de recurs.

Astfel, în opinia recurentului-reclamant, instanţa de fond a încălcat art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil, direct aplicabil sub aspectul dreptului de a fi ascultat de instanţă, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii europene.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut faptul că neexaminând efectiv criticile de nelegalitate invocate prin cererea de chemare in judecată, instanţa de fond a încălcat dreptul de acces efectiv la instanţa de control judiciar, cât şi principiul protecţiei jurisdicţionale efective, respectiv dispoziţiile art. 47 din Cartă, art. 6 TUE şi art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct precum şi jurisprudenţa CJUE de interpretare a acestora.

În egală măsură, recurentul a arătat că a fost încălcat principiul protecţiei jurisdicţionale efective şi obligaţiei de motivare, prin faptul că instanţa de fond nu a examinat şi nu a răspuns criticilor cuprinse cererea de chemare în judecată al căror conţinut l-a detaliat.

Se arată în continuare că, faţă de împrejurarea că recurentul - reclamant a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută parţială în ceea ce-l priveşte pe reclamant, a hotărârii comisiei naţionale, consideră că instanţa de fond avea obligaţia ca în temeiul cel puţin a prevederilor art. 18, să verifice şi actele care au stat la baza acestei hotărâri ale Comisiei Naţionale de acordare a indemnizaţiei de merit din cadrul Academiei Române.

În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de fond, nu a precizat care a fost raţionamentul juridic pe care l-a avut în vedere atunci când a înlăturat susţinerile sale ci s-a limitat la o motivare sumară a acestora.

Cu privire la nemotivarea cererii reclamantului de analiza a criteriilor art. 15 din Normele metodologice de aplicare a Legii 118/2002, în ansamblul lor, recurentul a arătat, că nu sustinut doar generic că opera sa artistică este superioară cantitativ şi calitativ celei cu care s-a prezentat intimatul-pârât B. ci, din cererea de chemare in judecata, rezultă că a făcut o analiza comparată a activităţii sale artistice cu cea a intimatului-pârât, după criteriile impuse de art. 15 din Normele de aplicare n Legii nr. 118/2002, analiza pe care a detaliat-o si care denotă îndeplinirca cumulativă a cerintelor de catre acesta, respectiv neîndepliniera cerinţelor de către intimatul-pârât B. (pag. 6 din actiune).

În susţinerea criticii fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de fond a aplicat greşit criteriile legale de acordare a indemnizaţiei de merit, întrucât a îndeplinit toate criteriile prevăzute de art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, în timp ce persoana nominalizată nu le îndeplinea, fiind enumerate premiile acordate fiecăruia de către Uniunea Artiştilor Plastici din România, premiile internaţionale obţinute la concursuri recunoscute (bienale, trienale) sau academii internaţionale, precum şi medaliile ce le-au fost acordate. De asemenea, a prezentat activitatea expoziţională a fiecăruia.

Reiterează criteriul prevăzut de art. 15 lit. c) din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, susţinând că acesta impune ca persoana desemnată să fi obţinut medalii, titluri naţionale şi internaţionale. Or, domnul B. nu face dovada îndeplinirii acestei cerinţe, cerinţă pe care reclamantul o îndeplineşte. De asemenea, întregul său portofoliu este superior cantitativ şi calitativ.

Consideră recurentul-reclamant că prevederile art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, referitoare la criteriile de atribuire a indemnizaţiei de merit în domeniul artei plastice, sunt imperative şi îndeplinirea lor este cumulativă. Prin urmare, o persoană care nu îndeplineşte toate cele 5 condiţii de eligibilitate nu poate fi nominalizată pentru acordarea indemnizaţiei.

Recursul incident

În ceea ce priveşte recursul exercitat de recurentul -pârât B., Înalta Curte constată că acesta vizează soluţia primei instanţe referitoare la excepţiile invocate prin întâmpinare, solicitând, admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi rejudecând cauza în fond, admiterea excepţiilor inadmisibilităţii şi a lipsei de interes şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiuni formulate de reclamant ca fiind lipsită de interes/inadmisibilă.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Mai exact a criticat faptul că la termenul de judecată din 08.03.2021 a invocat şi excepţia lipsei de interes a capătului de cerere prin care se contesta acordarea indemnizaţiei de merit către recurent, în condiţiile în care, aşa cum a arătat nu o poate obţine pentru sine.

