Administrative complaint against lawyer excluded from UNBR review; appeal quashed as inadmissible

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 09.02.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, anularea deciziei nr. 3/15.01.2021 emisă de această pârâtă şi, în subsidiar, anularea hotărârii nr. 317/09.11.2020 a Baroului Constanţa.

1.2. La data de 07.10.2021, reclamantul a depus note scrise, prin care a invocat nelegalitatea art. 3 din decizia Consiliului UNBR nr. 1008/24.05.2014, precum şi neconstituţionalitatea art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995.

1.3. La termenul din data de 07.10.2021, reclamantul A. a indicat faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie exclusiv decizia UNBR nr. 3/2021, iar hotărârea nr. 317/2020 a Baroului Constanţa nu face obiectul acţiunii exercitate, aspect consemnat şi în scris în finalul cererii de chemare în judecată.

1.4. Prin încheierea de la termenul din data de 07.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a luat act de precizarea reclamantului cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, care este reprezentat exclusiv de decizia UNBR nr. 3/2021, a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind una în anulare act şi a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1824 din data de 2 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea reclamantului şi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 republicată, a respins, ca nefondată, excepţia de inadmisibilitate, invocată de partea pârâtă, cu privire la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă de reclamant, a respins, ca nefondată, excepţia de inadmisibilitate invocată de partea pârâtă cu privire la excepţia de nelegalitate a art. 3 din decizia Consiliului UNBR nr. 1008/24.05.2014, a respins excepţia de nelegalitate a art. 3 din decizia Consiliului UNBR nr. 1008/24.05.2014, ca nefondată şi a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă, formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată, obligând reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 600 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, în condiţiile art. 451 - art. 453 C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii judecătoreşti menţionate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată şi, având în vedere faptul că intimata nu a înţeles să soluţioneze contestaţia formulată, să se dispună obligarea acesteia la pronunţarea unei decizii cu privire la contestaţia formulată, acesta fiind admisibilă, în raport de dispoziţiile Legii nr. 51/1995.

Recurentul - reclamant a justificat solicitarea de constatare a incidenţei cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. prin aceea că sentinţa recurată nu cuprinde considerente prin care judecătorul fondului să fi analizat argumentele reclamantului referitoare la anularea hotărârii nr. 317/09.11.2020 a Baroului Constanţa.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul - reclamant a învederat, în esenţă, că, în demersul de verificare a legalităţii deciziei nr. 3/15.01.2021 emisă de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, instanţa de fond ar fi reţinut, în mod incorect, aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995.

În acest sens, recurentul a arătat că noţiunea de terţ, la care se referă dispoziţiile articolului în discuţie, vizează acea categorie de persoane care formulează, în mod direct, contestaţii împotriva deciziilor adoptate în materia plângerilor îndreptate împotriva avocaţilor care încalcă legea sau Statutul profesiei de avocat, dispoziţiile legale neputând să vizeze, în opinia recurentului, şi contestaţiile formulate împotriva deciziilor adoptate în materia plângerilor îndreptate împotriva avocaţilor care încălcat legea sau Statutul profesiei de avocat, formulate de către titularul plângerii.

În susţinerea acestei afirmaţii, recurentul a apreciat că, dincolo de faptul că are calitatea de avocat, iar nu pe cea de persoană ce nu deţine o atare calitate, în fapt, contestaţia reglementată de dispoziţiile Legii nr. 51/1995 formulată în faţa UNBR are caracterul unei căi de atac, fiind similară procedurilor reglementate în C. proc. civ. sau în cazul altor materii care reglementează activitatea jurisdicţionala a diverselor instituţii, context în care, titularul plângerii adresate Consiliului Baroului dobândeşte şi calitate în exercitarea contestaţiei împotriva hotărârii de respingere a plângerii în faţa organului ierarhic superior.

