Pharmaceutical clawback challenge rejected; tax authority cross-appeal barred as time-barred

Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit la data de 7.12.2015 Curtea de Apel Bucureşti cu o acţiune formulată în contradictoriu cu pârâtele Casa Natională de Asigurări De Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală având ca obiect anularea comunicării CNAS primită de A. prin e-mail în data de 30 aprilie 2015, a adresei nr. x/29.04.2015 emisă de către CNAS, a adresei de răspuns a CNAS nr. P5495/05.06.2015 referitoare la contestaţia depusă de A. împotriva Notificărilor, completată cu Adresa CNAS nr. x/24.07.2015 şi obligarea ANAF la restituirea sumei plătită cu titlu de contribuţie clawback aferentă Trimestrului I 2015, în temeiul Notificărilor contestate, cu cheltuieli de judecată.

Primul ciclu procesual

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1010 din 15.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal a anulat în parte adresa transmisă reclamantei de către pârâta CNAS în data de 30.04.2015, în ceea ce priveşte situaţia medicamentului Detralex, cod CIM W 116150001, în limita sumei de 206.336,63 RON şi a medicamentului Eurespal cod CIM W03117002, în limita sumei de 30.703,10 RON; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu această parte ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a majorat onorariului expertului B. cu suma de 1.425 RON; a obligat reclamanta la plata către expert a diferenţei de onorariu în suma de 1.425 RON; a obligat pârâta CNAS la plata către reclamantă a sumelor de 10.000 RON, reprezentând onorariu avocat redus proporţional cu capetele de cerere admise, la care se adaugă suma de 2.232 RON, reprezentând onorariu expert corespunzător capetelor de cerere anulate, reprezentând suma finală de 12.232 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 610 din 2 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile formulate de S.C. A. S.R.L. şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 1010/2019 din 15 martie 2015, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Al doilea ciclu procesual

Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 209 din 27 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii de restituire a taxei plătite cu titlu de contribuţie clawback, excepţie procesuală invocată de pârâta ANAF.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii cererii de restituire formulate de terţa C. S.A..

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Casa Natională de Asigurări de Sănătate, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

A respins, ca neîntemeiată, cererea terţei C. S.A..

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care a solicitat casarea acesteia şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea următoarelor acte administrative: comunicarea CNAS primită de A. prin e-mail în data de 30 aprilie 2015, a adresei nr. x/29.04.2015 emisă de către CNAS, a adresei de răspuns a CNAS nr. P5495/05.06.2015 referitoare la contestaţia depusă de A. împotriva Notificărilor, completată cu Adresa CNAS nr. x/24.07.2015 şi obligarea ANAF la restituirea sumei plătită cu titlu de contribuţie clawback aferentă Trimestrului I 2015, în temeiul Notificărilor contestate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa în rejudecare după casare a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că nu a dat curs instrucţiunilor obligatorii ale instanţei de recurs, respectiv nu a analizat în integralitate aspectele şi motivele invocate de reclamantă în cuprinsul cererii introductive şi concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.

În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea a susţinut faptul că în mod eronat prima instanţă nu a ţinut seama de:

(i) incorectitudinea datelor comunicate (ii) necomunicarea de către CNAS a consumului de medicamente pentru Trimestrul I 2015;

(iii) încălcarea principiului predictibilităţii şi certitudinii sarcinii fiscale.

Referitor la datele menţionate în notificări, recurenta a arătat că acestea nu au fost calculate în conformitate cu legea, după cum ar fi reieşit în opinia sa şi din concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, cu evidenţierea existenţei unor diferenţe semnificative la nivelul fiecărei case judeţene pentru care au fost primite informaţii, precum şi cu privire la datele provenind de la furnizori.

