Bailiff's disciplinary exclusion upheld; appeal dismissed as unfounded, ancillary intervention rejected.

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 21 iulie 2017, sub nr. x/2014, urmare declinării de competenţă teritorială prin sentinţa civilă nr. 802/20.03.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în calitate de executor judecătoresc în circumscripţia Curţii de Apel Timişoara, a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 16/26.09.2014 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, în dosar nr. x/2014, solicitând instanţei anularea Hotărârii nr. 16/26.09.2014 a Comisiei Superioare de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România pronunţată în dosarul x/2014

Prin încheierea de şedinţă din 23 noiembrie 2017 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de recuzare formulată de reclamantul A. împotriva doamnei judecător B., în dosarul nr. x/2014, având ca obiect anulare act administrativ.

Prin sentinţa nr. 56 din 2 martie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România şi Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

2. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii şi a sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării în tot a Hotărârii nr. 16/26.09.2014, pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină a U.N.E.J., ca nelegală şi netemeinică, cât şi închiderea dosarului disciplinar.

2.1. Recursul

În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din 23 noiembrie 2017 recurentul arată că, atunci când a înaintat cererea de recuzare, a avut în vedere faptul că doamna judecător a avut o relaţie de natură economică, urmare a unui raport juridic contractual cu executorul judecătoresc C., care are şi calitatea de reprezentant legal al Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, pârât în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte prezenta speţă, este foarte clar faptul că, luând în considerare criteriul obiectiv, o legătură contractuală dovedită, între judecător şi practic, una din părţile în proces, reprezintă un motiv serios de a pune la îndoială imparţialitatea acestui judecător, nefiind vorba doar de o simplă aparenţă, ci de un fapt cert, dovedit cu acte.

Desigur că legiuitorul nu a putut să prevadă toate cazurile particulare, dar, prin prevederea menţionată la art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. a lăsat deschisă calea prin care pot fi abordate diferite situaţii şi elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului.

În ceea ce priveşte criteriul subiectiv, bănuiala sa legitimă, referitoare la imparţialitatea doamnei judecător, i-a fost confirmată pe deplin, în momentul în care, pentru modul în care a instrumentat două dosare execuţionale, ambele sub controlul de legalitate al instanţei de executare, a fost sancţionat cu cea mai gravă măsură, şi anume, excluderea sa din profesia de executor judecătoresc.

În motivarea recursului declarat împotriva sentinţei nr. 56 din 2 martie 2018 recurentul a reiterat criticile aduse prin cererea de chemare în judecată hotărârii Comisiei Superioare de Disciplină referitoare la depăşirea de către organele jurisdicţionale a competenţei cu care au fost investite, cu prilejul analizei dosarelor execuţionale cu nr. x:

A apreciat astfel că, atât Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cât şi Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, cu prilejul pronunţării Hotărârii nr. 4/16.06.2014 şi, respectiv a Hotărârii nr. 16/26.09.2014, procedând la verificarea legalităţii actelor de executare, în dosarele menţionate în contestaţia depusă, si-au depăşit competenţa, deoarece această analiză, conform prevederilor legale, cade în competenţa instanţei de judecată, ca instanţă de executare.

A invocat, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 810/27.09.2007 care, în opinia sa, clarifică delimitarea clară între faptele pentru care executorul judecătoresc răspunde disciplinar şi actele de executare pe care acesta le exercită pentru punerea în aplicare a titlurilor executorii.

Având în vedere chestiunile referitoare la reglementările legale, cât şi practica şi doctrina în domeniu, rezultă că aprecierea şi analiza legalităţii actelor de executare exercitate de către un executor judecătoresc este în competenţa exclusivă a instanţei de executare.

Instanţa de contencios administrativ verifică legalitatea actelor de executare pe care le-a întocmit, le apreciază ca fiind ilegale, contrar concluziilor la care au ajuns instanţele de executare şi, fără să facă referiri la gravitatea acestor abateri, apreciază că excluderea sa din profesia de executor judecătoresc este măsura cea mai potrivită care se impune.

Recurentul a mai arătat că nu a contestat dreptul acestor organe de a exercita controlul profesional asupra activităţii sale ca executor judecătoresc, ci doar a susţinut că acest control trebuie să aibă în vedere întreaga sa conduită profesională, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 810/27.09.2007 şi că faptele pentru care poate răspunde disciplinar sunt cele expres şi limitativ prevăzute de lege.

În opinia recurentului, este inadmisibil ca legalitatea actelor de executare întocmite de către un executor judecătoresc să fie cercetată de către un alt executor judecătoresc, care este un potenţial concurent, de multe ori având şi interese personale precum şi o pregătire juridica diferită şi, în urma concluziilor trase, să se dispună sancţionarea celui cercetat, pentru modul în care a instrumentat un anume dosar execuţional, în condiţiile în care, conform prevederilor legale, numai instanţa de judecată poate cerceta legalitatea acestor acte.

Cu alte cuvinte, opiniile pe care executorii judecătoreşti, membrii ai celor două comisii, le-au exprimat cu ocazia cercetării legalităţii actelor de executare pe care le-a întocmit în cele două dosare execuţionale, rămân doar nişte simple păreri care, potrivit prevederilor legale, nu pot determina sancţionarea sa disciplinară.

Mai mult, legalitatea actelor întocmite cu ocazia instrumentării dosarelor execuţionale respective, a fost verificată şi confirmată de către instanţa de executare, care, prin pronunţarea deciziei civile nr. 556/24.11.2014 a Tribunalului Timiş în dosarul execuţional nr. x/2012, a respins contestaţia la executare, iar Judecătoria Caransebeş, prin pronunţarea sentinţei civile nr. 306/04.03.2015 în dosar nr. x/2013 (dosar execuţional nr. x/2013) a respins toate cele cinci contestaţii formulate de către debitor, debitor care a înaintat şi o plângere penală împotriva sa, referitoare tocmai la modul în care a instrumentat acest dosar, această plângere fiind de asemenea respinsă ca nefondată, potrivii încheierii nr. 16/CP/CC/15.01.2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosar nr. x/2014.

Având în vedere faptul că instanţa de judecată a confirmat legalitatea actelor de executare silită întocmite cu ocazia instrumentării celor două dosare execuţionale, este inadmisibil, în opinia recurentului, ca activitatea sa să fie cercetată de cele două comisii, organe administrative, iar acestea să ajungă la o cu totul altă concluzie şi, în urma unui abuz de drept, să dispună excluderea sa din profesia de executor judecătoresc.

O altă critică vizează interpretarea greşită a situaţiei de fapt şi a prevederilor legale incidente în cauză.

Se arată astfel că, prima instanţă a constatat că Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cel care a pronunţat Hotărârea cu nr. 4/16.06.2014 prin care a fost dispusă sancţiunea excluderii sale din profesie, a fost sesizat cu o acţiune disciplinară împotriva sa, prin Hotărârea nr. 9/2014 a Colegiului Director al C.E.J. de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, hotărâre având la bază Procesul-verbal din data de 16.05.2014, proces-verbal conform căruia dosarele care au făcut obiectul cercetării prealabile au fost dosarele execuţionale nr. x/EX/2013 şi nr. 529/EX/2012.

Având în vedere faptul că din conţinutul Hotărârii nr. 4 rezultă faptul că excluderea sa din profesie a fost dispusă pentru modul în care a instrumentat dosarele cu nr. x/2013 şi nr. y/2012, iar dosarul cu nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile, prima instanţă a constatat că abaterile reţinute în sarcina sa, cu ocazia analizei dosarului execuţional nr. x/2013, nu pot sta la baza sancţionării sale disciplinare.