Cu alte cuvinte, inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 ar rezida, în optica recurentului, în însăşi calitatea recurentului de a fi titular al plângerii adresate Consiliului Baroului Constanţa, calitate care, în viziunea recurentului, ar conferi acestuia dreptul de a contesta hotărârea Consiliului Baroului Constanţa şi în faţa Consiliului UNBR, ca organ ierarhic superior, formularea unei acţiuni în instanţă direct împotriva hotărârii Baroului Constanta putând fi apreciată ca inadmisibilă pentru neparcurgerea procedurii de sesizare prealabile a Consiliului UNBR.

În opinia recurentului, demersul primei instanţe de a considera că este legală decizia UNBR prin care s-a respins plângerea sus indicatei părţi ca inadmisibilă, exclude dreptul recurentului de a se adresa instanţei pentru verificarea legalităţii actelor emise de structurile profesiei, aspect ce nu poate fi primit, cu atât mai mult cu cât instanţa de fond nu a analizat şi solicitarea subsidiară, în sensul de a verifica, în mod direct, hotărârea nr. 317 din 9 noiembrie 2020 a Baroului Constanţa - Comisia de disciplină, instanţa de fond neaducând nicio argumentare cu privire la această solicitare.

Din perspectiva legalităţii hotărârii nr. 317/09.11.2020 a Baroului Constanţa, recurentul - reclamant a învederat, în esenţă, că, prin contractul de asistenţă juridică perfectat de către dl. avocat B. cu pârâtul C., pentru reprezentarea acestuia în dosarul nr. x/2011, s-au produs efecte şi faţă de reclamant. Astfel că, deşi nu au existat relaţii contractuale între reclamant şi avocatul B., aceştia aveau calitatea de pârâţi în aceeaşi cauză, fiind relevante, în optica recurentului, prevederile art. 60 din C. proc. civ.

Astfel, consideră că avocatul B. a încălcat următoarele principii, aşa cum rezultă din Legea avocaţilor şi Statutul profesiei de avocat, respectiv:

1. ar fi efectuat înţelegeri frauduloase cu persoane cu interese contrare, prin care a vătămat interesele clientului, în speţă, interesele domnului C., pe care acesta îl reprezenta, pe când, dl. B. avea, în opinia recurentului, înţelegeri cu părţile reclamante;

2. ar fi încălcat prevederile Statutului referitor la conflictul de interese, mai precis art. 114-115 din acesta, prin faptul că, în opinia recurentului, se prefăcea că asistă pârâtul, când, în viziunea recurentului, acesta ar fi încasat bani şi de la pârât şi de la reclamant, fapt ce l-ar fi determinat să prezinte o altă apărare, diferită de aceea pentru care ar fi optat dacă i-ar fi fost încredinţată apărarea intereselor unei singure părţi (art. 115 lit. b);

3. ar fi reprezentat părţi cu interese adverse;

4. nu s-ar fi abţinut de la preluarea mandatului în cazul în care acest fapt îi este interzis de lege (art. 114 alin. (2) din Statut, art. 3.2.2 din Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeana, care a fost preluat şi în România), în cazul în care avea un contract ascuns cu societăţile D. şi E.. În optica recurentului, dacă s-ar presupune că avocatul B. ar fi avut alt contract cu partea reclamantă, eventual pentru alte dosare, ar fi avut sarcina să se abţină de la preluarea mandatului pentru C. şi să nu pledeze împotriva părţii care l-ar fi mandat anterior;

5. ar fi trădat secretul mandatului, folosind informaţiile pe care le primise de la clienţi împotriva propriului client (art. 8 alin. (3), art. 114 alin. (3) din Statut), prin faptul că ar fi primit bani de la partea adversă şi ar fi comunicat cu aceştia privind informaţiile care i-au fost încredinţate de către clientul său; în opinia recurentului, faptul că a comunicat cu avocaţii reclamanţilor privind dosarele şi că aceştia ar fi făcut acte pentru B., ar rezulta din rapoartele de muncă ale avocaţilor părţii adverse, care au efectuat adrese pentru domnul B.;

6. ar fi încălcat principiul loialităţii faţă de mandant (art. 1 alin. (1) lit. e), art. 6 alin. (4) din Statut);

