Competence of state ministries for child benefit allocation and comparability requirement for discrimination claims

Şedinţa publică din data de 6 iunie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2020 reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, C., Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Finanţelor Publice, Ministrul Finanţelor Publice, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin reprezentant legal în calitate pârât: obligarea tuturor pârâţilor la soluţionarea integrală, efectivă şi punctuală a tuturor plângerilor prealabile cu consecinţa obligării acestora la plata alocaţiei de stat pentru copilul minor al reclamantului A., D. şi respectiv al reclamantului B., E. dublată, începând cu data de 14.01.2020, în cuantum de 312 RON lunar şi în continuare cu dobânda aferentă şi rata inflaţiei la data plăţii efective conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) cum a fost modificat prin art. I pct. 1 al Legii nr. 14 din 14 ianuarie 2020 privind aprobarea O.U.G. nr. 9/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, precum şi pentru modificarea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap publicată în Monitorul Oficial nr. 22 din 14 ianuarie 2020; obligarea tuturor pârâţilor la plata de despăgubiri pentru discriminare şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi sancţionarea pentru discriminare a pârâţilor şi de daune morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei, în cuantum de 30.000 RON fiecare; plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 388 din 16 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia netimbrării, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale passive, a respins excepţia lipsei calităţii de rreprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, a respins excepţia inadmisibilităţii, a respins excepţia lipsei de interes, a respins solicitarea Guvernului României de introducere în cauză a Agenţiei pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti. A admis excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere privind obligarea pârâţilor la soluţionarea plângerii prealabile.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la soluţionarea plângerii prealabile ca fiind fără obiect.

A respins cererea în rest privind pe reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale, Ministerul Finanţelor (Publice), Ministrul Finanţelor (Publice) - Statul Român prin Ministerul Finanţelor (Publice), C., Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recurentul-pârât Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în numele şi pentru Statul Român au declarat recurs împotriva sentinţei nr. 388 din 16 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au formulat recurs n în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Au susţinut, în esenţă, că instanţa s-a pronunţai cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., depăşihd atribuţiile puterii judecătoreşti, încălcându-se dreptul la un proces echitabil (exigenţă a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - Dreptul la un proces echitabil. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotăra fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa ... şi a libertăţilor fundamentale), consacrată şi prin art. 21 din Constituţia României.

Recurenţii-reclamanţi mai susţin că din cuprinsul hotărârii recurate nu rezultă dacă instanţa a pus în discuţiile excepţiile invocate privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant a pârâţilor şi nici cea de reprezentant legal, motive de casare în totalitate aşa cum sunt prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4-5 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac au mai arătat recurenţii-reclamanţi că instanţa de fond, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, dar şi prin exces de putere a admis excepţia lipsei de obiect a capătului 1 de cerere (privind obligarea pârâţilor la soluţionarea plângerilor prealabile), astfel rezultând şi denegarea de dreptate, încăclarea gravă a art. 7, corelat cu art. 6 şi art. 22 C. proc. civ., precum şi desconsiderarea art. 16, art. 21, art. 1 alin. (5) din Constituţie dar şi a art. 6 pct. 1, corelat cu art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în numele şi pentru Statul Român a susţinut în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi, respectiv, în legătură cu excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, următoarele:

Instanţa de fond a considerat că parcurgerea plângerii prealabile, de către reclamanţi, faţă de pârâţi, le conferă acestora din urmă calitate procesuală pasivă, o atare apreciere fiind în mod evident greşită.

Astfel, în accepţiunea instanţei de fond, în situaţia în care, anterior sesizării instanţei, un reclamant care solicită plata unei alocaţii pentru copil parcurge procedura prealabilă cu toate instituţiile publice (centrale şi locale) din ţară, atunci toate acestea ar trebui să aibă calitate procesuală pasivă, deşi 99,99 % dintre acestea, în răspunsul la plângerea prealabilă, îi comunică reclamantului faptul că nu au atribuţii sau competenţe de această natură.