Printr-un alt set de argumente, recurenta a susţinut, în esenţă, că menţionarea unor medicamente în lista trimestrială depusă de către A. la CNAS, atâta vreme cât acestea nu se află pe lista medicamentelor compensate, nu dovedeşte per se faptul că medicamentele respective au fost suportate din FNUASS şi/sau din bugetul Ministerului Sănătăţii în Trimestrul I 2015. În acest sens, a afirmat că revine exclusiv CNAS obligaţia dovedirii faptului că sumele au fost suportate efectiv de la bugetul public, neputându-se reţine că sarcina probei pentru dovedirea erorii din cuprinsul datelor comunicate de CNAS revenea societăţii.

Recurenta critică omisiunea primei instanţe de a aplica în cauză principiul in dubio contra fiscum, consacrat în jurisprudenţa CEDO, dar şi la nivelul legislaţiei fiscale prin art. 13 alin. (5) din Codul de procedură fiscală.

Partea arată că reprezentanţii CNAS au recunoscut, în repetate rânduri, existenţa mai multor erori în legătură cu consumul de medicamente înregistrat de entităţile relevante din sistemul de asigurări medicale din România.

Or, erorile de consum nu pot fi explicate prin stocuri precedente existente pe lanţ sau decalaje de consum, argument pur teoretic folosit de CNAS în faţa primei instanţe pentru a justifica propria incapacitate de a verifica şi corecta datele deţinute, nefiind astfel negată obligaţia legală de a achita contribuţia clawback, ci doar cuantumul acesteia în raport de discrepanţele dintre valoarea vânzărilor, aşa cum rezultă din evidenţele interne şi externe pe care le deţine societatea şi valoarea vânzărilor care rezultă din consumurile raportate de CNAS.

Interpretarea normei fiscale se face cu respectarea principiul in dubio contra fiscum, potrivit căruia, în caz de dubiu, sensul legii va fi cel favorabil contribuabilului. Ca atare, dacă legea nu prevede expres posibilitatea includerii adaosurilor de pe lanţul de distribuţie înseamnă că interpretarea regimului juridic fiscal al acestei plăţi nu poate fi decât în sensul inadmisibilităţii includerii acestora în baza de calcul a contribuţiei clawback.

Recurenta susţine că prima instanţă a interpretat şi a aplicat eronat prevederile art. 3 lit. b) din Codul fiscal, care consacră principiul predictibilităţii şi certitudinii sarcinii fiscale.

În opinia sa, având în vedere că datele comunicate de CNAS prin notificări sunt generate de un sistem de raportare ce nu este accesibil contribuabilului -imposibilitatea expertului de verificare a datelor în cadrul expertizei confirmând, în mod expres, opacitatea şi lipsa transparenţei modului de determinare a bazei de calcul - nu se poate reţine respectarea certitudinii impunerii.

4. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În baza prevederilor art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, recurenta a solicitat sesizarea CJUE cu următoarea întrebare preliminară: "Principiile de drept unional referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporţionalitatea şi efectivitatea legii, principiul securităţii juridice şi principiul in dubio contra fiscum se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naţionale prin care se impune în sarcina contribuabilului obligaţia plăţii contribuţiei clawback, pe baza unor date cunoscute exclusiv de către autoritate şi aflate exclusiv sub controlul acesteia, conform unui mecanism ce nu permite verificarea anterioară sau ulterioară de către contribuabil a corectitudinii valorilor ce constituie baza de calcul, precum şi a modalităţii de calcul şi a cuantumului obligaţiei fiscale stabilite în sarcina sa de către autoritatea fiscală?"

5. La dosarul cauzei recurenta societatea A. S.R.L. a depus şi o "excepţie de neconvenţionalitate", prin care a solicitat, în esenţă, judecătorului naţional învestit cu soluţionarea prezentului litigiu ca, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi a reglementărilor europene, prin considerarea inclusiv a jurisprudenţei relevante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ce vizează principiile fundamentale în materie fiscală, să procedeze în principal la înlăturarea de la aplicare, în prezenta cauză, a prevederilor art. 3 şi art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, motivat de faptul că respectiva normă juridică aduce atingere în substanţa sa "dreptului la un bun", astfel cum este acest drept garantat de articolul 1 al Protocolului Adiţional nr. 1 la Convenţie, iar, în secundar, să accepte argumentele de ordin convenţional expuse în interpretarea prevederilor art. 3 şi art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, în acord cu garanţiile şi drepturile prevăzute de Convenţie, prin raportare la aplicabilitatea prioritară a jurisprudenţei comunitare în materie fiscală.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatele au formulat note scrise în care au solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE ca inadmisibilă, pentru argumentele arătate la dosar.