7. ar fi încălcat principiul prevenirii conflictelor de interese;

8. ar fi acordat asistenţă juridică unor persoane cu interese contrare (art. 46 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, precum şi art. 114 alin. (3), art. 115 lit. b) şi c) din Statut);

9. ar fi a reprezentat şi pârâtul şi reclamantul în aceleaşi dosare (art. 114 alin. (1), art. 115 lit. a) ale Statutului);

10. ar fi încercat să inducă în eroare instanţele de judecată (art. 173 alin. (4) din Statut);

11. ar fi săvârşit abateri disciplinare privind imaginea şi prestigiul avocaturii, prin înţelegeri de acest soi, conform art. 86 al Legii nr. 51/1995.

Din această perspectivă, recurentul a menţionat că aceste nereguli au fost comise în cadrul unei proceduri judiciare, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2011, aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, în cadrul căruia au calitatea de pârâţi numitul C., societatea F. şi A. şi pe cea de reclamante societăţile D. şi E.. Totodată, recurentul a arătat că, din lista creditorilor rezultă, de asemenea, că avocatul B. este creditor al societăţii D. cu suma de 10376 RON şi al societăţii E. cu suma de 9586 RON. Mai mult, ar fi existat câteva întâlniri între avocatul pârâtului şi cel al reclamantului, aşa cum rezultă din rapoartele de activitate ale avocaţilor reclamanţilor.

În acelaşi sens, recurentul a făcut trimitere şi la dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2011

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata - pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România a solicitat respingerea cererii din recurs, ca neîntemeiată, dar şi respingerea cererii cu caracter subsidiar, aceea de a analiza nelegalitatea hotărârii nr. 317 din 9 noiembrie 2020 a Consiliului Baroului Constanta, ca inadmisibilă.

5. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin notele de şedinţă depuse a data de 13 februarie 2024, recurentul - reclamant a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"dacă procedura prealabilă, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi plângerea la UNBR, conform art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, coroborat cu decizia nr. 559/2012 a Consiliului UNBR, este admisibila sau nu."

În susţinerea unei atare solicitări, recurentul - reclamant a învederat că, în ceea ce priveşte admisibilitatea plângerii la Uniunea Naţională a Barourilor din România ("UNBR") şi competenţa acesteia, prin decizia nr. 5130 din 05.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea pe motivul admiterii excepţiei prematurităţii, întrucât nu s-ar fi formulat plângere la UNBR, pe când, în dosarul pendinte, opinia exprimată de prima instanţă ar fi în sens contrar, şi anume că o plângere adresată sus indicatei părţi ar fi inadmisibilă, câtă vreme nu este prevăzută de lege.

Pe cale de consecinţă, având în vedere cele două decizii apreciate de recurentul - reclamant ca nefiind unitare, ci contradictorii, recurentul - reclamant a considerat că s-ar impune dezlegarea problemei de drept indicate în precedent, argumentând în sensul că ar fi îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 519 din C. proc. civ., câtă vreme cauza este în curs de judecată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, investită cu titlu de ultimă instanţă, iar soluţionarea pe fond a cauzei depinde de problema de drept a cărei lămurire se solicită, deoarece, în cazul de faţă, a fost invocată inadmisibilitatea plângerii prealabile la UNBR şi instanţa a constatat că, de fapt, aceasta nu este reglementată de lege.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cursul soluţionării recursului, recurentul - reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 85 din Legea nr. 51/1995, soluţionată prin încheierea de şedinţă din data de 14 februarie 2024, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2021, în sensul respingerii cererii formulate de recurentul - reclamant A. privind sesizarea Curţii Constituţionale a României.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că, în realitate, chestiunea de drept în privinţa căreia recurentul - reclamant a formulat cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este dacă, în interpretarea prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, raportat la prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi la Decizia nr. 559/2012 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România, sunt admisibile plângerile adresate Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din Români îndreptate împotriva deciziilor/hotărârilor organelor de conducere ale barourilor de clasare a cauzei având ca obiect sesizările împotriva unor avocaţi din respectivul barou.

