Legality of 1992 classification of military compensation norms challenged under subsequent non-retroactive data protection legislation.

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2023 la data de 18.01.2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Apărării Naţionale, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea procedurii de clasificare a Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi a Ordinului General al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar; declararea Hotărârii de Guvern nr. 0435/04.08.1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi a Ordinului General al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar ca fiind acte neclasificate; obligarea pârâţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

II. Sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin sentinţa nr. 311 din 31 mai 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Apărării Naţionale, ca neîntemeiată.

III. Cererea de recurs formulată de reclamanţi

Reclamanţi A., E., I., B., F., J., D., H., C., G. au formulat recurs împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Cluj solicitând în principal, casarea acesteia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare iar, în subsidiar, casarea hotărârii şi, reţinând cauza spre rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin motivele de recurs se invocă incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinându-se că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, atunci când, instanţa de fond ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor inaplicabilitatea Legii nr. 182/2002, a H.G. nr. 464 din 25 iunie 2015 şi a H.G. nr. 585/2002, astfel că a încălcat principiul contradictorialităţii procesului civil, cuprins în art. 14, alin. (6) C. proc. civ.

S-a mai susţinut că instanţa de fond a invocat şi s-a pronunţat direct prin Sentinţă asupra imposibilităţii analizei discordanţei informaţiilor cuprinse în H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi al OGMAN nr. 36/1992 cu categoriile de informaţii care, potrivit Legii nr. 182/2002, a H.G. nr. 464 din 25 iunie 2015 şi a prin H.G. nr. 585/2002, pot fi clasificate. Procedând în acest fel, instanţa nu a dat părţilor posibilitatea exprimării în contradictoriu a opiniei lor în legătură cu această problemă.

Deşi instanţa a constatat că nu poate analiza pe fond cererea de nulitate a procedurii de clasificare a H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi al OGMAN nr. 36/1992 din perspectiva unor condiţii conţinute în legi ulterioare, totuşi trebuia să se pronunţe asupra legalităţii păstrării clasificării acestor acte normative, având în vedere că, la data introducerii cererii de chemare în judecată şi a pronunţării Sentinţei, erau în vigoare dispoziţii legale clare care prevedeau categoriile de informaţii ce pot fi clasificate. Instanţa trebuia să verifice discordanţa informaţiilor cuprinse în H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi al OGMAN nr. 36/1992 cu categoriile de informaţii care pot fi clasificate.

Instanţa de fond a refuzat să facă o analiză a acestei discordanţe, invocând principiul disponibilităţii. Însă instanţa de fond trebuia, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., să dea sau să restabilească calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, punând în discuţia părţilor calificarea juridică exactă. Instanţa de fond nu a procedat în acest fel, încălcându-şi rolul activ.

Instanţa de fond trebuia să pună în discuţia părţilor o eventuală caducitate a clasificării H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi al OGMAN nr. 36/1992 din perspectiva motivelor invocate prin acţiune, adică neîncadrarea informaţiilor cuprinse în actele normative în litigiu în categoriile de informaţii permise a fi clasificate. Sau orice alt motiv de ineficacitate a clasificării actelor normative în discuţie, care să se preteze pe motivele de fapt invocate de reclamanţii-recurenţi. Fără a pune în discuţie restabilirea calificării juridice a celor deduse judecăţii, instanţa a refuzat practic să se pronunţe asupra acţiunii reclamanţilor-recurenţi. Instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Mai mult decât atât, instanţa nu s-a pronunţat nici asupra susţinerii reclamanţilor -recurenţi conform căreia H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi al OGMAN nr. 36/1992 au fost abrogate implicit prin Decizia ICCJ nr. 4037/27.06.2005 din dosarul nr. x/2005. Astfel, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

Instanţa de fond a arătat că nu analizează "argumentele reclamanţilor cu privire la lipsa justificării menţinerii caracterului clasificat al H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi al OGMAN nr. 36/1992 în raport de art. 17 din Legea nr. 182/2002, de prevederile H.G. nr. 464 din 25 iunie 2015 sau din art. 20 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002" întrucât reclamanţii-recurenţi nu au atacat refuzul pârâţilor-intimaţi de a proceda la declasificarea actelor normative în litigiu. Însă unul dintre motivele pentru care am solicitat declararea H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi a OGMAN nr. 36/1992 ca fiind neclasificate a fost acela că respectivele acte normative au fost abrogate implicit prin Decizia ICCJ nr. 4037/27.06.2005 din dosarul nr. x/2005.