În aceste condiţii, instanţa de fond nu trebuia să soluţioneze excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor în raport de faptul că reclamanţii au parcurs sau nu au parcurs procedura prealabilă cu autorităţile pârâte, ci în raport de atribuţiile şi competenţele acestora din urmă.

În acest context, nu trebuie omis că instanţa de fond a nesocotit inclusiv faptul că Ministerul Finanţelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor sunt persoane juridice diferite, iar, potrivit raţionamentului instanţei, Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu trebuia să aibă calitate procesuală pasivă, de vreme ce reclamanţii nu au urmat procedura prealabilă, în mod distinct, faţă de acesta (reclamanţii s-au adresat Ministerului Finanţelor, în nume propriu, iar nu Statului Român prin Ministerul Finanţelor).

Prin urmare, parcurgerea procedurii prealabile nu este de natură să justifice calitatea procesuală pasivă, procedura prealabilă fiind una din condiţiile de termene şi procedură prevăzute de Legea nr. 554/2004.

În continuare, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, "raportat la prevederile art. 223 alin. (1) C. civ.... precum şi faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor . . . . . . . . . ."

Susţine recurentul-pârât că simpla invocare (sau evocare) a dispoziţiilor legale redate anterior nu este de natură a justifica prezenţa în litigiu a Ministerului Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, câtă vreme, participarea acestui pârât în litigiu trebuie verificată prin prisma pretenţiilor reclamanţilor corelativ cu atribuţiile şi competenţele sale, respectiv, pe de o parte, dacă Statul Român prin Ministerul Finanţelor poate fi considerată o autoritate în accepţiunea Legii nr. 554/2004 şi, pe de altă parte, dacă acesta are atribuţii de natură a satisface pretenţiile reclamanţilor.

În consecinţă,în opinia recurentului-pârât faptul că reclamanţii au chemat în judecată Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român, nu este de natură să şi confere calitate procesuală pasivă acestuia.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere prin care reclamanţii au solicitat obligarea Ministerului Finanţelor şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor la plata a câte 30.000 RON cu titlu de daune morale, se arată că instanţa de fond a respins această excepţie cu motivarea că "reclamanţii pretind că pârâţii nu au soluţionat cererea lor, respectiv că a existat un refuz nejustificat, iar solicitările de despăgubiri ar decurge din nesoluţionarea cererii/refuz nejustificat."

Câtă vreme această excepţie viza capătul 2 din cererea de chemare în judecată (ce are caracter secundar primului capăt de cerere), între excepţia lipsei de obiect a subpunctului 1 al capătului principal de cerere (privind obligarea pârâţilor la soluţionarea plângerii prealabile) şi această excepţie, ordinea de soluţionare trebuia să fie inversă faţă de cum a procedat instanţa de fond, adică se impunea ca mai întâi să analizeze şi să se pronunţe cu privire la excepţia lipsei de obiect şi după aceea cu privire la excepţia ce viza cel de-al doilea capăt de cerere.

Apărările formulate în cauză

Intimaţii - pârâţi Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, Guvernul României au depus întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi ca nefondat.

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de recurenţii-reclamanţi prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, în cadrul dosarului de recurs, recurentul-reclamant B. a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. În opinia sa, chestiunea de drept ce necesită o întrebare preliminară este cum poate puterea judecătorească să pună în aplicare art. 6 din CEDO şi în acelaşi timp, în virtutea rolului constituţional să nu intervină peste celelalte puteri constituţionale, respectiv puterea legislativă şi cea executivă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea UniuniiEuropene, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: interpretarea tratatelor; validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană, dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare, fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În cauza de faţă, instanţa de recurs apreciază că recurentul-reclamant B. tinde în realitate să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţei sale.

Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se face numai în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Trebuie precizat faptul că instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională şi vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Cererea formulată de recurentul-reclamant B. nu este o veritabilă cerere de sesizare a CJUE, acesta urmărind soluţionarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), în prezenta cauză nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant B..

