Tax refund appeal quashed and remanded for failure to raise statute of limitations exception ex officio

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2023 la data de 11.08.2023, petenta A. a chemat în judecată intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabililor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea Deciziei (adresa) nr. 39452/19.09.2022 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi comunicată Societăţii la data de 22.09.2022; restituirea efectivă către A. a sumei de 30.041.174 RON reprezentând impozit pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 221 din data de 6 noiembrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi acţiunea formulată, ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 221 din 6 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. Cu privire la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., societatea reclamantă susţine că instanţa de fond a depăşit limitele învestirii, încălcând în mod vădit atât principiul disponibilităţii părţilor, cât şi rolul activ pe care trebuie să il manifeste judecătorul în soluţionarea cauzei, considerând în mod nelegal că termenul de prescripţie pentru a solicita restituirea impozitului în discuţie s-a împlinit.

Astfel, deşi intimata nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a solicita restituirea impozitului pe veniturile obţinute în România de către persoane nerezidente pentru perioada relevantă, judecătorul fondului s-a substituit autorităţii intimate, invocând din oficiu, într-o manieră indirectă, prescripţia dreptului societăţii de a solicita restituirea, expunând raţionamente proprii, care nu rezultă nici din actul administrativ contestat şi nici din conţinutul actelor procedurale formulate de intimată în cauză.

Neinvocarea excepţiei prescripţiei în cuprinsul întâmpinării va atrage automat decăderea pârâtului din dreptul de a o mai invoca ulterior, astfel cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 2513 din C. civ. şi 208 din C. proc. civ., iar intimata-pârâtă nu a formulat nicio apărare din care să rezulte concluzia judecătorului potrivit căreia "este fondată apărarea pârâtei în sensul că reclamanta nu putea corecta declaraţia de impunere în afara termenului de prescriptie a dreptului de a stabili creanţe fiscale".

Arată recurenta-reclamantă că din analiza Deciziei de respingere rezultă că organele fiscale au respins cererea de restituire formulată de Societate invocând în acest sens "anularea rezervei verificării ulterioare" şi nu o eventuală împlinire a termenului de prescripţie în care societatea putea solicita la restituire impozitul pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi persoane juridice. În realitate organele fiscale susţin că pretinsa corectare a "Declaraţiei de impunere" nu poate fi făcută nu pentru că s-a împlinit termenul prescripţie, ci pentru că a fost "anulată rezerva verificării ulterioare".

Dacă autoritatea fiscală ar fi considerat că dreptul Societăţii de a solicita restituirea sumelor este prescris, nimic nu o împiedica pe aceasta să invoce prescripţia dreptului material la acţiune prin întâmpinare or, în cauză, instanţa de fond a judecat cauza în afara limitelor trasate de principiul disponibilităţii părţilor şi de regulile de drept aplicabile, adoptând o atitudine vădit părtinitoare faţă de intimată, prin formularea unor apărări în favoarea acesteia (invocarea prescripţiei), deşi acestea nu au fost formulate prin întâmpinare.

3.2. Cu privire la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţine recurenta-reclamantă că instanţa de fond a motivat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată printr-o analiză superficială efectuată asupra prescripţiei, deşi nu fusese învestită în mod legal în acest sens.

Astfel, hotărârea nu cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază, nefiind expus raţionamentul pentru care a înlăturat de la aplicare art. 219 din Codul de procedură fiscală, nu a fost analizat niciunul dintre argumentele pe care societatea şi-a întemeiat cererea introductivă, fiind prezentate doar argumente în favoarea intimatei, însă fără ca acestea să răspundă criticilor formulate de societate, inclusiv în ce priveşte prescripţia. De asemenea, în mod profund eronat, instanţa de fond a considerat că societatea şi-a corectat declaraţia de impozit depusă iniţial pentru perioadele relevante şi că nu ar mai fi fost îndreptăţită să o corecteze în afara termenului de prescripţie. Însă, recurenta-reclamantă nu a corectat o astfel de declaraţie, întrucât rezerva verificării ulterioare a fost ridicată ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale la nivelul societăţii, motiv pentru care aceasta nici nu mai putea modifica declaraţiile fiscale depuse anterior, situaţia fiscală a recurentei-reclamante fiind stabilită prin Decizia de impunere emisă în urma inspecţiei fiscale. Cu alte cuvinte, societatea nu putea corecta printr-o declaraţie rectificativă impunerea realizată în temeiul unei decizii de impunere.