Totodată, recurenţii-reclamanţi invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa a refuzat să dispună declasificarea actelor normative precizate întrucât nu ar fi fost învestită.

Instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată cu privire la petitul de anulare a procedurii de clasificare a actelor normative motivând că "reclamanţii nu au formulat nicio critică de nulitate care să poată fi analizată de către instanţă prin raportare la momentul adoptării şi clasificării Hotărârii de Guvern nr. 0435/04.08.1992 şi a Ordinului General al Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992." (Sentinţă, p. 14).

Această soluţie nu este motivată conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă impusă de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat litigiul.

IV. Apărările formulate în recurs

În cauză a fost formulată întâmpinare la recurs de către pârâtul Ministerul Apărării Naţionale prin care s-a solicitat respingerea recursului şi păstrarea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.

V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere faptul că, în contextul existenţei litigiului înregistrat sub nr. de dosar x/2017 (în prezent 7780/117/2017), în contradictoriu cu pârâţii Unitatea Militară nr. 01969 Câmpia-Turzii şi Ministerul Apărării Naţionale, dosar care se află pe rolul Curţii de Apel Cluj în al treilea ciclu procesual şi în care instanţa de apel urmează să aibă în vedere, cu ocazia rejudecării, dispoziţiile Hotărârii de Guvern nr. 0435/04.08.1992 şi ale Ordinului General al Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992, acte clasificate, nivel secret, reclamanţii au formulat către Guvernul României o cerere prin care au solicitat declasificarea celor două acte normative.

Astfel, Secretariatul General al Guvernului a răspuns prin Adresa nr. 15C/843/rp/2022 că declasificarea H.G. nr. 0435/1992 nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile prevăzute de art. 20 din H.G. nr. 585/2002, precum şi că stabilirea oportunităţii declasificării este o prerogativă a instituţiilor care au iniţiat H.G. nr. 0435/04.08.1992, iar declasificarea Ordinului Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992 este exclusiv de competenţa emitentului acestuia. Drept urmare, reclamanţii au formulat plângere prealabilă împotriva acestui răspuns în data de 22.11.2022, însă nu au primit niciun răspuns de la Guvernul României.

Totodată, reclamanţii au formulat o contestaţie adresată Ministerului Apărării Naţionale în data de 22.11.2022, prin care au contestat clasificarea informaţiilor cuprinse în OGMAPN nr. 36/1992 şi în H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi prin care au solicitat, totodată, demararea procedurii de declasificare a acestor acte normative. Ministerul Apărării Naţionale a răspuns prin Adresa nr. x/15.12.2022, comunicându-le reclamanţilor refuzul de a declasifica actele normative menţionate.

Ca atare, reclamanţii au formulat prezenta acţiune în contencios administrativ, prin care au solicitat anularea procedurii de clasificare a Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 şi a Ordinului General al Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992, declararea celor două acte normative ca fiind acte neclasificate, precum şi obligarea pârâţilor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., se poate solicita "casarea când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

În practica judiciară, s-a statuat că poate fi invocat acest caz de nelegalitate a unei hotărâri în următoarele situaţii încălcarea dreptului la apărare, judecata pricinii în lipsa părţii care nu a fost legal citată, nerespectarea principiului oralităţii, nesemnarea minutei de către judecători, lipsa încheierii de dezbateri, aplicarea greşită a unor texte de lege (norme de drept procedural), nesocotirea principiului contradictorialităţii, publicităţii dezbaterilor şi altele asemenea.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., invocate de recurenţi, instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil dezbaterii contradictorii.

Corelativ, alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Astfel cum recurenţii au menţionat, dispoziţiile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. concretizează, fundamental, principiul contradictorialităţii, ele contribuind, în mod specific, la realizarea dreptului la apărare al părţilor, reprezentând o exigenţă circumscrisă dreptului la un proces echitabil.

