Judicial surcharges capped at 30% by budget limits do not constitute wage discrimination

Şedinţa publică din data de 27 noiembrie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 martie 2023, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii ("CSM", "Consiliul"), Şcoala Naţională de Grefieri ("SNG"), Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ("ÎCCJ") şi Curtea de Apel Bucureşti, au solicitat:

(i) anularea Hotărârii Consiliului de conducere al Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 10/23.02.2023, privind contestaţia formulată de personalul de instruire propriu din cadrul SNG, împotriva Deciziei Directorului Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 6/09.01.2023;

(ii) anularea Deciziei Directorului Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 6/09.01.2023, privind stabilirea drepturilor salariale;

(iii) obligarea pârâţilor Şcoala Naţională de Grefieri şi. respectiv, Consiliul Superior al Magistraturii (acest pârât, doar în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii B. şi E.), precum şi a pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 8 alin. (1) Cap. VIII din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, la emiterea actelor administrative privind stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor judecători cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiilor de încadrare ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi acordarea integrală a sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII, Anexa V la aceeaşi lege, prin raportare la indemnizaţiile de încadrare stabilite conform celor solicitate anterior, începând cu data de 01.01.2018;

(iv) obligarea pârâtei Şcoala Naţională de Grefieri la plata diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele recalculate conform hotărârii ce va fi pronunţată, pentru perioada în care reclamanţii au calitatea de personal de instruire propriu în cadrul SNG (inclusiv pentru reclamanţii care au şi funcţie de conducere), sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective;

(v) obligarea pârâţilor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (pentru reclamanta G.), Curtea de Apel Bucureşti (pentru reclamanţii D., E. şi F.) şi, respectiv, Tribunalul Bucureşti (pentru reclamantele A. şi C.) la plata diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele stabilite conform hotărârii ce va fi pronunţată, pentru perioada anterioară detaşării Ia Şcoala Naţională de Grefieri a reclamanţilor indicaţi, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective;

(vi) obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă drepturilor salariale rezultate, calculată de la scadenţa fiecărui drept salarial până la data plăţii efective.

1.2. Prin cererea de modificare/precizare a obiectului cererii de chemare în judecată, depusă la dosar la data de 13 iunie 2023, reclamanţii au învederat că solicită:

(i) anularea Hotărârii Consiliului de conducere al Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 10/23.02.2023, privind contestaţia formulată de personalul de instruire propriu din cadrul SNG împotriva Deciziei Directorului Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 6/09.01.2023;

(ii) anularea parţială a Deciziei Directorului Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 6 din 09.01.2023, privind stabilirea drepturilor salariale:

(iii) obligarea pârâţilor Şcoala Naţională de Grefieri şi, respectiv, Consiliul Superior al Magistraturii (în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii B. şi E.), precum şi a pârâtei Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, având în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (1) Cap. VIII din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, precum şi cele ale art. 20 alin. (3) şi art. 142 din Legea nr. 304/2022, la emiterea actelor administrative privind stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor judecători cu acordarea integrală a sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din Capitalul VIII, Anexa V la aceeaşi lege, prin raportare la indemnizaţiile de încadrare stabilite fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018, respectiv în procentul total de 45% (sau, în subsidiar, de 37%):

(iv) obligarea pârâtei Şcoala Naţională de Grefieri, pentru perioadele în care reclamanţii au calitatea de personal de instruire propriu în cadrul SNG, inclusiv pentru reclamanţii care au şi funcţie de conducere (cu respectarea perioadelor de detaşare corespunzătoare), la plata diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele recalculate începând cu data de 01.01.2018:

(v) obligarea pârâţilor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (pentru reclamanta G. - până la data de 01.12.2022), Curtea de Apel Bucureşti (pentru reclamanţii D. - până la 01.06.2020, E. - până la 15.04.2019 şi F. - până la 01.04.2018) şi, respectiv, Tribunalul Bucureşti (pentru reclamantele A. - până la 01.07.2019 şi C. - până la 01.05.2022) la plata diferenţelor dintre drepturile salariate efectiv plătite şi cele recalculate începând cu data de 01.01.2018. corespunzător perioadei anterioare detaşării la SNG a reclamanţilor indicaţi;

(vi) obligarea pârâţilor indicaţi la pct. 5 şi 6 la plata actualizată a sumelor datorate, cu indicele de inflaţie la dala plăţii efective, precum şi a dobânzii legale penalizatoare, aferentă drepturilor salariale rezultate, calculată de la scadenţa fiecărui drept salarial până la dala plăţii efective.

Reclamanţii au susţinut că au limitat astfel întinderea pretenţiilor deduse judecăţii în cauză, respectiv în privinţa înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiilor de încadrare ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 (petitul 3 pct. 1 al cererii de chemare în judecată), ţinând cont de recunoaşterea acestui drept şi emiterea actelor administrative indicate în partea iniţială a precizărilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 208 din 19 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia lipsei de interes invocată prin întâmpinare;

(ii) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocata prin întâmpinare;

(iii) a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioara datei de 30.03.2020;

(iv) a admis în parte cererea modificata formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Bucureşti;

(v) a dispus anularea, în parte, a hotărârii 10/23.02.2023 şi a deciziei 6/09.02.2023;

(vi) a obligat pârâţii Şcoala Naţională de Grefieri, Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie la emiterea actelor administrative privind stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor în ceea ce priveşte sporurile prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII, anexa V din aceeaşi lege, prin raportare la indemnizaţiile de încadrare stabilite fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din legea 153/2015, începând cu data de 31.03.2020, în procent total de 45%;

(vii) a obligat pârâţii Şcoala Naţională de Grefieri, Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie şi Tribunalul Bucureşti la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale dintre cele efectiv plătite şi cele recalculate începând cu data de 31.03.2020, actualizate cu rata inflaţiei de la data plăţii efective şi a dobânzii legale penalizatoare, aferentă drepturilor salariale rezultate, calculată de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 208 din 19 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Tribunalul Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Consideră recurentul-pârât că sentinţa recurată este nelegală întrucât tribunalul a fost obligat la plata diferenţelor salariale pentru reclamantele A. şi C., întrucât reclamanta A. a fost detaşată la Şcoala Naţională de Grefieri pe perioada menţionată în dispozitivul hotărârii, detaşare prelungită pe o perioadă de 3 ani începând cu data de 02.07.2022, iar pentru reclamanta C., Tribunalul Bucureşti, în calitate de ordonator terţiar de credite, nu poate fi obligat la plata sumelor respective, în lipsa fondurilor alocate de ordonatorii superiori de credite.

