Whether judicially awarded salary differentials based on DNA/DIICOT multiplication coefficients constitute enforceable salary rights requiring administrative reclassification orders or merely periodic damages subject to statutory caps.

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data 18.12.2020 sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. şi W., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au formulat, în temeiul art. 30 din Legea nr. 284/2010, act normativ în baza căruia a fost emis Ordinul nr. 3348/C din data de 24.08.2020 al Ministrului Justiţiei, contestaţie împotriva modalităţii prin care a fost stabilită, conform anexei nr. 1 la Ordinul j nr. 3348/C din data de 24.08.2020 al Ministrului Justiţiei, indemnizaţia de încadrare începând cu data de 1 decembrie 2016, solicitând, ca anularea în parte a Ordinului contestat, în privinţa anexei referitoare la indemnizaţia de încadrare brută lunară ce a fost stabilită pentru perioada 1 decembrie 2016 - 30 noiembrie 2019, obligarea pârâtului să emită un nou Ordin de încadrare pentru perioada 01.12.2016 - 30.11.2019, cu stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 şi cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, astfel cum s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 605/2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosar nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 160/06.02.2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I - civilă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 111 din 24 iunie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

Respinge excepţia lipsei de interes.

Respinge excepţia inadmisibilităţii.

Admite acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. şi W., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, a anulat în parte Ordinul nr. 3348/C/28.08.2020 emis de M.J. în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiei de încadrare brută lunară stabilită pentru perioada 01.12.2016-30.11 2019 şi obligă pârâtul să emită un nou Ordin de încadrare pentru perioada 01.12.2016-30.11.2019 prin care să se procedeze la stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 484,18, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19, astfel cum s-a dispus prin s.c. 605/2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dâmboviţa.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi în rejudecare admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a invocat greşita respingere a excepţiei lipsei de interes, având în vedere că finalitatea emiterii unui astfel de ordin a fost deja atinsă prin recunoaşterea drepturilor salariate câştigate prin hotărârea menţionată mai sus şi plata parţială a acestora.

De altfel, aşa cum a precizat şi la fond, în momentul faţă, se desfăşoară executarea silită a titlului executoriu invocat, prin adresa nr. x/2020, comunicându-i executorului judecătoresc calculul obţinut în urma executării obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă nr. 605/2019 si anume recalcularea indemnizaţiilor cu aplicarea coeficientului 19 000.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susţine greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arătând că reclamantul nu a solicitat controlul legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia administrativă împotriva ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

Circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine că în speţă nu au fost administrate probe din care să rezulte că există, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, la care să se poată raporta concret, prima instanţă făcând trimitere la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea acestor coeficienţi.

De asemenea, se contestă argumentaţia instanţei de fond întemeiată pe ideea egalizării indemnizaţiilor de încadrare, susţinând că nu sunt incidente în speţă dezlegările date de Curtea Constituţională prin decizia nr. 794/2016 şi nici dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile interpretative nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, pronunţate în soluţionarea unor chestiuni de drept, întrucât coeficienţii de salarizare nu se includ în categoria drepturilor salariale la care fac trimitere aceste decizii.

De altfel, reclamanţii nici nu au formulat o asemenea cerere în faţa Tribunalului Dâmboviţa, ci au solicitat doar recalcularea indemnizaţiilor de încadrare conform Legii nr. x şi a O.U.G. nr. 20/2016 şi plata diferenţelor dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT.

Prin urmare, în condiţiile în care există o hotărâre judecătoreasă prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţiile/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor de la DNA şi DIICOT şi drepturile salariale încasate efectiv de reclamanţi, diferenţele au fost calculate de MJ şi achitate parţial de Curtea de apel Bucureşti, care are calitatea de angajator, fără a fi necesară emiterea în acest sens a unui ordin de ministru.

În aceste condiţii, apreciază că sunt neîntemeiate afirmaţiile reclamanţilor referitoare la "refuzul pârâtului de a proceda la recalcularea drepturilor salariale prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19 şi la emiterea unui ordin de salarizare în acest sens. Se poate observa că transmiterea unei contestaţii la Ministerul Justiţiei şi căreia i s-a răspuns prin adresa nr. x invocată de reclamanţi, nu poate fi considerată plângere prealabilă, întrucât prin această adresă se solicită practic punerea în executare a sentinţei civile nr. 605/2019, prin emiterea unui nou ordin de ministru.