Nerespectarea acestor cerinţe are vocaţia de a atrage nulitatea hotărârii pronunţate cu încălcarea lor, ca sancţiune menită să asigure restabilirea ordinii procesuale încălcate şi garantarea respectării dreptului la apărare al părţilor în temeiul contradictorialităţii.

În acelaşi timp însă, este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialităţii nu trebuie să însemne întotdeauna şi în mod necesar că instanţa este obligată să pună în mod expres şi direct în discuţia părţilor orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces de cealaltă parte. Este suficient, sub acest aspect, ca partea împotriva căreia se invocă o excepţie sau o apărare să aibă, în concret, posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanţele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părţii. Dacă însă partea înţelege sau nu să răspundă celor afirmate în contra ei sau în legătură cu ea, aceasta reprezintă o opţiune ce-i aparţine, în totul, respectivei părţi, ca formă de realizare a principiului disponibilităţii.

Tot astfel, Înalta Curte are a observa că nepunerea în discuţia părţii interesate a unei chestiuni de fapt sau de drept invocată de cealaltă parte nu este, prin ea însăşi, susceptibilă de a atrage nulitatea hotărârii pronunţate, fiind necesar ca prin încălcarea exigenţelor privitoare la asigurarea principiului nemijlocirii - şi, indirect, a dreptului la apărare - să se fi cauzat părţii o vătămare. În cazul în care vătămarea lipseşte, nefiind neîndeplinită această cerinţă prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ., nici nulitatea nu mai poate fi reţinută.

Contrar celor afirmate de recurenţi, legătura dintre contradictorialitate şi buna desfăşurare a judecăţii este atât de intimă şi directă încât exigenţa contradictorialităţii devine, în mod subtil, o condiţie absorbită în însuşi actul de procedură la care se referă, neputând fi plasată, pur şi simplu, în rândul condiţiilor legale extrinseci actului respectiv.

În prezentul proces este de avut în vedere că, prin cererea de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi au solicitat anularea procedurii de clasificare a H.G. nr. 0435/1992 privind reglementarea unor despăgubiri ce se acordă militarilor ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar şi a Ordinul general al ministrului apărării naţionale nr. 36/1992 pentru aprobarea "Instrucţiunilor privind acordarea despăgubirilor cuvenite militarilor sau urmaşilor acestora, ca urmare a accidentelor, catastrofelor intervenite în timpul şi din cauza îndeplinirii serviciului militar " precum şi declararea acestor acte normative ca fiind neclasificate.

În opinia recurenţilor-reclamanţi instanţa de fond în mod greşit nu a pus în discuţia părţilor inaplicabilitatea Legii nr. 182/2002.

Or, potrivit art. 22 alin. (6) raportat la art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii, iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Analizând ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată şi ceea ce a pronunţat instanţa de fond, se observă că toate exigenţele legale au fost respectate.

Aşa cum s-a menţionat anterior, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea procedurii de clasificare a H.G. nr. 0435/1992 şi a Ordinului general nr. 36/1992 precum şi declararea acestor acte normative ca fiind neclasificate, argumentându-se în drept că aceste acte normative încalcă mai multe dispoziţii din Legea nr. 182/2002.

Instanţa de fond a analizat această solicitare constatând că aceste acte normative au fost emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 182/2002, iar dacă s-ar analiza nulitatea procedurii de clasificare prin raportarea la aceste dispoziţii ar echivala cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Obiectul a fost clar determinat, nelăsând loc de interpretări, astfel instanţa de fond în mod corect a analizat dosarul ţinând cont de limitele investirii sale.

Pe care de consecinţă, reclamanţii aveau, în mod real, posibilitatea de formula apărări în contra susţinerilor formulate de pârâţi, iar măsura în care s-ar fi părut neclară ori nepertinentă putea solicita, chiar şi prin mijlocirea instanţei la judecată, lămuriri şi precizări.

Rezultă, totodată, că în considerentele sentinţei date în fond nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii, nefiind necesar ca instanţa să pună în mod expres această chestiune în discuţia reclamanţilor, câtă vreme aceasta o cunoştea şi se putea referi la ea încă din etapa judecăţii în primă instanţă.