Concluzionând, deşi recurenta a solicitat primei instanţe, în esenţă, să analizeze dacă îndeplineşte condiţiile legale pentru restituirea impozitului, ca urmare a aplicării prevederilor Convenţiei de evitare a dublei impuneri, instanţa de fond s-a pronunţat asupra altor chestiuni, care nu sunt incidente în cauză, respectiv asupra posibilităţii societăţii de corectare a declaraţiei fiscale, deşi aceasta nu avea nicio obligaţie în acest sens.

Mai arată recurenta că nemotivarea hotărârii aduce atingere drepturilor părţilor şi principiilor de drept care guvernează procesul civil, evocând în acest sens, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nemotivarea hotărârilor judecătoreşti, respectiv hotărârile din 20 iulie 2001, 28 aprilie 2005, 14 octombrie 2008, 21 iulie 2009 şi 16 martie 2010, pronunţate în cauzele Pellegrini împotriva Italiei, Albina împotriva României, Iordache împotriva României, Luka împotriva României şi, respectiv, Mărariu împotriva României, prin care s-a stabilit că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, iar acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

3.3. Referitor la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material din cuprinsul art. 118 din Codul fiscal anterior, interpretând eronat şi restrictiv condiţiile în care societatea poate recupera impozitul reţinut la sursă, în contextul prezentării certificatelor de rezidenţă fiscală, precum şi normele de drept material referitoare la prescripţie.

Astfel, instanţa de fond a considerat în mod eronat că problema de drept dedusă judecăţii ar fi posibilitatea de a corecta o declaraţie fiscală depusă anterior, generând confuzie între noţiunile de regularizare şi rectificare.

În speţă, recurenta nu a considerat că se impun modificări ale declaraţiilor fiscale iniţiale, câtă vreme organele fiscale au verificat modalitatea de aplicare a dispoziţiilor legale, şi au invalidat tratamentul fiscal aplicat de contribuabil, printr-o decizie de impunere.

Conform legii, recurenta-reclamantă poate face aplicarea ulterioară a prevederilor Convenţiei de evitare a dublei impuneri, atunci când se prezintă certificatul de rezidenţă fiscală, caz în care se procedează la regularizarea/restituirea impozitului.

Afirmă recurenta-reclamantă că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 118 din Codul fiscal anterior, considerând în mod nejustificat că nu ar avea un drept la restituire întrucât nu a efectuat reţineri de impozit mai mari decât cotele prevăzute in Convenţii, deşi aceasta se află chiar în această situaţie, în care a plătit un impozit mai mare, de 30.041.174 RON, deşi potrivit Convenţiei cota de impozitare era 0.

Totodată, reiterează argumentele privind interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor referitoare la prescripţia dreptului de a obţine restituirea impozitului, dezvoltate în precedent.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabililor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 91 din O.G. nr. 92/2023, raportate la prevederile art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru impozitul pe veniturile din dobânzi reiese că termenul legal de prescripţie la care se face trimitere prin dispoziţiile art. 118 alin. (2) | Codul fiscal anterior este termenul de 5 ani care a început să curgă la 01.01.2010 (pentru impozitul aferent anului 2010), cel mai târziu de la 01.01.2014 (pentru impozitul aferent anului 2013), astfel că regularizarea impozitului nu se mai putea face începând cu data de 01.01.2019.

Reclamanta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 219 Codul de procedură fiscală în vigoare, conform cărora dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire, text legal redactat similar cu prevederile art. 135 din vechiul Codul de procedură fiscală, deoarece dispoziţiile cu caracter special cuprinse în art. 118 alin. (2) Codul fiscal anterior (reluate în art. 230 alin. (2) din Codul fiscal actual), conferă intimatei-reclamante, în calitate de plătitor de venit, numai dreptul la regularizarea impozitului.