Cu toate acestea, deşi toate cele trei dosare sunt anexate la dosarul cauzei, în cuprinsul dosarului administrativ, prima instanţă a procedat la analizarea dosarului execuţional nr. x/2013, care este un dosar de evacuare, analizând practic modul de instrumentare al dosarului cu nr. x/2013, preluând, ad litteram, criticile referitoare la acest dosar (x/2013), atât în Hotărârea cu nr. 4/16.06.2014 a Colegiului Director al C.E.J. de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cât şi în Hotărârea cu nr. 16/26.09.2014 a Comisiei Superioare de Disciplina din cadrul U.N.I.EJ.

Astfel, prima instanţă, după ce a constatat că modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile şi a stabilit că analiza acestui dosar nu poate sta la baza sancţionării sale disciplinare, a procedat tocmai la analizarea acestui dosar, sub nr. x/2013, aşa cum au făcut şi cele două organe jurisdicţionale şi, în urma celor constatate, a dispus menţinerea hotărârii de excludere a sa din profesia de executor judecătoresc.

În continuarea motivării căii sale de atac, recurentul a înţeles să explice modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2013, dosar care nu a fost analizat nici de cele două organe jurisdicţionale şi nici de prima instanţă.

Prima instanţă, făcând referiri la dosarul execuţional cu nr. x (evacuare), analizează, în realitate, modul în care a instrumentat dosarul execuţional cu nr. x/2013 (executare silită imobiliară).

De asemenea, recurentul a făcut precizări şi cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o în dosarul cu nr. x/2013, activitate analizată, în fapt de instanţa de fond.

Astfel, recurentul a alegat faptul că, prima instanţă îi impută că nu ar fi respectat procedura de administrare a imobilului, prevăzută de dispoziţiile art. 831 C. proc. civ., în sensul că nu a numit un administrator sechestru al imobilului, ori, chiar din conţinutul textului acestui articol, pe care instanţa îl reproduce în considerentele hotărârii reiese foarte clar faptul că, executorul judecătoresc, atunci când apreciază ca fiind necesar va numi prin încheiere, un administrator sechestru. În acest context, a menţionat că a avut în vedere faptul că creditorul şi debitorul, erau rude de gradul 1 (fiu - tată), iar imobilul a fost întreţinut în cele mai bune condiţii.

Cea de-a doua acuzaţie care i se aduce în acest dosar este aceea că, în dosarul nr. x/2013, a întocmit Procesul-verbal de licitaţie imobiliară şi Actul de adjudecare, în aceeaşi zi, în data de 07.11.2013, deşi, din coroborarea art. 847 cu art. 854 C. proc. civ., reiese că actul de adjudecare se întocmeşte pe baza procesului-verbal de licitaţie, după plata integrală a preţului sau a avansului.

Or, nu s-a avut în vedere faptul că, creditorul a dobândit acest imobil în urma depunerii creanţei sale în contul preţului, iar diferenţa, în cuantum de 19.300 RON, a fost achitată în aceeaşi zi, conform chitanţei eliberată cu acel prilej, în data de 07.11.2013.

În concluzie, recurentul a apreciat că fost sancţionat pentru activitatea pe care a desfăşurat-o în dosarul execuţional cu nr. x/2013, deşi acest dosar nu a făcut obiectul cercetării prealabile, legalitatea tuturor actelor de executare a fost analizată atât de instanţa de executare, cu ocazia soluţionării celor cinci contestaţii, respinse de instanţă cât şi de cea penală, prin respingerea plângerii înaintate împotriva sa, iar faptele care i se impută, atât de către cele două organe jurisdicţionale, cât şi de prima instanţă, nu sunt reale şi deci, nu constituie niciun fel de abatere.

Recurentul a mai arătat că i se impută şi omisiunea de a efectua publicitatea prin Registrul electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite.

Cu privire la această acuzaţie, a precizat că abaterea disciplinară prevăzută la art. 47 lit. g) din Legea nr. 188/2000 care constă în omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, conform prevederilor art. 35 alin. (2), a fost prevăzută prin Legea nr. 154/2011, lege prin care s-a prevăzut şi modul în care urmează să se facă această publicitate.

Astfel, la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 s-a prevăzut obligativitatea înfiinţării Registrului electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, ce va funcţiona ca un sistem informatic prin intermediul căruia toţi executorii judecătoreşti vor efectua publicitatea la nivel naţional a vânzării bunurilor mobile cu valoare mai mare de 2.000 RON şi a bunurilor imobile aflate în procedură de executare silită.

Potrivit tezei finale a aceluiaşi articol, Consiliul U.N.E.J. era obligat să stabilească prin hotărâre o procedură electronică de implementare a sistemului şi de implementare a datelor, ori, aşa cum a precizat în contestaţia depusă, Consiliul nu a emis o astfel de hotărâre şi, în această situaţie, desigur că fiecare executor a procedat aşa cum a considerat, în vederea efectuării publicităţii prevăzută de lege.

Este clar că numai o astfel de hotărâre ar fi putut reglementa modul în care se procedează pentru a efectua publicitatea vânzărilor prin Registrul electronic, modul de obţinere şi obligaţia păstrării a dovezilor referitoare la efectuarea publicităţii, având în vedere faptul că omisiunea nepublicării publicaţiilor de vânzare în registrul electronic, nu constituie o cauză de nulitate a executării silite ci reprezintă doar o abatere disciplinară.

Cu toate acestea, deşi Consiliul U.N.E.J. nu a stabilit procedura de implementare a sistemului şi de raportare a datelor printr-o hotărâre, şi acesta funcţiona într-un mod provizoriu, experimental, recurentul a procedat, cu regularitate la afişarea publicaţiilor de vânzare în registrul electronic, la data respectivă el având un număr de 168 de publicaţii, în timp ce doi dintre membrii Consiliului de Disciplină nu aveau, la acea dată, nicio publicată efectuată.

Cât priveşte dosarele analizate, recurentul a considerat că a prezentat dovezile referitoare la dosarul execuţional nr. x/2012 cu referire la două licitaţii, iar pentru cea de-a treia, cât şi pentru cele din dosarul nr. x/2013 (dosar care nu a fost supus cercetării prealabile), a anexat corespondenţa purtată cu administratorul site-ului, prin care îi aducea acestuia la cunoştinţă faptul că site-ul respectiv nu funcţiona.

Atât cele două organe jurisdicţionale cât şi prima instanţă de judecată, au apreciat gravitatea faptei sale prin aceea că, în situaţia în care în dosarul de executare nu se regăsea dovada efectuării procedurii publicităţii prin Registrul electronic, lipsa acesteia legea prevede expres obligaţia sa de a lua act de lipsa de procedură, de a constata ca fiind incompletă procedura şi, pe cale de consecinţă, de a amâna licitaţia la un alt termen.

Or, această apreciere este complet eronată, din moment ce numai după modificarea art. 838 alin. (4) C. proc. civ. prin art. I pct. 50 din Legea nr. 138/2014, publicată în M. Of. Nr. 753 din 16.10.2014, a fost prevăzută obligaţia publicării în Registrul electronic al publicaţiei de vânzare, sub sancţiunea nulităţii, deci, până la această dată, păstrarea dovezii efectuării procedurii publicităţii în dosarul de executare nu avea nici o raţiune, deoarece atât U.N.E.J., administratorul site-ului, cât şi C.E.J. Timişoara, aveau posibilitatea verificării efectuării acestei operaţiuni.

