Jurisdiction of ordinary courts to review Constitutional Court decisions annulling presidential elections under Article 146(f) of the Constitution

Şedinţa publică din data de 29 mai 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Contestaţii electorale la data de de 15 aprilie 2025, sub nr. x/2025, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României, a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, suspendarea executării actului administrativ unilateral normativ intitulat Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 până la soluţionarea definitivă a capătului 2 de cerere, respectiv anularea Hotărârii CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 103 din 17 aprilie 2025, Curtea de Apel Bucureşti - Contestaţii electorale a admis excepţia necompetentei generale a instanţelor judecătoreşti, invocata din oficiu de către instanţa şi a respins cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea Constituţională a României, ca nefiind de competenta instanţelor judecătoreşti.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 103 din 17 aprilie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Contestaţii electorale, a declarat recurs recurenta-reclamantă A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, una dintre secţiile de contencios administrativ şi fiscal, pentru distribuire într-un complet de fond cu specializare contencios administrativ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale), recurenta-reclamantă invocă faptul că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ şi fiscal, ci de unul care aparţine unei secţii virtuale, secţia "Contestaţii Electorale", secţie ilegală, care nu a fost înfiinţată cu respectarea dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe), învederează că a depus la dosarul cauzei note scrise prin care a invocat excepţia de necompetenţă funcţională a completului electoral, prin care a învederat că cererea sa nu este una electorală, obiectul acesteia şi temeiul juridic fiind indicat clar şi anume suspendare executare act administrativ normativ şi anulare act administrativ, însă aşa zisa instanţă electorală nu s-a pronunţat asupra excepţiei pe care a invocat-o, ci a ridicat o altă excepţie pe care a şi admis-o.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), pe de o parte, arată că prin notele scrise depuse la termen a invocat excepţia nerepartizării aleatorii a cauzei unui complet de fond contencios administrativ, însă instanţa nu a pus în discuţie nici această excepţie, eludând dispoziţiile imperative din Legea nr. 304/2022 şi C. proc. civ., cauza fiind trimisă unui judecător, constituit într-un complet nelegal, care nu întruneşte condiţiile de a fi instanţă independentă şi imparţială.

Pe de altă parte, susţine că, chiar dacă ar fi fost calificată ca una electorală, cererea sa ar fi trebuit declinată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind singura instanţă căreia Legea nr. 370/2004 i-a acordat anumite atribuţii limitate în art. 6, art. 15, art. 16 şi art. 70 din Lege.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), recurenta-reclamantă susţine că motivarea nu are absolut nicio legătură cu argumentele de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată, privind caracterul de act administrativ normativ al Hotărârii CCR nr. 32/3024 şi dreptul său de persoană vătămată de acest act de a se adresa instanţei.

În dezvoltarea criticiilor pe care partea le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) arată, în esenţă, că dreptul său de a se adresa instanţei de contencios administrativ cu acţiune împotriva actului administrativ normativ Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 se bazează pe art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 21, art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ex. Bellet contra Franţa, Golder contra Regatului Unit etc.

În opinia recurentei-reclamante, hotărârea atacată este un act administrativ normativ, aşa cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării şi executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Curtea Constituţională a României este o autoritate publică, iar Hotărârea CCR nr. 32 din 6 decembrie 2024 a fost dată, aşa cum se arată în chiar cuprinsul acesteia, în paragraful 3, în aplicarea legii, respectiv art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, şi a produs efecte juridice, întrerupând intempestiv procedura de votare pentru turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale şi împiedicând cetăţenii români cu drept de vot, printre care şi reclamanta, să-şi exercite acest drept fundamental prevăzut de art. 36 alin. (1) din Constituţia României.

Mai mult, arată că aceasta nu se află printre actele administrative exceptate de a fi atacate în contenciosul administrativ, prevăzute de art. 5 din Legea nr. 554/2004.

A mai învederat că hotărârile Curţii Constituţionale date în aplicarea Legii nr. 370/2004 privind alegerea preşedintelui României şi orice altă hotărâre dată de Curtea Constituţională în materiile prevăzute de art. 11 alin. (1) lit. B) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pot fi supuse controlului contenciosului administrativ, întrucât general obligatoriu nu este sinonim cu definitiv.