De asemenea, intimatele au formulat puncte de vedere cu privire la excepţia de neconvenţionalitate, în care au cerut respingerea acesteia, în principal, ca tardiv formulată şi, în subsidiar, ca neîntemeiată .

Totodată, intimatele au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

7. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară formulată de recurenta societatea A. S.R.L., Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri aspecte legate de interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii, pe care, ulterior, instanţa naţională să le aplice la contextul factual dedus judecăţii.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, CJUE este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 TFUE dă, înainte de a pronunţa hotărârea într-un litigiu aflat pe rolul acestora, instanţelor statelor membre posibilitatea de a adresa întrebări Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, întrebări ce vizează interpretarea sau validitatea normei comunitare.

Alin. (2) al articolului anterior arătat prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza CJUE dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar, potrivit alin. (3), în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În conformitate cu jurisprudenţa consacrată (a se vedea Hotărârea din 29 noiembrie 1978 Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991 Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, este de competenţa instanţei naţionale (care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente) să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Prin hotărârea pronunţată în cauza C-283/81, S.R.L. CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA c. Ministerul Sănătăţii, Curtea de Justiţie din Luxemburg a arătat:

«9. (…) trebuie să se sublinieze în primul rând că articolul 177 nu constituie o cale de atac deschisă părţilor dintr-un litigiu pendinte la o instanţă naţională. Prin urmare, nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul implică o problemă de interpretare a dreptului comunitar pentru ca instanţa naţională respectivă să fie obligată să considere că este vorba despre o întrebare adresată în sensul articolului 177. În schimb, dacă este cazul, instanţa naţională respectivă poate sesiza Curtea de Justiţie din oficiu.

10. În al doilea rând, rezultă din raportul dintre al doilea şi al treilea paragraf ale articolului 177 că instanţele vizate de al treilea paragraf se bucură de aceeaşi putere de apreciere ca toate celelalte instanţe naţionale pentru a evalua dacă, pentru a pronunţa o hotărâre, este necesară o decizie asupra unui aspect de drept comunitar. Prin urmare, aceste instanţe naţionale nu sunt obligate să trimită o întrebare referitoare la interpretarea dreptului comunitar formulată în cauza dedusă judecăţii lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, în alţi termeni, în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, acesta nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării litigiului. (…)».

Înalta Curte observă că întrebarea pe care partea recurenta solicită a fi adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene vizează, în esenţă, aplicarea principiilor de drept unional referitoare la certitudinea, predictibilitatea, proporţionalitatea şi efectivitatea legii, principiul securităţii juridice şi principiul in dubio contra fiscum în materia impunerii în sarcina contribuabilului, prin legislaţia naţională, a obligaţiei plăţii contribuţiei clawback.

Instanţa de control judiciar apreciază că, prin modul în care a formulat solicitarea, recurenta tinde, în realitate, să obţină din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o veritabilă decizie de îndrumare în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională.

Or, după cum s-a arătat anterior, o astfel de cerere de sesizare se poate face numai în situaţia în care, în cursul unui litigiu pendinte, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare. Cu alte cuvinte, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi hotărăşte dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Instanţa de recurs apreciază că are la dispoziţie elementele necesare pentru a proceda la interpretarea şi aplicarea corectă a normelor comunitare ce fac obiectul cererii de sesizare, prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi jurisprudenţa CJUE în materie.

