EU funding: financial correction and non bis in idem applicability to administrative sanctions for procurement irregularities

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub număr de dosar x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, prin Direcţia Generală Creştere Inteligentă Digitalizare, anularea Deciziei nr. 9030/19.01.2023 emise de pârât, privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. şi înregistrată la D.G.C.I.D. sub nr. x/07.11.2022 împotriva Notei de Constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/20.10.2022, precum şi a tuturor actelor subsecvente deciziei atacate; anularea notei de constatare, precum şi a tuturor actelor subsecvente notei de constatare; obligarea ministerului la continuarea acordării finanţării datorate A. în temeiul contractului de finanţare, precum şi la restituirea către A. a sumei de 570.894,95 RON plătite de aceasta în temeiul notei de constatare; obligarea ministerului la plata către A. a dobânzii legale penalizatoare corespunzătoare sumei de 570.894,95 RON plătite în temeiul notei de constatare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 87 din 12 martie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei de mai sus a promovat recurs reclamanta A. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi, iar în subsidiar, admiterea recursului şi, în rejudecare, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii formulate.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., că nelegalitatea sentinţei recurate rezultă, în primul rând, din refuzul primei instanţe de a analiza temeiurile de anulare invocate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, a susţinut recurenta că prima instanţă nu a analizat motivul de nelegalitate referitor la emiterea Notei de Constatare pe baza unor ipoteze nedovedite.

Motivul de nelegalitate referitor la emiterea Notei de Constatare pe baza unor ipoteze nedovedite a fost motivat separat, de recurenta-reclamantă în cadrul cererii introductive, fiind esenţial în cadrul apărării A.. Acest lucru este clar surprins de faptul că a învestit prima instanţă cu o cerere de sesizare a CJUE cu o serie de întrebări preliminare, dintre care, o întrebare viza expres tocmai acest motiv de nelegalitate invocat.

Prima instanţă a respins cererea A., prin încheierea de şedinţă din 15.11.2023, dar cu toate acestea, prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Iaşi nu a formulat nici măcar un considerent cu privire la nelegalitatea Notei de Constatare ce derivă din emiterea ei în baza unor ipoteze nedovedite.

De asemenea, a arătat că prima instanţă nu a analizat motivul de nelegalitate referitor la absenţa oricărei evaluări a proporţionalităţii sancţiunii în cadrul actului administrativ atacat.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a arătat că prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins nelegal criticile sale referitoare la nemotivarea, respectiv la motivarea insuficientă a deciziei atacate.

Astfel, prin contestaţia împotriva Notei de Constatare, a invocat critici care dovedesc că Nota de Constatare este nelegală, în ansamblu şi anume că sunt sancţionate, în mod diferit, aceleaşi pretinse fapte, pentru care A. a fost sancţionată şi prin Notificarea nr. 2 (încălcarea principiului non bis in idem); considerentele Notei de Constatare referitoare la obiectul Contractului de Furnizare sunt vădit discordante cu cele ale Documentaţiei de Achiziţie; Nota de Constatare a fost emisă pe baza unor simple ipoteze, recunoscute ca fiind nedovedite de MIPE, şi necorelate cu niciun temei de drept respectiv critici care dovedesc că Nota de Constatare este nelegală şi netemeinică prin raportare la fiecare motiv reţinut de MIPE prin actul contestat.

Or, la o simplă parcurgere a Deciziei Atacate se poate observa că MIPE nu a oferit nicio motivare pentru respingerea criticilor recurentei-reclamante.

De altfel, chiar prima instanţă a remarcat că "este reală susţinerea că o parte din argumentele expuse de reclamantă în contestaţia sa administrativă nu şi-au găsit un răspuns în decizia de soluţionare a contestaţiei", însă cu toate acestea a respins critica de nelegalitate a deciziei atacate.

În realitate, MIPE a motivat respingerea criticilor formulate de A. prin reluarea cvasi-identică a pretinselor motive de nelegalitate prezentate în cadrul Notei de Constatare, fără însă a examina şi a exprima un raţionament juridic propriu, raportat la criticile invocate în cuprinsul contestaţiei formulate împotriva Notei de Constatare.

Nemotivarea deciziei atacate pune recurenta în imposibilitatea de a cunoaşte motivele respingerii contestaţiei sale iar acest aspect constituie o ingerinţă nepermisă în dreptul său la apărare.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţine constant faptul că actele administrative, precum este cazul deciziei atacate, trebuie motivate adecvat, în cazul contrar, în care ele ar fi motivate insuficient sau greşit, ele urmând a fi anulate pentru nemotivare.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a reţinut nelegal inaplicabilitatea principiului non bis in idem, astfel devenind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prima instanţă a înlăturat nelegal efectele principiului non bis in idem în temeiul puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 163/16.11.2022 pronunţată de Curtea de Apel laşi şi a deciziei civile nr. 2940/30.05.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2023.

Dosarul nr. x/2023 a avut ca obiect acţiunea A. împotriva MIPE în suspendarea provizorie a efectelor Notei de Constatare, întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Soluţia primei instanţe este nelegală, întrucât hotărârile judecătoreşti date asupra măsurilor provizorii nu au autoritate de lucru judecat în dosarele în care este dezbătut fondul cauzelor. In speţă, hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2022, care a avut ca obiect suspendarea provizorie a Notei de Constatare, nu au autoritate de lucru judecat la soluţionarea prezentei cauze, care are ca obiect anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a Notei de Constatare.

A susţinut de asemenea că prima instanţă a interpretat restrictiv domeniul de aplicare al principiului non bis in idem în mod nejustificat fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că examenul legal al încălcării principiului non bis in idem presupune efectuarea următoarelor verificări: verificarea existenţei a cel puţin două sancţiuni diferite aplicate împotriva aceluiaşi operator economic; verificarea identităţii pretinselor fapte pentru care au fost aplicate respectivele sancţiuni.

Or, acest test legal este îndeplinit în prezenta cauză, deoarece recurenta reclamantă a fost sancţionată, mai întâi, cu o corecţie financiară de 25% din valoarea eligibilă a Contractului de Furnizare, prin Notificarea nr. 2, iar, ulterior, cu o corecţie financiară de 100% din valoarea eligibilă a Contractului de Furnizare, prin Nota de Constatare; prin Nota de Constatare, a fost sancţionată pentru pretinse fapte pentru care a mai fost sancţionată şi prin Notificarea nr. 2.

Principiul non bis in idem interzice sancţionarea aceleiaşi persoane pentru aceleaşi fapte de mai multe ori, fără însă a distinge în funcţie de cuantumul sancţiunilor. Aşadar, acest principiu nu priveşte individualizarea sancţiunilor, ci însăşi aplicarea acestora prin raportare la aceleaşi circumstanţe de fapt.

Aşadar, chiar dacă A. a restituit suma de 570.894,95 RON (valoarea integrală a finanţării efectiv obţinute de A.), cu scăderea sumei de 237,872,89 RON (valoarea corecţiilor financiare aplicate Cererilor de plată nr. 1-2), acest lucru nu are nicio legătură cu principiul non bis in idem, întrucât faptele pe care MIPE se întemeiază în actele cu caracter sancţionator sunt aceleaşi.

Or, simpla examinare comparativă a Notei de Constatare, respectiv a Notei de Constatare demonstrează că A. a fost sancţionată de două ori pentru 5 pretinse fapte identice.

Susţine recurenta că prin încheierea de şedinţă din 15.11.2023, prima instanţă a respins nelegal cererea A. de sesizare a CJUE cu întrebare preliminară referitoare la domeniul de aplicare al principiului non bis in idem, astfel devenind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subliniază că, din succesiunea actelor primei instanţe, transpare faptul că aceasta a respins cererea A. de sesizare a CJUE cu trimitere preliminară pentru un motiv artificial, menit exclusiv să salvgardeze posibilitatea invocării nelegale a puterii de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2022.

Jurisprudenţa CJUE arată că o întrebare transmisă de o instanţă naţională este admisibilă dacă: (i) se referă la un litigiu existent şi real; (ii) este motivată şi oferă toate informaţiile necesare cu privire la situaţia de fapt care a determinat declanşarea sa şi (iii) dacă este, de principiu, pertinentă pentru cazul respectiv.

În speţă, condiţiile în discuţie sunt îndeplinite întrucât litigiul e unul real, au fost prezentate atât argumentele care justifică apariţia chestiunii prejudiciale, cât şi datele situaţiei de fapt iar în ceea ce priveşte îndeplinirea celei de-a treia condiţii, a pertinenţei, solicitările de trimiteri preliminare vizează interpretarea conformă a înţelesului unor noţiuni cuprinse în acte de drept unional. Întrebările pe care le-a adresat se află în centrul disputei părţilor, ele privesc limitele în care autorităţile pot aplica sancţiuni pentru neregulile săvârşite de operatori economici, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 pct. 36 şi ale celor ale art. 143 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013.

Prin sentinţa recurată, prima instanţă a confirmat nelegal confuzia MIPE privind activitatea A. şi a considerat eronat că recurenta ar fi un "dezvoltator software", astfel devenind aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Deşi preliminar, prima instanţă a sesizat viciile actelor administrative atacate sub acest aspect, aceasta a identificat o justificare nepermisă viciilor actelor atacate ale MIPE arătând că verificările efectuate nu au vizat societăţi care comercializează produse de tip software aşa cum greşit pretinde reclamanta.

O astfel de contradicţie regăsită în considerentele sentinţei recurate reflectă atât incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi încălcarea dreptului la apărare al A., consacrat prin art. 13 C. proc. civ. şi prin art. 6 din CEDO.

În cuprinsul contestaţiei administrative, A. a invocat nelegalitatea actului administrativ sancţionator, întrucât acesta reţine în mod eronat că obiectul Contractului de Furnizare ar fi reprezentat de achiziţionarea unui produs de tip software. În realitate, prin Contractul de Furnizare, a achiziţionat o licenţă de know-how privind dezvoltarea de materiale avansate anorganice noi.