Verificând dacă, în raport cu întrebarea formulată de recurentul - reclamant, sunt, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din C. proc. civ., îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, instanţa de control judiciar apreciază că parte dintre acestea nu sunt îndeplinite, astfel cum se va argumenta în cele ce urmează.

Potrivit sus indicatului text legal: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind următoarele condiţii cumulative de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile:

(i) existenţa unui proces în curs de judecată, aflat în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza;

(ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

(iii) existenţa unei probleme de drept veritabile, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei;

(iv) condiţia noutăţii problemei de drept;

(v) chestiunea de drept să nu facă obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele două condiţii enunţate sunt îndeplinite, litigiul pendinte fiind în curs de judecată la Înalta Curte, iar instanţa învestită cu soluţionarea recursului urmează să judece acţiunea în contencios administrativ în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri definitive, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 634 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

De asemenea, se poate observa că problema de drept în discuţie nu face obiectul unui recurs în interesul legii care să fi fost soluţionat sau care să fie în curs de soluţionare, fiind întrunită, astfel, şi această condiţie impusă de art. 519 din C. proc. civ.

Totodată, este îndeplinită şi condiţia legăturii cu cauza a chestiunii de drept, câtă vreme, aspect admisibilităţii plângerii adresate de recurentul - reclamant Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România prin care a fost criticată o hotărâre adoptată de organul de conducere al Baroului Constanţa în soluţionarea sesizării formulate de recurentul - reclamant împotriva avocatului B. din respectivul barou, face obiectul cauzei pendinte.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar observă că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a existenţei unei probleme de drept veritabile.

În ceea ce priveşte această condiţie, s-a arătat, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că, pentru a fi considerată reală, chestiunea de drept trebuie să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete ori, după caz, incerte sau incidenţa unor principii generale, al căror conţinut sau sferă de aplicare sunt discutabile (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Din perspectiva verificării premiselor acestei condiţii, sub un prim aspect, trebuie identificată existenţa unei chestiuni de drept apte a primi o dezlegare de principiu, deoarece nelămuririle care vizează aplicarea legii sau care reprezintă aspecte de fapt nu pot primi o dezlegare de principiu în cadrul acestui mecanism. Sub un al doilea aspect, chestiunea de drept pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, serioasă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite şi, prin urmare, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 23 aprilie 2021; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021; Decizia nr. 54 din 28 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 11 octombrie 2021; Decizia nr. 16 din 8 aprilie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 478 din 23 mai 2024; Decizia nr. 35 din 17 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 632 din 4 iulie 2024).

În acest sens, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020) s-a reţinut astfel:

"Per a contrario, când norma legală beneficiază de o redactare suficient de lămuritoare, îngăduindu-i judecătorului cauzei ca, uzând de metodele, regulile şi argumentele de interpretare acceptate în teoria dreptului, să stabilească sensul şi sfera de aplicare a normei ori regulii cutumiare în discuţie, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe temeiul dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ. nu mai poate fi considerată admisibilă. Asumarea de către instanţa supremă, în limitele îngăduite de aceste dispoziţii legale, a rolului de partener al judecătorului de caz nu ar putea fi deci extinsă şi la alte situaţii decât cele menţionate, ştiut fiind că, sub temei constituţional, prerogativa şi sarcina interpretării şi aplicării legii incidente procesului cu a cărui soluţionare a fost învestită îi revine, primordial, înseşi instanţei judecătoreşti sesizate conform regulilor de competenţă de către reclamant, fiind de principiu [art. 5 alin. (1) din C. proc. civ..] că judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii.".

Simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018; Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021).