În consecinţă, Înalta Curte consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

8. Referitor la excepţia de neconvenţionalitate

Înalta Curte apreciază că nu este investită să se pronunţe asupra unei veritabile excepţii procesuale, în realitate, fiind vorba despre apărări de fond ce vizează aplicarea cu prioritate a reglementărilor europene, în contextul în care incidenţa prevederilor art. 3 şi art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011 ar aduce atingere "dreptului său la un bun", astfel cum este acest drept este garantat de articolul 1 al Protocolului Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în notele scrise depuse de intimate, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este tardiv, iar recursul principal declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte arată că recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este tardiv prin raportarea la dispoziţiile art. 474 potrivit cărora recursul incident se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la recursul principal. În speţă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinarea, respectiv recursul incident la data de 16 februarie 2023, recursul fiindu-i comunicat la data de 13 ianuarie 2023, dosar fond, deci cu depăşirea termenului legal imperativ de 30 zile, care s-a împlinit la data de 13.02.2023.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 5) C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", este nefondat.

Recurenta a susţinut că instanţa în rejudecare, după casare, a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în sensul că nu a dat curs instrucţiunilor obligatorii ale instanţei de recurs, respectiv nu a analizat în integralitate aspectele şi motivele invocate de reclamantă în cuprinsul cererii introductive şi concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.

Reţine Înalta Curte că prin decizia de casare instanţa de trimitere a stabilit ca instanţa de fond în rejudecare să se pronunţe asupra tuturor motivelor de nelegalitate ale actelor administrative deduse judecăţii, asupra tuturor petitelor din acţiunea introductivă, prin raportare la apărările formulate de partea adversă, la cadrul normativ incident şi la probatoriul administrativ.

Raportat la motivele invocate de recurentă, Înalta Curte constată că nu există neregularităţi de ordin procedural care să fie sancţionate cu nulitatea.

Faptul că instanţa a apreciat sau nu utilitatea unor probe nu poate fi în niciun caz imputat acesteia faţă de dispoziţii art. 264 C. proc. civ. potrivit cărora "În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare.".

Sarcina aprecierii probelor revine instanţei, care va trebui să analizeze toate probele administrate, atât în mod individual, cât şi în ansamblul lor. Urmare a analizei efectuate, motivat, instanţa va putea înlătura anumite probe în funcţie de utilitatea lor, de convingerea pe care acestea i-o creează, de conduita părţilor, manifestată cu privire la proba în cauză, ceea ce înseamnă că o atare măsură procesuală este lăsată la aprecierea judecătorului.

Totodată, astfel cum s-a pronunţat şi practica judiciară în materie, probele aflate la dosar se vor aprecia ţinându-se seama şi de refuzul nejustificat al unei părţi de a prezenta probele scrise certe, a căror administrare nu poate avea loc decât cu acordul ei.

Este însă important de reţinut şi că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care se întemeiază soluţia de respingere a acţiunii, în raport de motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, chiar dacă acestea o nemulţumesc pe recurenta-reclamantă, pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Înalta Curte reţine că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, în speţă, instanţa de fond a examinat în mod efectiv şi concret toate apărările formulate de părţile din dosar, precum şi înscrisurile depuse în probaţiune de aceştia, inclusiv a celor la care face referire recurenta-reclamantă.

În concluzie, se constată că judecătorul a examinat efectiv cererile şi susţinerile părţilor şi a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la soluţia adoptată.

Astfel, este de necontestat că singura obligaţie a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate faţă de deţinătorii de autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor este aceea de comunicare a datelor prevăzute de lege, respectiv a procentului "p" şi a consumului de medicamente înregistrat în Platforma informatică a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, pe baza situaţiei centralizate a valorilor comunicate de casele de asigurări de sănătate, prin raportare la lista de medicamente depusă chiar de titularul obligaţiei la sediul acesteia.

În acest sens, în mod legal instanţa de fond a dat eficienţă dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 77/2011, cu modificările şi completările ulterioare, care fac referire la valoarea aferentă consumului trimestrial de medicamente prevăzut la art. 5 alin. (7), acesta fiind elementul prevăzut de lege ca prezentând relevanţă la calculul contribuţiei, iar nu cantitatea de medicamente cum eronat susţine recurenta- reclamantă.