Această confuzie asupra obiectului Contractului de Furnizare demonstrează fără echivoc că sancţiunile aplicate de MIPE sunt arbitrare şi nejustificate - ele se întemeiază pe o situaţie de fapt reţinută în mod eronat de către MIPE iar prima instanţă, în loc să cerceteze ansamblul probator din cauză, a ales să ignore probele propuse în acest sens de A..

Departe de a fi un produs software, licenţa achiziţionată de A. este compusă dintr-o documentaţie ştiinţifică, tehnică şi economică privind stadiul actual al cunoaşterii referitor la materialele avansate anorganice de pe continentul nord-american constând în: (i) reţete ale materialelor anorganice avansate; (i) teste ale caracteristicilor tehnice ale acestor materiale; (iii) interpretări ale testelor; (iv) informaţii privind mijloacele de producţie; (v) informaţii de marketing etc.

Aceste informaţii nu pot fi utilizate direct pentru producerea şi comercializarea materialelor anorganice avansate în România/Europa, întrucât materiile prime pe care se bazează reţetele acestor materiale, regăsite pe continentul nord-american, nu coincid cu materiile prime autohtone, din perspectiv caracteristicilor lor chimice.

Din acest motiv, A. este nevoită să desfăşoare o activitate de cercetare prealabilă producerii şi comercializării materialelor anorganice avansate, cu scopul de a transpune în România/Europa, pe baza materiilor prime autohtone, rezultatele obţinute pe continentul nord-american, la care are acces în urma achiziţionării licenţei de know-how.

Pentru a realiza aceste obiective, a cooptat o echipă de cercetători de renume profesori universitari, doctori, doctoranzi, persoane cu înalte studii ştiinţifice şi experienţă practică -, care au misiunea de a crea, de a dezvolta materiale avansate anorganice pornind de la materiile prime care există în România şi în Europa, pe baza licenţei achiziţionate.

În concret, materialele avansate anorganice pe care A. urmăreşte să le realizeze reprezintă alternative ale cimentului, material care se produce prin utilizarea unui consum foarte ridicat de energie, întrucât acesta se obţine în mod indirect, prin utilizarea unui praf.

Aşadar, MIPE nu a înţeles nici măcar obiectul achiziţiei A.; a efectuat o serie de verificări raportate la cu totul alt tip de produs, pe care A. nu l-a achiziţionat şi, totodată, a sancţionat A., subsecvent verificărilor ab initio eronate pe care le-a realizat.

În concluzie, sentinţa recurată este nelegală întrucât prima instanţă a ignorat efectiv probele administrate în cauză şi, deşi a observat viciile verificărilor MIPE, a hotărât să respingă acest motiv de nelegalitate invocat de A..

De asemenea a susţinut recurenta - reclamantă că sentinţa recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşita a principiilor privind atribuirea şi executarea contractelor având ca obiect finanţări nerambursabile din fonduri europene, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Singurele norme legale substanţiale invocate în susţinerea sancţiunii aplicate A. de către MIPE, ce a fost validată prin sentinţa recurată, sunt principiile reglementate prin dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv prin cele ale O.M.F.E. nr. 1284/2016, prevederi legale pe care instanţa de fond le-a aplicat în mod greşit.

Astfel, Curtea de Apel a aplicat greşit principiul economicităţii în analiza sa referitoare la stabilirea valorii estimate a Procedurii Competitive.

În primul rând, poziţia primei instanţe este vădit contrară dispoziţiilor O.M.F.E. nr. 1284/2016, Capitolul 5 "Procedura competitivă", Secţiunea a 3-a "Elaborarea specificaţiilor tehnice şi determinarea valorii estimate", Sub-secţiunea 3.2 "Determinarea valorii estimate", pct. 2, potrivit cărora: "valoarea estimată a achiziţiei se determină pe baza ofertelor de preţ existente pe piaţă (primite/solicitate/obţinute prin studiu de piaţă etc.) sau pe baza unor informaţii din achiziţiile/contractele anterioare recente, în scopul asigurării rezonabilităţii costurilor estimate, şi va întocmi în acest scop nota justificativă privind determinarea valorii estimate".

Aşadar, legiuitorul permite beneficiarului finanţării să determine valoarea estimată a achiziţiei, potrivit alegerii sale şi contextului iniţierii achiziţiei, prin următoarele 2 mecanisme alternative: (i) pe baza ofertelor de preţ existente pe piaţă; şi (ii) pe baza informaţiilor din achiziţiile/contractele anterioare recente.

În cazul în care beneficiarul finanţării optează pentru primul mecanism, bazat pe ofertele de preţ existente pe piaţă, acesta are din nou libertatea de a opta pentru oricare din următoarele 3 metode pentru obţinerea ofertelor, care sunt enumerate exemptificativ (iar nu limitativ): (i) primirea ofertelor; (ii) solicitarea ofertelor; şi (iii) obţinerea ofertelor printr-un studiu de piaţă.

Or, în prezenta cauză, A. a estimat valoarea contractului de furnizare pe baza ofertelor de preţ existente pe piaţă, prin metoda solicitării şi primirii ofertelor de la operatorii economici relevanţi, opţiune care nu poate fi restricţionată de prima instanţă sau de MIPE, neexistând niciun temei de drept pentru care recurenta-reclamantă ar fi fost obligată la efectuarea unui studiu de piaţă.

În al doilea rând, nicio dispoziţie a O.M.F.E. nr. 1284/2016 nu prevede forma/procedura prin care A. ar fi trebuit să solicite ofertele operatorilor economici relevanţi şi modalitatea de documentare a acestor solicitări. Prin urmare, această solicitare poate fi făcută inclusiv verbal, esenţială fiind numai obţinerea unor oferte de preţ relevante existente în piaţă, ceea ce s-a şi întâmplat şi a fost probat în cauză.

În al treilea rând, A. nu îi poate fi imputată diferenţa de valoare dintre ofertele financiare transmise de societăţile B.. şi Structures Of C., în vederea stabilirii valorii estimate a contractului de furnizare. Ţinând seama că este vorba despre drepturi de proprietate intelectuală, orice societate care acţionează pe piaţa liberă poate să îşi stabilească preţul cum doreşte iar recurenta nu poate influenţa în niciun fel aceste preţuri.

Corelativ, nu are vreo obligaţie legală de a fundamenta diferenţa de valoare dintre cele două oferte primite de la societăţile B.. şi Structures Of C.

În al patrulea rând, invitaţia primei instanţe de a solicita oferte de la anumiţi "furnizori europeni de profil" este, sub un prim aspect, discriminatorie şi, sub un al doilea aspect, nejustificată întrucât nu există nicio o normă legală care să fi impus A. să îşi întemeieze decizia referitoare la stabilirea valorii estimate a Procedurii Competitive pe ofertele unor operatori economici proveniţi din state europene. De altfel, o astfel de obligaţie nici nu poate exista întrucât ar contraveni principiului nediscriminării în funcţie de naţionalitate.

Prima instanţă a aplicat greşit principiul transparenţei în analiza sa referitoare la criteriile de departajare a ofertelor regăsite în Documentaţia achiziţiei.

A. a explicat care sunt "caracteristicile ce diferenţiază ofertele tehnice" prin Documentaţia Achiziţiei, Secţiunea a XI-a "Specificaţii tehnice". În această secţiune sunt indicate toate cerinţele, prescripţiile şi caracteristicile de natură tehnică pe care trebuiau să le îndeplinească ofertele depuse in Procedura Competitivă referitoare la licenţa pentru formularea, producerea şi comercializarea materialelor din clasa geopolimerilor, inclusiv subclasa materialelor activate alcalin.

Ele au fost împărţite în 3 categorii, respectiv: (a) cerinţe tehnice privind conţinutul licenţei; (b) cerinţe tehnice privind caracteristicile esenţiale ale materialelor rezultate; (c) cerinţe privind asistenţa tehnică iar pe baza lor recurenta urma să diferenţieze ofertele depuse în cadrul Procedurii Competitive, sub aspect tehnic.

Tocmai pentru a facilita această operaţiune, a corelat cerinţele tehnice cu modul de prezentare a propunerilor tehnice solicitat prin Documentaţia Achiziţiei, Secţiunea a V-a "Modul de întocmire şi prezentare a ofertelor", care trebuiau să prevadă: (a) caracteristicile tehnice solicitate prin Documentaţia de Achiziţie; (b) conţinutul licenţei şi caracteristicile esenţiale ale materialelor rezultate; şi (c) asistenţa tehnică acordată.

Prin urmare, rezultă că cerinţele tehnice ce urmau să diferenţieze ofertele depuse în cadrul Procedurii Competitive au fost descrise clar de A., prin Documentaţia Achiziţiei.

Procedura Competitivă nu este supusă cerinţelor Legilor nr. 98/2016 şi nr. 99/2026, astfel încât legiuitorul nu a impus operatorilor economici care elaborează documentaţii pentru proceduri competitive, în temeiul O.M.F.E. nr. 1284/2016, să respecte exigenţele aplicabile documentaţiilor pentru achiziţiile publice.

În al doilea rând, A. a detaliat modalitatea de evaluare a ofertelor prin Documentaţia Achiziţiei, Secţiunea a IV-a "Criterii de participare".