A menţionat că vechea reglementare, în vigoare la data instrumentării dosarelor menţionate, avea următorul conţinut: publicarea în extras, cuprinzând menţiunile prevăzute la alin. (91) lit. a), c), f) -m), se vor face, sub sancţiunea nulităţii într-un ziar de circulaţie naţională, obligaţie pe care a îndeplinit-o.

Cu privire la modul în care a instrumentat dosarul cu nr. x/2012, recurentul a învederat că:

Referitor la faptul că prima instanţă, la fel ca şi cele două organe jurisdicţionale, a constatat că în acest dosar lipseşte cererea prin care societatea creditoare s-a adresat biroului său, a precizat că înmânarea dosarului a fost făcută de către delegatul societăţii creditoare, în calitate de consilier juridic, conform delegaţiei nr. 1255/14.12.2012, ocazie cu care a întocmit Procesul-verbal de transfer şi predare-primire al dosarului execuţional cu nr. x/2012, proces-verbal care se substituie acestei cereri, având în vedere faptul că acest dosar a fost predat după apariţia şi în baza Legii nr. 267/2011, conform căreia dosarele începute şi instrumentate de către executorii bancari au fost preluate şi continuate de către executorii judecătoreşti.

Oricum, această chestiune este lipsită total de orice semnificaţie şi este evident că nu demonstrează modul neglijent în care ar fi instrumentat acest dosar.

Cu privire la faptul că în conţinutul înştiinţării în vederea stabilirii preţului, nu a trecut data la care erau convocate părţile, menţionează că executarea silită în acest dosar s-a desfăşurat după regulile prevăzute de vechiul C. proc. civ., prevederi care nu conţin nici un fel de obligaţie referitoarea la necesitatea convocării părţilor în vederea stabilirii preţului imobilului.

Cu alte cuvinte, a întocmit această înştiinţare numai în vederea asigurării unei cât mai corecte şi imparţiale desfăşurări a executării silite în prezenta cauză. Suplimentar, a întocmit şi un act procedural în favoarea celor două părţi, iar prezentarea acestora urma să se facă în funcţie de interesul şi timpul pe care îl au la dispoziţie.

După aprecierea sa, rezultă cu claritate faptul că nici acest aspect nu demonstrează că ar fi instrumentat acest dosar în mod neglijent, aşa cum consideră prima instanţă.

Referitor la faptul că Raportul de evaluare al imobilului nu a fost înregistrat, şi că astfel nu se poate verifica dacă a respectat termenul de 5 zile, menţionează că acest raport a fost întocmit la data de 01.02.2013, iar după aceasta dată a fost înaintat biroului, iar în data de 20.02.2013 a întocmit publicaţia de vânzare imobiliară, astfel că, într-adevăr, nu se poate stabili cu certitudine dacă a respectat acest termen, prevăzut la art. 504 din vechiul C. proc. civ., dar acest fapt este fără vreo relevanţă în cadrul procedurii de executare silită. Şi-a întemeiat această susţinerea pe aprecierea că acest termen, pentru a cărei nerespectare nu este prevăzută sancţiunea nulităţii vreunui act de executare, este un termen pur orientativ, cu caracter de recomandare în scopul evitării tergiversării, în această fază, a executării silite.

Deci, rezultă cu claritate faptul că neînregistrarea acestui raport nu a avut nici un fel de consecinţe juridice, în cel mai rău caz, dacă ar fi depăşit acest termen cu câteva zile, întârzierea ar fi folosit debitorului, oferindu-i încă un termen scurt pentru a putea achita, de bunăvoie, creanţa.

Referitor la faptul că prima instanţă a reţinut că imobilul a fost adjudecat de către numitul D., la un preţ mai mic de 75% din preţul de pornire al primei licitaţii, contrar prevederilor art. 843 alin. (5) C. proc. civ., a menţionat că, aşa cum a mai precizat, acest dosar a fost instrumentat în baza prevederilor vechiul C. proc. civ., relevant fiind art. 500 alin. (1) şi (2), care statua că: Creditorii urmăritori sau intervenienti nu pot sa adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat.

Este foarte clar faptul că legea prevede această interdicţie doar în cazul creditorilor urmăritori sau intervenienţi, fără să facă vreo referire la eventualele persoane interpuse sau care să aibă vreo calitate sau legătură cu creditorii din dosare.

Atunci când legiuitorul a avut în vedere acest fapt, şi anume interdicţia referitoare la persoanele interpuse a precizat-o cu claritate, aşa cum a făcut-o, de exemplu, în art. 507 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., debitorul nu poate licita nici personal nici prin alte persoane, astfel că, în mod clar în situaţia data, nu era obligat să facă verificări referitoare la eventuala calitate de interpus al fostului ofertant şi devenit ulterior adjudecatarul bunului imobil în cauză.

În fapt, creditorul a fost o societate comercială şi, în situaţia dată, nici nu poate fi vorba ca adjudecatarul, o persoană fizică, să reprezinte un interpus al persoanei juridice mai sus menţionate.

Relevant pentru modul în care a fost soluţionat acest dosar este faptul că prima instanţă citează textul legal în baza căruia şi-a argumentat măsura dispusă, în condiţiile în care tocmai acel text stabileşte o stare de drept contrara susţinerilor instanţei.

O ultimă susţinere a primei instanţe se referă la aceea că neglijenţa sa în instrumentarea acestui dosar rezultă şi din modalitatea defectuoasă de întocmire a publicaţiilor de vânzare şi din modul de stabilire al onorariului, or, această observaţie are un caracter general şi nu face vreo referire concretă la anumite nereguli referitoare la actele respective care să dovedească eventuala sa neglijenţă.

Această susţinere ignoră faptul că, în contestaţia depusă, a demonstrat, în mod clar, că atât întocmirea publicaţiilor de vânzare cât şi stabilirea onorariului au fost făcute cu respectarea strictă a prevederilor legale.

Şi cu prilejul analizării modului în care a instrumentat acest dosar, prima instanţă nu ţine seama de faptul că legalitatea actelor de executare efectuate de el în acest dosar a fost verificată de către instanţa de executare şi, mai mult, face propria analiză a ilegalităţii actelor de executare, aşa cum au procedat anterior şi cele două organe jurisdicţionale, trimiţând în derizoriu constatările şi susţinerile instanţei de executare.

Privitor la aprecierea instanţei de contencios, în sensul că este în măsură să facă propria analiză a legalităţii actelor de executare, deşi aceasta a fost verificată de instanţa de executare, sub motivul că acesta din urmă nu a analizat legalitatea întregii proceduri execuţionale, a considerat că aprecierea este doar o simplă presupunere, deoarece instanţa nu a avut la dispoziţie hotărârea prin care s-a respins contestaţia la executare şi, mai mult, încalcă prevederile legale în vigoare, în conformitate cu care verificarea legalităţii actelor de executare întocmite de către un executor judecătoresc este de competenţa strictă a instanţei de executare.

Având în vedere cele de mai sus, cât şi probele prezentate, faptele expuse în considerentele hotărârii atacate, care au fost considerate că ar întruni elemente ale abaterii disciplinare prevăzute la art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000, şi care ar duce la concluzia că a dat dovadă de neglijenţă în instrumentarea dosarelor execuţionale nr. x şi nr. 529/EX/2012, nu există, instrumentarea dosarelor execuţionale facându-se cu respectarea strictă a prevederilor legale, fapt confirmat de către instanţa de executare, în urma pronunţării hotărârilor de respingere a contestaţiilor la executare formulate de părţi.