Aşadar, atâta timp cât consumul se raportează la o valoare suportată din Fond, tot astfel şi contribuţia datorată de parte are în vedere o valoare aferentă consumului medicamentelor puse de aceasta pe piaţă (conform listei întocmite chiar de contribuabil), iar nu la o anumită cantitate a acestora.

În orice caz, se reţine că proba cu expertiză şi cea cu înscrisurile suplimentare, au fost propuse având în vedere pretinsa incorectitudine a datelor transmise prin notificarea contestată şi erorile de raportare, apreciindu-se necesară părerea unui expert care să verifice aceste date prin analiza temeinică şi detaliată a tuturor documentelor justificative începând cu momentul 0 - raportarea de către furnizori.

Întrucât problema incorectitudinii datelor comunicate de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate pentru calcularea contribuţiei clawback pe trimestrul I 2015 a fost invocată ca motiv de nelegalitate a notificării ce face obiectul prezentului litigiu, considerentele ce vor fi expuse de Înalta Curte sub aspectul criticilor recurentei care vizează nereţinerea de către prima instanţă a acestui motiv de nelegalitate constituie argumente valabile şi în ceea ce priveşte respingerea criticii referitoare la probatoriul încuviinţat de instanţă.

În consecinţă, instanţa de recurs reţine că atât motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat, recurenta-reclamantă nefiind vătămată în drepturile sale procesuale raportat la admiterea şi administrarea probatoriului, cât şi cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru că nu au fost aplicate sau interpretate greşit prevederile legale referitoare la competenţa instanţei de fond de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe în funcţie de pertinenţa şi concludenţa sa, aceasta fiind un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei pe care este ţinută să o finalizeze printr-o hotărâre legală şi temeinică.

Critica recurentei în legătură cu faptul că datele menţionate în notificare privind medicamentele suportate de FNUASS şi/sau din bugetul Ministerului Sănătăţii sunt eronate

În concret, societatea recurentă face referire la incorectitudinea includerii în datele comunicate a medicamentelor având codul CIM W08547001 şi CIM W52785004. Cu titlu de exemplu, mai face referire recurenta la: Valdoxan 25 mg, Prestance 10mg/10mg, Prestance 10mg/5mg Prestance 5mg/10mg Prestance 5mg/5mg. În opinia sa, atâta vreme cât acestea nu se află pe lista medicamentelor compensate, nu dovedeşte per se faptul că medicamentele respective au fost suportate din FNUASS şi/sau din bugetul Ministerului Sănătăţii în trimestrul I 2015. În acest sens, a afirmat că revine exclusiv CNAS obligaţia dovedirii faptului că sumele au fost suportate efectiv de la bugetul public, fără a se putea reţine că sarcina probei pentru dovedirea erorii din cuprinsul datelor comunicate de CNAS revenea societăţii.

Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentei.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) şi (21) din O.U.G. nr. 77/2011, aprobată prin Legea nr. 184/2015, cu modificările şi completările ulterioare, lista depusă de către deţinătorul APP trebuie să includă doar medicamentele pentru care se datorează contribuţia trimestrială. Cum această listă trebuie depusă până la data de 15 a lunii următoare încheierii trimestrului pentru care se datorează contribuţia, este evident că medicamentele declarate trebuie să fie cele comercializate în trimestrul respectiv. În atare situaţie, lista depusă pentru trimestrul I 2015 creează prezumţia că medicamentele cuprinse în aceasta au fost efectiv comercializate de recurentă, cel puţin în trimestrul menţionat.