Aşadar, recurenta a indicat, în concret, că propunerile tehnice şi financiare ce urmau a fi depuse în Procedura Competitivă vor fi evaluate după cum urmează:

a) Mai întâi, urmau a fi selectate ofertele ale căror propuneri tehnice se încadrează sau sunt superioare cerinţelor tehnice prevăzute de Documentaţia Achiziţiei, respectiv ale căror propuneri financiare se încadrează în valoarea estimată a contractului de furnizare;

b) Ulterior, ofertele urmau a fi clasate în funcţie de următoarele două criterii: (i) primul criteriu, care presupune claseirea ofertelor în funcţie de avantajele tehnice prezentate de propunerile tehnice corespunzătoare lor; şi (ii) al doilea criteriu, care presupune clasarea ofertelor în funcţie de preţul asumat prin propunerile financiare corespunzătoare lor. Ambele criterii urmau a fi aplicate în vederea realizării scopului proiectului la un raport calitate/preţ competitiv.

Prin urmare, modalitatea de evaluare a ofertelor a fost determinată clar de A., prin Documentaţia Achiziţiei.

În al treilea rând, considerentele primei instanţe sunt eronate în ceea ce priveşte etapa justificării atribuirii contractului de furnizare societăţii B. întrucât nu a ţinut seama de faptul că, în cadrul Procedurii Competitive, a fost depusă o singură ofertă, anume oferta societăţii B.., care s-a dovedit a fi conformă tuturor specificaţiilor tehnice şi cerinţelor financiare sens în care nu avea cum să analizeze din punct de vedere comparativ ofertele, câtă vreme nu existau mai multe oferte.

Propunerea tehnică a B.. este conformă cerinţei tehnice potrivit căreia produsele rezultate din licenţiere trebuie să aibă caracteristici de rezistenţă chimică la "acizi, marea majoritate până la 100% concentraţie".

Cerinţa tehnică, care stabileşte o rezistenţă chimică la acizi cu o concentraţie de "până la 100%", instituie un interval al cărui prag valoric maxim este de 100%. Nicio prevedere a documentaţiei de atribuire nu obliăi, însă, nici expres şi nici implicit, ca această concentraţie să fie egală cu 100%, ci doar să tindă către această valoare, fiind, preferabil, să fie cât mai apropiată.

A învederat recurenta că prima instanţă a aplicat greşit O.U.G. nr. 66/2011 şi O.AA.F.E. nr. 1284/2016 în analiza sa referitoare la legea aplicabilă Contractului de Furnizare şi la clauzele sale.

Astfel, nicio prevedere legală ori contractuală nu impunea A. să prevadă că legea care guvernează Contractul de Furnizare este legea română, ori să amenajeze contractual anumite remedii prin clauzele acestuia. sentinţa recurată fiind nelegală.

În drept cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art, 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum şi la cele ale art. 483 şi urm. C. proc. civ., precum şi pe toate celelalte prevederi legale invocate prin cererea de recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului declarat în cauză intimatul-pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte, criticile recurentei asociate temeiului de drept regăsit la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind pretinsa nelegalitate a sentinţei recurate generată de pretinsa omisiune a instanţei de a cerceta unul sau mai multe motive ce întemeiază demersul litigios al reclamantei, ori pretinsa nejudecare a fondului prin prisma neanalizârii motivelor de nelegalitate, a criticilor legate de nemotivarea, ori emiterea celor două acte administrative atacate (Decizia şi Nota de constatare a neregulilor), şi, în fine, de pretinsa aplicare greşită a O.U.G. nr. 66/2011 şi a OMFE nr. 1284/2016 cu referire la legea aplicabilă contractului de finanţare, le- a apreciat ca fiind nefondate, iar motivul de casare invocat neincident în cauză ţinând cont că prin soluţia pronunţată instanţa de fond a demonstrat că a analizat, tranşat şi soluţionat în mod riguros aspectele reiterate prin cererea de recurs, hotărârea criticată fiind deopotrivă clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosarul cauzei.

Conclusiv, contrar pretinselor critici aduse sentinţei recurate de către Societate sub aspectul nelegalităţii, a arătat că simpla nemulţumire ori interpretare proprie dată de recurentă situaţiei de fapt şi de drept incidente, nu sunt suficiente pentru a răsturna realitatea juridică constatată de prima instanţă, precum şi realitatea administrativă constatată de autoritatea publică, cu privire la actele şi faptele autorităţii contractante în derularea contractului de finanţare agreat şi asumat, pe care l-a ignorat.

În ceea ce priveşte pretinsele critici privind neanalizarea de către prima instanţă a motivelor invocate de Societate care ar fi vizat "nelegalitatea emiterii actelor administrative criticate-Decizia şi Nota de constatare a neregulilor", respectiv "(...) din perspectiva reţinerii în mod eronat de autoritatea publică finanţatoare a terminologiei produsului achiziţionat prin folosirea sintagmei de "software" în loc de "licenţă know-how", ori a faptului că nu ar fi fost consemnată vreo evaluare a proporţionalităţii sancţiunii emiterea actului făcându-se doar pe baza unor ipoteze nedovedite (...)", intimata le-a apreciat nefondate şi neîntemeiate, în contextul în care atât autoritatea publică finanţatoare (în faza administrativă), cât şi instanţa de fond (în faza juridică) au constatat, consemnat şi reţinut că susţinerile Societăţii nu pot fi primite având în vedere că în cadrul/conţinutul celor două acte sunt individualizate deficienţele constatate, ca urmare a verificărilor în concret efectuate, ţinând cont implicit de formularea expresă din cuprinsul Deciziei care validează Nota de constatare a neregulilor, prin care autoritatea publică precizează că "menţiunea inexactă a obiectului contractului de furnizare nu a avut un caracter relevant şi decisiv în aplicarea corecţiei".

Raportând dreptul incident circumstanţelor de fapt ale cauzei (înscrisurile, susţinerile părţilor) la temeiul juridic invocat de Recurentă neincident în cauză, acest capăt de cerere trebuie respins ca nefondat, în condiţiile în care prima instanţa a pronunţat o soluţie valorificată superior prin sintetizare, structurare şi esenţializare, nemulţumirile sale exprimate în acest sens fiind contrazise şi înlăturate de realitatea juridică a actelor şi faptelor sate, atât în demersul său administrativ, cât si în cel judecătoresc.

În ceea ce priveşte, criticile recurentei asociate temeiurilor de drept regăsite ta art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., privind "() pretinsa interpretare restrictivă a primei instanţe dată principiului "non bis in idem" în mod nejustificat (...) pretinsa omisiune de a cerceta unul sau mai multe motive ce întemeiază demersul litigios al Societăţii, care în opinia sa ar echivala cu "nerezolvarea fondului (...)", a arătat ca sunt nefondate şi neîntemeiate, motivele de casare invocate nefiind incidente în cauza ţinând cont că, aşa cum reiese din considerentele hotărârii instanţa nu a încălcat prevederile art. 425 C. proc. civ., motivând soluţia pronunţată care nu cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Prin actul administrativ sancţionator atacat, autoritatea publică a reţinut (ca şi instanţa de fond de altfel) în mod exact care este obiectul contractului de furnizare, legalitatea emiterii actului fiind evidentă, motivele de fapt şi de drept inserate în cuprinsul său fiind clare şi deloc contradictorii, în condiţiile în care înainte de emiterea titlului de creanţă definitiv, în faza de proiect al actului administrativ, Societatea a analizat şi combătut prin punctul său de vedere şi prin contestaţia sa administrativă formulată ulterior, toate aspectele şi argumentele relevate de autoritatea publică, precum şi în condiţiile în care documentele prezentate de Societate în engleză şi traduse autorizat în limba română, atestă contrariul celor susţinute de Societate, constatările autorităţii publice fiind din această perspectivă evidente sub acest aspect, având caracter întemeiat şi de necontestat.

Or, având în vedere condiţiile de finanţare a proiectelor din fonduri europene stabilite prin contractul de finanţare asumat de către beneficiar, a subliniat că potrivit prevederilor din Contractul de Finanţare nr. x/17.11.2021, aferent proiectului SMIS 120951, beneficiar S.C. A. S.R.L.: art. 1 alin. (2) - Obiectul Contractului de Finanţare - "Beneficiarul se angajează să implementeze Proiectul, în conformitate cu prevederile cuprinse în prezentul contract şi în legislaţia europeana şi naţională aplicabile acestuia"; art. alin. (1) si alin. (13) - "Beneficiarul are obligaţia si responsabilitatea să asigure managementul şi implementarea Proiectului în concordantă cu prevederile acestui contract, ale legislaţiei europene şi naţionale aplicabile."

În acelaşi sens, arătă implicit că Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 17 decembrie 2013, în conformitate cu art. 6 Conformitatea cu dreptul Uniunii şi legislaţia naţională prevede că "Operaţiunile sprijinite de fondurile ESI sunt conforme cu dreptul Uniunii si cu legislaţia naţională care vizează punerea sa m aplicare ("dreptul aplicabil al Uniunii si legislaţia naţională aplicabilă")".

Or, prin semnarea Contractului de finanţare, Societatea şi-a asumat respectarea clauzelor, implicit respectarea condiţiilor prevăzute în contractul de finanţare precum şi a regulamentelor/directivelor europene incidente în implementarea proiectului proiectul fiind obligatoriu şi imperativ a se implementa în concordanţă cu prevederile legale ale Statului Român şi ale Uniunii Europene, indiferent de ţara de provenienţă a furnizorilor.

Pe de altă parte a arătat că, în conformitate cu prevederile OMFE nr. 1284/2016 privind aprobarea procedurii Competitive aplicabile solicitanţilor/beneficiarilor privaţi pentru atribuirea contractelor de furnizare, servicii sau lucrări finanţate din fonduri europene, expuse la Secţiunea 3 - "Elaborarea specificaţiilor tehnice si determinarea valorii estimate", Societatea (in calitate de beneficiar) avea obligaţia de a respecta cerinţele tehnice obiective, astfel cum se menţionează în Ordin la pag. 14 şi în conformitate cu prevederile "3.1. Elaborarea specificaţiilor tehnice 1. Solicitantul/Beneficiarul privat elaborează cerinţele tehnice obiective ce descriu obiectul achiziţiei pentru a se asigura de îndeplinirea corespunzătoare a scopului proiectului- 3 2 Determinarea valorii estimate 1. Valoarea estimată se determina mamte de iniţierea procedurii competitive şi trebuie să fie valabilă la momentul iniţierii procedurii. 2. vnînnren stimată a achiziţiei se determină pe baza ofertelor de preţ existente pe piaţa (primite/solicitnte/obtinute prin studiu de piaţă etc.) sau pe baza unor informaţii din achiziţiile/contractele anterioare recente, în scopul asigurării rezonabilttaţii costurilor estimate, si va întocmi în acest scop nota Justificativă privind determinarea valoni estimate".