Rezultă aşadar că, în procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul excepţional şi subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

În cauza pendinte, recurentul - reclamant invocă dificultăţi de înţelegere a conţinutului normativ al prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 din perspectiva organului competent să soluţioneze plângerile administrative îndreptate împotriva hotărârilor organelor de conducere ale barourilor de clasare a cauzei având ca obiect sesizările împotriva unor avocaţi din respectivul barou, aducând drept argument central modul în care, în raport şi de conţinutul Deciziei nr. 559/2012 a Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România ("UNBR"), o atare admisibilitatea unei plângeri adresate Consiliului UNBR ar fi fost evaluată prin sentinţa civilă nr. 1824 din data de 2 decembrie 2021 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (atacată în cauza pendinte), respectiv prin decizia civilă nr. 5130/05.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de aceeaşi instanţă.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că Decizia nr. 559/15.12.2012 a Consiliului UNBR a avut caracter interpretativ şi a vizat aplicarea corectă a prevederilor art. 66 lit. p) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată şi ale art. 281 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 64/03.12.2011, cu modificările şi completările ulterioare, însă o atare decizie a fost revocată prin Decizia nr. 773/26.10.2013 a Consiliului U.N.B.R. (cu caracter interpretativ) despre aplicarea corectă a prevederilor art. 66 lit. p) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată şi ale art. 281 alin (1) din Statutul profesiei de avocat, adoptat prin Hotărârea Consiliului U.N.B.R. nr. 64/03.12.2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 773/26.10.2013 a Consiliului U.N.B.R. (adoptată după intrarea în vigoare, la 31 martie 2017, a modificărilor art. 66 lit. p) ce vor fi referite în cele ce urmează) s-a arătat că:

"plângerile şi contestaţiile împotriva unor decizii ale consiliului baroului de clasare a cauzei vor fi respinse ca inadmisibile, şi, având în vedere calitatea lor de plângeri prealabile, se vor îndrepta către consiliul baroului, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ."

Totodată, atât Decizia UNBR nr. 559/15.12.2012, cât şi Decizia UNBR nr. 773/26.10.2013, dar şi considerente din decizia civilă nr. 5130/05.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au vizat prevederile art. 66 lit. p) din Legea nr. 51/1995 în forma anterioară modificării acestora prin art. I pct. 33 al Legii nr. 25/2017 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi a republicării Legii nr. 51/1995 (când art. 66 lit. p) a devenit art. art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995).

Forma anterioară a art. 66 lit. p) avea următorul conţinut normativ:

"Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuţii: (...) anulează hotărârile barourilor pentru cauze de nelegalitate şi rezolvă plângerile şi contestaţiile făcute împotriva hotărârilor adoptate de consiliile barourilor, în cazurile prevăzute de lege şi de statutul profesiei;"

Forma normativă a art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, republicată în 24 mai 2018 este următoarea:

"Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuţii: (...) anulează, pentru cauze de nelegalitate, hotărârile şi deciziile adoptate de organele de conducere ale barourilor, cu excepţia celor care vizează plângeri ale terţilor sau ale avocaţilor împotriva deciziilor adoptate în materia plângerilor îndreptate împotriva avocaţilor, care încalcă legea şi Statutul profesiei de avocat, ca urmare a contestaţiei formulate de membrii baroului respectiv sau a sesizării preşedintelui U.N.B.R.;"

Nu în ultimul rând se observă că, prin decizia civilă nr. 5130/05.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prematurităţii şi a respins recursul declarat de recurentul A. împotriva hotărârii nr. 9298/13.03.2018 a Baroului Bucureşti ca prematur formulat, reţinând, cu titlu de concluzie, în considerentele deciziei, că recurentul a formulat plângere prealabilă în faţa Consiliului Baroului Bucureşti la data de 19.04.2018, ulterior sesizării instanţei de contencios administrativ la data de 12.04.2018, conform ştampilei de pe plicul cu care a fost comunicat recursul către instanţa de judecată, astfel că, la data învestirii instanţei de judecată, nu fusese soluţionată calea de atac legală, obligatorie împotriva hotărârii atacate, nefiind epuizat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecinţă, contrar celor arătate de recurentul - reclamant prin citarea selectivă a considerentelor expuse în sus indicata decizie a Curţii de Apel Bucureşti, caracterul obligatoriu al procedurii administrative nu s-a raportat la organul competent să soluţioneze plângerea administrativă, Curtea de Apel reţinând expres chiar învestirea Consiliului Baroului Bucureşti (iar nu a Consiliului U.N.B.R.) cu soluţionarea unei atare plângeri şi nici cu privire la admisibilitatea sau inadmisibilitatea unei plângerile/contestaţiile adresate Consiliului U.N.B.R. împotriva unor decizii ale consiliului baroului de clasare a cauzei având ca obiect sesizări formulate împotriva avocatului membru al unui barou.