Invocă dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, art. 19 din Legea nr. 500/2002, art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G. nr. 34/2009 şi art. 30 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 69/2010, arătând că obligaţia de plată stabilită de instanţa de fond este subsecventă faţă de executarea obligaţiilor ce revin Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în domeniul procedurii de execuţie bugetară. În acest sens, expune cadrul legislativ în care se derulează relaţiile dintre ordonatorii principali, secundari şi terţiari de credite, precum şi modalitatea de elaborare a proiectelor bugetului de stat şi de rectificare bugetară de către Ministerul Finanţelor, învederând că ordonatorii principali de credite dispun de căile legale pentru obţinerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, asigurând angajatorilor instituţii publice sumele necesare, iar procedura de alocare de fonduri pentru cheltuielile bugetare ale fiecărui ordonator principal de credite presupune un raport juridic bilateral cu Ministerul Finanţelor.

În ceea ce priveşte starea de discriminare invocată de intimaţii-reclamanţi, prin raportare la alte persoane care beneficiază de hotărâri judecătoreşti, recurentul-pârât susţine că, în dreptul românesc, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, instanţele judecătoreşti nefiind ţinute de soluţiile pronunţate anterior de alte instanţe, respectiv hotărârile judecătoreşti au aplicabilitate numai în speţă, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanţele au fost învestite.

Consideră că, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) şi art. 2 din O.G. nr. 137/2000, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de fond trebuia să reţină că nu există discriminare, atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alţi salariaţi cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe diferite.

Cât priveşte cererea reclamanţilor de acordare a dobânzii penalizatorii, recurentul-pârât Tribunalul Bucureşti solicită a se avea în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 şi împrejurarea că în cauza de faţă nu poate fi vorba despre neachitarea la scadenţă a unei sume de bani, câtă vreme dreptul reclamanţilor nu este recunoscut prin lege.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, iar în rejudecare respingerea cererii de chemare modificată, ca neîntemeiată.

Precizează recurentul-pârât CSM că motivele de nelegalitate expuse în calea de atac privesc doar relaţia Consiliului cu reclamanţii B. şi E., pentru perioada de timp ulterioară numirii acestora în funcţia de director adjunct al Şcolii Naţionale de Grefieri, în raport de care a fost chemat în judecată. Faţă de ceilalţi reclamanţi, precum şi pentru intervalul temporar ce excedează perioadelor indicate, CSM nu justifică calitate procesuală pasivă.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că instanţa a obligat greşit CSM la plata diferenţelor salariale, întrucât prin cererea de chemare în judecată modificată intimaţii-reclamanţi au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul, doar obligarea la emiterea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale, iar obligaţia de plată a acestor drepturi s-a solicitat doar în contradictoriu cu Şcoala Naţională de Grefieri. Prin urmare, soluţia instanţei este dispusă cu depăşirea limitelor învestirii şi încălcarea art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (2) Cod. De altfel, arată recurentul-pârât, CSM nu are obligaţia legală a plăţii efective a drepturilor salariale, ci doar pe cea de emitere a actelor de salarizare corespunzătoare, plata realizându-se din bugetul Şcolii Naţionale de Grefieri.

Aceste susţineri sunt aplicabile, în opinia recurentului-pârât, şi în ceea ce priveşte capetele accesorii de cerere privind obligarea CSM la actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale, câtă vreme prin acţiune s-a solicitat obligarea la plată doar a Şcolii Naţionale de Grefieri.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 23-25, art. 36, art. 38, art. 42 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, art. 1, art. 3-5 din Cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017, în privinţa stabilirii sporurilor la procentul de 45%, care duc la depăşirea plafonului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017.

Susţine că, în perioada ulterioară numirii intimaţilor-reclamanţi în funcţia de director adjunct al Şcolii Naţionale de Grefieri, aceştia au beneficiat de un cuantum al sporurilor de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, pornind de la temeiul cererii, şi anume tratamentul discriminatoriu pretins aplicat în materie de salarizare, apreciază recurentul-pârât că instanţa de judecată nu poate dispune obligarea sa la plata unor sporuri într-un cuantum prin care s-ar nesocoti dispoziţiile imperative ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, cu justificarea că alţi ordonatori de credite ar fi interpretat şi aplicat aceleaşi dispoziţii legale într-o manieră diferită. Nu se poate vorbi de existenţa vreunei discriminări, din moment ce toţi ordonatorii de credite sunt ţinuţi de respectarea aceloraşi dispoziţii legale. Or, prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, cu modficările ulterioare, stabilesc o limitare de 30% a acestor sporuri acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator, prin raportare la suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Prin urmare, susţine că nu ar fi respectate prevederile Legii nr. 153/2017, cu modificările ulterioare, dacă sporurile acordate fiecărui angajat ar fi cuantificate la un procent de 45% sau de 37% din salariul de bază/indemnizaţia de încadrare, astfel cum au solicitat intimaţii-reclamanţi. Cuantumul de 45% sau de 37% sporuri acordate individual determină depăşirea cuantumului de 30% sporuri per total fond de salarii de bază, raportat la bugetul Şcolii Naţionale de Grefieri, ceea ce evident conduce la încălcarea prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017. Dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 nu stabilesc sporuri într-un cuantum fix, trebuind coroborate cu prevederile art. 25 din aceeaşi lege, care limitează la 30% suma sporurilor acordate din totalul fondului salariilor de bază.

Recurentul-pârât se prevalează şi de decizia interpretativă nr. 15/2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în examinarea recursului în interesul legii, din care apreciază a fi relevante paragrafele 91-95 din considerente.