Prin raportare la susţinerile reclamanţilor, solicită instanţei să constate că nu poate fi reţinută nelegalitatea OMJ nr. 3348/C/24.08.2020 pe motiv că nesocoteşte cele dispuse prin sentinţa civilă nr. 605/2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Se artă in continuare că premisa nivelului maxim al salarizării pentru emiterea unui nou ordin de încadrare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stabilit în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 13 (aferent salarizării procurorilor DNA şi DIICOT), este greşită.

Astfel, arătă că la acest moment nu se mai poate vorbi despre nivel maxim al salariului iar textele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate şi implicit, nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor nu mai pot constitui temei pentru susţinerea soluţiei pronunţate.

Ca atare, învederează că dispozitiile art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare, sunt abrogate. Astfel, prin art. 44 pct. 1 1 din Legea' nr. 153/2017, cu modificări şi completări a fost abrogat art. 1 afin. 5 1 din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016.

Aşadar, solicită să se constatate că prin hotărârea recurată s-a dispus emiterea unui ordin salarizare prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 neprevăzut de actele normative incidente în materia salarizării judecătorilor cu grad de judecătorie, astfel că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.

În esenţă, au învederat că, prin sentinţa civilă nr. 1792/07.11.2019 pronunţată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei de către Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia Curţii de Apel Ploieşti nr. 1608/19.10.2020, s-a dispus recalcularea indemnizaţiei de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 28.05.2016 şi în continuare, inclusiv după intrarea in vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale in raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Susţine că, în pofida acestor hotărâri judecătoreşti, până în prezent nu s-a emis niciun act de către ordonatorul de credite care să pună în executare cele dispuse de instanţa de judecată, ci, prin ordinele de salarizare emise ulterior a fost ignorată obligaţia de recalculare a indemnizaţiei de încadrare.

A indicat şi existenţa altor hotărâri judecătoreşti emise în cauze similare, prin care reclamanţii magistraţi au obţinut obligarea ordonatorului principal de credite să emită noi ordine de salarizare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 şi a solicitat a fi avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că unul dintre elementele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil îl constituie asigurarea de către instanţele naţionale a unei practici unitare în cauzele similare.

5. Alte aspecte procesuale relevante

La data de 15 martie 2023, Înalta Curte a luat act de transmisiunea calităţii procesuale de la Ministerul Justiţiei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform dispoziţiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

La data de 13 septembrie 2023, constatând că dezlegarea cauzei de faţă depinde de soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, apreciază că se impune suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte a suspendat judecata recursului declarat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 111 din 24 iunie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pentru termenul de judecată din data de 12 iunie 2024, Înalta Curte a repus din oficiu cauza pe rol, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reţine că, referitor la excepţia lipsei de interes, precum şi la criticile aduse soluţiei de respingere a inadmisibilităţii acţiunii din cuprinsul sentinţei instanţei de fond, circumscrise cazului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea sunt lipsite de temei.

Astfel, recurentul Ministerul Justiţiei susţine că este lipsită de interes cererea reclamanţilor de anulare a OMJ nr. 3348/C/24.08.2020, respectiv de emitere a unui nou ordin de stabilire a indemnizaţiei prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, având în vedere că finalitatea emiterii unui astfel de ordin a fost deja atinsă prin recunoaşterea drepturilor salariale câştigate prin hotărârea menţionată mai sus şi plata parţială a acestora şi că, în prezent, se află în derulare etapa de executare silită a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 605/2019 (dosar de executare nr. 316/2020 - BEJ X.), iar Curtea de Apel Bucureşti a pus în executare sentinţa, prin plata primei tranşe aferentă anului 2020, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 114/2018. Este de precizat că, recurentul -pârât, aşa cum însuşi susţine în cadrul întâmpinării de la fond s-a limitat doar la plata eşalonată a unor drepturi fără a emite un ordin care să ateste situaţia corectă şi calculul indemnizaţiei cuvenite, conform titlului executoriu de care se bucură reclamanţii, opozabil şi pârâtului.