În mod corect a reţinut instanţa de fond, având in vedere că reclamanta nu este nici contribuabil, întrucât nu este subiect al raportului juridic fiscal, o asemenea calitate revenind beneficiarului venitului, şi nici plătitor al sumei a cărei restituire o solicită, în condiţiile în care plata s-a realizat de nerezident, iar singurul drept recunoscut expres în favoarea reclamantei, în contextul în care legalitatea impozitului a fost stabilită definitiv în cadrul dosarului nr. x/2016, este acela de a regulariza impozitul, dar numai în cadrul termenului legal de prescripţie, termen care s-a împlinit la 01.01.2019.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine caracterul fondat al recursului declarat în cauză, pentru considerentele ce urmează:

II.1. În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de fond a fost învestită iniţial cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect anularea Deciziei (adresei) nr. 39452/19.09.2022 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi comunicată societăţii la data de 22.09.2022 şi restituirea către reclamanta recurentă a sumei de 30.041.174 RON reprezentând impozit pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane juridice nerezidente, şi pentru care reclamanta avea obligaţia reţinerii la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013.

Reclamanta a fost supusă unui control fiscal cu privire la tipul de impozit anterior menţionat, control care a vizat perioada 2009-2013 şi în urma căruia, prin decizia nr. F-GL 538/2015, s-au stabilit în sarcina sa obligaţii de plată suplimentare. Astfel, s-a constatat că în cazul plăţilor de venituri către un nerezident olandez, reclamanta greşit a aplicat cota de impunere zero pentru impozitul pe venit datorat de nerezident, în temeiul dispoziţiilor articolul 11 şi a Protocolului aferent (art. IX) din Convenţia de evitare a dublei impuneri încheiată de România cu Regatul Olandei din 5 martie 1988, câtă vreme la datele de plată ale veniturilor nu i-au fost prezentate certificate de rezidenţă fiscală care să-i permită aplicarea Convenţiei, aşa încât trebuia să aplice legea internă referitoare la impozitare.

Decizia de impunere amintită a fost contestată, făcând obiectul dosarului nr. x/2016, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 2102/2018 (a Curţii de apel Bucureşti), reformată prin decizia nr. 6021/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-SCAF, prin care cererea reclamantei de anulare a impunerii suplimentare a fost respinsă. În motivarea deciziei sale, ÎCCJ -SCAF a reţinut că prezentarea certificatelor de rezidenţă fiscală pentru perioada controlată cu ocazia altui control fiscal efectuat în 2015, acestea fiind obţinute în 2015, nu susţine aplicabilitatea Convenţiei la datele plăţilor veniturilor din perioada controlată, ci o eventuală regularizare a impozitului reţinut la sursă ca urmare a aplicării legislaţiei naţionale în cazul nerezidentului care, în limita termenului de prescripţie, prezintă un certificat de rezidenţă fiscală în statul parte la convenţia de evitare a dublei impuneri. Or, în cauza respectivă, instanţa a constatat că nu era învestită cu verificarea unei astfel de regularizări.

În speţă, prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată, considerând că refuzul restituirii sumei de 30.041.174 RON exprimat de pârâtă prin adresa nr. x/19.09.2022 nu contravine dispoziţiilor legale aplicabile, reţinând ca fondată apărarea organului fiscal pârât în sensul că reclamanta nu putea corecta declaraţia de impunere în afara termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale.

De asemenea, din considerentele sentinţei recurate reiese că prima instanţă a reţinut legalitatea refuzului intimatei-pârâte, apreciind că termenul de prescripţie ce poate fi luat în considerare este cel care se referă la dreptul de a stabili creanţe fiscale, care era împlinit la data de 01.01.2019.

Recurenta a criticat, în esenţă, faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza prin invocarea prescripţiei dreptului societăţii recurente de a solicita restituirea sumei în litigiu, susţinând că o astfel de concluzie nu rezidă nici din conţinutul adresei nr. x/19.09.2022, şi nici din apărările formulate în cadrul procesual, instanţa de primă jurisdicţie pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a invocat excepţia menţionată, în concordanţă cu reglementările legale specifice acestei instituţii juridice, şi anume:

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ.:

"Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.", iar potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (6) C. proc. civ.:

"(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.(...)

(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Potrivit prevederilor art. 2.512 C. civ.:

"(1) Prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant (…).

(2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.

(3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ-teritoriale."

În ceea ce priveşte momentul până la care poate fi invocată prescripţia, textul art. 2.513 C. civ. prevede că: "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate."

Aşadar, potrivit art. 2.512 alin. (1) C. civ., invocarea prescripţiei se poate efectua doar de titularul în folosul căruia a curs prescripţia. Aceasta înseamnă că prescripţia poate fi opusă, de regulă, pe cale de excepţie, de apărare formulată de cel în folosul căruia curge prescripţia, iar excepţia de prescripţie constituie o excepţie de drept material substanţial, iar nu de drept procesual, deoarece are ca obiect un drept subiectiv civil (dreptul material la acţiune) şi nu un drept procedural născut în timpul procesului.