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a apreciat că societatea nu a justificat calea de atac promovată, propria interpretare dată textelor de lege invocate fiind insuficientă şi irelevantă în economia soluţionării cauzei, câtă vreme nu demonstrează şi nu indică, în ce mod hotărârea instanţei ar fi viciată prin prisma motivelor de casare respective, care ar viza neregularităţi de ordin procedural care pot fi sancţionate cu nulitatea conform art. 174 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, a solicitat să se constate temeinicia hotărârii recurate, respectiv caracterul nefondat al căii de atac exercitate .

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât, deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

6. Aspecte procedurale relevante în judecarea recursului

6.1. Cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Recurenta - reclamantă A. S.R.L. a formulat în cauză şi o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin intermediul căreia, în baza prevederilor art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, a solicitat instanţei înaintarea către CJUE a următoarelor întrebări preliminare referitoare la interpretarea dispoziţiilor dreptului Uniunii:

i. Prevederile articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind principiul ne bis in idem sunt aplicabile în materia (i) pretinselor nereguli săvârşite de operatori economici, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 pct. 36 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind Fondul european de dezvoltare regional, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune şi Fondul european de pescuit şi afaceri maritime şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului (Regulamentul (UE) nr. 1303/2013), respectiv a corecţiilor financiare ce ar fi emise de Statele membre în urma sancţionării unor pretinse nereguli, în temeiul art. 143 din acelaşi Regulament?

ii. În ipoteza unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dispoziţiile articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind principiul ne bis in idem, în coroborare cu prevederile art. 2 pct. 36 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, pot fi interpretate în sensul că se opun aplicării a două sancţiuni de aceeaşi natură (corecţii financiare) împotriva aceleaşi persoane, pentru aceeaşi stare de fapt, singura diferenţă fiind cuantumul sancţiunilor?

iii. Prevederile art. 143 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 privind procedura de investigare a unei pretinse nereguli, citite în coroborare cu art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind prezumţia de nevinovăţie, se opun sancţionării unui particular cu o corecţie financiară în baza unor ipoteze teoretice care nu sunt dovedite de autoritatea naţională? Textele de drept unional amintite mai sus se interpretează în sensul că autoritatea naţională este ţinută de un standard probator concludent în aplicarea unei corecţii financiare, standard care nu poate fi atins prin simpla formulare a unor dubii şi presupuneri de către această autoritate?

În susţinerea cererii, recurenta-reclamantă a menţionat că CJUE a recunoscut aplicarea generală a principiului ne bis in idem, dând efect protecţiei juridice corespunzătoare în multiple materii de drept, fiind amintite în acest sens cauzele C-117/20, C-135/15, C- 797/28, C-820/21, C-412/21, C-617/17.

Recurenta, în cadrul litigiului naţional, a arătat că autoritatea a încălcat principiul ne bis in idem prin faptul că prin Nota de Constatare au fost sancţionate, în mod diferit, aceleaşi pretinse fapte, pentru care a fost sancţionată si prin Notificarea nr. 2.

A. a arătat că examenul legal al încălcării principiului non bis in idem presupune efectuarea următoarelor 2 verificări:

i. Verificarea existenţei a cel puţin două sancţiuni diferite aplicate împotriva aceluiaşi operator economic;

ii. Verificarea identităţii pretinselor fapte pentru care au fost aplicate respectivele sancţiuni.

Acest test legal este îndeplinit cu prisosinţă în prezenta cauză, deoarece:

i. A. a fost sancţionată, mai întâi, cu o corecţie financiară de 25% din valoarea eligibilă a Contractului de Furnizare, prin Notificarea nr. 2, iar, ulterior, cu o corecţie financiară de 100% din valoarea eligibilă a Contractului de Furnizare, prin Nota de Constatare;

ii. Prin Nota de Constatare, A. a fost sancţionată pentru pretinse fapte pentru care a mai fost sancţionată şi prin Notificarea nr. 2.

În continuare a argumentat recurenta - reclamantă că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 267 din TFUE pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Jurisprudenţa CJUE arată că o întrebare transmisă de o instanţă naţională este admisibilă dacă: (i) se referă la un litigiu existent şi real; (ii) este motivată şi oferă toate informaţiile necesare cu privire la situaţia de fapt care a determinat declanşarea sa şi (iii) dacă este, de principiu, pertinentă pentru cazul respectiv.

În speţă, condiţiile în discuţie sunt îndeplinite întrucât litigiul e unul real, au fost prezentate atât argumentele care justifică apariţia chestiunii prejudiciale, cât şi datele situaţiei de fapt iar în ceea ce priveşte îndeplinirea celei de-a treia condiţii, a pertinenţei, solicitările de trimiteri preliminare vizează interpretarea conformă a înţelesului unor noţiuni cuprinse în acte de drept unional. Întrebările pe care le-a adresat se află în centrul disputei părţilor ele privesc limitele în care autorităţile pot aplica sancţiuni pentru neregulile săvârşite de operatori economici, în înţelesul dispoziţiilor art. 2 pct. 36 şi ale celor ale art. 143 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013.

A apreciat recurenta că dezlegarea instanţei naţionale din cauza de faţă depinde de stabilirea înţelesului unor prevederi de drept unional. Astfel, în ipoteza în care Curtea de Justiţie a Uniunii ar stabili în mod principial că:

i. Principiul unional ne bis in idem este aplicabil în materia corecţiilor financiare prevăzute de art. 143 Regulamentul (UE) nr. 1303/2013;

ii. Principiul unional ne bis in idem se opune aplicării a două sancţiuni de aceeaşi natură (corecţii financiare) împotriva aceleiaşi persoane, pentru aceeaşi stare de fapt singura diferenţă fiind cuantumul sancţiunilor;

iii. Prevederile art. 143 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 privind procedura de investigare a unei pretinse nereguli, citite în coroborare cu art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind prezumţia de nevinovăţie, se opun sancţionării unui particular cu o corecţie financiară în baza unor ipoteze teoretice care nu sunt dovedite de autoritatea naţională, fiecare dintre aceste concluzii ar deţine o pertinentă semnificativă în evaluarea cu care este învestită instanţa naţională.

6.2. Intimatul-pârât Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene a depus concluzii scrise în raport de cererea de înaintare a întrebărilor preliminare formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

7. Procedura de soluţionare a recursului

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 17.10.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11.03.2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

8. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Părţile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanţa naţională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.

Cu toate acestea, instanţa în faţa căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre.

Chiar şi instanţele naţionale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru întrebare preliminară.

În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiţie a stabilit că dacă o parte susţine că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanţa să fie obligată să considere că se află într-o situaţie prevăzută de art. 234, iar instanţele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeaşi putere de evaluare cu toate instanţele; ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc nici unei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării puse.

Tot jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Analizând cererea formulată în speţă de recurenta - reclamantă, Înalta Curte constată că procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se poate face numai în situaţia în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Referitor la acest aspect, se impun a fi reţinute şi Recomandările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene adresate instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x nr. x/1 din 25 noiembrie 2016, ca urmare a intrării în vigoare, la 1 noiembrie 2012, a noului Regulament de procedură al Curţii de Justiţie (JO C 338, 6.11.2012, care la pct. 6 prevăd că "în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, acea instanţă este obligată să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, cu excepţia cazului în care există deja o jurisprudenţă consacrată în materia respectivă sau a cazului în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuţie nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile".

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară ori dacă situaţia din speţă se încadrează sau nu în excepţiile anterior amintite.

Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

De asemenea, întrebarea care se poate adresa de către instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

În cauza pendinte se constată faptul că, în modalitatea de formulare a întrebărilor, recurenta a inclus premise considerate a fi rezolvate şi asumate definitiv de instanţă, deşi nu aceasta este situaţia de faţă; astfel, aceasta a pornit de la premisa că se identifică o dublă aplicare de corecţii reclamantei întrucât măsura administrativă a corecţiei finale le include pe cele iniţiale din cererile de plată nr. x şi 2.

Or, tocmai acest aspect reprezintă chiar una dintre chestiunile disputate în contradictoriu de părţi în prezenta cauză.

Dincolo de acest argument, Înalta Curte nu poate reţine necesitatea efectuării trimiterii pentru chestiunile invocate în cadrul întrebărilor formulate.

Se constată că problema dedusă judecăţii priveşte nu dificultatea de interpretare a dispoziţiilor unionale sau neconcordanţa normei naţionale cu cea unională, ci chiar modalitatea concretă de aplicare a prevederilor unionale şi a celor naţionale. În atare condiţii, chestiunile ce se doresc a fi interpretate prin intermediul primelor două întrebări, regăsite şi în cererea de recurs implică interpretarea normelor din Regulament, fără a se devoala dificultatea sporită sau imposibilitatea de interpretare corectă a acestora.

Pe de altă parte, eventuala contradicţie a normei interne cu o normă unională, în această situaţie de reglementare specifică şi clară prin norme intră în apanajul exclusiv al instanţei naţionale; astfel, elementele de interpretare pe care recurenta solicită a fi supuse analizei CJ.U.E. nu sunt necesare pentru soluţionarea litigiului de faţă de către Î.C.C.J.