Cu alte cuvinte, instanţa de control judiciar apreciază că responsabilitatea depunerii trimestriale, dar şi a corectitudinii listei medicamentelor pentru care se datorează contribuţia clawback aparţine deţinătorului APP, respectiv recurentei, aceasta din urmă având obligaţia depunerii unei declaraţii corespunzătoare realităţii. Omisiunea depunerii trimestriale a listei menţionate şi existenţa unor elemente factuale incorecte în cuprinsul acesteia (de pildă, menţionarea unor medicamente care nu au fost vândute în trimestrul respectiv) sunt împrejurări datorate culpei deţinătorului APP şi, ca urmare, nu pot fi invocate de către acesta în favoarea sa.

În lipsa unor dovezi de netăgăduit ale imposibilităţii absolute a consumului medicamentelor în trimestrul aferent actelor atacate, lista depusă de deţinătorul APP face dovada comercializării medicamentelor menţionate în cuprinsul acesteia.

În mod justificat, instanţa de fond a apreciat faptul că relevantă pentru stabilirea elementelor ce stau la baza calculului contribuţiei clawback este data consumului de medicamente (data eliberării efective către pacienţi), iar nu data comercializării lor în lanţul de distribuţie (distribuitori/farmacii).

Totodată, Înalta Curte reţine că nu există dispoziţii legale care să susţină teza recurentei potrivit căreia contribuţia clawback se datorează numai pentru medicamentele vândute de DAPP în trimestrul respectiv. Dimpotrivă, din interpretarea logică a dispoziţiilor O.U.G. nr. 77/2011 rezultă calculul contribuţiei în raport cu consumul trimestrial de medicamente, fiind evident faptul că între data achiziţionării unui medicament de la DAPP şi data consumului său de către pacient există, de cele mai multe ori, un decalaj temporal semnificativ, medicamentele consumate într-un trimestru putând proveni din stocuri constituite în trimestrele anterioare. Altfel spus, consumul de medicamente a cărui valoare stă la baza modului de calcul al contribuţiei trimestriale este consumul aferent vânzărilor fiecărui deţinător al APP, după cum impun prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011. Textul normativ anterior arătat nu impune condiţia ca vânzările plătitorului contribuţiei să fie realizate în acelaşi trimestru cu decontările. Ca atare, legea nu distinge după cum consumul de medicamente s-a realizat din stocurile trimestrului curent sau din cele ale trimestrelor anterioare.

În fine, este de observat şi faptul că instanţa de fond a avut în vedere la fundamentarea soluţiei pronunţate în legătură cu această critică de nelegalitate a notificării deduse judecăţii dezvoltată de recurentă şi concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză care a analizat documentaţia existentă la dosar şi a concluzionat în sensul că între consumul de medicamente raportat şi cel decontat, în privinţa medicamentelor nominalizate de recurentă, există diferenţe nesemnificative.

În ceea ce priveşte critica adusă de reclamanta cu privire la încălcarea principiului predictibilităţii fiscale la emiterea actelor administrative contestate, se arată că hotărârea a fost pronunţată prin interpretarea şi aplicarea greşită a art. 3 (b) din Codul fiscal, având în vedere că datele comunicate de CNAS prin Notificări sunt generate de un sistem de raportare ce nu este accesibil contribuabilului, însăşi instanţa confirmând în cuprinsul sentinţei, în mod expres, opacitatea şi lipsa transparenţei modului de determinare a bazei de calcul.

Înalta Curte constată că implicit prin criticile aduse se pune în discuţie ca atare chiar mecanismul de stabilire a contribuţiei, ceea ce în sine reprezintă o critică de neconstituţionalitate sau de lipsă de oportunitate a legii, critici ce nu pot intra în sfera de verificare a instanţei de contencios administrativ. Or, câtă vreme normele juridice amintite nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă, dat fiind că art. 124 din Constituţia România prevede că "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. (…) (3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.".

Cât timp intimata-pârâtă a comunicat informaţiile impuse de prevederile art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011, iar la baza acestora rezultă că stau date concrete existente în sistemul anume nominalizat de norma juridică incidentă, nu se poate reţine insuficienta motivare a actului administrativ atacat.