În sistemul noului C. civ., prescripţia nu operează de drept şi nici din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate, iar asupra prescripţiei extinctive instanţa urmează să se pronunţe doar după ce excepţia a format obiect de dezbatere contradictorie. Aşadar, normele privitoare la prescripţie au caracter dispozitiv, părţile interesate fiind libere să le folosească sau nu, astfel încât, din punct de vedere procesual, excepţia prescripţiei este una relativă, care trebuie ridicată de partea interesată, fiind lăsată la disponibilitatea părţii în favoarea căreia curge.

Or, în speţa de faţă, prima instanţă nu a fost învestită cu soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către pârâtă, care nu a înţeles, nici prin întâmpinare şi nici la primul termen de judecată, să invoce o astfel de excepţie (fiind astfel, decăzută din acest drept).

Prin modul în care a înţeles să aplice excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, instanţa de fond a încălcat în mod direct atât limitele învestirii sale, cât şi principiul disponibilităţii procesului civil, întrucât numai intimata din prezenta cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 2.512 - 2.513 din C. civ., avea aptitudinea procesuală de a invoca această excepţie în prezenta cauză.

În consecinţă, analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurentei cu privire la soluţia dată de instanţă din perspectiva constatării din oficiu a prescripţiei dreptului pretins; prin aplicarea acestei sancţiuni reclamantei, instanţa de fond a depăşit limitele învestirii sale, încălcând în mod direct şi vădit dispoziţiile procesuale prevăzute de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. (principiul disponibilităţii), art. 22 alin. (1) şi (6) C. proc. civ. (limitele rolului activ prin prisma principiul legalităţii şi legalei învestiri) şi normele procesuale prevăzute de dispoziţiile art. 2.512 alin. (2-3) din C. civ. 2011, devenind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II.2. În ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu privire la susţinerile recurentului circumscrise acestui text legal, referitoare la lipsa motivelor pe care se întemeiază sentinţa, Înalta Curte, analizând considerentele acesteia, constată că îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

În cauză, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, prima instanţă a arătat argumentele pentru care a apreciat ca fiind împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale, s-a referit la plata efectuată de contribuabilul nerezident B. pentru recurentă, a menţionat motivele pentru care nu a reţinut incidenţa art. 219 Codul de procedură fiscală ori a prevederilor art. 118 alin. (3) din Codul fiscal anterior, precizând că sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) din acelaşi text de lege care conferă reclamantei, în calitate de plătitor de venit, numai dreptul la regularizarea impozitului.

Prin urmare, considerentele sentinţei respectă regulile impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi exigenţele art. 6 § 1 din CEDO.

Aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, iar instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată.

Instanţa de recurs subliniază că prin prisma motivelor de casare reglementate de legea de procedură nu trebuie confundată ipoteza lipsei motivării hotărârii judecătoreşti, ce poate fi cenzurată de instanţa de control judiciar prin intermediul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu ipoteza în care partea este nemulţumită de raţionamentul logico-juridic expus de instanţă în considerentele hotărârii pronunţate, apreciind că acesta nu corespunde în mod satisfăcător argumentelor prezentate în susţinerea pretenţiilor sau apărărilor sale, respectiv acestea nu au fost reţinute ca întemeiate.

Înalta Curte constată că, prin argumentele prezentate în susţinerea soluţiei, instanţa de fond a respectat dispoziţiile legale conceperii unei redactări motivate convingător şi amplu al unei hotărâri judecătoreşti, astfel că motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

II.3. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susţine că sentinţa recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale, şi anume: a) art. 118 din Codul fiscal anterior, prima instanţă considerând eronat că sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la rectificarea unei declaraţii fiscale, deşi a fost învestită cu analizarea condiţiilor de restituire/regularizare; b) prevederi referitoare la prescripţia dreptului societăţii de a obţine restituirea impozitului, instanţa de fond apreciind eronat că termenul de prescripţie aplicabil regularizării/restituirii este termenul de prescripţie al dreptului de a stabili creanţe fiscale.