Nu în ultimul rând, susţine recurenta-reclamantă că Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 nu este un act emis în materie jurisdicţională, pentru că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În acest sens, nu s-a urmat de Curtea Constituţională o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii şi asigurării dreptului la apărare, ci s-a întrunit în secret, fără a da publicităţii măcar un comunicat, nu a fost citat nici ea şi nici ceilalţi cetăţeni cu drept de vot şi nici candidaţii, ci, pur şi simplu, votul exprimat în turul I a fost anulat, cu încălcarea Constituţiei, Legii nr. 47/1992, Legii nr. 370/2004, dar şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Cartei Drepturilor Fundamentale a UE.

Conform recurentei-reclamante, Curtea Constituţională a României are şi atribuţii jurisdicţionale, dar numai în materia verificării constituţionalităţii proiectelor de legi, în cazul controlului anterior de constituţionalitate sau în cazul controlului posterior, când soluţionează excepţiile de neconstituţionalitate invocate în faţa instanţelor judecătoreşti, însă în această situaţie, când îndeplineşte atribuţia de jurisdicţie constituţională, înştiinţează părţile despre termenul fixat pentru soluţionarea excepţiei. La soluţia publică anunţată, participă un procuror, căruia i se acordă cuvântul pentru a pune concluzii, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia îşi exprimă punctul de vedere, iar încheierile de sesizare a CCR sunt comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Or, în ceea ce priveşte Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024, Curtea Constituţională s-a întâlnit în secret, la şedinţă nu a fost citată nicio persoană, nici măcar procurorul nu a participat.

În consecinţă, susţine că soluţia de admitere a excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti şi de respingere a cererii sale ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti este nelegală, deoarece reprezintă o denegare de dreptate, interzisă de art. 5 alin. (2) C. proc. civ. care stabileşte cu valoare de principiu fundamental al procesului civil că:

"Nici un judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

4. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

5. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 28 mai 2025, recurenta-reclamantă A. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la 2 întrebări formulate, respectiv:

"1. Dacă dispoziţiile a Legii nr. 47/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care nu prevede exercitarea unei căi de atac asupra Deciziilor/Hotărârilor privitoare la anularea alegerilor, încalcă dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 47 din Caria Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene?

2. Dacă aplicarea cu precădere a prevederilor Legii nr. 47/1992 cu privire la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu ignorarea dispoziţiilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 47 din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în ceea ce ţine de dreptul la o cale de atac efecientă în justiţie împotriva hotărârilor Curţii Constituţionale a României, care să permită analiza şi judecarea pe fond a acestora, respectă sau nu dreptul comunitar al Uniuinii Europene la care România este parte?"

În susţinerea cererii sale, recurenta - reclamantă învederează, în esenţă, că pronunţarea unei Decizii preliminare este deosebit de utilă deoarece ridică în faţa instanţei naţionale o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, mai ales că jurisprudenţa existentă nu poate să furnizeze clarificarea necesară într-un cadru juridic sau factual inedit.

Cu atât mat mult, cu cât, conform art. 142 din Constituţia României, judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi (adică direct, fără nici un control) de Camera Deputaţilor, Senat şi Preşedintele României, adică de politic, fiind indirect subordonaţi politicului şi sferelor sale. Acelaşi text de lege, suprem faţă de legislaţia naţională, mai stabileşte şi numărul judecătorilor, astfel din cei 9 judecători, 3 sunt numiţi de Camera Deputaţilor, 3 de Senat şi 3 de Preşedintele României.

În opinia recurentei-reclamante, necesitatea interpelării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se mai naşte şi din dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României, care prioritizează dreptul unional faţă de dispoziţiile contrare, precum cele din Legea nr. 47/1992, din dreptul intern.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În prealabil, examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, astfel cum a fost formulată şi motivată de recurenta - reclamantă A., în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este investită cu soluţionarea cauzei, are cunoş­tinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Analizând cererea formulată în speţă, Înalta Curte constată că, prin maniera de formulare a solicitării, recurenta-reclamantă tinde în realitate să obţină o veritabilă decizie de îndrumare în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce excede competenţei sale.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se poate introduce numai în situaţia în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de către instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că cererea formulată de către recurenta - reclamantă nu este o veritabilă cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta urmărind soluţionarea pe fond a cauzei (dezlegarea fondului cauzei), astfel că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene pentru sesizarea instanţei europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Astfel, Înalta Curte constată că întrebările vizează modalitatea de interpretare a unor dispoziţii din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi din Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin raportare la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi la legislaţia naţională incidentă în cauză, activitate judiciară ce se circumscrie sferei de competenţă a instanţei naţionale.