Or, judecătorul fondului a reţinut că dacă s-ar analiza nulitatea procedurii de clasificare prin raportare la aceste dispoziţii legale antemenţionate, ar echivala cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

A punctat că principiul neretroactivităţii este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situaţiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nu este aplicabilă şi situaţiilor anterioare, cum este cazul în speţă, dat fiind că procedura de clasificare a Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 şi a Ordinului General al Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992 s-a realizat în anul 1992. Astfel, nu se poate susţine cu temei că procedura de clasificare a actelor normative în litigiu este nulă din cauza faptului că se încalcă prevederile Legii nr. 182/2002, H.G. nr. 585/2002 şi H.G. nr. 464/2015, câtă vreme aceste dispoziţii legale nu erau în vigoare la data realizării clasificării de către pârâţi.

În concluzie, instanţa a constatat că reclamanţii nu au formulat nicio critică de nulitate care să poată fi analizată de către instanţă prin raportare la momentul adoptării şi clasificării Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 şi a Ordinului General al Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992, astfel încât acţiunea lor privind anularea procedurii de clasificare şi declararea celor două acte normative ca fiind acte neclasificate este neîntemeiată.

Suplimentar, Înalta Curte observă că, oricum, această statuare a instanţei de fond este una subsidiară, principalele raţiuni de ordin juridic pentru care a fost respinsă cererea formulată de reclamanţii astfel cum au fost prezente, rezultând din examinarea argumentelor şi criticile reclamanţilor formulate faţă de clasificarea H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi OGMAPN nr. 36/1992 care vizează aspecte de legalitate care, din punct de vedere temporal, se situează după momentul realizării procedurii de clasificare a actelor administrative în litigiu şi care presupun aplicarea unor norme legale care nu erau în vigoare în anul 1992, atunci când s-au adoptat şi clasificat actele normative obiect al prezentului proces. Cu alte cuvinte, în analiza nulităţii procedurii de clasificare a Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 şi a Ordinului General al Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992 interesează dispoziţiile legale în vigoare la data clasificării lor, iar nu cele de la data introducerii acţiunii în anulare, astfel că în mod greşit invocă reclamanţii dispoziţiile Legii nr. 182/2002, H.G. nr. 585/2002 şi H.G. nr. 464/2015, deoarece nulitatea operează în raport de cauze anterioare sau concomitente încheierii actului juridic.

Faţă de toate cele ce preced, primul motiv al recursului trebuie considerat neîntemeiat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

Pentru a vedea dacă analiza instanţei de fond este corectă trebuie subliniat că, aşa cum rezultă din cuprinsul sentinţei atacate, instanţa a încuviinţat toate probele depuse de ambele părţi la dosarul cauzei. Aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea lor. Potrivit art. 264 C. proc. civ.: "(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. (2)În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare."

Prin urmare, faptul că instanţa nu a acordat relevanţa aşteptată de recurent şi a concluzionat în sensul că argumentele reclamanţilor cu privire la lipsa justificării menţinerii caracterului clasificat a H.G. nr. 0435/04.08.1992 şi a OGMAPN nr. 36/1992, în raport de art. 17 din Legea nr. 182/2002, de prevederile H.G. nr. 464 din 24 iunie 2015, sau de art. 20 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România aprobate prin H.G. nr. 585/2002, puteau fi analizate pe fond de către instanţa de judecată în măsura în care reclamanţii ar fi atacat refuzul pârâţilor de a proceda la declasificarea actelor normative în litigiu, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat. În lipsa unui petit de obligare a pârâţilor la declasificarea Hotărârii de Guvern nr. 043S/04.08.1992 şi a Ordinului General al Ministrului Apărării Naţionale nr. 36/1992, instanţa nu poate păşi la cercetarea temeiniciei argumentelor reclamanţilor în ceea ce priveşte păstrarea sau nu a nivelului de clasificare al celor două acte normative, fiind ţinută de rigorile principiului disponibilităţii, nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens Înalta Curte reiterează considerentele potrivit cărora îndeplinirea exigenţelor de motivare nu impun judecătorilor să răspundă fiecărui argument adus de părţi, ci impun o analiză efectivă a cererilor formulate.

În temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la motivele cuprinse în cererea de recurs, se va respinge deci, ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenţii-reclamanţi A., E., I., B., F., J., D., H., C., G. împotriva sentinţei civile nr. 311 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 12 iunie 2024.