Broadcaster keeps annulled fine and sanction; council's appeal rejected as time-barred.

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 03.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 181/13.07.2021 a Consiliului Naţional al Audiovizualului, solicitând ca, prin sentinţa pe care o va pronunţa, să dispună anularea deciziei emise de pârât şi exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 150.000 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2052 din 29 decembrie 3021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a dispus admiterea acţiunii formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea deciziei nr. 181/13.07.2021 emisă de Consiliul National al Audiovizualului şi înlăturarea amenzii aplicată reclamantei în sumă de 150.000 RON.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat recurs, în condiţiile dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecarea litigiului, respingerea acţiunii fomulate de reclamantă, ca neîntemită.

În motivarea cererii de recurs, recurentul- pârât a inclus o expunere sintetică a istoricului litigiului şi a situaţiei factuale supuse analizei Consiliului naţional al Audiovizialului, după care a susţinut, în esenţă, că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în raport de prevederile O.G. nr. 2/2001, art. 13, referitor la "prescrierea răspunderii contravenţionale" din Legea audiovizualui nr. 504/2002.

De asemenea, în recurs s-a arătat că hotărârea instanţei de fond este rezultatul unei analize superficiale a conţinutului audiovizual analizat de Consiliu în raport nu de dispoziţiile legale reţinute ca încălcate, ci la libertatea de exprimare, şi urmare evidentă a constatării greşite a prescrierii răspunderii contravenţionale, cu privire la o singură emisiune, cea difuzată în data de 17.05.2021, sintetizat în concluzia instanţei potrivit căreia "Sancţiunea aplicată de către Consiliu echivalează cu o cenzurare a libertăţii de opinie, fiind încălcate dispoziţiile art. 30 alin. (1) si (2) din Constituţie, deoarece, în speţă, se află în discuţie limitarea dreptului la exprimare, prin componentele sale, dreptul la opinie şi dreptul de a comunica informaţii".

Astfel, susţine recurentul-pârât, soluţia instanţei de fond demonstrează cu evidenţă greşita interpretare a cadrului legal aplicabil speţei şi, totodată, ignorarea acestuia, respectiv a obligaţiilor autorităţii emitente a actului administrativ sancţionator ce a făcut obiectul controlului de legalitate, Consiliul Naţional al Audiovizualului, garant al interesului public în domeniul audiovizualului, obligat să asigure protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe şi informarea corectă a publicului, în condiţiile în care din motivarea soluţiei rezultă că instanţa consideră, în analiza sa, că sancţiunea cu privire la cele trei ediţii ar fi aplicată pentru " (...) atitudinea manifestată de cei prezenţi în studioul emisiunii".(!), fără a se raporta concret la motivarea în fapt şi în drept a actului contestat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă, aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente cauzei.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente şi concludente, recurentul-pârât reiterează, sub o altă formă, considerentele prezentate prin susţinerile formulate la instanţa fondului fără a dezvolta un raţionament juridic pentru care apreciază că sentinţa recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluţionat prezenta cauză, fiind nemulţumit de fapt de soluţia pronunţată de aceasta.

În contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate prin motivele de recurs.

Intimata-reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 93 alin. (3) din legea nr. 504/2002, Decizia nr. 181/13.07.2021 (Anexa nr. 1) emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului prin care reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 150.000 RON pentru încălcarea dispoziţiilor articolelor 39 alin. (2), (42)4 şi 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale articolelor 64 alin. (1) lit. a) şi 67 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare (Codul audiovizualului).

Prin decizia nr. 181/13.07.2021 s-a reţinut, în esenţă, că "în scopul asigurării protecţiei minorilor, legiuitorul a instituit norme cu privire la difuzarea programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a acestora, iar în acest sens, prevederile art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului reglementează protecţia copiilor ce se realizează, în principal, fie prin interdicţia de a difuza programe sau subiecte care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală şi morală a copiilor, fie prin programarea acestora în intervale orare la care copiii nu au acces audio sau video la programele respective.