Înalta Curte apreciază cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată şi motivată, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, ca neîntrunind condiţiile de a fi utilă şi pertinentă în soluţionarea litigiului, conform art. 267 din TFUE.

Pentru a fi necesară trimiterea preliminară, trebuie să existe un dubiu serios şi legitim în ceea ce priveşte înţelegerea, interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor aplicabile cauzei, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar reţine că Recomandările adresate instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, prevăd următoarele:

"12. Cu toate acestea, o instanţă ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere, cu excepţia cazului în care există deja o jurisprudenţă în materia respectivă (iar în contextul eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speţă această jurisprudenţă) sau a cazului în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă.

13. Astfel, o instanţă naţională poate, în special în situaţia în care se consideră suficient de lămurită de jurisprudenţa Curţii, să decidă ea însăşi cu privire la interpretarea corectă a dreptului Uniunii şi cu privire la aplicarea acestuia la situaţia de fapt pe care o constată. Cu toate acestea, o trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă atunci când se ridică o nouă problemă de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii sau atunci când jurisprudenţa existentă nu pare a fi aplicabilă unei situaţii de fapt inedite."

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu se impune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare cu privire la întrebările formulate de recurenta-reclamantă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene şi Recomandările adresate instanţelor naţionale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, constatând totodată că ceea ce se solicită a fi trimis spre lămurire la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cade în sarcina exclusivă a instanţei naţionale, care are obligaţia de a utiliza toate pârghiile legislative naţionale şi comunitare pentru a realiza o interpretare conformă dreptului comunitar.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat suspendarea executării actului administrativ unilateral intitulat Hotărârea CCR nr. 32/06.12.2024 până la soluţionarea definitivă a capătului 2 de cerere, anularea Hotărârii CCR nr. 32/06.12.2024, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a admis excepţia necompetenţei generale şi a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a căror incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.

Cu privire la primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., privind o pretinsă nelegală constituire/compunere a instanţei determinată de faptul că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă care nu a fost alcătuită dintr-un judecător cu specializarea contencios administrativ şi fiscal, ci de unul care aparţine unei secţii înfiinţată cu nerespectarea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, iar, pe de altă parte, că dosarul nu a fost repartizat aleatoriu.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor susţineri, deoarece din actele dosarului rezultă că în cadrul Curţii de Apel Bucureşti nu a fost înfiinţată o secţie specializată în judecarea contestaţiilor electorale, ci doar completuri specializate.

Faptul că în formatul tipizat al rezoluţiei de repartizare din 15 aprilie 2025, precum şi în antetul sentinţei atacate s-a trecut "Contestaţii Electorale" nu alterează conţinutul actelor de procedură în substanţa lor şi nu poate fi calificat drept o dovadă a funcţionării unei secţii care nu a fost înfiinţată potrivit legii.

Potrivit art. 45 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în cadrul curţilor de apel şi al instanţelor din circumscripţia acestora pot fi înfiinţate completuri specializate a căror componenţă se stabileşte de preşedintele instanţei, cu avizul colegiului de conducere, în raport cu volumul de activitate, ţinându-se seama de nevoile instanţei şi de specializarea judecătorilor.

Aşadar, înfiinţarea unor completuri specializate pentru judecarea unor anumite categorii de cauze, conform criteriilor prevăzute în art. 45 din Legea nr. 304/2022 expuse mai sus, stabilirea componenţei acestora şi planificarea activităţii lor intră în marja de apreciere a organelor de conducere ale instanţei.

Repartizarea ciclică a cauzelor în funcţie de data sau ordinea înregistrării lor la instanţă este la rândul său o modalitate de repartizare aleatorie, permisă de art. 101 alin. (2) ROI pentru cazul în care repartizarea aleatorie în sistem informatic nu se poate realiza din motive obiective, astfel că nu aduce atingere principiului distribuirii aleatorii, prevăzut de art. 13 din Legea nr. 303/2024. Or, existenţa completurilor pentru soluţionarea contestaţiilor electorale, specificul cauzelor ivite în materie electorală, calendarul de soluţionare a acestora, care poată să includă zile libere ori perioade în care nu au loc şedinţe de judecată ale completurilor obişnuite, se încadrează în categoria motivelor obiective care pot justifica repartizarea ciclică, pe baza regulilor stabilite prin hotărâri ale colegiilor de conducere sau decizii ale preşedintelui instanţei, conform atribuţiilor şi limitelor marjei de apreciere permise de lege.

