Nature of wage-difference awards as compensation: judicial orders cannot amend statutory salary structures to incorporate exclusive DNA/DIICOT multiplication coefficients

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022 reclamanţii A., B., C., D., E., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţi, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare pentru fiecare dintre reclamanţi, începând cu data de 19.12.2016 pentru reclamanţii A., B. şi C., începând cu data de 31.01.2017 pentru reclamantul D. şi începând cu data de 22.12.2017 pentru reclamanta E., în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT, conform O.U.G. nr. 27/006).

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 90/2023 din 15 mai 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

A admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

A obligat pârâtul să emită nou ordin de încadrare, pentru fiecare dintre reclamanţi, începând cu data de 19.12.2016 pentru reclamanţii A., B. şi C., începând cu data de 31.01.2017 pentru reclamantul D. şi începând cu data de 22.12.2017 pentru reclamanta E., în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale in raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT, conform O.U.G. nr. 27/2006).

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 90/2023 din 15 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 13.12.2019 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, precum şi respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care refuzul exprimat de Ministerul Public este justificat.

Totodată, arată că prima instanţă a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum şi pct. 13 - 14 de la lit. A) din anexa la această ordonanţă, art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, art. 2517 şi art. 2523 C. civ., art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431, art. 432 C. proc. civ. şi art. 435 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 alin. (1), art. 22 alin. (1) şi (3) şi art. 30 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2)din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (11) - (14) din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.U.G. nr. 20/2016 şi ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la sentinţa civilă nr. 1165 din 09.11.2020 a Tribunalului Vâlcea.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, interpretând greşit prevederile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum şi ale art. 2517 şi art. 2523 C. civ., dat fiind faptul că, acţiunea fiind înregistrată la 13.12.2022, a operat prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 13.12.2019.

De asemenea, soluţia instanţei este eronată pentru că sentinţa civilă nr. 1165 din 09.11.2020 a Tribunalului Vâlcea a fost pronunţată într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite ordine de salarizare.

Din economia dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi (3), art. 14, art. 22 alin. (1), art. 29 alin. (3), art. 47 alin. (6) şi art. 71 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi a dispoziţiilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, rezultă că redistribuirea creditelor bugetare de către ordonatorul prinipal de credite se poate face doar dacă este prevăzută de lege şi că ordonatorul principal de credite poate utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate. În atare context, ordonatorul principal de credite nu poate fi obligat la emiterea ordinului de salarizare.

Executarea sentinţei nr. 1165 din 09.11.2020 a Tribunalului Vâlcea se realizează în condiţiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, executarea hotărârii nefiind condiţionată de emiterea unui ordin de salarizare.

Salarizarea procurorilor din DIICOT şi DNA are la bază nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar procurorii din celelalte parchete, chiar dacă participă la şedinţele de judecată din cauzele instrumentate de DIICOT şi DNA, nu efectuează şi urmărirea penală, cu caracteristicile şi dificultăţile specifice cauzelor de crimă organizată şi terorism, respectiv de combatere a corupţiei.

Întrucât procurorii care funcţionează în cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii nu participă la judecarea cauzelor privind infracţiunile la care se referă art. 36 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu li se poate acorda coeficientul de multiplicare 19,000.

A mai susţinut recurentul-pârât că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond trebuia să ţină cont de dispoziţiile Deciziilor nr. 818 - 821 din 03 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale.

Prin respectivele decizii, instanţa de contencios constituţional a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei neputând fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege, astfel că dreptul acordat de prima instanţă nu se regăseşte printre cele prevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor în perioada 01.01.2010 la zi şi cu atât mai mult respectivul drept nu poate fi acordat după intrarea în vigoare a Lefii nr. 153/2017.

Din coroborarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 cu art. 8 alin. (1) din Anexa V a aceluiaşi act normativ, rezultă că, începând cu 01.01.2018, a fost stabilit un nivel maxim al indemnizaţiei de încadrare pe grade profesionale care nu poate fi depăşit, calculul drepturilor salariale ale procurorilor prin raportare la valori de referinţă sectorială şi la coeficienţi de multiplicare fiind realizabil doar până la 31.12.2017.

Începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare şi VRS (elemente ale calculului drepturilor salariale) se regăsesc doar în componenta drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022.

În consecinţă, întrucât legea de salarizare în vigoare a stabilit un nivel maxim pe grade profesionale, care nu poate fi depăşit, începând cu 01.01.2018 s-a avut în vedere nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare aferente anului 2022, corespunzătoare gradului profesional deţinut, iar în aceste condiţii, în mod greşit instanţa de fond acordând coeficientul de multiplicare 19,000 ulterior datei de 01.01.2018.