Faţă de aspectele arătate anterior, Înalta Curte observă că recurentul nu a evocat o dificultate de interpretare a aplicabilităţii în timp a diferitelor forme normative ale art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, ci, raportându-se eronat la forme normative abrogate şi la decizii interpretative date în raport de acestea, a apreciat că ar exista dificultăţi în interpretarea sus indicatului text din perspectiva soluţiei ce poate fi dată unei plângeri administrative adresate Consiliului U.N.B.R. îndreptate împotriva unei hotărâri a consiliului unui barou de clasare a cauzei având drept obiect sesizare împotriva unui avocat, membru al respectivului barou.

Or, într-un atare context, nu se poate reţine că problema de drept evocată este una reală sau care să privească posibilitatea unei interpretări diferite sau contradictorii a formei actuale a prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, utilizarea metodelor, regulilor şi argumentelor de interpretare acceptate în teoria dreptului, fiind suficientă pentru ca instanţa să stabilească sensul şi sfera de aplicare a normei în discuţie.

Cum condiţiile reglementate de art. 519 din C. proc. civ. se impun a fi întrunite în mod cumulativ, iar condiţia existenţei unei probleme de drept veritabile nu este îndeplinită, instanţa de control judiciar va respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul - reclamant A., nemaipunându-se analiza restului condiţiilor prevăzute de anterior referitul text normativ.

III. Soluţia instanţei asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce succedă:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că recurentul - reclamant nu a formulat critici împotriva soluţiei instanţei de fond de respingere, ca nefondate, a excepţiei de nelegalitate a art. 3 din decizia Consiliului UNBR nr. 1008/24.05.2014, astfel încât aceasta, precum şi soluţiile date excepţiei de inadmisibilitate invocată de partea pârâtă cu privire la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost restrânsă de reclamant şi excepţiei de inadmisibilitate invocată de partea pârâtă cu privire la excepţia de nelegalitate a art. 3 din decizia Consiliului UNBR nr. 1008/24.05.2014, nu fac obiectul examinării în calea de atac pendinte.

Răspunzând punctual motivelor de recurs evocate de recurentul - reclamant, Înalta Curte le găseşte nefondate pe cele subsumate de parte cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care partea recurentă a evocat teza lipsei motivării soluţiei instanţei de fond din perspectiva unei analize care să vizeze capătul de cerere subsidiar, privind anularea hotărârii nr. 317/09.11.2020 a Baroului Constanţa.

În acest sens, instanţa de control judiciar observă că, deşi, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit, iniţial, instanţa şi cu un atare petit, la termenul de judecată din data de 07.10.2021, acesta a arătat personal, în mod verbal, în şedinţă de judecată, că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie exclusiv decizia UNBR nr. 3/2021, iar hotărârea nr. 317/2020 a Baroului Constanţa nu face obiectul acţiunii exercitate. Acest aspect a fost consemnat şi olograf, la solicitarea instanţei, de către reclamant, pe ultima filă a cererii de chemare în judecată .

În cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 07.10.2021 au fost consemnate expres următoarele aspecte:

"Curtea constată, cu referire la obiectul cererii de chemare în judecată, că dincolo de chestiunile Deciziei nr. 3/2021 a UNBR, se fac ample referiri în cererea de chemare în judecată cu privire la Decizia nr. 317/2020 a Baroului Constanţa, pentru care se solicită o analiză pe fond şi anularea acestui act administrativ, astfel că solicită reclamantului a preciza dacă obiectul acţiunii îl reprezintă decizia nr. 3/2021 a UNBR, precum şi Decizia nr. 317/2020 a Baroului Constanţa.