De asemenea, instanţa fondului a greşit când a respins excepţia de inadmisibilitate încălcând art. 18 din Legea nr. 554/2004 în corelare cu art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, deoarece posibilitatea instanţei să oblige autoritatea publică să efectueze o anumită operaţiune administrativă există numai în ipoteza în care raportul juridic dedus judecăţii ar fi presupus o cerere, urmată de un refuz administrativ (o tăcere administrativă), ipoteză care nu face obiectul situaţiei juridice deduse judecăţii prezentului dosar.

În susţinerea acestui motiv de inadmisibilitate a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, într-un domeniu similar, a statuat faptul că instanţa de contencios administrativ şi fiscal, în cadrul controlului de legalitate pe care îl exercită, poate verifica doar respectarea prevederilor legale referitoare la procedura de evaluare profesională.

Instanţa nu poate verifica aspectele privind punctajul acordat persoanei evaluate.

Prin urmare, instanţa de contencios nu se poate substitui comisiei de evaluare, deci nu poate realiza evaluarea activităţii profesionale. Existenţa unei proceduri bazate pe votul secret vine să compenseze tocmai faptul că, deşi toţi candidaţii îndeplinesc formal art. 15 din Normă, există necesitatea unei departajări, care în specificul domeniului artelor frumoase, dar şi în oricare alt context este: liber, unic, personal, necontestabil.

În acest context, arată recurentul -pârât, reclamantul confundă necesitatea motivării actului administrativ (motivare care în speţă există) cu necesitatea de motivare a votului secret.

Apărările părţilor în recurs

Recurenţii au fost formulat întâmpinări, la recursurile declarate în cauză nefiind invocate excepţii, iar recurentul-reclamant, prin email, a depus răspuns la întâmpinare. Totodată, recurentul -pârât a depus răspuns la întâmpinare.

Intimata-pârâtă Comisia Naţională pentru Acordarea Indemnizaţiei de Merit, prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind legală şi temeinică.

A susţinut că dispoziţiile de drept material aplicabile în cauză sunt atributul exclusiv al instanţei de judecată şi pot fi stabilite de aceasta după administrarea probatoriului. Consideră că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 118/2002.

La rândul său, intimata Uniunea Artiştilor Plastici din România a depus întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea recursului reclamantului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei atacate.

În esenţă s-a susţinut că prin cererea de chemare în judecată formulată, recurentul- reclamant solicită practic ca instanţa să constate că a îndeplinit condiţiile legale pentru atribuirea indemnizaţiei de merit, iar ca urmare a acestui fapt să oblige ministerul la acordarea indemnizaţiei de merit. O atare acţiune în constatare trebuie analizată prin raportare la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamantul neafirmând vătămarea sa printr-un act administrativ unilateral şi nici refuzul de soluţionare a cererii.

Asupra probei cu înscrisuri solicitată, Înalta Curte a încuviinţat proba cu înscrisuri noi, solicitate de fiecare dintre părţi, în temeiul dispoziţiilor art. 492 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., arătând că nu se va discuta despre tardivitatea şi nulitatea înscrisurilor, referitor la precizările depuse, până să se ajungă la deliberare.

Totodată, Înalta Curte a învederat părţilor prezente să pună concluzii şi asupra înscrisurilor, urmând ca instanţa să verifice dacă ele sunt de natură să susţină sau nu pretenţiile pe care părţile le-au dedus judecăţii, aferente unei căi de atac.

IV. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând recursurile prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor for mulate şi a exigenţelor stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., şi ţinând seama de prevederile art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Având în vedere că pe calea recursului incident formulat de pârâtul B. este criticată soluţia de respingere a excepţiilor procesuale invocate de acest pârât şi, în acelaşi timp, ţinând seama de faptul că, în spiritul prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora este necesar a fi examinate cu prioritate excepţiile procesuale invocate în cauză, Înalta Curte apreciază ca oportun a analiza mai întâi recursul incident.