În perioada supusă analizei, reclamanţii nu au deţinut gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în mod greşit instanţa dispunând recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

Recurentul-pârât a mai învederat că sunt incidente în cauză şi considerentele Deciziilor CCR nr. 289/2005 şi nr. 693/2006, precum şi deciziile CEDO pronunţate în cauza Kechko c. Ucrainei şi în cauza Wieczorek c. Poloniei.

4. Apărările formulate în recurs

Deşi au fost legal citaţi, intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19 septembrie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care au solicitat emiterea unor noi ordine de salarizare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT, conform O.U.G. nr. 27/006).

Instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor, iar împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentului-pârât.

În fapt, prin sentinţa civilă nr. 1165 din 9 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 1181 din 18 martie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a admis acţiunea formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanţii din prezenta cauză, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, Ministerul Finanţelor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, şi s-a dispus obligarea pârâţilor, începând cu 19.12.2016 şi în continuare, la recalcularea indemnizaţiei de încadrare cuvenite reclamanţilor, prin valorificarea coeficientului de multiplicare 19,000 şi la plata diferenţelor dintre venitul astfel cuvenit şi cel efectiv plătit, diferenţe ce vor fi actualizate cu rata inflaţiei, şi la care se vor percepe daune moratorii constând în dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare şi până la data plăţii efective.

În apel, prin Decizia nr. 1181 din 18 martie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, s-a admis apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a schimbat în parte sentinţa în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât şi s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acesta în ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata drepturilor salariale, sentinţa instanţei de fond fiind menţinută în rest.

Deşi reclamanţii au solicitat pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca indemnizaţia de încadrare şi cuantumul drepturilor salariale să le fie calculate conform coeficientului de multiplicare 19,000, conform sentinţei menţionate, prin Adresa nr. x/23.11.2022, pârâtul le-a comunicat, în esenţă, că din analiza dispozitivului hotărârilor în discuţie nu reiese că s-ar fi stabilit vreo obligaţie în sarcina ordonatorului principal de credite de emitere a unor acte administrative.

Ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, Înalta Curte constată că, în cauză, este pe deplin şi integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x/2023, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.

Conform considerentelor acestei decizii:

"93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanţa de contencios constituţional, examinând inclusiv dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate şi aplicate în sensul că ar conferi instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituţională, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială."

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată," (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82, s-a reţinut că:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi, prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum reiese din sentinţa recurată, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, referitor la autoritatea de lucru judecat a motivelor cu valoare decizională cuprinse în hotărârea judecătorească definitivă invocată de către recurent, Înalta Curte constată, mai întâi, că, prin sentinţa civilă nr. 1165 din 9 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 1181 din 18 martie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, nu s-a instituit în sarcina pârâtului obligaţia de a emite noi ordine de salarizare.

Apoi, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârilor judecătoreşti definitive invocate, chiar şi supuse principiului obligativităţii, Înalta Curte constată că prin această hotărâre menţionată, drepturile câştigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menţionate rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare sunt indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăruia dintre reclamanţi.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de acestea.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârii menţionate în sensul dorit de recurenţii-reclamanţi, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal.

O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţate de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamant în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică. În prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi (procurori sau judecători) iar, în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

Înalta Curte mai constată că în mod greşit a reţinut prima instanţă că nu puteau fi repuse în discuţie în prezentul litigiu celelalte apărări invocate de pârât, întrucât obiectul procesului nu constă în stabilirea din nou a drepturilor salariale ale reclamanţilor prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.000, iar în cuprinsul hotărârii judecătoreşti evocate anterior o parte din argumente au fost analizate.

Aceste argumente au fost, de altfel, avute în vedere în considerentele ce au fundamentat deciziile de unificare a practicii judiciare mai sus amintite, impunându-se la acest moment cu forţă juridică obligatorie.

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente cauzei, Înalta Curte constată că, printr-o greşită aplicare a principiilor legalităţii, nediscriminării, egalităţii, importanţei sociale a muncii şi al principiului ierarhizării pe verticală şi orizontală, aşa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanţă a reţinut că hotărârea judecătorească invocată de reclamant impune obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000.

În raport cu cele reţinute anterior, în circumstanţele în care se constată că este fondat recursul pârâtului Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că acţiunea introductivă este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, este de prisos a se mai analiza criticile formulate de recurentul-pârâtă vizând soluţia dată de către instanţa de fond excepţiei prescripţiei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 90/2023 din 15 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând: va respinge acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

De asemenea, va menţine în rest sentinţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 90/2023 din 15 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

Menţine în rest sentinţa.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.