Reclamantul precizează că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie Decizia nr. 3/20221 a UNBR şi nu în mod direct Decizia nr-317/2020 a Baroului Constanţa, ci doar în cazul în care se stabileşte neconstituţionalitatea art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, atunci revine competenţa UNBR de a soluţiona Decizia nr. 317/2020 care nu a fost soluţionată pe fond.

Curtea solicită reclamantului să indice dacă cere instanţei ca, urmarea anulării deciziei nr. 3/2021 a UNBR să fie trimisă cauza către UNBR pentru analiză sau se solicită ca instanţa să constate nelegalitatea deciziei nr. 317/2020 a Baroului Constanţa şi să o anuleze.

Reclamantul precizează că Decizia nr. 317/2020 a Baroului Constanţa nu face obiectul prezentei cauze, nefiind analizată şi soluţionată pe fond de către UNBR.

Curtea dispune lăsare cauzei la a doua strigare, pentru a da posibilitate reclamantului să menţioneze în scris pe cererea de chemare în judecată, obiectul acţiunii dedus judecăţii.

La reluarea cauzei, reclamantul arată că a precizat în scris obiectul acţiunii, la finalul cererii de chemare în judecată, la fila nr. x.

Curtea ia act de precizarea obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind anularea Deciziei nr. 3/82021 a UNBR conform menţiunii scrise olograf de reclamant la dosar, la finalul cererii de chemare în judecată."

Astfel, prin încheierea de la termenul din data de 07.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dat eficienţă voinţei părţii reclamante de a stabili, prin exercitarea dreptului de dispoziţie reglementat de art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului, iar, în raport de efectele produse de o atare manifestare de voinţă a părţii reclamante, în virtutea prevederilor art. 22 alin. (6) din acelaşi Cod, judecătorul fondului s-a pronunţat şi a motivat hotărârea, conform art. 425 din C. proc. civ., fără a depăşi limitele învestirii stabilite de reclamant.

Aceasta, întrucât, urmare restrângerii de către reclamant a cererii de chemare în judecată în modul descris anterior, Curtea de Apel Bucureşti a rămas învestită exclusiv cu cererea privind anularea Deciziei UNBR nr. 3/15.01.2021, context în care, în mod corect, sentinţa recurată conţine doar o motivare care să privească examinarea capătului de cerere rămas spre analiză, iar nu şi a celui despre care recurentul a arătat că nu face obiectul cauzei.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine incidenţa în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Totodată, în raport de aceleaşi considerente, cum scopul căii extraordinare de atac a recursului, reglementat de prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., este cel de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, instanţa de control judiciar nu va examina acele critici din cuprinsul memoriului de recurs, subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce vizează verificarea legalităţii hotărârii nr. 317/09.11.2020 a Baroului Constanţa, câtă vreme acest capăt de cerere nu mai face obiectul cauzei.

Nefondate sunt şi argumentele recurentului - reclamant subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care partea recurentă apreciază eronată reţinerea incidenţei, în cauză, a prevederilor art. art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 drept temei al deciziei UNBR nr. 3/15.01.2021 prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de reclamantul A. împotriva hotărârii Consiliului Baroului Constanţa nr. 317/09.11.2020, ce a fost adresată Uniunii Naţionale a Barourilor din România, contestaţia fiind înaintată Baroului Constanţa spre competentă soluţionare.

Prin hotărârea nr. 317/09.11.2020, Consiliul Baroului Constanţa, în baza art. 55 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 51/1995 a clasat sesizarea formulată de reclamant împotriva domnului avocat B..