În plus, chiar în ipoteza că ar fi săvârşit aceste fapte, ele nu ar fi avut nici o semnificaţie juridică, niciuna dintre ele nu ar fi dus la nulitatea executării silite, niciuna dintre ele nu ar fi determinat vreun prejudiciu părţilor din dosare sau ar fi dus la tergiversarea executării silite.

În fine, a solicitat a se avea în vedere faptul că sancţiunea aplicată, şi anume excluderea sa din profesia de executor judecătoresc, este cea mai gravă dintre sancţiuni şi faţă de faptele care au fost reţinute în sarcina sa, fapte care nu se confirmă, este total nedreaptă, abuzivă, nemeritată, nejustificată, dispusă fără vreun temei juridic şi fără probe, prin ignorarea totală a probelor invocate în apărarea sa, printr-o abordare părtinitoare, tendenţioasă şi rău voitoare a activităţii sale, sancţiune care a fost dispusă în dispreţul legilor care guvernează activitatea de executare silită.

2.2. Apărările formulate în cauză

Ambii intimaţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Intimata-pârâtă Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în raport de prevederile art. 48 alin. (5) din Legea nr. 188/2000 şi ale art. 76 din OMJ nr. 210/2001 privind Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, apreciind că, în cauză, operează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi în privinţa Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, cât şi în privinţa Camerei Executorilor Judecătoreşti, având în vedere faptul că, potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi ale art. 67 alin. (1) din Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi, titularii acţiunii disciplinare sunt Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti sau Ministerul Justiţiei.

Intimata-pârâtă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România a depus de asemenea întâmpinare, prin care a solicitat în principal, menţinerea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive dispusă de instanţa de fond, iar în subsidiar, respingerea recursurilor formulate împotriva încheierii privind cererea de recuzare a judecătorului, cât şi împotriva sentinţei civile nr. 56/2.03.2018, ca nefondate.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns faţă de cele două întâmpinări, prin care a solicitat să se constate că ambele pârâte au calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere şi practica existentă la nivelul curţilor de apel, dar şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 6955 din 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecării recursului, formulată de recurentul-reclamant A., ca neîntemeiată, a respins cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul-reclamant A. şi a respins recursul declarat împotriva încheierii de recuzare din 23 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 56 din 2 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

3. Contestaţia în anulare

Prin decizia 3702 din 16 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţiile în anulare formulate de contestatorii E.. şi A. împotriva încheierii din data de 16 decembrie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, a anulat încheierea din data de 16 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014 şi, în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) C. proc. civ., a constatat că decizia nr. 6955 din data de 17 decembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, este desfiinţată de drept, stabilind, totodată, termen pentru rejudecarea cererii de intervenţie şi a recursului la data de 24 noiembrie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului formulat împotriva încheierii din 23 noiembrie 2017 şi a sentinţei nr. 56 din 2 martie 2018, în rejudecare

1. Recursul declarat împotriva încheierii din 23 noiembrie 2017 prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de reclamant cu privire la judecătorul ce a soluţionat cauza la instanţa de fond

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, se reţine că acesta este nefondat. În mod just a apreciat instanţa de fond în considerentele încheierii recurate că atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză trebuie dovedită, iar în speţa dedusă judecăţii, existenţa elementelor obiective care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului nu au fost justificate suficient. În acest context, Înalta Curte reaminteşte jurisprudenţa constantă a curţii europene în sensul că, pentru a se pronunţa cu privire la existenţa, într-o anumită cauză, a unui motiv legitim vizând lipsa de imparţialitate a unui judecător, viziunea celui care contestă imparţialitatea intră în discuţie, dar nu joacă un rol decisiv. Elementul decisiv constă în a stabili dacă temerile părţii interesate pot fi considerate justificate în mod obiectiv (Ferrantelli şi Santangelo împotriva Italiei, pct. 58).

Înalta Curte constată că, în speţă, recurentul-reclamant a invocat lipsa de imparţialitate dintr-o perspectivă obiectivă, generată de existenţa unui raport contractual anterior între judecătorul de la instanţa de fond şi executorul judecătoresc, reprezentantul legal al pârâtei Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în sensul că, în calitate de creditor, judecătorul, alături de mai mulţi colegi, a fost parte într-un dosar de executare silită instrumentat de acesta.

Înalta Curte subliniază că nu orice impresie subiectivă a părţii că judecătorul cauzei nu ar fi unul obiectiv poate să atragă admiterea unei cereri de recuzare a acestuia, ci doar existenţa unor motive rezonabile care justifică această concluzie. Aceste aspecte se vor lua în considerare atunci când se evaluează dacă instanţa a fost imparţială şi, în special, dacă temerile reclamantului sunt justificate în mod obiectiv (Pfeifer şi Plankl împotriva Austriei, pct. 6).

În speţă, simplul fapt că judecătorul recuzat a fost implicat numai în calitate de client pentru operaţiuni profesionale specifice activităţii executorului judecătoresc reprezentant legal al pârâtei, într-un dosar execuţional (nr. 587/EX din anul 2008), cererea de recuzare fiind formulată la aproape 10 ani de la momentul solicitării serviciilor juridice specifice, necoroborat cu alte împrejurări de aceeaşi natură, eventual mai actuale, care să imprime o îndoială în ochii unui observator rezonabil, nu este suficient pentru a se naşte o prezumţie de lipsă a imparţialităţii a acestuia.

De altfel, Înalta Curte constată că temerea recurentului era mai degrabă alimentată de împrejurări care denotă o eventuală stare de duşmănie cu reprezentantul legal al pârâtei şi, nicidecum de elemente obiective care ar ţine de comportamentul judecătorului cauzei.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte consideră motivele de recurs împotriva încheierii atacate ca fiind nefondate, urmând a le respinge ca atare.

2. Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 56 din 2 martie 2018

În urma examinării criticilor formulate de recurent şi analizei apărărilor expuse în întâmpinările formulate, apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluţie s-au avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea nr. 4/16.06.2014 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a fost admisă acţiunea disciplinară exercitată de Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva executorului judecătoresc A., reclamant în prezenta cauză, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 47 lit. c), e), f) şi g) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, constând în: săvârşirea unor fapte care aduc atingere probităţii profesionale, neglijenţa în efectuarea lucrărilor, absenţa nejustificată de la birou şi omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite.

În consecinţă, a fost aplicată sancţiunea prevăzută de art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000 şi s-a dispus excluderea din profesia de executor judecătoresc a numitului A..

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a formulat contestaţie, respinsă de către Comisia Superioară de Disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România prin Hotărârea nr. 16/26.09.2014.

Prin recursul formulat, reclamantul a invocat greşita aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 48 şi 60 din Legea nr. 188/2000 grefată pe depăşirea de către organele jurisdicţionale a competenţei şi inexistenţa abaterilor reţinute în sarcina sa, susţinere ce se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1). 8 C. proc. civ.

Cadrul general al procedurii disciplinare în ceea ce priveşte executorii judecătoreşti este prevăzut la art. 48 din Legea nr. 188/2000 care stipulează că "(1) Acţiunea disciplinară se exercită de ministrul justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti şi se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleşi de adunarea generală a Camerei executorilor judecătoreşti, pe o perioadă de 3 ani. (2) Pentru suspendarea din funcţie sau excluderea din profesie este obligatorie cercetarea prealabilă, care se efectuează de inspectori generali din cadrul direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti."