Cu privire la a treia întrebare referitoare la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 143 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 privind procedura de investigare a unei pretinse nereguli, citite în coroborare cu art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind prezumţia de nevinovăţie, Înalta Curte constată că, prin intermediul acesteia, recurenta urmăreşte să ceară lămuriri instanţei unionale cu privire la regimul juridic al prezumţiei de nevinovăţie, dacă se poate dispune sancţionarea unui particular cu o corecţie financiară în baza unor ipoteze teoretice care nu sunt dovedite de autoritatea naţională respectiv dacă autoritatea naţională este ţinută de un standard probator concludent în aplicarea unei corecţii financiare, standard care nu poate fi atins prin simpla formulare a unor dubii şi presupuneri de către această autoritate.

Aşa cum rezultă în mod evident din modalitatea de formulare a întrebării, aspectele evidenţiate reprezintă exclusiv chestiuni de aplicare a legii naţionale şi de raportare la situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, iar nu chestiuni neclare de interpretare a dreptului unional.

Ca urmare, această chestiune intră în sfera de aplicare a instanţei naţionale, reprezentând o chestiune de drept intern, cu privire la care nu se impune efectuarea trimiterii.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că, în cazul de faţă nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept comunitar, recurenta urmărind dezlegarea de către instanţa europeană a fondului litigiului.

Pe de altă parte, constată Înalta Curte că speţa oferă suficiente elemente pentru ca instanţa supremă să fie în măsură să soluţioneze cauza prin aplicarea reglementărilor naţionale în acord cu dreptul Uniunii Europene, având în vedere conţinutul întrebărilor preliminare propuse, care relevă aspecte ce intră în competenţa de analiză şi soluţionare a instanţei naţionale.

Prin urmare, fata de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu cele trei întrebări preliminare formulate de recurenta - reclamantă, ca nefondată.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

9.1. Circumstanţele factuale ale speţei

Între Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării în calitate de organism intermediar şi reclamanta A. S.R.L., în calitate de beneficiar a fost încheiat Contractul de Finanţare înregistrat sub nr. x/17.11.2021, având ca obiect acordarea finanţării nerambursabile de către AMPOC/OIC pentru implementarea Proiectului nr. cod SMIS2014 120951, intitulat "Proiect tehnologic inovativ pentru dezvoltarea unui grup de materiale de tip AIM (Advanced Inorganic Materials)".

Valoarea totală a Contractului de Finanţare a fost de 10.404.749,24 RON, din care reclamantei i s-a acordat reclamantei o finanţare nerambursabilă în sumă maximă de 6.794.495,32 RON, aşa cum rezulta din clauzele art. 3 din Contractul de Finanţare.

Reclamanta a depus Cererea de Plată nr. x prin care a solicitat plata sumei de 581.611,58 RON iar prin Notificarea aferentă cererii de plata nr. x înregistrată sub nr. x/07.06.2022 a fost înştiinţata că M.I.P.E. a autorizat plata solicitată doar pentru suma de 348.966,94 RON şi a respins-o pentru suma de 116.322,32 RON. În notificarea privind situaţia cererii de plata nr. x înregistrată sub nr. x/07.06.2022 au fost detaliate motivele pentru care pentru cererea de plată depusă de către reclamanta a fost aplicată o corecţie de 25% din valoarea contractului.

La 6.06.2022, A. a formulat Cererea de Plată nr. x, cu privire la suma de 369.880,00 RON.

Prin notificarea aferentă cererii de plata nr. x înregistrată sub nr. x/02.08.2022 M.I.P.E. a autorizat plata solicitată doar pentru suma de 221.928,00 RON şi a respins-o pentru suma de 73.976,00 RON, în Notificarea privind situaţia cererii de plata nr. x înregistrată sub nr. x/02.08.2022 fiind invocată aceeaşi corecţie de 25% din valoarea contractului.

Ulterior, prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/20.10.2022, a fost aplicată corecţia financiară de 100% din valoarea Contractului de Furnizare nr. x/16.02.2022 de 4.058.508 RON şi s-a dispus obligarea A. la plata sumei de 570.894,95 RON, respectiv suma plăţilor autorizate de către M.I.P.E., corespunzătoare Cererilor de Plată nr. x şi nr. 2 depuse de reclamanta.

Reclamanta a contestat Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/20.10.2022 iar la data de19.01.2023, M.I.P.E. a emis Decizia nr. 9030 privind soluţionarea contestaţiei înregistrate la D.G.C.I.D. sub nr. x/07.11.2022, prin a respins ca nefondată contestaţia.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 9030/19.01.2023 si a Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/20.10.2022.

Prin sentinţa nr. 87 din 12 martie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene.

9.2 Analiza cererii de recurs formulate de recurenta- reclamantă A. S.R.L.

9.2.1 Motivul de nelegalitate referitor la faptul că prima instanţă nu a analizat două motive de nelegalitate: cel referitor la emiterea Notei de Constatare pe baza unor ipoteze nedovedite respectiv cel referitor la absenţa oricărei evaluări a proporţionalităţii sancţiunii în cadrul actului administrativ atacat (motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.).

Prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. stabilesc un caz de casare a hotărârii, atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte reţine că prevederile art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, care include în conţinutul acestuia toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia regulilor vizate de alte motive de casare, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Nemotivarea sau insuficienta motivare a hotărârii recurate nu poate atrage însă incidenţa motivului de casare antemenţionat, cum în mod eronat susţine recurenta - reclamantă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea este supusă casării atunci când «nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii». De asemenea, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune obligaţia instanţei de a expune în considerente motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia, precum şi motivele pentru care se înlătură cererile părţilor.

Pretinsa omisiune a instanţei de fond de a analiza două dintre motivele de nelegalitate ale actului administrativ contestat, nesocotind astfel obligaţia legală de a se pronunţa asupra tuturor apărărilor formulate, nu poate fi calificată ca o încălcare a unor norme de procedură sancţionate cu nulitatea hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci de un viciu care priveşte conţinutul hotărârii.

În realitate, situaţia descrisă se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece ceea ce se afirmă este că hotărârea primei instanţe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în legătură cu două critici de nelegalitate esenţiale, rămânând astfel parţial nemotivată.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată însă că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită iar prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri(inclusiv cu referire la motivul de nelegalitate privind emiterea Notei de constatare pe baza unor ipoteze nedovedite) şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, Înalta Curte constată că hotărârea instanţei de fond examinează şi oferă răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, iar modalitatea în care au fost expuse considerentele, pertinenţa argumentelor şi analiza juridică efectuată în susţinerea soluţiei pronunţate explică de o manieră convingătoare raţionamentul juridic adoptat de instanţă, astfel încât susţinerile făcute cu scopul de a induce ideea nemotivării nu se verifică.

Faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată ori că aceste critici nu ar fi fost antamate în analiza sa de către instanţa de fond.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Cu referire la proporţionalitatea sancţiunii, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că în cauză reclamanta nu a formulat critici de nelegalitate care sa vizeze proporţionalitatea sancţiunii aplicate.

Contrar celor susţinute prin cererea de recurs, aceste critici nu rezultă pe cale de interpretare din paragrafele 101, 105 şi 106 din cererea de chemare în judecată care au un conţinut general:

"Astfel de presupuneri nu pot sta la baza suprimării unui drept al particularului, în special a unei corecţii de 100% din valoarea finanţării. [...]"; " Aşadar, jurisprudenţa unională reţine că motivarea trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de autoritatea care a adoptat măsura atacată, astfel încât să le fie permis persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită instanţelor să-şi exercite controlul asupra acestora."; "Nici Decizia atacată, nici Nota de Constatare nu expun justificările de fapt şi de drept care să fundamenteze legalitatea şi temeinicia sancţiunilor aplicate împotriva A., motiv pentru care urmează să fie anulate."

Prin urmare, recurenta- reclamantă nu a indicat prin cererea de chemare în judecată, în concret, drept temei distinct de nelegalitate faptul că Nota de constatare nu cuprinde nicio analiză a proporţionalităţii sancţiunii aplicate, critica formulată pe calea recursului fiind nefondată.

9.2.2 Motivul de casare referitor la faptul că prima instanţă a respins nelegal criticile referitoare la nemotivarea respectiv motivarea insuficientă a Deciziei atacate (motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Referitor la nerespectarea condiţiei motivării actului administrativ, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, un act administrativ este motivat atunci când el enunţă motivele de fapt şi de drept pentru care autorul său îl consideră justificat.

Motivarea reprezintă o condiţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Altfel spus, motivarea este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. Motivarea trebuie, în primul rând, să permită destinatarilor unei decizii administrative să-i cunoască şi să-i evalueze temeiurile şi efectele, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate, o motivare insuficientă sau greşită echivalând cu lipsa motivării.

Aşadar, motivarea este o formalitate substanţială a cărei absenţă sau insuficienţă antrenează invaliditatea actului. Motivarea urmăreşte o dublă finalitate: îndeplineşte o funcţie de transparenţă a procedurilor administrative în profitul cetăţenilor care vor putea astfel să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi permite autorităţii judiciare să exercite controlul de legalitate asupra acestuia. Din această cauză, motivarea trebuie să expună într-un mod clar şi neechivoc raţionamentele instituţiei care a emis actul. De asemenea, motivarea trebuie să indice în mod expres baza juridică a actului adoptat. O motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actului administrativ, iar aceasta atrage nulitatea sau nevalabilitatea lui.

Prin raportare la prevederile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 care prevăd obligaţia de motivare a deciziei de soluţionare a contestaţiei, în mod corect a reţinut Curtea de Apel că din ansamblul deciziei de soluţionare a contestaţiei, rezultă principalele motive avute în vedere de către autoritatea pârâtă pentru respingerea acesteia.