Astfel fiind, cu privire la acesta sunt de avut în vedere, prin raportare la motivele care îl susţin, următoarele;

Cu privire la motivul de recurs care vizează inadmisibilitatea acţiunii reclamantului, aceasta vizează inadmisibilitatea acţiunii argumentată pe aspecte de oportunitate la emiterea actului, precum şi o lipsă de interes cât priveşte petitul de anulare a hotărârii din data de 27.03.2019. prin raportare la dispoziţiile art. 18, art. 8 alin. (1) teza a II-a şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond a reţiut, în raport de susţinerile pârâtului că oportunitatea la care se referă pârâtul B. ţine de aprecierea subiectivă a membrilor Comitetului director al Filialei de Sculptură Bucureşti din cadrul Uniunii Artiştilor Plastici din România asupra medaliilor, titlurilor naţionale şi internaţionale de care s-au prevalat participanţii la procedura de nominalizare în vederea obţinerii indemnizaţiei de merit.

Cum bine a punctat judecătorul fondului o atare analiză este subsidiară aspectului de legalitate pus în discuţie de reclamant, anume nerespectarea criteriilor legale pentru acordarea indemnizaţiei de merit, cu referire specială asupra criteriului prevăzut la art. 15 lit. c) din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, criteriu care se referă la obţinerea unor medalii, titluri naţionale şi internaţionale.

Judecătorul fondului a reţinut că acţiunii de faţă nu i se poate opune inadmisibilitatea invocată pe motiv de critici de oportunitate în luarea deciziei, prevalând analiza de legalitate invocată de reclamant.

Înalta Curte, prin raportare la jurisprudenţa sa consolidată, precum şi prin raportare la Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului arată faptul că nu este permis instanţei să se substituie comisiei de examinare în atribuţiile sale.

Reţine în acest sens faptul că instanţa competentă nu poate exercita un control de oportunitate, ci doar un control de legalitate, cu respectarea atribuţiilor conferite de lege organizatorului examenului şi comisiilor înfiinţate potrivit Regulamentului de examen, posibilitatea de a ataca rezultatele unui examen sau ale unui concurs nefiind un drept de sine stătător, reglementat ca atare prin lege, ci un mijloc de realizare a dreptului de a ocupa funcţia pentru care s-a organizat examenul sau concursul, prin intermediul procedurilor de examen sau de concurs pe care legea le reglementează (I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 4093 din 26 septembrie 2023). Nefondată este şi critica potrivit căreia argumentul instanţei în fond cu privire la excepţia lipsei de interes, în raport cu capătul trei de cerere, căci din examinarea argumentaţiei la care instanţa de fond s-a oprit rezultă cu îndestulătoare claritate că soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes are o susţinere juridică suficient de amplă şi clară.

S-au arătat în considerentele sentinţei raţiunile pentru care nici lipsa de interes a reclamantului în solicitarea de anulare în parte a hotărârii adoptate în data de 27.03.2019 de Comisia naţională pentru acordarea indemnizaţiei de merit, argumentată prin raportare la dispoziţiile art. 33 din C. proc. civ. şi reiterată prin motivele de recurs nu poate fi reţinută câtă vreme reclamantul a contestat în justiţie actul vătămător al intereselor sale patrimoniale şi împotriva căruia legea recunoaşte un drept de contestaţie administrativă.

Ceea ce instanţa de fond a socotit însă determinant a fost faptul că instanţa nu poate recunoaşte în mod direct în patrimoniul reclamantului beneficiul indemnizaţiei de merit dar, această nu este un argument suficient pentru lipsa de interes a acţiunii, interesul legitim putând fi realizat şi printr-o eventuală reluare a întregii proceduri de acordare a indemnizaţiei în discuţie.

Înalta Curte achiesează, aşadar, la raţionamentul pe care instanţa de fond l-a expus în considerentele hotărârii sale, sens în care va respinge recursul incident formulat de recurentul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 1982 din 20 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Recursul principal

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 483 şi urm. C. proc. civ., recursul reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia părţile interesate pot solicita instanţei de control judiciar, în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunţată de către instanţa de fond sau de instanţa de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Recursul nu presupune însă examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv a concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În consecinţă, părţilor nu le este permis, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, să pretindă instanţei de recurs reevaluarea probatoriilor şi stabilirea unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului care poate fi exercitat de această instanţă.

Aşa fiind, instanţa de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu şi criticilor de netemeinicie (prin care partea recurentă pretinde greşita stabilire a circumstanţelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate de părţi), întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Este de avut în vedere, în prezentul proces că, aşa cum bine a observat instanţa de fond, în cauza dedusă judecăţii reclamantul A. a solicitat, în principal, anularea în parte a hotărârii adoptate în data de 27.03.2019 de Comisia naţională pentru acordarea indemnizaţiei de merit, cât priveşte aprobarea de acordare a indemnizaţiei de merit domnului B., şi obligarea Comisiei naţionale să-i acorde lui indemnizaţia după ce, în prealabil, va fi desemnat de către Uniunea Artiştilor Plastici din România ca fiind propunerea validată a Filialei Sculptură Bucureşti.