Consideră că sunt eronate argumentele instanţei referitoare la faptul că CSM nu ar fi făcut dovada că, raportat la bugetul Consiliului, prin acordarea sporurilor în procent maxim de 45% s-ar depăşi plafonul instituit de art. 25 din Legea nr. 153/2017, întrucât acest aspect este lipsit de relevanţă în contextul invocat, atât timp cât limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 se raportează, în cazul intimaţilor-reclamanţi, la bugetul Scolii Naţionale de Grefieri şi nu la bugetul Consiliului Superior al Magistraturii, faţă de dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea nr. 305/2022.

Arată că prin Adresa nr. x/27.12.2023 emisă de Şcoala Naţională de Grefieri, ataşată recursului, s-a comunicat Consiliului că analiza raportată la bugetul acestei instituţii a relevat faptul că prin acordarea sporurilor în cuantum de 45% (precum s-a dispus prin sentinţa recurată) s-ar depăşi plafonul de 30% din suma salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017. Pe de altă parte, din perspectiva bugetului Consiliului Superior al Magistraturii, din Adresa nr. x emisă de Direcţia economică si administrativ din cadrul Consiliului în data de 21.12.2023, de asemenea ataşată recursului, rezultă că prin acordarea unor sporuri în procent de 45% ar fi, de asemenea, depăşită limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte discriminarea decurgând din hotărâri judecătoreşti, susţine recurentul-pârât CSM, contrar celor menţionate de instanţa de fond în considerentele sentinţei recurate, că aceste hotărâri nu pot fi reţinute ca temei pentru egalizarea sporurilor intimaţilor-reclamanţi, având în vedere că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23/2016 şi Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36/2018, trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea, doar acele hotărâri care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, iar nu şi celelalte hotărâri prin care sunt recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală. Or, diferenţele de drepturi salariale acordate respectivilor reclamanţi nu fac parte din categoriile de drepturi care trebuie să fie incluse în indemnizaţiile de încadrare la care se raportează nivelul maxim în discuţie, ci sunt despăgubiri rezultate din sporuri care se adaugă indemnizaţilor de încadrare, astfel ca nu sunt aplicabile considerentele deciziilor anterior menţionate.

Mai arată recurentul-pârât că şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare, conform deciziei nr. 697/2019.

Apreciază că sunt nelegale şi argumentele întemeiate pe existenţa unei discriminări între situaţia intimaţilor-reclamanţi şi cea a altor salariaţi din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, din moment ce toţi ordonatorii de credite sunt ţinuţi de respectarea aceloraşi dispoziţii legale. Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării ar putea fi constatată doar în cazul în care se aplică un tratament juridic diferenţiat unor cazuri identice sau similare, fără a exista o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Or, în condiţiile în care diferenţele salariale între intimaţii-reclamanţi şi alţi salariaţi ai unor instanţe de judecata, subordonaţi unor ordonatori de credite diferiţi, decurge din punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 153/2017, nu se poate reţine ca aceştia s-ar afla în situaţii similare sau comparabile.

Cu privire la acest tip de acţiuni, arată că s-a mai pronunţat Curtea Constituţională, prin Deciziile nr. 818-821 din 03.07.2008, prin care a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale de judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Referitor la discriminarea prin hotărâri judecătoreşti, recurentul-pârât arată şi că, prin Decizia nr. 2 din data de 19.01.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu alte soluţii, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii. Totodată, prin această decizie, instanţa supremă a stabilit că în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. 1 şi alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

În ceea ce priveşte acordarea către judecătorii şi procurorii detaşaţi în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a unor sporuri în procent de 37% din indemnizaţia brută de încadrare, arată recurentul-pârât că în cazul acestora acordarea individuală a unui cuantum de 37% al sporurilor, începând cu data de 01.10.2022, prin Decizia Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022, a respectat cuantumul de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare de la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii la acel moment, mărirea cuantumului sporurilor individuale la 37% realizându-se pe fondul măririi schemei de personal, cu respectarea plafonului instituit la art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Ulterior, prin Decizia nr. 89/04.04.2023 a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr. 100/12.04.2023, s-a dispus că începând cu data de 01.01.2018, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii, directorii şi directorii adjuncţi ai Institutului Superior al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi consilierii Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii cu studii superioare juridice şi specialiştii în domeniul informatic din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii prevăzuţi în anexa 1 la decizie vor fi salarizaţi prin acordarea valorii de referinţă în sumă de 605,225 RON, cu respectarea termenului de prescripţie, cu înlăturarea plafonării reglementate prin art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În contextul modificărilor aduse prin deciziile anterior amintite, având în vedere limitarea sporurilor la 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare de la nivelul Consiliului Superior ai Magistraturii, procentul maxim al sporurilor care putea fi acordat angajaţilor din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu încadrarea în prevederile art. 25 din Legea nr. 153/2017, a fost reevaluat retroactiv, stabilindu-se că acesta este de 32% începând cu data de 01.10.2022, astfel cum rezultă din Adresa nr. x din 12.04.2023 a Direcţiei Economică şi Administrativ-Serviciul salarizare şi buget, anexată recursului. Astfel, sporurile în procent de 37% acordate magistraţilor detaşaţi în cadrul Consiliului, potrivit Deciziei nr. 328/16.12.2022, au fost recalculate retroactiv, nefiind aplicabile de la data acordării lor, ca o consecinţă a Deciziei nr. 89/04.04.2023 a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, modificată prin Decizia nr. 100/12.04.2023, fiind necesar ca aceste sume să respecte limitarea impusă de prevederile legale antereferite, de la care nu se poate deroga.

Mai arată recurentul-pârât că art. 4 alin. (1) din Anexa 5 la Legea nr. 153/2017 a fost modificat prin art. XXVI din Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilităţii financiare a României pe termen lung, sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase fiind stabilit la un procent de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, dar nu mai mult de 1.500 RON brut lunar. Or, prin obligarea CSM la emiterea actului administrativ de stabilire a drepturilor salariate ale intimatei-reclamante B. pentru perioada ulterioră intrării în vigoare a Legii nr. 296/2023, cu includerea acestui spor în procent maxim de 15%, fără nicio limitare, ar fi eludate dispoziţiile imperative ale art. 4 alin. (1) din Anexa 5 la Legea nr. 153/2017, astfel cum a fost modificat.