Argumentele dezvoltate prin cererea de recurs în privinţa prescripţiei dreptului de a cere restituirea creanţelor fiscale sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Pentru clarificarea contextului factual-juridic litigios, sunt relevante atât considerentele deciziei nr. 6021/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, menţionată de instanţa de fond şi prin care a avut loc o interpretare a legii fiscale, în sensul că neprezentarea la datele plăţilor veniturilor către nerezident a certificatului de rezidenţă fiscală face ca impozitul ce trebuia reţinut la sursă să fie cel datorat conform art. 116 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cât şi cele ale deciziei nr. 5662/2023 pronunţate în dosarul nr. x/2022 de ÎCCJ-SCAF, având ca obiect cererea reclamantei A. S.R.L. privind refuzul pretins nejustificat al DGAMC de a soluţiona favorabil cererea pe care reclamanta i-a adresat-o în 13.07.2021, de a proceda la reverificarea obligaţiilor fiscale constând în impozitul pe veniturile din dobânzi obţinute în România de nerezidenţi persoane juridice datorat pentru anul 2015 şi pentru care reclamanta avea obligaţia de reţinere la sursă, refuz exprimat prin adresa nr. x/20.08.2021 a DGAMC. Prin această ultimă hotărâre, instanţa de control judiciar a evocat în considerentele acesteia dreptul la regularizare prevăzut de art. 170 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (care a preluat dispoziţiile art. 117 indice 2 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală), aplicabil în situaţia în care plătitorul a reţinut la sursă un impozit pe venit în cuantum mai mare decât cel legal datorat, restituirea acestuia se efectuează de către plătitor, la cererea contribuabilului depusă în termenul de prescripţie a dreptului de a cere restituirea.

Potrivit dispoziţiilor art. 170 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., termenul de prescripţie a dreptului de a cere restituirea este cel prevăzut de art. 219 din acelaşi act normativ, conform căruia "dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire."

Or, la data de 5 februarie 2016 contribuabilul nerezident B. a achitat cu ordinul de plată nr. WO1T7V suma de 30.041.174 RON în contul bugetului de stat cu titlu de impozit pe venit nerezidenţi conform deciziei de impunere x/23.12.2015, fapt ce a determinat ca termenul de prescripţie de 5 ani să curgă de la data de 1 ianuarie 2017, fiind împlinit la 1 ianuarie 2022, motiv pentru care dreptul de restituire nu era prescris la data formulării cererii de restituire.

Întrucât nu au fost analizate nici raportul dintre B. şi recurenta-reclamantă ori validitatea plăţii impozitului pe venit de către B., pentru a se putea stabili dacă reclamanta are sau nu dreptul la restituirea impozitului pe venit, cu respectarea cadrului legal prevăzut de art. 1161 şi 118 din Codul fiscal anterior, din conţinutul adresei nr. x/19.09.2022 emisă de intimata-pârâtă nerezultând verificarea îndeplinirii sau nu a cerinţelor prevăzute de lege pentru solicitarea reclamantei, având în vedere şi deciziile anterior pronunţate, lipseşte examinarea factuală şi de drept necesară emiterii unui răspuns fundamentat. În plus, se face şi o confuzie între procedura de rectificare şi cea de regularizare/restituire, intimata-pârâtă calificând eronat declaraţia de regularizare/cererea de restituire ca fiind o cerere de corectare a declaraţiei de impunere, deşi prevederile legale incidente sunt elocvente în acest sens.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că sunt fondate motivele de recurs întemeiate pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi Cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 221 din data de 6 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal pe care o va casa în parte, şi rejudecând, va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., va anula adresa nr. x/19.09.2022 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, cu consecinţa obligării organului fiscal de a reanaliza pe fond cererea reclamantei A. S.R.L. de restituire a sumei de 30.041.174 RON reprezentând impozit pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013. Va menţine sentinţa în ceea ce priveşte soluţia dată asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 221 din data de 6 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă nr. 221 din data de 6 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, rejudecând, în limita casării:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.. Anulează adresa nr. x/19.09.2022 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, cu consecinţa obligării organului fiscal de a reanaliza pe fond cererea reclamantei A. S.R.L. de restituire a sumei de 30.041.174 RON reprezentând impozit pe veniturile din dobânzi obţinute în România de persoane nerezidente, reţinut la sursă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2013.

Menţine sentinţa în ceea ce priveşte soluţia dată asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Obligă intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili la plata sumei de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 26 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.