De asemenea, apare ca fiind legal raţionamentul potrivit căruia, chiar dacă o parte dintre argumentele expuse de către reclamanta în contestaţia sa administrativă nu şi-ar găsi un răspuns în decizia de soluţionare a contestaţiei, această împrejurare nu este în sine de natura să conducă la nulitatea deciziei câtă vreme au fost expuse principalele argumente avute în vedere la emiterea deciziei.

Astfel cum s-a arătat anterior, motivarea trebuie să arate clar elementele de fapt şi de drept care determină decizia; suficienţa motivării se cântăreşte în raport cu scopul: ca destinatarii să cunoască temeiurile şi ca instanţa să poată controla legalitatea. Aceste criterii se aplică indiferent dacă motivarea e expusă integral în act sau rezultă prin trimitere la un înscris al procedurii.

Într-adevăr, rolul motivării este de garanţie a bunei administrări şi a controlului judecătoresc, însă forma concretă a motivării este mai puţin importantă decât aptitudinea ei efectivă de a dezvălui raţiunile actului.

Din această perspectivă este corectă reţinerea instanţei de fond în sensul că actul administrativ vătămător pentru recurenta- reclamantă este reprezentat de Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/20.10.2022 întrucât prin acesta a fost aplicată corecţia de 100% din valoarea contractului nr. x/16.02.2022 deja achitate reclamantei ca urmare a cererilor de plată nr. x si nr. 2 depuse de aceasta.

Or, acest din urmă act cuprinde descrierea pe larg a deficienţelor constatate cu ocazia controlului efectuat, la filele x din acest act fiind indicate în concret aspectele de fapt avute in vedere de către pârâtă şi, după analiza punctului de vedere depus de către reclamanta, apare ca fiind detaliată concluzia finală a echipei de control cu indicarea în concret a dispoziţiilor legale avute în vedere la emiterea notei de constatare .

Într- adevăr, împrejurarea că recurenta - reclamantă nu este de acord cu cele reţinute în actul contestat (afirmând ca actul contestat ar fi fost emis in baza unor ipoteze nedovedite) şi cu modalitatea de încadrare în drept a abaterilor constate nu este de natură să conducă la concluzia că actul este unul nemotivat.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei -reclamante în sensul că pârâta nu ar fi motivat decizia emisă. Susţinerea referitoare la nemotivare ar putea fi primită exclusiv în cazul unei lipse totale de argumente, nu şi atunci când acestea sunt insuficiente ori neconvingătoare. În acest din urmă caz, dacă s-ar aprecia că pentru anumite elemente nu ar exista o justificare suficientă a actului adoptat, chestiunea ar putea fi valorificată pe fond, prin raportare la norma legală încălcată (cu privire la care emitentul actului nu a făcut dovada respectării exigenţei legale). Prin urmare, pretinsa motivare lacunară ori pretinsa absenţă a unei motivări fundamentate a reglementării adoptate, pot fi valorificate numai în contextul analizării conformităţii cu norma legală încălcată.

9.2.3 Motivul de nelegalitate referitor la faptul că prima instanţă a reţinut nelegal efectele principiului non bis in idem (motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.).

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, prima instanţă nu a înlăturat nelegal efectele principiului non bis in idem în temeiul puterii de lucru judecat a hotărârilor privind acţiunea în suspendarea Notei de Constatare.

Deşi sunt corecte de principiu alegaţiile recurentei conform cărora analiza îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 presupune numai efectuarea unei cercetări sumare a aparenţei dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului respectiv iar autoritatea de lucru judecat a hotărârii prin care se dispune o măsură provizorie diferă de autoritatea de lucru judecat a celorlalte hotărâri judecătoreşti pronunţate asupra fondului litigiilor în materia contenciosului administrativ, nu acesta este cazul de speţă.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

În cazul de faţă însă nu s-a valorificat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, nu a fost oprită verificarea jurisdicţională în procesul de anulare al deciziei întrucât cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ a fost respinsă în mod definitiv.

Ceea ce în mod corect a reţinut instanţa de fond este că intră în autoritate de lucru judecat şi acele motive, care conţin ele însele, separat de soluţia din dispozitiv (şi făcând posibilă adoptarea acesteia), rezolvări ale unor chestiuni litigioase.

În cazul concret, cu referire la principiul non bis in idem şi natura juridică a sancţiunii aplicate, în mod corect a reţinut Curtea de Apel că acestea au fost stabilite în mod definitiv în cauza care a avut ca obiect suspendarea executării Notei de Constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/20.10.2022, Decizia nr. 2940/30.05.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie bucurându-se de putere de lucru judecat in privinţa aspectului pus în discuţie.

Altfel spus, natura juridică a corecţiilor financiare în materia fondurilor nerambursabile în sensul că acestea nu reprezintă sancţiuni/pedepse, ci sunt măsuri administrative, sens în care nu este incident principiul non bis in idem specific acuzaţiilor care pot atrage aplicarea unor pedepse/sancţiuni ce pot fi considerate de natură penală, în sensul autonom dat acestei noţiuni în dreptul european, a fost deja tranşată în litigiul anterior.

În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice, cele reţinute prin sentinţa recurată fiind aşadar legale în raport de prevederile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Dincolo de această reţinere, prima instanţă a procedat la o analiză efectivă a principiului în cauză, statuând în mod corect că pe parcursul cercetării suspiciunii de frauda iniţial, urmare a cererilor de plata nr. x si nr. 2, a fost aplicată reclamantei o corecţie financiară de 25 % pentru ca, la finalizarea acţiunii de control, pârâta să concluzioneze în sensul nerespectării legislaţiei privind achiziţiile publice, aplicând o corecţie de 100% din valoarea contractului. Or, fiind vorba de o singură acţiune de control finalizată cu emiterea unei singure note de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nu se pune problema incidenţei in cauza a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.

Mai precis, analiza notificărilor emise de pârât cu privire la cererile de plată nr. x şi 2 relevă că pentru aceeaşi situaţie de fapt (elementele ce constituie indicii de fraudă şi încălcări ale legislaţiei specifice) au fost aplicate corecţii de 25% din valoarea fiecărei cereri de plată. Ulterior, intimatul - pârât a emis nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/20.10.2022, pentru care a aplicat o corecţie de 100% din valoarea eligibilă a contractului de furnizare nr. x/16.02.2022, dispunând recuperarea creanţei bugetare egală cu suma celor 2 plăţi efectuate către recurenta - reclamantă în baza celor 2 cereri de plată.

Aplicarea de corecţii, gradual pentru aceleaşi nereguli, nu constituie o încălcare a principiului non bis in idem, nefiind vorba despre două sancţiuni diferite aplicate împotriva aceluiaşi operator economic pentru fapte identice, cum în mod eronat susţine recurenta.

Întrucât iniţial, la verificarea CP1 şi CP2 formulate la data de 21.03.2022 şi 06.06.2022 a fost aplicată corecţia de 25% asupra contractului de furnizare nr. x/16.02.2022, precum şi în baza faptului că ulterior, suspiciunea de fraudă/neregulă a fost confirmată, (conform prevederilor legale privind încadrarea abaterii), în mod corect autoritatea publică a aplicat corecţia financiară de 100%, la acelaşi contract de furnizare nr. x/16.02.2022.

Aceste sancţiuni sunt permise în raport de prevederile art. 6 alin. (1) respectiv art. 6 alin. (34) din O.U.G. nr. 66/2011 cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, "(...)Autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene au obligaţia (...) de a exclude integral sau parţial de la rambursarea/plata cheltuielilor efectuate şi declarate de beneficiari acele cheltuieli care nu respectă condiţiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare în vigoare, în situaţia în care - în procesul de verificare a solicitărilor de plată - acestea determină existenta unor astfel de cheltuieli (...) În cazul în care, pentru acelaşi contract de achiziţie verificat, se constată existenta mai multor abateri privind regimul achiziţiilor pentru care trebuie aplicate reducerile procentuale prevăzute în anexă, se va aplica valoarea cea mai mare a reducerii procentuale propuse (...)".

Se reţine aşadar că, în lipsa oricăror clarificări rezonabile din partea recurentei - reclamante cu privire la cele 5 deficienţe imputate, s-a dispus o corecţie de 100% din valoarea eligibilă fără însă ca această ultimă corecţie să constituie o încălcare a principiului legalităţii sancţiunii.

În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (34) din O.U.G. nr. 66/2011, raportat la corecţia cea mai mare (100%), din suma aferentă corecţiei financiare de 100%, s-a scăzut suma totală reţinută prin (CP1 şi CP2), iar prin actul contestat s-a reţinut diferenţa (până la concurenţa sumei aferente aplicării corecţiei financiare de 100%), respectivul calcul fiind prezentat în detaliu în Nota de constatare

Înalta Curte constată că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, neregula este definită drept "orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate în raport cu dispoziţiile naţionale şi/sau europene, precum şi cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziţii, ce rezultă dintr-o acţiune sau inacţiune a beneficiarului ori a autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaţionali şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit".

De asemenea, conform Regulamentului nr. 1303/2013 din 17 decembrie 2013 de stabilire a unor dispoziţii comune privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime, precum şi de stabilire a unor dispoziţii generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune şi Fondul european pentru pescuit şi afaceri maritime şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, neregulă" înseamnă orice încălcare a dreptului Uniunii sau a dreptului naţional în legătură cu aplicarea sa care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic implicat în implementarea fondurilor ESI, care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului Uniunii prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului Uniunii.

Or, tocmai acest lucru a fost realizat, suspiciunea de fraudă a fost confirmată, ceea ce a condus la retragerea integrală a avantajului obţinut în urma aprobării finanţării.

Aşadar, prin modalitatea de aplicare a corecţiei finale nu s-a adus atingere principiului non bis in idem, criticile recurentei - reclamante fiind neîntemeiate.