În esenţă, motivele de nulitate invocate faţă de hotărârea din data de 27.03.2019 vizează nemotivarea deciziei Comitetului director al Filialei de Sculptură Bucureşti din cadrul Uniunii Artiştilor Plastici din România de nominalizare a domnului B. pentru acordarea indemnizaţiei de merit, precum şi nerespectarea criteriilor legale la desemnarea domnului B., în special criteriul prevăzut la art. 15 lit. c) din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003.

De asemenea, a susţinut reclamantul că nu i s-a comunicat un răspuns motivat asupra contestaţiei sale, cu prezentarea motivelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia de respingere a cererii sale de acordare a indemnizaţiei de merit, ceea ce încalcă dreptul său fundamental la bună administrare în componenta dreptului de a fi informat cu privire la cererea adresată autorităţii, iar prin nemotivarea actului administrativ i-a fost încălcat dreptul la apărare.

Motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

În esenţă, recurentul susţine că în considerentele sentinţei recurate nu există referiri la rezultatul evaluării care este unul pur tehnic, cuantificabil în numărul de premii, titluri expoziţii, întrucât analiza urmăreşte verificarea cantităţii întregii opere artistice a candidatului. Este de părere că instanţa a fost chemată să verifice îndeplinirea criteriilor de către candidaţi, reclamantul afirmând în mod clar prin cererea de chemare în judecată că îndeplineşte atât criteriul calitativ, cât şi criteriul cantitativ.

Se mai arată că partea a fost criticată sub aspectul cantităţii, dar când a avut în vedere acest aspect, de fapt a luat în considerare împrejurarea în care, în cadrul unei comisii, pot participa candidaţi care au un portofoliu aproape egal sau egal, ale căror titluri sau diplome să provină din aceeaşi sursă, sens în care trebuie să existe o departajare, respectiv aceea a cantităţii, a numărului de titluri, merite şi diplome. Însă a statua asupra faptului că instanţa nu are posibilitatea să verifice legalitatea acestei propuneri făcute de către o comisie de lucru, consideră că înfrânge dreptul la apărare al părţii vătămate, care poate fi tradus sub forma unui drept privat.

Ca atare, pentru a vedea dacă analiza instanţei de fond este corectă trebuie subliniat că, aşa cum rezultă din cuprinsul sentinţei atacate, instanţa a încuviinţat toate probele depuse de ambele părţi la dosarul cauzei, aspect care reiese din încheierea de sedinţă pronunţată în 14 decembrie 2020, . Aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să apreciezeîn mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea lor. Potrivit art. 264 C. proc. civ.: "(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. (2)În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare."

Prin urmare, faptul că instanţa nu a acordat relevanţa aşteptată de recurent şi a concluzionat în sensul că instanţa de judecată nu poate proceda la o atare verificare pentru că nu se poate substitui grupului de lucru care a verificat şi analizat dosarele artiştilor plastici înscrişi în procedura de nominalizare la acordarea indemnizaţiei de merit" nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât priveşte normele de drept material a căror incidenţă a fost invocată sau, dimpotrivă, a fost contestată, de reclamantul din prezentul litigiu, se impun a fi evidenţiate următoarele aspecte:

Statuarea de către instanţa de recurs asupra modului în care legea a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii se realizează în raport de situaţia de fapt stabilită de către instanţa de fond pe baza probatoriilor administrate de părţi sau, după caz, de instanţa de judecată, din oficiu, şi, respectiv, de interpretarea dată de instanţa de fond normelor de drept apreciate a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum aceste aspecte rezultă din considerentele hotărârii recurate.

Ca atare, judecătorii fondului au a statua prin hotărârea pronunţată, în mod explicit şi într-o manieră coerentă, atât cu privire la calificarea dată actelor şi faptelor deduse judecăţii, cu luarea în considerare a limitelor învestirii şi a probatoriilor administrate, cât şi cu privire la interpretarea normelor de drept care fundamentează soluţia, obligaţia judecătorilor de a-şi motiva hotărârile în fapt şi în drept constituind una din garanţiile dreptului la un proces echitabil.