Prin urmare, apreciază recurentul-pârât CSM, soluţia dispusă de prima instanţă prin care aceasta a ignorat limita de 30% a totalului sporurilor, raportat la fondul de salarii, stabilită de art. 25 din Legea nr. 153/2017, cu modificările ulterioare, şi a dispus acordarea pentru intimaţii-reclamanţi a sporurilor peste plafonul stabilit de lege, este nelegală.

Recurentul-pârât critică şi soluţia de admitere a capetelor accesorii de cerere având ca obiect obligarea CSM la actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală aferentă de la data scadenţei fiecărui drept salariat şi până la data plăţii efective, de vreme ce prin acţiunea dedusă judecăţii s-a solicitat obligarea la plată doar a intimatei-pârâte Şcoala Naţională de Grefieri, apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Apreciază, în raport de dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 şi art. 1535 alin. (1) C. proc. civ., că intimaţii-reclamanţi nu pot fi îndrituiţi la daune moratorii, respectiv dobânda legală, decât în situaţia în care sumele de bani datorate acesteia nu au fost plătite la scadenţă şi nu există o cauză străină, ce nu-i poate fi imputată debitorului, privind întârzierea executării. Astfel, pentru acordarea acestor daune interese moratorii trebuie dovedită existenţa faptei ilicite, săvârşită cu vinovăţie, în sensul dispoziţiilor legale ce instituie răspunderea civilă, constând în executarea cu întârziere de către debitor a unei obligaţii, ceea ce nu este cazul în speţă. Or, intimaţii-reclamanţi au fost salarizaţi în deplin acord cu dispoziţiile legale incidente, astfel că nu se pune problema unei fapte ilicite a subscrisului.

Referitor la actualizarea cu indicele de inflaţie, susţine recurentul-pârât că, potrivit art. 166 alin. (4) din Codul muncii, întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia pot determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Or, în condiţiile în care drepturile salariate a căror actualizare se solicită au fost calculate în mod corect, în cauză nu se pune problema executării cu întârziere de către debitor a unei obligaţii şi nici a actualizării acestora cu indicele de inflaţie.

Totodată, fiind vorba de capete de cerere accesorii cererii principale, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, consideră că respingerea cererii principale atrage şi respingerea unor astfel de capete de cerere.

3.3. Pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 208 din 19 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă arată că este greşită soluţia de obligare a sa la emiterea actelor administrative privind stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor în ceea ce priveşte sporurile prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII, anexa V din Legea nr. 153/2017, prin raportare la indemnizaţiile de încadrare stabilite fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, începând cu data de 31.03.2020, în procent total de 45%.

Arată că Legea-cadru nr. 153/2017 prevede un procent al sporurilor de până la 45% aplicat la indemnizaţia de încadrare, determinat conform art. 24 din cap. III-secţiunea III a Legii nr. 153/2017, raportat la art. 4 şi 5 din Anexa nr. V, cap. VIII, care prevăd în domeniul de activitate "Justiţie" sporul pentru condiţii de muncă grele - 15%, sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică - 25%, sporul pentru păstrarea confidenţialităţii - 5%, lăsând la aprecierea ordonatorului de credite condiţiile de acordare a acestora, cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legii. Aceste prevederi trebuie corelate cu dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Cap. II al legii nr. 153/2017, în sensul că art. 24 din lege face trimitere la o limită maximă a sporurilor, limită care poate fi acordată doar cu respectarea prevederilor art. 25 din acelaşi act normativ.

Solicită instanţei să aibă în vedere că singurul criteriu relevant în dimensionarea sporurilor este respectarea plafonului impus de dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea 153/2017, prevăzut pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale, iar singurul grup comparator permis prin prisma deciziei nr. 15/2021 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este personalul încadrat în subordinea aceluiaşi ordonator de credite. Prevederile art. 24 şi cele ale art. 25 din Legea nr. 153/2017 se completează şi se aplică coroborat, menirea primului text fiind aceea de a stabili o limită maximă pentru fiecare spor în parte, iar a celui de-al doilea text normativ, de a limita suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, astfel că, în funcţie de condiţiile specifice şi de resursele din buget, calculele efectuate pe fiecare ordonator de credite pot conduce la acordarea sporurilor la procentul maxim prevăzut în anexe sau într-un procent mai mic. În acest sens, apreciază a fi relevante considerentele din paragrafele 90 - 92 din Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Apreciază recurenta-pârâtă că o interpretare a legii în sensul acordării sporurilor în procentul maxim de 45% doar în ceea ce priveşte un anumit angajat/anumiţi angajaţi, astfel cum s-a solicitat în prezenta cauză, ar reprezenta o discriminare a celorlalţi salariaţi subordonaţi aceluiaşi ordonator de credite.

Dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017 nu prevăd un procent fix al sporurilor de 45%, ci doar un procent maxim, care lasă la aprecierea ordonatorului de credite o marjă de acordare a acestor sporuri, plafonarea acestora fiind determinată de necesitatea de a se asigura respectarea cerinţei impuse de art. 25 din Legea nr. 153/2017. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. În acest sens, apreciază recurenta-pârâtă, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 137/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

Menţionează că existenţa dreptului ordonatorului de apreciere cu privire la acordarea unui procent mai mic sau egal cu cel maxim prevăzut de lege este recunoscut şi prin deciziile pronunţate de Curtea Constituţională, invocând, cu titlu de exemplu, Deciziile nr. 697/31.10.2019 şi nr. 282/27.04.2021, precum şi considerentele reţinute în Deciziile Curţii Constituţionale nr. 126/10.03.2020 şi nr. 520/30.06.2020.