Cu referire la criticile recurentei - reclamante în sensul că prima instanţă a respins nelegal cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare referitoare la domeniul de aplicare al principiului non bis in idem, se constată că cererea a fost reiterată şi în faza procesuală a recursului, fiind explicat de larg în secţiunea anterioară raţionamentul pentru care nu se justifică o astfel de solicitare.

Prin urmare, apare ca fiind legală soluţia primei instanţe de respingere a cererii de trimitere preliminară.

9.2.4 Motivul de nelegalitate referitor la faptul că prima instanţă a considerat că recurenta - reclamantă ar fi un " dezvoltator software" (motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.).

În faţa instanţei de fond recurenta a invocat nelegalitatea actului administrativ sancţionator, întrucât acesta reţine în mod eronat că obiectul Contractului de Furnizare ar fi reprezentat de achiziţionarea unui produs de tip software şi că, în realitate, prin contractul antemenţionat, a achiziţionat o licenţă de know-how privind dezvoltarea de materiale avansate anorganice noi.

În acord cu cele reţinute în cuprinsul sentinţei recurate, Înalta Curte constată că pretinsul dezacord dintre nota de constatare şi documentaţia achiziţiei, în privinţa obiectului contractului de furnizare încheiat cu societatea B. din Canada, nu atrage nelegalitatea Notei de constatare emisă de intimat la data de 20.10.2022.

Finanţarea nu a fost acceptată şi acordată recurentei doar pentru achiziţia unei licenţe de know how, ci pentru derularea unui proiect de cercetare în vederea identificării şi dezvoltării unui grup de materiale de tip AIM (Advanced Inorganic Materials), conform art. 2 din contractul de finanţare, aspect reţinut inclusiv pagina 4 pct. 5 din Nota de constatare, context ce a obligat autoritatea pârâtă să evalueze mai multe aspecte în legătură cu cercetarea suspiciunii de neregulă, astfel cum rezultă din analiza în ansamblu a Notei de constatare, în realitate verificările pârâtei vizând achiziţia unei licenţe de know-how privind dezvoltarea de materiale avansate anorganice noi.

Corect a observat Curtea de Apel ca fiind relevante în acest sens modalitatea prin care au fost individualizate deficienţele constatate la pagini 9-10 din Nota de constatare în care s-au arătat în esenţă următoarele: beneficiarul nu a transmis modalităţile academice sau comerciale prin care a efectuat studiul de piaţa iar răspunsul acestuia nu face referire la aplicaţia software ci la materialele ce vor fi achiziţionate ulterior, achiziţie ce nu face obiectul prezentei proceduri; nu au fost transmise informaţii legate de modalitatea prin care au fost selectate cele două oferte din punctul de vedere al îndeplinirii cerinţelor tehnice aferente proiectului de cercetare si nici nu au fost transmise detalii legate de discuţiile directe purtate între Acţionarul si Administratorul beneficiarului, dl. D. si câteva companii deţinătoare de astfel de know how.; se constată că ofertatul câştigător nu poate fi găsit pe site-urile profesionale de profil, iar site-ul propriu a fost realizat după momentul realizării studiului de piaţa (domeniu înregistrat in ianuarie 2022) sau a transmiterii ofertei (site pus in funcţiune pe data de 19.03.2022); site-ul nu reprezintă o detaliere a activităţilor ci este o pagină informativă generală a principiilor ecologice aferente utilizării unei tehnologii alternative; nu au fost găsite informaţii legate de cele două companii ce au participat la studiul de piaţa (Structures of C. si B.) legat de software-ul dezvoltat, echipa de cercetători implicaţi (având în vedere domeniul inovativ de cercetare solicitat) publicaţii sau alte metode de recunoaştere academică a softului comercializat; în cadrul studiului de piaţa nu există la dosarul achiziţiei solicitarea de oferta din partea beneficiarului (în urma solicitărilor de clarificări rezultând ca studiul a fost făcut verbal de către acţionarul Beneficiarului, dl. D.) iar din cuprinsul ofertelor primite nu rezultă caracteristicile tehnice al softului comercializat; diferenţa dintre ofertele financiare ale celor două companii care au participat la studiul de piaţa este de 1.531.073 RON (echivalent RON aferent cursului valutar stabilit de către beneficiar) această diferenţă nefiind fundamentată din punct de vedere tehnic (caracteristici tehnice, de utilizare) prin niciun document.

Prin urmare, verificarea activităţii anterioare a firmelor care au participat la studiul de piaţă şi la procedura competitivă, respectiv dacă aveau experienţă anterioară, pagină web de prezentare; dacă informaţiile oferite pe website-ul firmei furnizoare B. (creat cu câteva luni înainte de achiziţia realizată de recurenta -reclamantă) conţine date relevante din perspectiva softului sau echipamentului dezvoltat, respectiv alte proiecte sau lucrări în care a fost utilizat; unde îşi au societăţile participante la studiu sediul (constatându-se că acestea îşi au sediul în aceeaşi localitate din Canada -Toronto, Ontario); dacă există o fundamentare a valorii estimate, ofertele fiind încărcate la dosarul achiziţiei fără niciun detaliu tehnic legat de funcţionalitatea softului atestă faptul că analiza elementelor verificate de autoritatea pârâtă nu a fost centrată pe ideea că recurenta este un dezvoltator software, ci a avut în vedere chiar obiectul contractului de furnizare încheiat de către reclamanta A. S.R.L. cu societatea B. şi identificarea unor elemente de fraudă care pun la îndoială realitatea achiziţiei.

9.2.5 Motivul de casare referitor la faptul că sentinţa recurată este dată cu interpretarea şi aplicare greşită a principiilor privind atribuirea şi executarea contractelor având ca obiect finanţări nerambursabile din fonduri europene (motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În mod nejustificat susţine recurenta - reclamantă că prima instanţă a aplicat greşit principiul economicităţii în analiza sa referitoare la stabilirea valorii estimate a Procedurii Competitive.

Din perspectiva stabilirii valorii estimate a achiziţiei, pe baza unei singure oferte care provine de la un singur furnizor (singurul participant) declarat câştigător, Curtea în mod legal a constatat reclamanta nu a respectat exigenţele legate încălcând "principiul economicităţii".

În conformitate cu prevederile OMFE nr. 1284/2016 privind aprobarea Procedurii Competitive aplicabile solicitanţilor/beneficiarilor privaţi pentru atribuirea contractelor de furnizare, servicii sau lucrări finanţate din fonduri europene, expuse la Secţiunea 3 - "Elaborarea specificaţiilor tehnice si determinarea valorii estimate", Societatea (in calitate de beneficiar) avea obligaţia de a respecta cerinţele tehnice obiective, astfel cum se menţionează în Ordin la pag. 14 şi în conformitate cu prevederile "3.1. Elaborarea specificaţiilor tehnice 1. Solicitantul/Beneficiarul privat elaborează cerinţele tehnice obiective ce descriu obiectul achiziţiei pentru a se asigura de îndeplinirea corespunzătoare a scopului proiectului- 3.2. Determinarea valorii estimate 1. Valoarea estimată a achiziţiei se determină pe baza ofertelor de preţ existente pe piaţă (primite/solicitate/obţinute prin studiu de piaţă etc.) sau pe baza unor informaţii din achiziţiile/contractele anterioare recente, în scopul asigurării rezonabilităţii costurilor estimate, şi va întocmi în acest scop nota justificativă privind determinarea valorii estimate."

A susţinut recurenta - reclamantă că, în acord cu prevederile anterior citate, a ales să estimeze valoarea contractului de furnizare pe baza ofertelor de preţ existente pe piaţă, prin metoda solicitării şi primirii ofertelor de la operatorii economici relevanţi, operaţiune legală care nu poate fi cenzurată de prima instanţă sau de MIPE.

Însă, în concret au fost obţinute oferte de la două societăţi din Canada, respectiv de la B.. (societate care ulterior a si participat la procedura de achiziţie) si Structures of C.

Mai precis, A. a solicitat şi a primit oferte de la societatea B.., care a prezentat o ofertă în valoare de 4.058.508,00 RON şi de la societatea Structures Of C., care a prezentat o ofertă în valoare de 5.589.581,00 RON.

În mod corect a observat instanţa de fond că în cadrul proiectului depus şi în urma căruia a fost încheiat contractul de finanţare cu pârâta pentru cheltuieli pentru achiziţionarea unei licenţe de know-how a fost estimată o suma de 4.821.909.75 RON, sumă sensibil apropiată de cea indicată în anunţul de participare (4.058.508 RON fără TVA).

În condiţiile în care valoarea prevăzută în proiectul reclamantei era de 4.821.909.75 RON, oferta depusă de Structures of C..nu ar fi putut fi avută în vedere pentru estimarea valorii achiziţii, din moment ce oferta acestei societăţi depăşeşte cu mult valoarea avută în vedere de către reclamanta la momentul întocmirii proiectului pentru care a obţinut finanţarea.

Prin urmare, apare ca fiind legală reţinerea primei instanţe în sensul că estimarea valorii achiziţiei s-a făcut de fapt prin raportare la o singură ofertă, respectiv cea a societăţii care în cele din urma a fost şi singurul ofertant şi declarata câştigătoare în urma procedurii de achiziţie desfăşurată de reclamantă.

Alegaţiile recurentei -reclamante relativ la faptul că piaţa relevantă este constituită dintr-un număr redus de operatori economici, atât în calitate de furnizori cât şi în calitate de achizitori, alegaţii reiterate şi în faza procesuală a recursului, au fost corect înlăturate de Curtea de Apel întrucât principiul economicităţii prevede minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate.

Într-adevăr, societăţii A. nu îi poate fi imputată diferenţa de valoare dintre ofertele financiare transmise de cele două societăţi, B.. şi Structures of C., însă stabilirea valorii estimate a achiziţiei pe baza unei singure oferte provenite de la un singur furnizor care ulterior a fost şi singurul care a participat la procedura de achiziţie, fiind declarat câştigător, nu este de natura să respecte exigenţele legale, având în vedere rigorile impuse de principiul economicităţii.