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care este criticată respingerea de către judecătorul fondului a solicitării de obligare a pârâţilor la plata alocaţiei de stat pentru copiii minori ai reclamanţilor, în cuantum de 312 RON lunar începând cu data de 14.01.2020, actualizată în funcţie de rata inflaţiei şi cu dobânda aferentă, Înalta Curte constată că este nefondat.

Recurenţii-reclamanţi s-au adresat autorităţilor pârâte cu cereri prin care au solicitat ca începând cu data de 14 ianuarie 2020 să li se plătească pentru copii lor minori alocaţia de stat în cuantum de 312 RON lunar.

Intimaţii-pârâţi au răspuns acestor solicitări în sens negativ, iar recurenţii-reclamanţi au formulat acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Instanţa de fond în mod corect a reţinut faptul că acordarea alocaţie de stat pentru copii se stabileşte prin decizie a Agenţiei de Plăţi şi Inspecţie Socială Judeţeană, respectiv a Municipiului Bucureşti, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 6 alin. (7), art. 10 alin. (3) din Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, nici una dintre autorităţile intimate neavând competenţe în acest sens.

De asemenea, judecătorul fondului a apreciat că cererea reclamanţilor nu are suport în legislaţia aflată în vigoare.

Prin art. 1 din Legea nr. 14/20 a fost aprobată O.U.G. nr. 9/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii. Totodată, a fost modificat şi completat art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Este important de menţionat faptul că prin acest text de lege a fost modificată alocaţia de stat pentru copii, iar art. II din Legea nr. 14/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, precum şi pentru .modificarea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor, persoanelor cu handicap (în continuare Legea nr. 14/2020) prevedea majorarea cuantumurilor alocaţiei de stat, anual prin hotărâre a Guvernului.

Ulterior, la data de 16 ianuarie 2020 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 31/2020, O.U.G. nr. 2/2020 pentru prorogarea intrării în vigoare a art. 1 pct. 1 din Legea nr. 14/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, precum şi pentru modificarea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Totodată, prin Decizia nr. 593/15.07.2020, Curtea Constituţională a respins obiecţia de neconstitutionalitate referitoare la Legea nr. 160/2020 privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 2/2020 pentru prorogarea intrării în vigoare a art. 1 pct. 1 din Legea nr. 14/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, precum şi pentru modificarea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Ulterior, prin O.U.G. nr. 123/2020 pentru modificarea art. 3 din Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, au fost stabilite alocaţiile de stat pentru copii (600 RON pentru copiii cu vârsta de până la 2 ani sau de până la 3 ani, în cazul copilului cu handicap; 300 RON pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 2 ani şi 18 ani, precum şi pentru tinerii prevăzuţi la art. 1 alin. (3); 600 RON pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 3 ani şi 18 ani, în cazul copilului cu handicap).

De asemenea, s-a mai stabilit că aceste sume se vor achita începând cu drepturile aferente lunii iulie 2022. Un alt aspect reglementat de acest act normativ a fost şi acela că începând cu drepturile băneşti aferente lunii august 2020, cuantumul alocaţiei de stat se majorează cu 20 de puncte procentuale, aplicate sumei rezultate din diferenţa dintre cuantumul prevăzut la alin. (1) si cuantumul acordat anterior în luna iulie 2020.

Totodată, trebuie menţionat faptul că, prin Decizia nr. 649/2020, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată obiecţia de neconstitutionalitate formulată de Guvernul României şi a constatat că Legea privind respingerea Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 2/2020 pentru prorogarea intrării în vigoare a art. I pct. 1 din Legea nr. 14/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 9/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii, precum şi pentru modificarea art. 58 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, este constituţională în raport de criticile formulate.