Conform textului legal menţionat, aplicarea sancţiunii disciplinare a excluderii din profesie trebuie, în mod obligatoriu, precedată de o cercetare prealabilă, care se efectuează de inspectori generali din cadrul direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti. Actul de sesizare al Consiliului de Disciplină, respectiv hotărârea inspectorilor generali din cadrul direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei sau a Colegiului Director cuprinde constatările şi concluziile cercetării prealabile obligatorii şi stabileşte limitele sesizării Consiliului de Disciplină.

În cazul de faţă, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a fost sesizat cu acţiunea disciplinară împotriva reclamantului A. prin Hotărârea nr. 9/2014 a Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, hotărâre având la bază procesul-verbal din data de 16.05.2014 a Colegiului Director ce cuprinde dosarele care au făcut obiectul cercetării prealabile, respectiv dosarele execuţionale nr. x/2013 şi nr. y/2012.

În acest context, recurentul a alegat că atât Consiliul de Disciplină al Camerei Executoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cât şi Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, cu prilejul pronunţării Hotărârii nr. 4/16.06.2014 şi, respectiv a Hotărârii nr. 16/26.09.2014 şi-au depăşit competenţa din moment ce, în analiza conduitei sale profesionale, au verificat şi legalitatea actelor de executare din cele două dosare, acest atribut fiind în competenţa exclusivă a instanţei de executare.

Raportat la aceste susţineri, Înalta Curte consideră necesară clarificarea raportului dintre competenţa instanţei de drept comun de a verifica legalitatea unei proceduri execuţionale în procedura contestaţiei la executare şi modalitatea distinctă în care conduita profesională a executorului judecătoresc, manifestată inclusiv prin emiterea şi aducerea la îndeplinire a anumitor acte de executare, poate rezulta în sancţionarea sa disciplinară.

Cu privire la limitele procedurii execuţionale, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi ale art. 100 alin. (1) din O.M.J. nr. 210/2001 privind Regulamentul de punere în aplicare a legii, conform cărora "actele executorilor judecătoreşti sunt supuse, în condiţiile legii, controlului instanţelor judecătoreşti competente". Deopotrivă, potrivit art. 61 din lege, "cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ..".

Aşadar, o primă concluzie care reiese din cele enunţate constă în faptul că activitatea executorului judecătoresc, în concret şi strict actele de executare efectuate în dosarele execuţionale pe care le instrumentează pot fi verificate sub aspectul legalităţii lor de către instanţa de executare, într-o procedură iniţiată, de regulă, de debitorul sau terţul vătămat printr-o executare defectuoasă sau neconformă cu legea în vigoare. Contestaţia la executare reprezintă, în aceste coordonate, o acţiune esenţialmente de drept privat, efectele admiterii acesteia reverberând exclusiv asupra patrimoniului persoanelor angrenate în procedura execuţională (părţilor din cadrul raportului execuţional, creditorilor intervenienţi ori terţilor) executorul judecătoresc, emitentul acestora, nici măcar nefigurând în litigiu.

Pe de altă parte, exercitarea unei proceduri disciplinare împotriva executorului judecătoresc verifică dacă acesta, în calitatea sa de organ auxiliar al justiţiei, a acţionat în interesul unei bune administrări a acesteia, subsumat rolului său de a pune în practică hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti şi priveşte, inter alia, legalitatea globală a procedurii execuţionale. Caracterul preponderent public al acesteia rezultă din calitatea organului care efectuează controlul, anume Ministrul justiţiei, prin inspectori generali de specialitate, şi de Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, prin consiliul sau de conducere, potrivit art. 60 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi art. 100 alin. (1) din O.M.J. nr. 210/2001 privind Regulamentul de punere în aplicare a legii.

În ceea ce priveşte limitele acestuia, spre deosebire de constrângerile clare ale procedurii contestaţiei la executare, controlul profesional exercitat de Ministrul justiţiei, potrivit art. art. 62 alin. (1) lit. b) din lege şi art. 101 alin. (2) din regulament, va avea în vedere:

"calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti", "...respectarea legii în activitatea profesională a executorilor judecătoreşti", ... "şi conduita executorului judecătoresc în îndeplinirea atribuţiilor sale, în raport cu autorităţile publice, precum şi cu persoanele fizice şi juridice."

În ceea ce priveşte controlul profesional exercitat de Consiliul Uniunii, direct sau prin Colegiile directoare ale camerelor, potrivit art. 102 alin. (1), art. 103 alin. (1) din regulament şi art. 21. lit. k) din Statutul U.N.E.J., acesta va urmări "... desfăşurarea activităţii executorilor judecătoreşti, ... calitatea lucrărilor, ... precum şi orice alte probleme", "legalitatea lucrărilor executorilor judecătoreşti, ... şi conduita executorilor judecătoreşti în îndeplinirea atribuţiilor profesionale.", k) ... verificând şi calitatea actelor execuţionale…"

În acord cu soluţia primei instanţe, pe care o consideră justă, cu privire la legalitatea procedurii de control, Înalta Curte reţine că în cauză Consiliul de Disciplină nu a încălcat dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.

Astfel cum corect a remarcat şi recurentul, legea trebuie interpretată în sensul în care nu se permite ca atribuţiile puterii judecătoreşti să fie cedate unor organe administrative, chiar dacă în final concluziile acestor organe sunt cenzurate de către instanţa de contencios administrativ. Scopul exercitării acţiunii disciplinare nu este să se constate că au fost emise acte nelegale, ci să se verifice dacă petentul şi-a îndeplinit obligaţiile şi atribuţiile profesionale cu privire la anumite dosare, neglijenţa în efectuarea lucrărilor sau calitatea defectuoasă a actelor de executare putând antrena răspunderea disciplinară a executorului, fără a se crea premisele anulării unor acte de executare prin sancţionarea acestuia.

Organele profesiei rămân în continuare îndreptăţite să verifice conduita executorilor judecătoreşti, fără ca astfel să tindă la desfiinţarea unor acte de executare silită, care rămâne apanajul exclusiv al instanţei de executare. Controlul profesional nu se confundă cu procedura contestaţiei la executare, comportând puţine similitudini şi fiind, din punct de vedere al obiectului său, mult mai extins şi centrat, în primul rând, pe conduita executorului judecătoresc. Acesta vizează modalitatea de desfăşurare a întregii activităţi a executorului, calitatea lucrărilor, precum şi îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor profesionale. Calitatea actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti nu poate fi concepută în afara legalităţii care reprezintă conformitatea acestora cu o normă legală. De aceea, limita controlului administrativ este conformitatea cu dispoziţiile legale aplicabile, fără ca acest control să se constituie într-o imixtiune într-un caz concret aflat în curs de soluţionare.

Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, că activitatea de control profesional exercitat de către organele abilitate cu privire la calitatea lucrărilor sau conduita executorilor judecătoreşti implică şi verificarea respectării legii în îndeplinirea atribuţiilor profesionale.

Existenţa unei suprapuneri între ipoteza în care actul executorului judecătoresc a fost verificat din punct de vedere al legalităţii întocmirii lui de către instanţa de judecată şi controlul profesional ulterior este exclusă din moment ce cele două proceduri au efecte diferite care pot coexista, executorul judecătoresc nefiind, de regulă, parte în litigiul privind contestaţia la executare raportat la interesul său propriu în litigiu, în calitate de emitent al actului atacat.