Din această perspectivă se impune a fi validat raţionamentul primei instanţei, revenea în obligaţia recurentei - reclamante, să facă dovada, prin orice mijloace că valoarea estimată a procedurii de achiziţie corespunde valorii de piaţă pentru serviciile contractate.

Atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa celei de recurs, criticile recurentei - reclamante sub acest aspect au un caracter generic, nu sunt însoţite de probe şi nu sunt apte să înlăture cele reţinute de intimata - pârâtă.

Or, esenţial era faptul ca reclamanta să probeze în cauză că ofertele altor furnizori s-ar situa la acelaşi nivel cu cel indicat în oferta B., iar nu să facă trimiteri generale relativ la piaţa materialelor de tip AIM şi nivelul său redus de dezvoltare.

Contrar celor susţinute de recurentă, prima instanţă nu a aplicat greşit principiul transparenţei în analiza sa referitoare la criteriile de departajare a ofertelor regăsite în documentaţia achiziţiei.

Astfel cum în mod corect a reţinut Curtea, specificaţiile tehnice incluse la secţiunea XI din anunţul de participare nu sunt de natură să lămurească modalitatea în care urma să se facă departajarea ofertelor tehnice în condiţiile în care în cuprinsul secţiunii sunt făcute următoarele menţiuni:

"Produsele ce fac obiectul licenţei din punct de vedere a caracteristicilor mecanice sa poată înlocui materialele formulate pe baza de ciment (mortare si betoane)

Caracteristicile mecanice ale materialelor rezultate din licenţa sa fie cel puţin egale cu cele ale materiilor formulate pe baza de ciment

Produsele rezultate din licenţiere sa aibă caracteristici de rezistenţă chimică şi termică net superioare materialelor de natura cementoasă

- Acizi, marea majoritate pana la 100% concentraţie

- Baze, marea majoritate pana la 100% concentraţie

- Rezistenţa la temperaturi pana la 800 C

Produsele rezultate din licenţa să poată fi protejate prin patentare

Materia primă pentru materialele rezultate din licenţiere să fie constituită din deşeuri

In procesul de producţie să se utilizeze doar materiale inorganice, fără componenţi organici volatili sau alte derivate petroliere/plastice

Amprenta de carbon a materialelor rezultate din licenţa să fie aproape de zero."

Într- adevăr, aceste caracteristici esenţiale enumerate în anunţul de participare nu sunt, prin ele însele, de natură sa lămurească modalitatea prin care urma să se facă departajarea eventualelor oferte.

Nejustificat susţine societatea că a detaliat modalitatea de evaluare a ofertelor prin Documentaţia Achiziţiei, Secţiunea a IV-a "Criterii de participare", unde a prevăzut că: "În vederea respectării principiilor economicităţii, eficienţei si eficacităţii, societatea contractantă va alege oferta cu cele mai multe avantaje pentru realizarea scopului proiectului. Contractul va fi atribut ofertantului care se califică şi a cărui ofertă prezintă cete mai multe avantaje tehnice (prioritate 1) şi financiare (prioritate 2) pentru realizarea scopului proiectului la un raport calitate/preţ competitiv. Beneficiarul nu este obligat să desemneze câştigătoare oferta cu preţul cel mai scăzut. Dpdv tehnic - caracteristicile tehnice ale licenţei să se încadreze sau să fie superioare celor solicitate în prezenta documentaţie -cerinţă eliminatorie. Dpdv economic - preţul licenţei să se încadreze în valoarea estimată prezentată la capitolul II Valoarea estimată".

Lecturând conţinutul secţiunii antemenţionate se constată că în realitate are un conţinut generic şi nu oferă nici un criteriu efectiv care să permită clasificarea ofertelor în funcţie de avantajele tehnice prezentate de propunerile tehnice corespunzătoare.

Nici alegaţia conform căreia cerinţa tehnică potrivit căreia produsele rezultate din licenţiere trebuie să aibă caracteristici de rezistenţă chimică la "acizi, marea majoritate până la 100% concentraţie" era îndeplinită de oferta B. nu poate fi primită.

În urma analizei ofertei câştigătoare, s-a constatat că Beneficiarul a acceptat o ofertă tehnică neconformă, ce stipulează "Mortar rezistent la acizi . . . . . . . . . .până la 98% concentraţie" fapt ce nu respectă în integralitate Specificaţiile tehnice minimale impuse prin Invitaţia de participare, respectiv cerinţele "Acizi, marea majoritate până la 100% concentraţie". S-au solicitat clarificări expertului tehnic agreat de către Organismul Intermediar de Cercetare legat de acest aspect, precum şi modalitatea de verificare şi stabilire ofertă conformă în cadrul verificării OI iar acesta a transmis faptul că "Valoarea solicitată (100%) este una pur teoretic".

În mod just a observat instanţa de fond că în anunţul de participare la secţiunea XI -Caracteristici esenţiale din capitolul dedicat specificaţiilor tehnice- reclamanta este cea care a făcut trimitere în mod expres la concentraţii de 100%, sugerând că există posibilitatea, cel puţin teoretică, ca astfel de concentraţii sa poată fi atinse.

Prin urmare, recurenta - reclamantă nu se poate prevala de propria culpă în ceea ce priveşte documentaţia de atribuire, autoritatea efectuând constatările exclusiv prin raportare la caracteristicile indicate de aceasta.

Criticile conform cărora prima instanţă a aplicat greşit O.U.G. nr. 66/2011 şi O.M.F.E. nr. 1284/2016 în analiza sa referitoare la legea aplicabilă Contractului de Furnizare şi la clauzele sale sunt de asemenea neîntemeiate.

Între reclamanta si Ministerul Cercetării, Inovării şi Digitalizării a fost încheiat contractul de finanţare nr. x/17.11.2021 în baza căruia, conform prevederilor incluse la art. 1 alin. (2) reclamanta, în calitate de beneficiar s-a angajat să implementeze proiectul pentru care a fost acordată finanţarea în conformitate cu prevederile incluse în Contract şi în legislaţia europeana şi naţională aplicabilă acestuia.

Conform prevederilor art. 22 alin. (1) din Contractul de finanţare nr. x/17.11.2021- "Legea aplicabilă şi limba utilizată", se stipulează că "Legea care guvernează acest contract de finanţare şi în conformitate cu care este interpretat este legea română", iar potrivit art. 2640 alin. (1) din C. civ. - Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale - prevede:

"Legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene".

Astfel, prin semnarea Contractului de finanţare, societatea şi-a asumat respectarea clauzelor, implicit respectarea condiţiilor prevăzute în contractul de finanţare, precum şi a regulamentelor/directivelor europene incidente în implementarea proiectului, proiectul fiind obligatoriu şi imperativ a se implementa în concordanţă cu prevederile legale ale Statului Român şi ale Uniunii Europene, indiferent de ţara de provenienţă a furnizorilor.

În mod legal a reţinut Curtea de Apel că, deşi încheierea contractului de furnizare cu societatea din Canada este rezultatul unui acord de voinţă separat, încheierea acestui contract nu este independentă de contractul de finanţare. Contractul de furnizare a fost încheiat tocmai în considerarea contractului de finanţare încheiat cu MIPE, fiind strâns legat de acesta. Fiind un contract subsecvent celui de finanţare, si a cărui încheiere a fost justificată de finanţarea nerambursabilă acordată din fonduri europene, recurenta -reclamanta era ţinută la încheierea contractului de furnizare sa respecte întocmai toate obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractul de finanţare.

În condiţiile acordării unei finanţări nerambursabile, având în vedere că legea aplicabilă contractului de finanţare nr. x/17.11.2021, potrivit art. 22, este legea română, contractul de furnizare apare drept o consecinţă logică a primului contract, cel de finanţare. Prin urmare, trimiterea făcută de intimat la prevederile art. 2640 C. civ. este corectă, reliefând existenţa unei nereguli suficient de grave la încheierea contractului de furnizare a licenţei, atât timp cât recurenta a convenit aplicarea legii canadiene.

Nu poate fi primită susţinerea conform căreia prevederile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 593/2008 conferă părţilor libertatea deplină de a selecta legea aplicabilă, fără ca legiuitorul unional să limiteze această prerogativă a părţilor întrucât recurenta - reclamantă este cea care şi-a asumat contractual ca pe perioada de implementare a proiectului să respecte exclusiv legislaţia europeană şi cea naţionala. Prin urmare, apare ca fiind legală reţinerea instanţei de fond potrivit cu care nu prezintă nicio relevanţă împrejurarea că Ordinul nr. 1284/2016 nu cuprinde reglementări cu privire la legea aplicabilă contractului câtă vreme reclamanta si-a asumat obligaţia de a respecta legislaţia europeană şi cea naţionala prin contractul de finanţare.

Nici faptul că licenţa de know how a fost livrată în totalitate la data de 03.03.2022, înainte de plata acesteia, nu are semnificaţia învederată de recurenta - reclamantă în condiţiile în care, independent de faptul că licenţa de know how a fost livrată în totalitate la data de 03.03.2022, furnizorul avea obligaţia de a asigura asistenţă tehnica reclamantei, obligaţie care a fost prevăzută şi în art. 10 lit. B) din contractul de furnizare nr. x/16.02.2022, la art. 14 din contract fiind stipulat un termen de valabilitate a convenţiei de 5 ani. Prin urmare, nu se poate reţine că obligaţiile contractuale au fost integral executate, legea aplicabilă fiind relevantă inclusiv la momentul întocmirii notei de constatare.

10. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 87 din data de 12 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea recurentei-reclamante A. S.R.L. de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca nefondată.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 87 din data de 12 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 17 iunie 2025.