Aspectele invocate de recurentă legate de necesitatea asigurării posibilităţii verificării corectitudinii datelor comunicate de intimata-pârâtă prin notificarea atacată sunt juste, dar cât timp chiar baza concretă a legislaţiei a fost supusă mecanismului verificării constituţionale, orice critică care atinge acest aspect atacă implicit natura constituţională a normelor.

Statelor le-a fost recunoscut dreptul de a percepe impozite sau alte contribuţii, dispunând în materie fiscală de o mare marjă de acţiune cu privire la mijloacele pe care pot să le utilizeze în acest scop, aparţinând autorităţilor naţionale competenţa să decidă perceperea de impozite, alte taxe sau contribuţii, potrivit aprecierii necesităţilor politice, economice şi sociale. Statele trebuie să dispună de o amplă latitudine privitoare la măsurile pe care le adoptă în domeniile economice şi sociale deoarece, datorită cunoaşterii directe a societăţii şi a nevoilor sale autorităţile naţionale se găsesc, în principiu, în situaţia de a aprecia mult mai adecvat decât judecătorul internaţional ce înseamnă, în asemenea materii, imperativele de utilitate publică, afară dacă aprecierea lor ar fi lipsită de orice bază rezonabilă (a se vedea CEDO, cauza Stec şi alţii c. Regatul Unit, 12 aprilie 2006, §51).

Or, în cauza de faţă, nu se poate considera că ar exista o apreciere a autorităţii statale lipsită de orice justificare obiectivă şi rezonabilă sub aspectul contribuţiei în discuţie, din moment ce reglementarea îşi găseşte raţiunea în necesitatea asigurării unui acces neîntrerupt al populaţiei la medicamentele cu şi fără contribuţie personală acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naţionale de sănătate, precum şi în unităţile sanitare cu paturi, pe fondul nevoii implementării unui sistem de contribuţie sustenabil pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanţare a sistemului public de sănătate în vederea asigurării asistenţei medicale a populaţiei, după cum se arată în expunerea de motive a O.U.G. nr. 77/2011.

Recurenta susţine fără temei că lipsa unei asemenea obligaţii echivalează cu o lipsă a unui control efectiv de legalitate şi temeinicie al actului administrativ (care ar contraveni Legii nr. 554/2004). În contenciosul administrativ se analizează motivele de nelegalitate expuse prin cererea de chemare în judecată la adresa actului administrativ, iar reclamanta nu a indicat în mod expres care sunt elementele legale obligatorii ale notificării care lipsesc în concret şi pe care reclamanta le contestă ca atare şi care au pus-o în imposibilitatea de a cunoaşte voinţa manifestată de CNAS în cuprinsul actului administrativ şi, respectiv, de a-si formula apărarea corespunzătoare. Din cuprinsul notificării contestate rezultă că CNAS a comunicat reclamantei acele elemente de fapt şi de drept prevăzute de lege, respectiv valoarea procentului "p" şi valoarea consumului de medicamente aferent trimestrului în litigiu, conform anexei la notificare.

Înalta Curte reţine că formula de calcul a taxei clawback conţine şi alte variabile, prin raportare la fiecare reglementare legală în parte (procentul "p", indicatorii CTt, BAt, Vit, Vitr, VTt, VTtr etc.) ce conduc la concluzia că taxa aplicată este una globală, şi nu individuală, raportată la un bun anume, care ar fi supus impozitării atât la momentul punerii în vânzare, cât şi la momentul consumului.

În Deciziile nr. 344/2013, nr. 668/2014 şi nr. 144/2015, Curtea Constituţională a statuat că "taxa de clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 din Constituţie, în virtutea cărora «Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege». Aşadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituţiilor şi/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare".

Principiul dublei impuneri se prezumă a fi fost respectat de legiuitor prin însăşi formula de calcul şi prin definirea fiecărui indicator pe baza cărora se determină taxa aplicată în mod global.

Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 209 din 27 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat şi recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.

Respinge excepţia de neconvenţionalitate invocată de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L., ca inadmisibilă.

Respinge recursul incident declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 209 din 27 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 209 din 27 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.