Cât priveşte normele de drept, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, rezultat al interpretării judecătoreşti, propria statuare a instanţei de judecată asupra acelor norme de drept care au fost apreciate a fi esenţiale din perspectiva raportului juridic dedus judecăţii, precum şi argumentele pentru care au fost înlăturate de la aplicare celelalte norme de drept invocate de părţi, ca fiind străine cauzei, în raport de situaţia de fapt reţinută.

Chestiunea dacă instanţa de judecată se poate substitui Subcomisiei din cadrul Filialei de sculptură evaluând în mod direct şi nemijlocit realizările şi notorietatea fiecăruia dintre cei doi artişti parte în litigiu şi să dea preferinţă unuia sau altuia, reprezintă fără îndoială principala dispută juridică ce trebuie soluţionată în cadrul acestui proces.

Atributul acordării indemnizaţiilor de merit a fost stabilit de către legiuitor în sarcina unei comisii naţionale ale cărei şedinţe se desfăşoară la sediul Academiei Române şi care sunt conduse de preşedintele Academiei Române.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 859/2003, "(1) Potrivit prevederilor Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit, cu modificările ulterioare, denumită în continuare lege, indemnizaţia de merit se acordă personalităţilor române de prestigiu, pentru realizări deosebite şi pentru recompensarea unei activităţi de notorietate în domeniul culturii, ştiinţei şi sportului. (2) Indemnizaţia de merit se acordă persoanelor nominalizate de Comisia naţională pentru acordarea indemnizaţiei de merit, denumită în continuare Comisia naţională, pe baza criteriilor de atribuire a indemnizaţiei de merit prevăzute în prezentele norme de aplicare a legii."

Susţierea recurentului reclamat că persoana nominalizată nu îndeplineşte cele 5 criterii prevăzute de art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, mai precis criteriul referitor la medalii, titluri naţionale şi internaţionale, nu poate fi reţinută.

Legiuitorul a introdus o serie de criterii obiective pe baza cărora să poată fi atribuită indemnizaţia de merit. În acest sens, conform art. 15 din Normele de aplicare a Legii nr. 118/2002 pentru instituirea indemnizaţiei de merit, aprobate prin H.G. nr. 859/2003, criteriile de atribuire a indemnizaţiei de merit în domeniul artei plastice sunt următoarele:

"a) să fi obţinut premii acordate de Uniunea Artiştilor Plastici sau de alte instituţii naţionale abilitate (Academia Română, Ministerul Culturii şi Cultelor, fundaţii sau asociaţii naţionale recunoscute); b) să fi obţinut premii internaţionale la concursuri recunoscute (bienale, trienale) sau academii internaţionale; c) să fi obţinut medalii, titluri naţionale şi internaţionale; d) să aibă o activitate expoziţională recunoscută de critica de specialitate din ţară şi din străinătate; e) să fi publicat materiale de specialitate (critică de artă, articole în reviste de specialitate)"

Aceasta, în condiţiile în care nici notorietatea unei activităţi culturale (artistice) şi nici prestigiul personalităţii culturale (artistice) nu sunt cuantificabile, măsurabile etc. tocmai pentru că ţin de consideraţia, influenţa de care se bucură artistul datorită calităţilor, cunoştinţelor şi talentului său, dobândind reputaţie, faimă în domeniul culturii.

Recurentul-reclamant a afirmat că întregul său portofoliu alcătuit pentru susţinerea cererii de acordare a indemnizaţiei de merit este superior cantitativ şi calitativ celui cu care s-a prezentat pârâtul B., însă instanţa de judecată nu poate proceda la o atare verificare pentru că nu se poate substitui grupului de lucru care a verificat şi analizat dosarele artiştilor plastici înscrişi în procedura de nominalizare la acordarea indemnizaţiei de merit.

Practic, ceea ce critică recurentul este neîndeplinirea unui criteriu legal de către artistul plastic care a fost nominalizat de grupul de lucru întrunit la data de 14.02.2019, considerându-se că acesta nu deţine nicio medalie sau titlu naţional ori internaţional.

Recurentul reclamant pune în discuţie subcriteriile în raport de care se face notarea efectivă, critică absenţa unor subcriterii de cuantificare, de stabilire concretă, din punct de vedere valoric, însă susţinerile sale îşi găsesc răspunsul tocmai în dispoziţiilor legale incidente, pe care le critică ca fiind interpretate eronat de prima instanţă.