Membrii Consiliului au considerat ca fiind grav faptul că modul în care radiodifuzorul a dezbătut problema violenţei domestice a fost de natură să ducă o astfel de problemă în derizoriu, urmărindu-se senzaţionalul situaţiei şi nu gravitatea ei, abordare de natură să afecteze corecta percepţie a minorului asupra acestui subiect delicat, considerat încă tabu, într-o societate în care victima este în continuare vinovată pentru ceea ce i se întâmplă şi obligată să se refugieze de frica agresorului, deşi, în astfel de situaţii, agresorul ar trebui îndepărtat din mediul familial.

Cu privire la ediţia din 8 ianuarie 2021 a emisiunii "Acces direct", membrii Consiliului au constatat că a fost prezentat un caz grav de violenţă domestică; pe parcursul emisiunii s-a discutat despre motivele neînţelegerilor din relaţia de cuplu dintre B. şi C., precum şi despre violenta fizică şi verbală, ameninţările la care femeia susţinea că a fost supusă de către concubin.

Astfel, emisiunile s-au desfăşurat cu încălcarea dispoziţiilor art. 67 din Codul audiovizualului, potrivit cărora, în exercitarea dreptului lor de a-şi exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorii şi moderatorii trebuie să asigure o separare clară a opiniilor de fapte şi nu trebuie să profite de apariţia lor constantă în programe într-un mod care. să contravină exigentelor de asigurare a imparţialităţii. La aplicarea sancţiunii, Consiliul a avut în vedere faptul că dreptul la liberă exprimare nu este unul absolut şi că exercitarea acestui drept în cadrul emisiunilor monitorizate s-a făcut într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, considerând că, în speţă, prioritar pentru radiodifuzor a fost ratingul emisiunii şi nu respectarea normelor legale în materie.

În motivarea individualizării sancţiunii prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, Consiliul a reţinut sancţiunile aplicate anterior, pe parcursul ultimului an radiodifuzorul fiind sancţionat cu cinci somaţii publice pentru încălcarea prevederilor din domeniul audiovizual referitoare la protecţia copiilor şi la informarea corectă a publicului, prin deciziile nr. 117/27.05.2021, nr. 557/24.09.2020, nr. 605/21.10.2020, nr. 623/03.11.2020, nr. 656/16.11.2020 şi un număr de patru amenzi în valoare totală de 30.000 RON.

Cu titlu de premisă în analiza criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reaminteşte că dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. definesc recursul ca pe o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformităţii sentinţei atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că în acest stadiu procesual pot fi examinate doar aspecte de legalitate, privind modul în care normele de drept au fost interpretate şi aplicate situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă pe baza probelor administrate.

Din perspectiva motivelor de nelegalitate reţinute de prima instanţă, problema de drept ce face şi obiectul analizei şi criticilor recurentei este aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001, art. 13 referitor la prescrierea răspunderii contravenţionale.

Instanţa de control judiciar constată că soluţia, astfel pronunţată, este corectă, obligaţia reglementata de art. 13 din O.G. nr. 2/2001:

"(1) Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei. În cazul contravenţiilor continue, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data încetării săvârşirii faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp."stabilindu-se totodată, prin intermediul art. 13 alin. (4), că: (4) Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor contravenţionale.

Teza prevăzută de art. 13. alin. (4) nu este îndeplinită, reglementările legislative din materia audiovizualului neprevăzând un alt termen de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor contravenţionale.

De asemenea, este evident că nu există caracterului continuu al faptei săvârşite, cum se va arăta ulterior.

În cazul contravenţiilor continue al căror element material se prezintă sub forma unei acţiuni, legiuitorul foloseşte termeni care presupun activităţi durabile temporal.

Raportat la data săvârşirii faptelor, respectiv 22.12.2020 si 08.01.2021, când au fost difuzate ediţiile emisiunii Acces direct, rezultă cu deplină evidenţă faptul că a fost depăşit termenul de prescripţie în cadrul căruia CNA putea aplica în mod legal o decizie de sancţionare, pentru fapte săvârşite cu mai mult de 6 luni în urmă.