Făcând trimitere la aspectele evocate în punctul II al prezentei hotărâri privind forma normativă a prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, la evoluţia, în timp a prevederilor normative în discuţie (forma iniţială a art. 66 lit. p), modificarea adusă acestuia prin Legea nr. 25/2017, renumerotarea textului de lege, succesiunea, în timp, a deciziilor UNBR date pentru interpretarea prevederilor art. 66 lit. p), inclusiv în forma modificată), Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a delimitat corect sfera de aplicare a excepţiei cuprinse în sus arătata prevedere legală, neconfirmându-se criticile recurentului.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că, în esenţă, ipoteza faptică vizată este cea a unei sesizări prin care sunt aduse, la cunoştinţa unui barou, de către persoana interesată, fapte apreciate de o atare parte ca fiind abateri disciplinare, sesizare clasată de către organul de conducere al respectivului barou, ceea ce echivalează cu o decizie a consiliului baroului sesizat în sensul neexercitării unei acţiuni disciplinare împotriva avocatului vizat de sesizare.

O primă chestiune în discuţie este cea a naturii juridice a plângerii/contestaţiei formulate de titularul sesizării împotriva unei atare hotărâri. Din această perspectivă, contrar celor evocate de recurent, se reţine că declanşarea acţiunii disciplinare rămâne un atribut al consiliului baroului sau al Consiliului U.N.B.R. (în cazul faptelor săvârşite de membri ai acestuia sau de decani), astfel încât, în cazul clasării sesizării îndreptate împotriva unui avocat, cel care a făcut sesizarea/plângerea putând formula, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004, plângere prealabilă. În acest sens relevante sunt şi raţiunile instituirii obligativităţii plângerii prealabile, printre care se numără şi cea de a acorda autorităţii publice oportunitatea de a retracta un act administrativ emis.

Potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) prima teză din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Totodată, alin. (3) prima teză din acelaşi articol arată că este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu impun, drept regulă, desfăşurarea procedurii administrative prealabile exclusiv de către organul ierarhic superior, în cazul în care acesta există. Mai mult, dispoziţiile art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995 au natura unor norme speciale, prin care legiuitorul a înţeles să excludă, în mod expres, din sfera atribuţiilor Consiliului U.N.B.R., pe cea de a anula, pentru nelegalitate, hotărârile şi deciziile adoptate de organele de conducere ale barourilor în materia plângerilor îndreptate împotriva avocaţilor.

Într-un atare context este irelevantă calitatea recurentului - reclamant de terţ, ori de titular al plângerii adresate baroului cu privire la fapte apreciate de parte ca fiind abateri disciplinare sau de avocat cu drept de practică, relevant fiind doar faptul că prin hotărârea nr. 317/09.11.2020 a Consiliului Baroului Constanţa a fost soluţionată o sesizare îndreptată împotriva unui avocat, în sensul clasării cauzei, iar în sfera atribuţiilor Consiliului U.N.B.R. nu intră şi cea ce a verifica legalitatea acestei hotărâri a organului de conducere a baroului sesizat.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, în mod corect, incidenţa, în cauză a prevederilor art. 65 lit. q) din Legea nr. 51/1995, pe care le-a interpretat şi aplicat corect atunci când a confirmat legalitatea soluţiei Consiliului U.N.B.R. de respingere, ca inadmisibilă, a unei cereri de învestire a acestuia cu un demers administrativ ce nu intra în sfera atribuţiilor sale, fiind legală şi înaintarea contestaţiei/plângerii către Baroul Constanţa (în raport de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 ce permit soluţionarea plângerii prealabile şi de către autoritatea publică emitentă).

Demersul de înaintare amintit anterior infirmă susţinerile recurentului - reclamant privind o limitare a accesului său la justiţie, câtă vreme examinarea contestaţiei ar urma să fie realizată de emitentul hotărârii nr. 317/09.11.2020, mai precis Baroul Constanţa, iar, în raport de acest demers recurentul - reclamant are deschisă calea reglementată de art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate subsumată cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nefiind fondate criticile recurentului.

Faţă de cele învederate în precedent, observând prevederile art. 496 din C. proc. civ., raportate la art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurentul - reclamant, Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1824 din data de 2 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de recurentul - reclamant A..

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1824 din data de 2 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.