Criteriile şi condiţiile de participare şi acordare a indemnizaţiei de merit sunt stabilite, evaluările dosarelor candidaţilor respectând întru totul dispoziţiile prevăzute în actele normative menţionate, astfel că nu se poate reţine o greşită analiză a instanţei de fond în interpretarea normelor criticate.

În fapt, recurentul este nemulţumit şi formulează critici privind modalitatea de stabilire şi de acordare a acestor indemnizaţii, prin implementarea unui alt procedeu de notare, invocând practic un alt sistem de acordare a acestora prin solicitarea existenţei unor subcriterii neimplementate în normele juridice actuale.

Din argumentele expuse recurentul-reclamantul a susţinut că a îndeplinit acest criteriu (medalie) cu referire la Ordinul naţional Serviciul Credincios în grad de Ofiţer ce i-a fost conferit în anul 2000 pentru realizări artistice remarcabile şi pentru promovarea culturii, prin Decretul Preşedintelui României nr. 524/2000.

La rândul său, intimatul- pârât B. a afirmat obţinerea unui titlu internaţional, sens în care a făcut trimitere la distincţia Ionel Jianu ("The Ionel Jianu Distinction") ce i-a fost acordată în anul 1995 de către American Romanian Academy of Arts and Sciences (ARA), academie fondată în anul 1975 în California de un grup de intelectuali români cu domiciliul în SUA şi care organizează anual un congres care oferă intelectualilor un forum deschis pentru a-şi prezenta ideile şi realizările în domenii variate, inclusiv în domeniul artei.

Însă, medalia sau titlul acordat trebuie să sporească prestigiul artistului plastic, ceea ce reprezintă o condiţie de bază a desemnării sale în vederea acordării indemnizaţiei de merit.

Judecătorul fondului a concluzionat în sensul că, relevanţa acestora în domeniul artei este lăsată la aprecierea grupului de lucru, astfel că se impune concluzia că intimatul - pârâtul a îndeplinit criteriul legal în discuţie, iar nominalizarea sa nu poate fi anulată pe acest motiv, câtă vreme legea nu a impus restricţii cu privire la titlurile de care se poate prevala artistul plastic.

Propunerea de indemnizaţie a fost supusă votului, corelativ faptului că norma de enumerare a criteriilor nu instituie o ierarhie a premiilor, medaliilor, titlurilor, etc. (contrar celor alegate de recurent), rămâne votanţilor şi decidenţilor, liberul arbitru, necenzurabil.

Conform interpretării lit. a) textelor de lege incidente în cauză, nu există nici măcar o regulă a cantităţii premiilor, medaliilor, titlurilor, expoziţiilor etc., art. 15 din Normă folosind o simplă enumerare exemplificativă. Despre calitatea, valoarea, premiilor, medaliilor, titlurilor, expoziţiilor, activităţii artistice, judecătorul fondului a punctat că, criteriul de la lit. c) este fixat într-o mare generalitate, neimpunându-se restricţii, ierarhii, relevanţa fiind lăsată la aprecierea grupului de lucru.

Aşadar, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nu este echivocă/contradictorie sau nelegală sub acest aspect întrucât nu se poate pune semnul echivalenţei între obiectivitatea criteriilor stabilite de legiuitor în condiţiile de analiză a atribuirii indemnizaţiei de merit şi procesul liberului arbitru care operează asupra tranşării acestor criterii în favoarea unuia sau altuia dintre candidaţii care au un portofoliu bogat.

Nu în ultimul rând, pretinsa lipsă de motivare a actului administrativ atacat este o falsă ipoteză în contextul în care acesta este motivat prin trimitere directă la legislaţie, dosarele candidaţilor şi rezultatul votului.

Aşa cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti, recurentul- reclamant şi-a exercitat dreptul de a contesta Hotărârea din data de 27.03.2019 a Comisiei Naţionale pentru acordarea indemnizaţiei.

În tot contextul speţei, contrar susţinerilor recurentului reclamant, nu este incident art. 51 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, articol care este limitat la ipoteza: instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, precum şi statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii (adică asigură garanţiile procesului civil, cum corect argumentează Curtea de Apel Bucureşti).

Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ptrincipal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1982 din 20 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1982 din 20 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident formulat de recurentul-pârât B. împotriva sentinţei civile nr. 1982 din 20 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 7 februarie 2024.