În fine, legalitatea procedurii disciplinare în cazul verificării dacă unele acte de executare punctuale sunt conforme cu legea nu poate fi condiţionată de aspectul dacă acestea au fost anterior supuse controlului instanţei de executare, la solicitarea persoanei prejudiciate. A admite teza contrară înseamnă ignorarea prevalenţei interesului public de a exercita plenar controlul profesional al executorului judecătoresc, în calitate de exponent al puterii statale, indiferent de conduita participanţilor la procedura execuţională privată.

Privitor la alegaţiile recurentului privind încălcarea Deciziei nr. 810/27.09.2007 a Curţii Constituţionale, acestea sunt vagi şi neclare, neputând fi decelată cu exactitate modalitatea în care sancţionarea sa ar contraveni deciziei instanţei de contencios constituţional. Contrar susţinerilor acestuia, organul de control, evaluând întreaga sa conduită profesională, a identificat conduite neconforme în activitatea sa în ceea ce priveşte instrumentarea unor dosare execuţionale punctuale.

Pe de altă parte, dacă recurentul înaintează ideea că deficienţele constatate ar trebui raportate la întreaga sa activitate profesională, care ar fi, în rest, pretins ireproşabilă, aceste apărări pot fi luate în considerare strict pentru individualizarea sancţiunii aplicate, neputând avea ca efect impunitatea acestuia.

Raportat la aceste considerente, se conchide că criticile privind depăşirea de către organele administrativ jurisdicţionale a competenţei cu care au fost investite, cu prilejul analizei dosarelor execuţionale cu nr. x, este nefondată.

Recurentul a invocat greşita aplicare a legii şi din perspectiva pretinsei omisiuni a faptului că în cadrul acţiunii disciplinare exercitate împotriva sa a lipsit procedura cercetării prealabile în ceea ce priveşte dosarul execuţional nr. x/2013.

Examinând aceste alegaţii, Înalta Curte reţine:

Prin Hotărârea nr. 4 a Consiliului de Disciplină al CEJ. Timişoara, recurentul reclamant a fost sancţionat cu excluderea din profesie conform art. 49 lit. e) din Legea nr. 188/2000 pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 47 lit. c), e), f) şi g) din acelaşi act normativ constând în:

În urma respingerii contestaţiei, Hotărârea nr. 4 a Consiliului de Disciplină al CEJ. Timişoara a fost menţinută prin Hotărârea nr. 16/26.09.2014 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România.

În ceea ce priveşte critica vizând lipsa cercetării prealabile, se constată că, iniţial, Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a fost sesizat cu acţiunea disciplinară împotriva reclamantului A. prin Hotărârea nr. 9/2014 a Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, hotărâre având la bază procesul-verbal din data de 16.05.2014 a Colegiului Director ce cuprinde dosarele care au făcut obiectul cercetării prealabile, respectiv dosarele execuţionale nr. x/2013 şi nr. y/2012.

Totuşi, astfel cum în mod corect a remarcat recurentul reclamant, Hotărârea nr. 4/16.06.2014 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara prin care a fost admisă acţiunea disciplinară exercitată de Colegiul Director pentru săvârşirea abaterilor prevăzute de art. 47 lit. c), e), f) şi g) din Legea nr. 188/2000 şi dispusă sancţiunea excluderii din profesie cuprinde atât referiri la dosarele execuţionale nr. x/2013 şi nr. y/2012, dar şi referiri la dosarul execuţional nr. x/2013, dosar ce nu a făcut obiectul cercetării prealabile.

În drept, prevederile art. 48 din Legea nr. 188/2000 sunt neechivoce în sensul că instituie obligativitatea parcurgerii procedurii cercetării prealabile în ipoteza în care sancţiunea prefigurată este suspendarea din funcţie sau excluderea din profesie:"(1) Acţiunea disciplinară se exercită de ministrul justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti şi se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleşi de adunarea generală a Camerei executorilor judecătoreşti, pe o perioadă de 3 ani. (2) Pentru suspendarea din funcţie sau excluderea din profesie este obligatorie cercetarea prealabilă, care se efectuează de inspectori generali din cadrul direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti. (3) Audierea celui în cauză este obligatorie, acesta fiind îndreptăţit să ia cunoştinţă de conţinutul dosarului şi să-şi formuleze apărarea. (4) Consiliul de disciplină al Camerei executorilor judecătoreşti citează părţile şi pronunţă o hotărâre motivată care se comunică acestora".

Ca atare, în aceste coordonate factuale, reclamantul recurent consideră că, din moment ce dosarul execuţional nr. x/2013 nu a făcut obiectul cercetării prealabile astfel cum impun normele legale antecitate, sancţionarea acestuia nu se poate întemeia pe fapte vizând activitatea din acest dosar execuţional.

Înalta Curte constată însă că în contestaţia sa formulată în faţa Comisiei Superioare de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România împotriva hotărârii nr. 4/16.06.2014 precum şi în faţa primei instanţe, recurentul reclamant nu a invocat nulitatea acţiunii disciplinare pentru neefectuarea cercetării prealabile în dosarul x/2013 şi nici faptul că i-ar fi fost încălcat în vreun fel dreptul la apărare în faza cercetării prealabile. Dimpotrivă, acesta a formulat apărări şi cu privire la modul în care a instrumentat dosarul nr. x/2013. Ca atare, se conchide că recurentul nu poate aduce critici direct în recurs cu privire la lipsa procedurii prealabile faţă de dosarul nr. x/2013, în condiţiile în care, acesta şi-a făcut apărarea, atât în faţa organelor administrativ jurisdicţionale cât şi în faţa instanţei de fond cu privire la aspectele care i se impută în actele de executare întocmite în acest dosar, scopul cercetării prealabile fiind astfel îndeplinit.

În subsidiar, nu poate fi omis aspectul că în dosarul execuţional nr. x/2013, titlul executoriu l-a constituit tocmai actul de adjudecare emis în dosarul execuţional nr. x/2013 ca urmare a derulării procedurii executării silite imobiliare, finalizată cu vânzarea la licitaţie publică a imobilului situat în localitatea Plugova, jud. Caraş-Severin.

Aşadar, dată fiind legătura strânsă dintre cele două dosare execuţionale, era firesc ca în cele două dosare să existe o serie de acte comune, legalitatea lor fiind supusă verificării preponderent cu ocazia analizei dosarului execuţional nr. x/2013.

În fine, critica recurentului reclamant în sensul că legalitatea executării silite în dosarele nr. x/2013 şi y/2013 a fost constatată definitiv de către instanţele de executare nu poate fi reţinută deoarece unele dintre hotărârile invocate nu erau definitive la momentul pronunţării hotărârii nr. 4/16.06.2014 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executoreşti de pe lângă C.A. Timişoara dar şi a hotărârii nr. 16/26.09.2014 emisă de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România. Totodată, contestaţia la executare a fost soluţionată, în mod evident, prin raportare la motivele existente la acea dată şi având în vedere calitatea contestatorului, nefiind deci analizată legalitatea întregului dosar execuţional şi a tuturor actelor de executare întocmite de recurent. Spre exemplu, prin sentinţa civilă nr. 14268/2013 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2013 instanţa a soluţionat contestaţia la executare formulată de către creditorul ipotecar F., în raport de calitatea acesteia, fără a analiza legalitatea întregii proceduri execuţionale de la preluarea dosarului de către recurent.