Un alt aspect reţinut în mod judicios de instanţa de fond este şi acela că respingerea prin Legea nr. 160/2020 a O.U.G. nr. 2/2020 nu poate avea ca efect recunoaşterea dreptului pretins de recurenţii-reclamanţi, mai ales în contextul în care această lege a intrat în vigoare la 02.08.2020, dată la care erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 123/2020 prin care s-a prevăzut majorarea eşalonată a cuantumului alocaţiilor, până în luna iulie 2022

Totodată, deşi O.U.G. nr. 123/2020 a fost respinsă prin legea care a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 649/2020, această lege nu a fost publicată în Monitorul Oficial, până la data pronunţării hotărârii, motiv pentru care nu produce efecte juridice.

Prin urmare, aşa cum corect s-a reţinut nici una dintre autorităţile pârâte nu are competenţe în sensul stabilirii şi plăţii alocaţiei de stat pentru copii, iar alocaţia de stat pentru copii nu este stabilită în cuantumul pretins de reclamanţi, de 312 RON.

În acest context, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările următoare, pentru a se reţine un refuz nejustificat din partea intimaţilor-pârâţi.

Faţă de cele mai sus menţionate, susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nu poate fi reţinută.

Instanţa de control judiciar apreciază că şi susţinerea recurenţilor-reclamanţi referitoare la faptul că instanţa de fond a omis să examineze deciziile pronunţate de Curtea Constituţională este nefondată.

Aşa cum se poate observa din lecturarea considerentelor hotărârii atacate, la paginile 11 şi 12 curtea de apel a arătat relevanţa ambelor decizii pronunţate de Curtea Constituţională (Decizia nr. 593/2020 şi Decizia nr. 649/20202) în contextul dispoziţiilor legale aplicabile.

Şi în ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor pentru discriminare, instanţa constată că hotărârea a fost pronunţată cu respectarea normelor de drept material.

Instanţa de fond în mod corect a apreciat că reclamanţii invocă o discriminare a copiilor prin raportare la companiile Tarom şi F. despre care afirmă că au primit ajutoare de stat, precum şi prin raportare la personalul medical, ce a primit în perioada pandemiei 500 euro pe lună, la Poliţia Română pentru care au fost alocaţi bani pentru achiziţia de pistoale şi autospeciale, şi la alte categorii socioprofesionate neidentificate în acţiune care ar fi primit majorări salariale.

Corect a constatat judecătorul fondului că persoanele şi instituţiile menţionate de recurenţii-reclamanţi nu se află într-o situaţie comparabilă cu copiii acestora, ci în situaţii diferite. De asemenea, recurenţii-reclamanţi nu au indicat vreun criteriu de discriminare care ar fi fost aplicat de autorităţile pârâte.

Într-adevăr, aşa cum rezultă din lecturarea apărărilor formulate de recurenţii-reclamanţi în faţa instanţei de fond, recurenţii-reclamanţi afirmă că există o discriminare prin raportare la companiile de aviaţie menţionate, dar nu probează existenţa acesteia din perspectiva dispoziţiilor legale incidente.

Or, pentru a se constata o situaţie de discriminare ar trebui să existe o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă între persoane aflate în situaţii comparabile, iar diferenţa de tratament să fie bazată pe unul dintre criteriile enumerate de textul de lege redat anterior.

După cum se poate observa din analiza recursului promovat, recurenţii-reclamanţi nu aduc nici o critică referitor la soluţia instanţei de fond, de neacordare a despăgubirilor pentru discriminare.

Prin cererea de recurs formulată s-au invocate şi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Analizând motivele de casare Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., invocat de recurenţi, intervine atunci când instanţa, soluţionând cauza, îşi arogă atribuţii specifice puterii executive sau puterii legiuitoare ori în domenii excluse puterii judecătoreşti.

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" prin încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin imixtiunea instanţelor judecătoreşti fie în atribuţiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătoreşti, precum în situaţia dedusă judecăţii, când se pune în discuţie imixtiunea puterii judecătoreşti în atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale.

Or, din parcurgerea motivelor de recurs nu rezultă nicio critică care să poată fi circumstanţiată acestui caz de casare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se reţine că acesta vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., potrivit căruia "(1) Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă".