Consideră şi că instanţa de fond era datoare să aplice în dezlegarea cauzei prezumţia de bună-credinţă a ordonatorului de credite, în sensul că limitarea sporurilor a avut loc exclusiv în scopul încadrării în limita impusa de lege. Or, instanţa a aplicat - contrar oricăror uzanţe juridice - prezumţia de rea-credinţă, apreciind că limitarea sporurilor s-a făcut fără ca acest lucru să fie cauzat de obligaţia rezultată din lege.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-pârâtă ÎCCJ critică soluţia prin care a fost obligată la plata către reclamanţi a diferenţelor salariale dintre cele efectiv plătite şi cele recalculate începând cu data de 31.03.2020, actualizate cu rata inflaţiei de la data plăţii efective şi a dobânzii legale penalizatoare, aferentă drepturilor salariale rezultate, calculată de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Subliniază că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la plata diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele stabilite conform hotărârii ce va fi pronunţată doar în ceea ce o priveşte pe reclamanta G., însă prin sentinţa instaţei de fond s-a dispus obligarea sa la plata către toţi reclamanţii a diferenţelor salariale dintre cele efectiv plătite şi cele recalculate începând cu data de 31.03.2020. Această soluţie este dată cu încălcarea art. 397 alin. (1) C. proc. civ., instanţa dând mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, dar şi a prevederilor art. 36 C. proc. civ., ÎCCJ fiind obligată la plata diferenţelor salariale ale tuturor intimaţilor-reclamanţi.

3.4. Împotriva sentinţei civile nr. 208 din 19 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs şi pârâta Şcoala Naţională de Grefieri, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată modificată.

În motivarea recursului, pârâta învederează că drepturile salariale ale personalului de instruire propriu din cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri se stabilesc de către directorul Şcolii, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (2), Capitolul VIII, Secţiunea a 2-a, Anexa V din Legea 153/2017 cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile art. 11 lit. j), Capitolul VIII, Secţiunea a 2-a, Anexa V din aceeaşi lege.

Prin Decizia Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 89/04.04.2023, modificată prin Decizia nr. 100/12.04.2023, s-a constatat faptul că dreptul la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON exista în patrimoniul personalului din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" în iunie 2017, astfel încât, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti, acesta se impune a fi menţinut în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin urmare, arată recurenta-pârâtă, în baza Deciziei Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 89/04.04.2023, modificată prin Decizia nr. 100/12.04.2023, precum şi a Deciziei Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 118/10.05.2023, directorul Şcolii a emis Decizia nr. 35/05.04.2023, modificată prin Decizia nr. 38/13.04.2023, respectiv Decizia nr. 55/30.05.2023 pentru punerea în plată a drepturilor salariale stabilite de către CSM pentru directorii adjuncţi ai Şcolii (B. şi E.). De asemenea, luând în considerare aceleaşi acte administrative, directorului Şcolii Naţionale de Grefieri a emis Decizia nr. 36/05.04.2023, modificată prin Decizia nr. 40/13.04.2023, precum şi Decizia nr. 60/07.06.2023 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale personalului de instruire propriu - judecător/procuror din cadrul SNG, iar Decizia directorului SNG nr. 41/21.04.2023 a vizat modificarea Deciziei nr. 40/2023 în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 175 alin. (3) din Legea nr. 303/2022 pentru doamna judecător G..

Precizează recurenta-pârâtă că reclamanţii beneficiază de stabilirea cuantumului sporurilor prin aplicarea procentelor prevăzute de art. 4 şi art. 5 din Anexa V, Capitolul VIII, Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017. Prin Decizia nr. 159/2018 a directorului SNG s-a stabilit cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, periculoase sau vătămătoare pentru personalul de instruire propriu din cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri în procent de 15% din indemnizaţia de încadrare/salariul de bază ca urmare a determinărilor şi expertizărilor cu încadrare în condiţii de muncă vătămătoare cu 4 factori de risc din cei prevăzuţi la art. 5 din Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţia" şi "Curtea Constituţională", aprobat prin H.G. nr. 118/2018, începând cu data de 26.06.2018, cuantum menţinut prin Deciziile directorului SNG nr. 30/2021 şi 67/2023.

Arată că dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 prevăd că suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite este limitată la 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz. Procentul de 30% este determinat prin raportarea sumei reprezentând totalul sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv indemnizaţia de hrană la suma reprezentând totalul salariilor de bază, respectiv a indemnizaţiilor de încadrare.

Susţine că sporurile pretinse de reclamanţi nu sunt stabilite într-un procent fix, iar sintagma "până la" arată limitarea lor, reprezentând nivelul maxim al acestor sporuri. Astfel, indicarea nivelului maxim nu înlătură posibilitatea ca nivelul sporurilor stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior nivelului prevăzut de art. 4 şi 5 din Anexa V, Capitolul VIII, Secţiunea I din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din acelaşi act normativ. Expresia "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25" cuprinsă în art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 evidenţiază imposibilitatea stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor peste limita de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare, pentru fiecare ordonator de credite.

În susţinerea acestor critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă se prevalează şi de Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, strabilind că în interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale. Deşi decizia amintită se referă la personalul auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti, aceleaşi dispoziţii privind sporurile, respectiv art. 4 şi 5 din capitolul VIII, secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt aplicabile şi judecătorilor/procurorilor, apreciind că sunt relevante considerentele de la punctele 79, 82 şi 84 ale deciziei interpretative.

4. Apărările formulate în cauză

În dosarul instanţei de recurs nu au fost depuse întâmpinări faţă de recursurile declarate de pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, Tribunalul Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Situaţia de fapt dedusă judecăţii şi parcursul procesual al cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii judecători au arătat că îşi desfăşoară activitatea în cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri, fiind numiţi în calitate de personal de instruire propriu şi detaşaţi la SNG, anterior datei de 01.01.2018 pentru reclamanta B. şi ulterior acestei date pentru ceilalţi reclamanţi.