Or, noţiunea de "interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ", nu se confundă cu noţiunea de "interes" în sensul de condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în procesul civil (folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acţiunii), cum bine a punctat judecătorul fondului.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, se arată că transmiterea unei contestaţii la Ministerul Justiţiei şi căreia i s-a răspuns prin adresa nr. x/2020 invocată de reclamanţi, nu poate fi considerată plângere prealabilă, întrucât prin această adresă se solicită practic punerea în executare a sentinţei civile nr. 605/2019, prin emiterea unui nou ordin de ministru.

Este de observat că, aşa cum recunoaşte chiar recurentul-pârât în cadrul întâmpinării formulate la fond, reclamanţii au solicitat punerea în executare a sentinţei civile nr. 605/2019, prin emiterea unui nou ordin de ministru, aspect asupra căruia şi în prezent se manifestă refuzul de emitere.

Astfel, din conţinutul actelor şi lucrărilor dosarului rezultă în mod cert că a fost contestă modalitatea de calcul a indemnizaţiei acordată prin Ordinul nr. 3348/C/28.08.2020, în sensul că, deşi prin acesta a fost stabilită indemnizaţia de încadrare prin raportare la VRS 484,18 RON, conform unei alte hotărâri judecătoreşti a Tribunalului Dâmboviţa, nu a fost avut în vedere în mod corect cel de-al doilea element necesar calculării indemnizaţiei de încadrare (conform O.G. nr. 27/2006, Legii nr. 330/2009, Legii nr. 284/2010), respectivul coeficientul cu care această valoare de referinţă sectorială trebuie multiplicată şi care, în speţă, ar fi trebuit să fie 19, conform s.c. 605/2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dâmboviţa.

Ca atare, rezultând că, aşa cum corect a reţinut judecătorul fondului, a fost urmată procedura prealabilă, în înţelesul art. 7 din Legea nr. 554/2004, astfel că nu a putut fi reţinută ca întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Restul criticilor, vizând soluţia dată pe fondul cauzei, vor fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ este învestită, în esenţă, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanţilor -intimaţi cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, prin raportare la cele dispuse cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 1792/07.11.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 1608/19.10.2020.

Potrivit art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 "(...) De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. (...)".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane, iar potrivit art. 2 alin. (2) din acelaşi act legislativ se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că, anterior formulării acţiunii, prin contestaţia transmisă Ministerului Justiţiei, reclamanţii au solicitat emiterea unui nou ordin, cu respectarea obligaţiei stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă, iar prin adresa nr. x/2020, comunicată la data de 8 decembrie 2020, pârâtul s-a transmis că,,(…) instanţa de judecată nu a dispus, în sarcina Ministerului Justiţiei, obligaţia de a emite ordine ale ministrului justiţiei de salarizare a reclamanţilor, hotărârea urmează a fi pusă în executare întocmai cu cete dispuse de instanţa de judecată.

Este de observat că, deşi în cuprinsul acţiunii introductive reclamantul face referire la ordinul ministrului justiţiei nr. 3348/C din data de 24.08.2020, din argumentaţia cererii rezultă că ceea ce se contestă este refuzul de emitere a unui act administrativ prin care drepturile salariale să fie recalculate conform sentinţei definitive pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2019.

Astfel, o cu totul altă soluţie se impune cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte constatând că recursul este fondat, în raport de dispozitivul şi considerentele deciziei nr. 4/2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În esenţă, chestiunea litigioasă asupra căreia părţile au exprimat opinii diferite priveşte efectul pe care îl produce sentinţa civilă nr. 1792/07.11.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 1608/19.10.2020, respectiv dacă această hotărâre obligă ordonatorul principal de credite la emiterea unui ordin de stabilire a indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000, astfel cum pretinde reclamantul, ori confirmă doar dreptul reclamantului la despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, astfel cum a susţinut ordonatorul principal de credite.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 4 din 11.03.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a constatat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi. Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte". [s.n.]

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 4/2024, apreciate a fi relevante pentru calificarea naturii juridice a diferenţelor salariale rezultate din utilizarea coeficientului de multiplicare 19,000, acordate prin hotărâri judecătoreşti:

"76. Reamintind că limitele învestirii cu prezentul recurs în interesul legii se referă exclusiv la componenta variabilă reprezentată de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar nu şi la componenta fixă constând în valoarea de referinţă sectorială, se cuvine a sublinia că jurisprudenţa instanţei supreme a lămurit distincţia esenţială dintre elementele componente prin intermediul cărora se determină indemnizaţiile de încadrare ale magistraţilor, reglementate de legislaţia anterioară de salarizare.