Mai departe, referitor la pretinsa greşită interpretare a prevederilor legale incidente în cauză, în primul rând, trebuie punctat că, examinând abaterile reţinute în sarcina reclamantului prin raportare la probatoriul administrat în cauză, Curtea de Apel Timişoara (instanţa de fond) a statuat că doar abaterile disciplinare constând în neglijenţa în efectuarea lucrărilor şi omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite pot fi imputate reclamantului, în sarcina acestuia neputând fi reţinute şi săvârşirea unor fapte care aduc atingere probităţii profesionale şi absenţa nejustificată de la birou, neexistând la dosar date în acest sens. Având în vedere că aceste considerente nu au fost contestate în recurs, fiind evident favorabile recurentului reclamant, Înalta Curte se va mărgini să analizeze conduita disciplinară a acestuia în raport de limitele sesizării sale.

Astfel, raportând faptele punctuale ale recurentului reclamant la abaterile disciplinare reţinute în sarcina sa, prevăzute de art. 47 lit. e) şi g) din Legea nr. 188/2000, Înalta Curte apreciază faptele au fost corect încadrate legal, sancţiunea excluderii fiind proporţională cu gravitatea şi multitudinea acestora.

În acest sens, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 47 lit. e) teza a II-a din Legea nr. 188/2000, constând în neglijenţa în efectuarea lucrărilor, Înalta Curte consideră că aceasta se reliefează din modul de derulare a procedurii execuţionale aflată sub supravegherea şi coordonarea recurentului reclamant, atât în dosarul execuţional nr. x/2013, cât mai ales în dosarul nr. x/2012.

Concret, recurentul reclamant a nesocotit numeroase prevederi legale care reglementează procedura executării silite, exhibând o necunoaştere şi ignorare a acestora.

În ceea ce priveşte modalitatea defectuoasă de aplicare a procedurii de administrare a imobilului urmărit, acesta ignoră normele imperative ale art. 830 C. proc. civ., care aveau următorul conţinut: pe data comunicării încheierii de încuviinţare a executării, debitorul sau, după caz, terţul dobânditor este decăzut din dreptul de a efectua acte de administrare asupra imobilului urmărit.(2) Executorul judecătoresc va numi un administrator-sechestru care să asigure administrarea imobilului, încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor necesare şi apărarea în litigiile privitoare la acest bun. Astfel, nu pot fi primite apărările acestuia referitoare la caracterul facultativ al numirii unui administrator-sechestru, putându-se constata cu uşurinţă că, procedând la lăsarea imobilului în administrarea creditorului care avea calitatea de fiu al debitorului, recurentul a încălcat flagrant dispoziţiile legale antecitate.

De asemenea, din analiza dosarelor execuţionale ce au stat la baza sancţionării sale, se observă incapacitatea acestuia de a respecta cronologia efectuării unor acte specifice de executare; de exemplu, în dosarul nr. x/2013, cererea de executare silită este înregistrată la data de 12.03.2013 în timp ce încheierea de deschidere a dosarului execuţional poartă data de 13.03, fiind clar că recurentului îi sunt străine prevederi de bază în ceea ce priveşte procedura execuţională, în acest caz cele ale art. 644 alin. (1) C. proc. civ. care impun neechivoc simultaneitatea înregistrării cererii cu deschiderea dosarului execuţional - de îndată ce primeşte cererea de executare, executorul judecătoresc, prin încheiere, va dispune înregistrarea acesteia şi deschiderea dosarului de executare sau, după caz, va refuza motivat deschiderea procedurii de executare.

Aceeaşi neregulă temporală se reflectă şi în decizia recurentului reclamant de a emite Procesul-verbal de licitaţie imobiliară şi Actul de adjudecare, în aceeaşi zi, în data de 07.11.2013, deşi, actul de adjudecare se întocmeşte pe baza procesului-verbal de licitaţie, după plata integrală a preţului sau a avansului. În acest context, sunt lipsite de pertinenţă susţinerile acestuia cum că diferenţa de preţ a fost achitată de creditorul adjudecatar în aceeaşi zi, în numerar, chitanţa neregăsindu-se în dosarul de executare şi nefiind prezentată nici în cadrul cercetării prealabile.

Multiple nereguli apar şi în instrumentarea dosarului nr. x/2012. Contrar opiniei recurentului reclamant, lipsa cererii creditorului de continuare a executării silite începute nu este lipsită de orice semnificaţie legală, din moment ce norma legală în vigoare la acel moment, anume art. 5 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 287/2011 prevedea expres că, executările silite privind titluri executorii aparţinând instituţiilor de credit, altor entităţi care aparţin grupului acestora şi care desfăşoară activităţi financiare, instituţiilor financiare nebancare sau cooperativelor de credit, aflate în curs la data intrării în vigoare a dispoziţiilor prezentei legi, pot fi continuate de executorul care a început urmărirea silită. Cu toate acestea, creditorul, instituţie bancară sau instituţie financiară nebancară, poate solicita continuarea executării acestor titluri executorii de către executorul judecătoresc competent potrivit legii. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), dosarele de executare aflate în curs de soluţionare se predau de către instituţiile de credit şi de instituţiile financiare nebancare executorilor judecătoreşti competenţi, potrivit legii, să continue executarea silită.

În această din urmă situaţie, care pare a fi incidentă în cazul acestui dosar execuţional, cererea creditorului în acest sens nu se poate prezuma, astfel cum alegă fără temei recurentul, iar predarea fizică a dosarului în cauză, efectuată de un delegat al creditorului, nu poate avea acest efect.

În continuare, Înalta Curte constată că şi modalitatea de efectuare a evaluării imobilului supus executării silite nesocoteşte flagrant dispoziţiile art. 500 alin. (2) vechiul C. proc. civ. potrivit cărora "executorul va stabili de îndată preţul imobilului, iar în cazul în care consideră necesar va cere părerea unui expert. Dispoziţiile art. 411 alin. (3) sunt aplicabile. Conform acestor ultime prevederi, executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul părţilor bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie. O copie de pe raportul de expertiză se comunică şi debitorului.

Apărarea recurentului privitoare la facultatea convocării părţilor în vederea stabilirii preţului este lipsită de pertinenţă din moment ce cronologia impusă de prevederea legală antecitată impune consultarea creditorului şi debitorului în vederea evaluării imobilului, prealabil efectuării unei expertize. Or, pentru a constata acordul sau dezacordul părţilor asupra valorii imobilului, evident acestea trebuiau convocate. În acest context, actul procedural întocmit de executorul recurent (înştiinţarea în vederea stabilirii preţului) este nelegal şi lipsit de orice efect util din moment ce adresa de convocare a părţilor în vederea stabilirii preţului nu cuprinde nici data şi nici ora convocării, la dosar nu există dovada când această adresă a fost comunicată debitorului şi nici nu s-a întocmit vreun proces-verbal din care să reiasă dacă părţile s-au prezentat sau nu la stabilirea preţului.