Salarizarea reclamanţilor în calitate de personal de instruire propriu - judecător a fost stabilită prin decizii ale Directorului Şcolii Naţionale de Grefieri, cu excepţia reclamanţilor B. şi E., pentru care au fost emise dispoziţii pentru stabilirea drepturilor salariale de către Consiliul Superior al Magistraturii. Anterior detaşării la SNG, drepturile salariale ale reclamanţilor au fost stabilite prin ordine ale Ministrului Justiţiei, respectiv de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cazul reclamantei G..

Prin Decizia Directorului Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 6/09.01.2023 s-a constatat că la nivelul instituţiei există personal de instruire propriu, judecători/procurori/grefieri, care beneficiază de drepturile salariale stabilite la nivelul reglementat pentru anul 2022 din anexele la Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din acelaşi act normativ, personal care, deşi a ajuns la limita grilei pentru anul 2022 prin aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6), nefiind aplicabile dispoziţiile art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 168/2022, beneficiază de acordarea drepturilor de detaşare mai favorabile în aplicarea dispoziţiilor art. 175 alin. (3) din Legea nr. 303/2022, respectiv a prevederilor art. 57 din Legea nr. 567/2004.

Reclamanţii au contestat Decizia nr. 6/09.01.2023, contestaţie ce a fost respinsă prin Hotărârea Consiliului de Conducere al Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 10/23.02.2023, în temeiul art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017.

Prin prezenta cerere de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat atât anularea actelor administrative contestate, cât şi obligarea pârâţilor la emiterea unor noi acte administrative privind stabilirea drepturilor salariale ale acestora, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiilor de încadrare/salariilor de bază ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi acordarea integrală a sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII, Anexa V la aceeaşi lege, prin raportare la indemnizaţiile de încadrare/salariile de bază stabilite conform hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa, începând cu data de 01.01.2018. Totodată, reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele recalculate conform hotărârii ce va fi pronunţate în cauză, cu plata dobânzii legale penalizatoare aferentă drepturilor salariale rezultate, calculată de la scadenţa fiecărui drept salarial până la data plăţii efective.

Ulterior, având în vedere emiterea Ordinului nr. 959/12.04.2023 de către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Deciziei nr. 100/12.04.2023 de către Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, acte prin care s-a dispus calcularea drepturilor salariale ale judecătorilor care activează în cadrul instanţelor sau sunt detaşaţi la CSM având în vedere valoarea de referinţă sectorială 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi a Deciziei Directorului Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 36/05.04.2023, parţial revocată şi modificată prin Decizia nr. 40/13.04.2023 privind personalul de instruire propriu din cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri - judecător/procuror (respectiv prin Decizia nr. 41/13.04.2023 în ceea ce o priveşte pe reclamanta G.) şi a Deciziei Directorului Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 35/05.04.2023, parţial revocată şi modificată prin Decizia nr. 38/13.04.2023 privind stabilirea şi calcularea drepturilor salariale individuale ale reclamanţilor B. şi E., prin care s-a stabilit că începând cu data de 01.01.2018 personalul de instruire să fie salarizat prin acordarea valorii de referinţă sectorială 605,225 RON, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, reclamanţii au modificat cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 204 C. proc. civ., în sensul că au renunţat la solicitarea de înlăturare a plafonării instituite asupra indemnizaţiilor de încadrare prin aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Aşadar, după modificarea cererii de chemare în judecată/restrângerea pretenţiilor, reclamanţii solicită anularea parţială a Hotărârii nr. 10/23.02.2023 a Colegiului de conducere al Şcolii Naţionale de Grefieri şi a Deciziei Directorului Şcolii Naţionale de Grefieri nr. 6/09.01.2023 privind stabilirea drepturilor salariale, cu obligarea pârâţilor Şcoala Naţională de Grefieri, Consiliul Superior la Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea actelor administrative privind stabilirea drepturilor salariale ale reclamanţilor cu acordarea integrală a sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018, respectiv în procent total de 45% sau, în subsidiar, de 37%, calculate în raport de indemnizaţiile de încadrare neplafonate.

S-a solicitat şi obligarea pârâţilor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti la plata diferenţelor dintre drepturile salariale efectiv plătite şi cele recalculate începând cu data de 01.01.2018, cu actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective şi a dobânzii legale penalizatoare.

Trebuie menţionat că fiecare pârât a fost chemat în judecată pentru obligaţiile ce decurg din perioada în care reclamanţii au desfăşurat sau desfăşoară activitatea în cadrul acestor instituţii.

Instanţa de fond a admis în parte acţiunea modificată, pentru perioada neprescrisă, anulând în parte actele de salarizare atacate şi obligând pârâţii Şcoala Naţională de Grefieri, Consiliul Superior la Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unor noi acte administrative de salarizare în sensul solicitat de reclamanţi, precum şi pe pârâţii Şcoala Naţională de Grefieri, Consiliul Superior la Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Tribunalul Bucureşti la plata diferenţelor salariale rezultate din noul mod de calcul şi a accesoriilor aferente acestor sume.

Prin recursurile declarate în cauză, pârâţii Şcoala Naţională de Grefieri, Consiliul Superior la Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Tribunalul Bucureşti au contestat atât soluţia de anulare a actelor administrative atacate, cât şi, în subsidiar, modalitatea în care au fost obligaţi la emiterea actelor de salarizare şi la plata diferenţelor salariale şi a accesoriilor aferente faţă de reclamanţi, care, în opinia lor, depăşeşte solicitările cererii modificate şi limitele învestirii instanţei.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâţi sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prealabil analizării recursurilor deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că pârâţii nu au criticat, în calea de atac, soluţiile din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei lipsei de interes invocate de pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Şcoala Naţională de Grefieri şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâtul Tribunalul Bucureşti şi nici soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 01.01.2018 - 29.03.2020, invocată de pârâţii Conisliul Superior al magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Tribunalul Bucureşti.

În consecinţă, cum instanţa de recurs nu a fost învestită cu analiza de legalitate a soluţiilor amintite, acestea au căpătat caracter definitiv şi nu vor fi examinate în prezenta decizie, sentinţa recurată urmând a fi menţinută în această privinţă.

În esenţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au susţinut a fi nelegală acordarea sporurilor salariale într-un cuantum inferior celui maxim prevăzut de lege (45%), susţinând încălcarea principiului constituţional al nediscriminării, prin aceea că există personal din aceeaşi familie ocupaţională care beneficiază de acest cuantum maxim al sporurilor, ca urmare a câştigării acestui drept în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti. S-au prevalat reclamanţii de o serie de decizii cu caracter obligatoriu, pronunţate de Curtea Constituţională şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, în opinia lor, susţin pretenţiile de stabilire a cuantumului sporurilor la limita maximă prevăzută de lege. În subsidiar, au apreciat că ar trebui să beneficieze de un cuantum al sporurilor de 37%, astfel cum beneficiază personalul detaşat/angajat în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

În opoziţie cu aceste argumente, recurenţii-pârâţi au susţinut, atât în faţa instanţei de judecată, cât şi prin recursurile cu care au învestit instanţa de control judiciar, că stabilirea cuantumului sporurilor salariale reprezintă atributul exclusiv al ordonatorului de credite, că acest cuantum trebuie să respecte o dublă limitare, şi anume să se încadreze în cuantumul maxim prevăzut de lege, dar şi în limita de 30% pe ordonator de credite, prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 şi că nu se poate reţine pretinsa discriminare invocată de reclamanţi, câtă vreme beneficiul acordării unui cuantum maxim al sporurilor de 45% în favoarea unor angajaţi ai aceleaşi familii ocupaţionale s-a făcut ca urmare a pronunţării unor hotărâri judecătoreşti care nu produc efecte decât între părţile litigante. Au contestat şi incidenţa în speţă a deciziilor cu caracter obligatoriu de care s-au prevalat reclamanţii, susţinând că cele statuate prin aceste decizii nu sunt incidente în cazul sporurilor salariale, care nu reprezintă drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate cu care a fost învestită, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 din Anexa V, cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei), Secţiunea I (Dispoziţii comune) din Legea-cadru nr. 153/2017, "(1) Pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat. (2) Condiţiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens.". Totodată, conform art. 5 din Anexa V, cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei), Secţiunea I (Dispoziţii comune) din Legea-cadru nr. 153/2017, "Judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare.".

Din aceste prevederi legale rezultă că reclamanţii pot beneficia de un spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare. Sintagma "de până la..." arată potenţialitatea acordării unor sporuri în cuantumul procentual maxim prevăzut de lege, fără a reglementa un drept al angajatului la obţinerea acestui cuantum maxim, respectiv o obligaţie a angajatorului de a stabili şi calcula sporurile la nivelul maxim prevăzut de normele anterior citate.

Aceste norme se coroborează cu prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, conform cărora, "(1) Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

În jurisprudenţa instanţelor naţionale au existat opinii diferite referitoare la modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicabile salariului de bază. Această problemă de drept a fost rezolvată, cu caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti, prin Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv că, prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte reţine, astfel, că legiuitorul nu a obligat ordonatorii de credite nici la acordarea tuturor celor trei sporuri salariale şi nici la stabilirea lor la nivel maxim, ci a lăsat în marja de apreciere modalitatea de stabilire şi acordare a sporurilor astfel încât să nu fie depăşită limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 15/2017. Nu a fost astfel exclusă posibilitatea ordonatorilor de credite de a limita cuantumul sporurilor cuvenite salariaţilor la valoarea de 30% din salariul de bază, pentru a se asigura de încadrarea în limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 15/2017. Atâta timp cât acordarea sporurilor la nivel maxim, de 45% pentru tot personalul, ar conduce la depăşirea cuantumului maxim de 30% pe total ordonator de credite, acordarea sporurilor la nivel individual, în aşa fel încât pe total fond de salarii să se respecte dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu încalcă principiile nediscriminării şi egalităţii enunţate de art. 6 lit. b) şi c) din acest act normativ.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi considerentele deciziei pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii, anterior menţionate, prin care s-a statuat că indicarea nivelului maxim al sporurilor nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (paragraful nr. 84), că responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice (paragraful nr. 86) şi că este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite (ultima teză a paragrafului nr. 86).

Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamanţii pot beneficia de un cuantum al sporurilor de 45%, câtă vreme ordonatorii de credite chemaţi în judecată nu au făcut dovada că, prin acordarea acestor sporuri către reclamanţi, s-ar depăşi limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 15/2017. Deşi, teoretic, ar fi posibilă stabilirea diferenţiată a cuantumului sporurilor acordate angajaţilor, astfel încât să se asigure respectarea limitei de 30 % din suma salariilor de bază pentru fiecare ordonator de credite, prin acordarea şi stabilirea unui cuantum diferenţiat al sporurilor pe categorii de personal, urmând ca unii angajaţi să beneficieze de un cuantum mai ridicat al sporurilor, iar alţii de un cuantum mai redus, Înalta Curte reţine că obţinerea rezultatului de încadrare în limita prevăzută de textul de lege se poate realiza în mod legal şi prin limitarea sumei sporurilor acordate tuturor salariaţilor la 30% din salariul de bază, practică administrativă acceptabilă şi legală, în acord cu interpretarea din Decizia nr. 15/2021. Opţiunea ordonatorului de credite în sensul stabilirii unui cuantum maxim general al sporurilor nediferenţiat, de 30% pentru toţi angajaţii, nu manifestă nicio cauză de nelegalitate, ci face parte din marja de apreciere a autorităţii, al cărei atribut legal este de a identifica acele mijloace legale necesare atingerii rezultatului de încadrare.

Astfel fiind, sunt fondate criticile recurenţilor-pârâţi prin care se invocă încălcarea dreptului de apreciere al ordonatorilor principali de credite cu privire la stabilirea cuantumului sporurilor acordate personalului din subordine, precum şi a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, prin solicitarea reclamanţilor (valorificată şi confirmată în mod greşit de prima instanţă) de acordare a unor sporuri în cuantum de 45%.