77. Astfel, valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", în timp ce coeficienţii de multiplicare constituie elementul component în funcţie de care se realizează diferenţierea veniturilor judecătorilor şi procurorilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea ori în considerarea funcţiei pe care o ocupă.

78. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi indiferent de funcţia ocupată, coeficienţii de multiplicare sunt diferiţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiţi destinatari ai legii.

79. Această distincţie între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referinţă sectorială şi elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienţii de multiplicare a fost reţinută, cu putere obligatorie, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 şi 81) şi Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 şi 82).

(...)

82. Aşadar, distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

83. În schimb, coeficienţii de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport de nivelul instanţei sau al parchetului şi de funcţia ocupată. Prin respectarea acestor coeficienţi prevăzuţi de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil.

(...)

91. Ţinând cont de limitele învestirii instanţei supreme şi analizând cu prioritate problema naturii juridice a acestor drepturi recunoscute magistraţilor - judecători şi procurori - din examinarea hotărârilor judecătoreşti ataşate recursului în interesul legii rezultă că acestea se referă la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa prejudiciul cauzat magistraţilor reclamanţi în privinţa cărora instanţele judecătoreşti au reţinut că au fost supuşi unui tratament salarial discriminatoriu sub aspectul cuantumului drepturilor salariale cuvenite.

92. Natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială. O atare concluzie se sprijină în primul rând pe dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), care prevăd că "Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun (...)".

93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde şi din Deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, nr. 819 şi nr. 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanţa de contencios constituţional, examinând inclusiv dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate şi aplicate în sensul că ar conferi instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituţională, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială.

95. Reţinând aşadar că despăgubirile echivalente drepturilor salariale rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, nu au fost de natură a schimba cadrul legal de determinare a cuantumului indemnizaţiei de încadrare, instanţa supremă constată, totuşi, că aceste despăgubiri au fost determinate şi acordate prin raportare la norme legale, respectiv, la dispoziţiile ce reglementează coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru o anumită categorie de magistraţi (procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), valoarea acestor despăgubiri fiind aşadar circumscrisă unor prevederi legale aplicabile drepturilor salariale".

Faţă de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecată este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este nelegală soluţia primei instanţe, care a valorificat argumentele intimatului-reclamant, obligând autoritatea pârâtă la emiterea ordinului de încadrare luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, conform hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2019.

La pronunţarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut, pe de-o parte, că hotărârile judecătoreşti de care s-a prevalat reclamantul-recurent au intrat în puterea lucrului judecat, iar, pe de altă parte, că stabilirea indemnizaţiei de încadrare în raport de coeficientul 19,000 se impune şi în aplicarea principiului egalizării, alţi magistraţi care deţin funcţii şi condiţii de vechime identice cu ale reclamantului beneficiind de calcularea drepturilor salariale în raport de acest coeficient.

Or, după cum rezultă din decizia interpretativă pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, hotărârea judecătorească de care se prevalează reclamantul nu dă naştere decât unui drept la despăgubiri.

În plus, după cum reiese cu evidenţă din considerentele deciziei pronunţate în procedura de recurs în interesul legii, dacă nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi indiferent de funcţia ocupată, coeficienţii de multiplicare sunt diferiţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiţi destinatari ai legii; de asemenea, coeficienţii de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport de nivelul instanţei sau al parchetului şi de funcţia ocupată. Prin respectarea acestor coeficienţi prevăzuţi de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a înfăţişa punctual considerentele instanţei de recurs asupra criticilor recurentului-pârât, caracterul fondat al acestora fiind confirmat de dezlegările date prin decizia nr. 4 din 11.03.2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei şi continuat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (subrogată în drepturile şi obligaţiile Ministerul Justiţiei), ca neîntemeiată, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei atacate (soluţiile de respingere a excepţiilor lipsei de interes şi a inadmisibilităţii acţiunii).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 111 din 24 iunie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. şi W., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 12 iunie 2024.