Cum bine a punctat judecătorul fondului, faptele reţinute în cadrul emisiunilor nu sunt similare, astfel: a difuzat în data de 22.12.2021, în intervalul 16:57-18:46, emisiunea Acces direct:

"cazul sesizat, cel al lui D. care a plâns după copiii pe care soţia i-a luat când l-a părăsit în urma violenţelor domestice"; în data de 08.01.2021, în intervalul orar 16:56-18:57, în ediţia emisiunii Acces direct, a doua parte a ediţiei, în intervalul orar 17:45 - 18:30, s-a discutat despre motivele neînţelegerilor din relaţia de cuplu dintre B. şi C., precum şi violenta fizică şi verbală; a difuzat în direct, în data de 17.05.2021, în intervalul orar 16:56-18:57, o ediţie a emisiunii Acces direct; în prima parte a ediţiei, s-a discutat despre dubla crimă din judeţul Argeş, unde un bărbat (B.) şi-a ucis fosta concubină (C.) şi pe fiul acesteia.

Recurenta-pârâta a depăşit termenul de prescripţie în cadrul căruia putea emite în mod legal decizie de sancţionare pentru fapte săvârşite cu mai mult de 6 luni în urmă pentru ediţiile emisiunii "Acces direct" din datele de 22.12.2020 şi 08.01.2021.

În concluzie, instanţa de fond în mod temeinic a stabilit că faptele reţinute în cadrul emisiunilor nu sunt similare şi nu este dovedită o unitate de rezoluţie contravenţională specifică unei contravenţii continue.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât vizând aspectele de temeinicie a deciziei contestate, deopotrivă analizate de prima instanţă, cu privire la conţinutul emisiunii din perspectiva normelor privind protecţia minorilor.

În decizia de sancţionare emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a statuat că aceste programe încalcă interesul minorilor, afectându-le dezvoltarea fizica, morală şi mentală întrucât un minor lipsit de discernământ dacă se uită la o emisiune privind violenţa domestică va consideră că acesta reprezintă un model firesc de viaţă, fără a se menţiona modalitatea prin care se poate ajunge la un astfel de act cognitiv.

În examinarea legislaţiei naţionale incidente în materia supusă prezentei analize judiciare se constată că prin conţinutul prevederilor art. 39 din Legea nr. 504/2002, dar şi al actelor normative subsecvente, concordante cu legislaţia uniunii europene s-au instituit reguli care au ca scop protecţia minorilor.

Astfel, s-a interzis difuzarea în cadrul serviciilor de programe de televiziune, a unor programe care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, programe care nu respectă restricţia expres prevăzută în art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 sau fără asigurarea unei atenţionări acustice sau grafice precum şi în prezenţa unui simbol vizual de avertizare (art. 39 alin. (3).

Deşi libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, este unanim admis că exerciţiul acestei libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi specifice în cazul jurnaliştilor şi radiodifuzorilor, aceştia având obligaţiile generale de a relata obiectiv şi echilibrat faptele şi activităţile de interes public, de a respecta drepturile si libertăţile fundamentale ale omului şi de a nu aduce atingere, prin programele audiovizuale, dezvoltării mentale şi morale a copiilor.

Atât Curtea Constituţională a României, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

S-a stabilit, de asemenea, că orice drept fundamental, consacrat ca atare de norme juridice interne sau internaţionale, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a întreprins o analiză detaliată a conţinutului actului atacat, subliniind că încălcarea art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului a fost constatată de Consiliu şi în ediţia din 17 mai 2021 a emisiunii Acces direct, în care, în prima parte, s-a discutat despre dubla crimă din judeţul Argeş, unde un bărbat (B.) şi-a ucis fosta concubină (C.) şi pe fiul acesteia (relaţia dintre B. si C. a constituit subiect al ediţiei din 8 ianuarie 2021 a emisiuni).

În acest context, judecătorul fondului a pus accentul pe faptul că difuzarea informaţiei referitoare la dubla crimă nu au depăşit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică, fiind vorba despre o doză de exagerare.

Practic, faptele cu privire la care a fost informat publicul au fost săvârşirea omorului şi lipsa vreunei masuri de protejare a victimelor, în condiţiile în care acestea formulaseră anterior repetate plângeri; opiniile au fost exprimate cu privire la lipsa măsurilor dispuse de către autorităţi.