Nulitatea prevăzută în art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. este condiţionată de producerea unei vătămări, ceea ce nu se probează în cauză.

Reţine Înalta Curte că potrivit dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ., instanţa se pronunţă cu prioritate asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Din interpretarea dispoziţiilor alin. (2) ale aceluiaşi articol, rezultă că se impune ca instanţa să analizeze excepţiile în raport de efectele pe care soluţionarea acestora le-ar avea asupra soluţionării cauzei, impunându-se în mod natural ca în rezolvarea excepţiilor astfel invocate, să fie examinate, mai întâi, cele legate de învestirea instanţei şi doar după aceea, aspecte care privesc fondul raportului juridic dedus judecăţii.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a soluţionat cu prioritate excepţiile invocate, faţă de fondul cauzei.

În ceea ce priveşte soluţia adoptată, Înalta Curte constată,

Totodată, verificând, din perspectiva incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentinţa atacată, Înalta Curte reţine că este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Verificând sentinţa atacată prin prisma considerentelor teoretice de mai sus, instanţa de control judiciar constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Aşa cum relevă analiza sentinţei civile nr. 388/16.03.2021, aceasta cuprinde atât susţinerile părţilor cât şi argumentele pe care judecătorul le-a avut în vedere momentul soluţionării cauzei.

De asemenea, analiza hotărârii atacate confirmă respectarea principiilor procedurale, a drepturilor părţilor astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 5-23 C. proc. civ.

Recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în numele şi pentru Statul Român

S-a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive ale pârâţilor şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român.

Criticile formulate de recurentul-pârât Ministerul Finaţelor vizând greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive sunt neîntemeiate.

S-a reţinut că recurenţii-reclamanţi s-au adresat pârâţilor din prezenta cauză, printre care şi Ministerului Finaţelor, în calitate de autorităţi administrative, cu cereri administrative ("plângeri prealabile"), iar prin acţiunea formulată potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, recurenţii-reclamanţi au solicitat obligarea aceloraşi pârâţi, inclusiv M.F.P. la soluţionarea respectivelor cereri, la plata despăgubirilor ce consideră că decurg din refuzul nejustificat de soluţionare a respectivelor cereri, precum şi obligarea la plata despăgubirilor pentru discriminare şi pentru atingeri aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei.

Instanţa a constatat că pârâtul M.F.P. are calitate procesuală pasivă, apreciind că în realitate motivele care se invocă în susţinerea ei sunt apărări ce ţin de fondul cauzei.

Totodată, prin sentinţa recurată, instanţa de fond în mod corect a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor pentru Statul Român, raporându-se la prevederile art. 223 alin. (1) C. civ. potrivit cărora "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens" precum şi faţă de dispoziţiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice potrivit cărora "În realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81.reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ".

A mai susţinut recurentul-pârât că ordinea de soluţionare a excepţiilor trebuia să fie inversă faţă de cum a procedat instanţa de fond, adică se impunea ca mai întâi să analizeze şi să se pronunţe cu privire la excepţia lipsei de obiect şi după aceea cu privire la excepţia ce viza cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv excepţia inadmisibilităţii.

Critica formulată de recurentul-pârât nu poate fi reţinută, întrucât instanţa de fond a respectat ordinea de soluţionare a excepţiilor, ordine determinată de folosirea criteriului efectelor pe care acestea tind să le realizeze.

În ceea ce priveşte cererile de intervenţie accesorie formulate de G. şi de H., Înalta Curte, având în vedere soluţia asupra cererii de recurs formulate de reclamanţii A. şi B., în baza art. 67 C. proc. civ., urmează a le respinge.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în numele şi pentru Statul Român împotriva sentinţei nr. 388 din 16 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant B..

Respinge recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor în nume propriu şi în numele şi pentru Statul Român împotriva sentinţei nr. 388 din 16 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererile de intervenţie accesorie formulate de H. şi de G..

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 06 iunie 2024.