Înalta Curte constată că sunt fondate şi criticile recurenţilor-pârâţi referitoare la chestiunea vizând pretinsa discriminare a reclamanţilor. În speţă nu poate fi reţinută încălcarea principiului nediscriminării, invocată de partea reclamantă prin raportare la cuantumul sporurilor calculate de alţi ordonatori secundari de credite, având în vedere considerentele Deciziei nr. 15/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

Mai mult decât atât, în cursul judecării litigiului, a fost pronunţată Decizia nr. 3 din 29 ianuarie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 132/15.02.2024, prin care s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ."

Relevante pentru litigiul de faţă sunt următoarele considerente ale acestei decizii interpretative:

"90. În ceea ce priveşte principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat - sub imperiul legislaţiei anterioare Legii-cadru nr. 153/2017 - prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut că acesta nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".

91. În motivarea Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016, instanţa de contencios constituţional a reţinut, ca efect al neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, cu modificările şi completările ulterioare), că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti."(paragraful 32).

92. Aşadar, ceea ce a decis Curtea Constituţională este egalizarea la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, iar nu egalizarea elementelor de salarizare suplimentare salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare, cum sunt sporurile, compensaţiile, adaosurile, primele, premiile şi celelalte drepturi ce intră în prezent în obiectul de reglementare al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017.

93. Prin urmare, atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mecanismele de control al constituţionalităţii legii şi, respectiv, de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii, corespunzător misiunilor trasate pentru fiecare dintre acestea prin Constituţia României, au stabilit că existenţa unor diferenţe în privinţa cuantumului sporurilor acordate aceleiaşi categorii de personal care îşi desfăşoară activitatea în instituţii diferite nu constituie o încălcare a principiului nediscriminării.

94. Cu atât mai puţin s-ar putea invoca discriminarea în raport cu nivelul sporurilor acordate altor categorii de personal decât reclamanţii (în speţă, personal auxiliar de specialitate), stabilirea diferenţiată a procentelor în care se acordă sporurile diferitelor categorii de personal din sistemul justiţiei, cu respectarea dublei condiţionări impuse prin dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a aceleiaşi legi, ţinând de marja de apreciere a ordonatorilor de credite.(...)

97. În această situaţie, îşi menţine valabilitatea soluţia de principiu pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, în care s-a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi."

Faţă de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecată este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluţia primei instanţe, care a valorificat argumentele intimaţilor-reclamanţi, obligând autorităţile pârâte la emiterea ordinelor de încadrare salarială prin care să se stabilească sporuri în procent total de 45%, reţinând existenţa unui tratament discriminatoriu aplicat reclamanţilor în raport de alţi angajaţi ai aceleaşi familii ocupaţionale, care beneficiau de acest cuantum al sporurilor în baza unor hotărâri judecătoreşti.

După cum rezultă din decizia interpretativă pronunţată în soluţionarea unei chestiuni de drept, anterior citată, care face parte la soluţia de principiu pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, din punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

Contrar considerentelor sentinţei recurate, hotărârile judecătoreşti pronunţate în favoarea altor persoane decât reclamanţii din cauză nu pot fi reţinute ca temei pentru egalizarea sporurilor intimaţilor-reclamanţi, având în vedere că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23/2016 şi Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36/2018, trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea, doar acele hotărâri care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, iar nu şi celelalte hotărâri prin care sunt recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală. Or, diferenţele de drepturi salariale acordate respectivilor reclamanţi nu fac parte din categoriile de drepturi care trebuie să fie incluse în indemnizaţiile de încadrare la care se raportează nivelul maxim în discuţie, aceasta şi în condiţiile în care, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 697/2019, sporurile reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale.

În consecinţă, în speţă nu se poate decela situaţia discriminatorie invocată de intimaţii-reclamanţi şi nici o cauză de nelegalitate a actelor salariale contestate, dedusă din stabilirea cuantumului sporurilor la nivelul de 30% din salariul de bază cuvenit fiecărui reclamant, astfel încât instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală de admitere a acţiunii, contrară prevederilor art. 4, art. 5 şi art. 25 din Legea nr. 153/2017, dar şi Deciziei nr. 15/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi Deciziei nr. 3/2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ceea ce conduce la reformarea sentinţei recurate, consecutiv constatării caracterului fondat al criticilor pârâţilor.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Consiliul Superior al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, Tribunalul Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei (care nu au făcut obiectul recursului).

Înalta Curte mai reţine că, valorificând criticile pârâţilor referitoare la inexistenţa unor motive de nelegalitate ale actelor salariale contestate, cu consecinţa respingerii acţiunii, nu mai este necesară analiza celorlalte critici susţinute de recurenţii-pârâţi Consiliul Superior al Magistraturii (vizând greşita obligare a acestei autorităţi la plata drepturilor salariale, inclusiv a accesoriilor), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (referitoare la greşita obligare la plata diferenţelor salariale către toţi reclamanţii, inclusiv a accesoriilor, iar nu doar către reclamanta G.) şi Tribunalul Bucureşti (referitoare la obligarea sa la plata unor sume către una dintre reclamante pentru o perioadă în care aceasta a fost detaşată în cadrul SNG, respectiv la inexistenţa fondurilor bugetare pentru plata sumelor la care a fost obligat către o altă reclamantă), subsumate cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, sau, după caz, pct. 8 C. proc. civ.

Aceste critici au caracter subsidiar problemei de fond vizând cuantumul sporurilor salariale de care beneficiază reclamanţii, iar câtă vreme s-a constatat nelegalitatea sentinţei de fond, hotărârea fiind casată şi, în rejudecare, s-a reţinut caracterul neîntemeiat al acţiunii, fiind respinse toate pretenţiile reclamanţilor, nu mai prezintă utilitate analiza modalităţii în care prima instanţă a înţeles să impună obligaţii de emitere acte administrative sau de plată în sarcina autorităţilor pârâte, aceste obligaţii fiind înlăturate prin soluţia instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Consiliul Superior al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, Tribunalul Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 208 din 19 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, în limitele casării:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii, Şcoala Naţională de Grefieri, Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Bucureşti, ca neîntemeiată.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.