În fine, recurentul reclamant exhibă aceeaşi lipsă de consecvenţă şi cu ocazia emiterii procesului-verbal suplimentar de stabilire a cheltuielilor de executare din 20.02.2013, prin care procedează la stabilirea onorariului său la suma de 1.800 RON în loc de 1.749 RON, prin adăugarea, în mod nelegal, la suma de referinţă de 17.491,77 RON a altor cheltuieli de executare sau a contravalorii expertizei imobiliare, contrar pct. 3 lit. a) din Anexa la OMJ nr. 2550/2006 care prevede că, pentru creanţele în valoare de până la 50.000 RON inclusiv, onorariul maxim este de 10% din suma reprezentând valoarea creanţei ce face obiectul executării silite, deci în speţă strict suma de 17.491,77 RON rate restante şi neachitate. Argumentele recurentului cum că ar fi reluat în procesul-verbal suplimentar de stabilire a cheltuielilor de executare nişte sume anterioare care nu erau "suplimentare", strict pentru informarea debitorului, este unul pro causa, fiind evident că o astfel de interpretare înfrânge chiar scopul emiterii actului constatator al unor cheltuieli ulterioare, generând doar confuzie în rândul participanţilor la procedura execuţională şi complicând efectuarea unui control real de către instanţa de executare.

Totodată, se observă că în Hotărârea nr. 4 a Consiliului de Disciplină al CEJ. Timişoara confirmată prin Hotărârea nr. 16/26.09.2014 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină de pe lângă Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, recurentului contestator îi sunt imputate neglijenţe şi în întocmirea altor acte de executare în acest dosar (de exemplu, necomunicarea unor procese-verbale de licitaţie părţilor implicate) fapte care, nefiind contestate sau fiind contestate generic, au un caracter definitiv. În acest sens, se pot menţiona, neexhaustiv: nerespectarea dispoziţiilor art. 828 C. proc. civ. prin neîntocmirea procesului-verbal de situaţie al imobilului suspus executării, întocmirea procesului-verbal de licitaţie din 24.09.2013 prin consemnarea unui alt preţ de începere a licitaţiei decât cel din publicaţia de vânzare, necomunicarea procesului-verbal de licitaţie din 07.11.2013 niciunei dintre părţi, contrar art. 678 alin. (1) lit. k) C. proc. civ., întabularea definitivă a actului de adjudecare fără respectarea prevederilor art. 854 alin. (1) C. proc. civ., încălcându-se astfel prevederile art. 855 C. proc. civ., etc.

Acest modus operandi, care nu este nicidecum singular, denotă superficialitatea cu care recurentul se raportează la imperativele legii vizând derularea procedurii execuţionale, apreciind că respectarea întocmai a legii devine facultativă în cazurile în care, potrivit propriei opinii, neregulile săvârşite nu aveau aptitudinea de a vătăma partea sau, mai grav, deşi aveau această vocaţie, nu au produs în realitate prejudicii părţilor.

Mai departe, în ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 47 lit. g) din Legea nr. 188/2000, constând în omisiunea de a efectua publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite, conform prevederilor art. 35 alin. (2), aceasta este pe deplin dovedită, în pofida alegaţiilor recurentului privitoare la inexistenţa unei metodologii adoptate de Consiliul U.N.E.J. (procedura de implementare a sistemului şi de implementare a datelor).

Privitor la situaţia din dosarul execuţional nr. x/2013, se constată că recurentul nu neagă lipsa publicaţiilor, motivând însă că acest aspect nu constituie motiv de nulitate al executării silite ci "doar abatere disciplinară", continuând apoi să îşi justifice conduita prin aceea că ar fi încercat efectuarea publicităţii, însă site-ul nu funcţiona, aspect nedovedit în vreun fel.

În acest context, Înalta Curte subliniază că în conformitate cu prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/2000, s-a prevăzut obligativitatea înfiinţării Registrului electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, ce va funcţiona ca un sistem informatic prin intermediul căruia toţi executorii judecătoreşti vor efectua publicitatea la nivel naţional a vânzării bunurilor mobile cu valoare mai mare de 2000 RON şi a bunurilor imobile aflate în procedură de executare silită.

De asemenea, potrivit art. 839 alin. (4) C. proc. civ. "4) Publicaţii în extras, cuprinzând menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), c) şi f) - m), se vor face, sub sancţiunea nulităţii, într-un ziar de circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250.000 RON, sau într-un ziar local, dacă nu trece peste această sumă. Publicaţia, în extras sau în întregul ei, va fi publicată, sub sancţiunea nulităţii, şi în Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite şi, de asemenea, va putea fi publicată şi în ziare, reviste şi alte publicaţii existente care sunt destinate vânzării unor imobile de natura celui scos la licitaţie, inclusiv pe alte pagini de internet deschise în acelaşi scop".

Ca atare, contrar opticii superficiale a recurentului reclamant, încă din anul 2011 exista obligaţia tuturor executorilor judecătoreşti de a efectua publicitatea la nivel naţional a vânzării bunurilor mobile cu valoare mai mare de 2.000 de RON şi a bunurilor imobile aflate în procedura de executare silită prin Registrul electronic şi, mai mult, nerespectarea acestei obligaţii constituind abatere disciplinară, chiar dacă sancţiunea nulităţii executării silite pentru acest motiv a fost introdusă abia prin modificările C. proc. civ. în anul 2014.

Din perspectiva individualizării sancţiunii celei mai drastice aplicate, anume excluderea din profesie, Înalta Curte reaminteşte faptul că executorul judecătoresc este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public, actele îndeplinite de acesta fiind acte de autoritate publică (art. 2 din Legea nr. 188/2000). În exercitarea atribuţiilor sale, acesta este obligat să respecte dispoziţiile legale precum şi drepturile şi interesele legitime ale părţilor şi ale altor persoane interesate (art. 5 din Legea nr. 188/2000). De asemenea, art. 4 din Codul deontologic al executorului judecătoresc (anexa 2 la Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al profesiei de executor judecătoresc, aprobat prin Hotărârea nr. 19/2010 a Congresului Extraordinar al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti) prevede că una dintre ideile care guvernează activitatea executorului judecătoresc este aceea a respectării legilor, art. 5 din Cod statuând că "îndeplinirea corectă (…) a atribuţiilor profesionale conferă substanţă principiului integrităţii profesionale", respectarea şi aplicarea acestui principiu fiind constituind un deziderat şi un scop al exercitării profesiei de executor judecătoresc, potrivit art. 9 din Cod. Toate aceste obligaţii care îi incumbă executorului, ridicate la nivel de principii, raportat şi la autoritatea cu care a fost învestit, sunt argumente care susţin gravitatea faptelor reţinute în sarcina lui, care, privite în ansamblul lor, denotă exercitarea defectuoasă şi neglijentă a atribuţiilor profesionale, tratarea cu superficialitate a normelor de procedură care reglementează desfăşurarea executării silite şi nesocotirea repetată a drepturilor părţilor angrenate în procedura execuţională.

În concluzie, faptele expuse anterior întrunesc elementele abaterilor disciplinare prevăzute de art. 47 lit. e) şi g) din Legea nr. 188/2000, respectiv recurentul-reclamant a dat dovadă de neglijenţa în instrumentarea dosarelor execuţionale nr. 213/2013, nr. 672/2013 şi nr. 529/2012 şi a omis să efectueze publicitatea vânzării prin Registrul electronic de publicitate a vânzării bunurilor supuse executării silite, abateri ce justifică prin gravitatea lor şi modalitatea de săvârşire, repetitivă în acelaşi dosar, sancţiunea disciplinară a excluderii din profesie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Având în vedere soluţia asupra cererii de recurs, în baza art. 67 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul E.. în favoarea recurentului-reclamant.

3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, iar cererea de intervenţie accesorie formulată de E.. în interesul recurentului-reclamant va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii de şedinţă din 23 noiembrie 2017 şi a sentinţei nr. 56 din 2 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de E.. în interesul recurentului-reclamant, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.