Mai mult, aşa cum reiese din rapoartele de monitorizare, emisiunea Acces direct este difuzată în direct, cu marcaj AP (acord parental), în intervalul orar 17:00 - 19.00, interval care permite accesul neîngrădit al publicului minor cu vârstă de peste 12 ani la programele audiovizuale, iar al celui sub 12 ani vizionarea cu acordul părinţilor sau împreună cu familia.

Această concluzie este corectă, fiind însuşită şi de către instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident în cauză.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele:

"(1) Orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

(2) Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită."

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare, raportat la situaţia de fapt necontestată în speţă, a principiilor consfinţite de art. 10 CEDO, pe care le reiterează.

Astfel, libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, iar protecţia care trebuie acordată presei este de o importanţă deosebită.

În aceste circumstanţe şi luând în consideraţie buna credinţă a reclamantei în comunicarea chestiunilor de interes public privitoare la un subiect de interes public, fiind vorba de dreptul la viaţă, Înalta Curte consideră că, în fiecare cauză, atunci când stabileşte dacă au fost respectate drepturile prevăzute la art. 10, CEDO ia în considerare cauza în ansamblu, inclusiv însăşi natura discursului în cauză şi contextul general în care a fost formulat şi/sau difuzat.

Chiar dacă presa nu trebuie să depăşească limitele stabilite prin chiar conţinutul art. 10, paragraful 2 al articolului dispunând că exercitarea acestei libertăţi presupune "obligaţii şi responsabilităţi", totuşi, sarcina ei este să comunice informaţii şi idei de interes public. Presa are nu doar sarcina de a comunica astfel de informaţii şi idei: publicul, de asemenea, are dreptul de a le primi. Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său vital de "câine de pază public" (Observer and Guardian v. the United Kingdom, hotărâre din 26 noiembrie 1991, pp. 29-30).

În acest sens, şi măsurile luate sau sancţiunile impuse de autorităţile naţionale nu trebuie să fie de natură a descuraja participarea presei la dezbateri asupra chestiunilor de interes public legitim (Lingens v. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, Bladet Tromso and Stensaas v. Norway [GC], nr. 21980/93, par. 64, ECHR 1999-III, Thorgeir Thorgeirson v. Iceland, hotărâre din 25 iunie 1992, par. 68).

Dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai "informaţiei" sau "ideilor", care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive, sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează, şochează sau deranjează Statul sau orice parte a comunităţii. În plus, libertatea jurnalistică acoperă, de asemenea, posibile recurgeri la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (De Haes and Gijsels v. Belgium, hotărâre din 24 februarie 1997, par. 47).

Cu privire specială la televiziuni, e important de amintit faptul că mass-media audiovizuală, au un rol deosebit de important în acest sens. Datorită puterii lor de a transmite mesaje prin sunet şi imagini, astfel de suporturi au un efect mai imediat şi mai puternic decât presa scrisă (Jersild c. Danemarca, 23 septembrie 1994, par. 31, seria x nr. x; Pedersen şi Baadsgaard v. Danemarca [G.C. ], nr. 49017/99, par. 79).

Curtea europeană a drepturilor omului a considerat că, în domeniul audiovizualului, principiile de mai sus impun statului obligaţia de a se asigura, în primul rând, că publicul are acces prin televiziune şi radio la informaţii imparţiale şi precise şi la o serie de opinii şi comentarii, reflectând, printre altele, diversitatea perspectivelor politice din ţară şi, în al doilea rând, faptul că jurnaliştii şi alţi profesionişti care lucrează în mass-media audiovizuală nu sunt împiedicaţi să furnizeze aceste informaţii şi comentarii. Alegerea mijloacelor prin care se pot realiza aceste obiective trebuie să varieze în funcţie de condiţiile locale şi, prin urmare, se încadrează în marja de apreciere a statului. (Manole ş.a c Rep. Moldova, par 100)

În lumina acestor considerente, Înalta Curte constată că raţionamentul logico-juridic care a stat la baza sentinţei recurate exprimă o corectă aplicare a acestor principii cu luarea în considerare a specificului cauzei.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinţei prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 2052 din 29 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 12 iunie 2024.