În contextul în care norma juridică primară (legea) presupune un grad de generalitate şi abstractizare care face imposibilă acoperirea, prin reglementări explicite, a tuturor situaţiilor care pot apărea în practică, în temeiul art. 7 alin. (1) lit. l) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor, aprobat prin Hotărârea nr. 3243/2022 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, preşedintele curţii de apel organizează şi coordonează activitatea de repartizare aleatorie a cauzelor şi stabileşte regulile aplicabile în situaţiile neprevăzute de lege sau de regulament.

Analizând actele dosarului, se constată că prin rezoluţia întocmită la data de 15 aprilie 2025 aflată la dosarul curţii de apel, cauza a fost repartizată unui complet specializat contestaţii electorale, cu respectarea dispoziţiilor legale precitate.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.", iar în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) acelaşi Cod, "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Or, tocmai în virtutea acestor dispoziţii legale obligatorii, instanţa de fond a invocat şi a analizat cu prioritate excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, astfel că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., când casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură publică şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, cât şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în speţă nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanţa de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părţilor şi a construit raţionamentul judiciar.

Preliminar, Înalta Curte constată că o parte din argumentele invocate în dezvoltarea motivului de recurs în discuţie vizează chestiuni care deja au fost analizate în prezentele considerente în cadrul examinării motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 3 C. proc. civ. referitoare la nesoluţionarea cauzei de către un complet specializat în contencios administrativ şi fiscal, precum şi a ordinii de soluţionare a excepţiilor privind competenţa instanţei, aspecte care nu vor mai fi reluate.

În orice caz, Înalta Curte, verificând actele procedurale întocmite în faţa instanţei de fond constată că afirmaţiile recurentei nu au fundament faptic şi juridic, instanţa de fond respectând regulile de procedură aplicabile judecăţii prezentei cauzei.

În primul rând, este de observat că, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, aceasta a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României or, potrivit dispoziţiilor art. 68 din Legea nr. 370/2004:

"Judecarea de către instanţe a cererilor prevăzute de prezenta lege se face potrivit regulilor stabilite de lege pentru ordonanţa preşedinţială, cu participarea obligatorie a procurorului".

În ceea ce priveşte regulile stabilite de lege pentru ordonanţa preşedinţială, dispoziţiile art. 999 alin. (1)-(3) din C. proc. civ. prevăd următoarele:

"(1) În vederea judecării cererii, părţile vor fi citate conform normelor privind citarea în procesele urgente, iar pârâtului i se va comunica o copie de pe cerere şi de pe actele care o însoţesc. Întâmpinarea nu este obligatorie.

(2) Ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor. În caz de urgenţă deosebită, ordonanţa va putea fi dată chiar în aceeaşi zi, instanţa pronunţându-se asupra măsurii solicitate pe baza cererii şi actelor depuse, fără concluziile părţilor.

(3) Judecata se face de urgenţă şi cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită un timp îndelungat. Dispoziţiile privind cercetarea procesului nu sunt aplicabile".

În speţă, prin rezoluţia de la primirea cererii, prima instanţă a dispus citarea părţilor, în termen scurt, prin mijloace electronice de comunicare, precum şi comunicarea cererii de ordonanţă preşedinţială către intimat, respectând astfel regulile de procedură de judecată care garantează respectarea atât a principiului contradictorialităţii, cât şi a dreptului la apărare.

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, cauza a fost soluţionată cu respectarea regulilor de procedură prevăzute de lege.

Cel de-al patrulea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare.

Criticile pe care partea le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează, în esenţă, faptul că motivarea nu cuprinde nicio analiză a motivelor invocate în cererea de chemare în judecată, precum şi greşita interpretare şi aplicare a unor norme de drept material sau procesual, acestea din urmă încadrându-se în realitate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., care au fost sau urmează a fi examinate ca atare.

Instanţa de control judiciar constată că aceste critici nu sunt întemeiate, în speţă nefiind identificate încălcări ale cerinţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ori ale exigenţelor respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin prisma modului în care instanţa de fond a cercetat argumentele părţilor şi a construit raţionamentul judiciar.

Legea nu impune ca hotărârea judecătorească să abordeze în mod literal toate argumentele şi susţinerile părţilor, acestea fiind sintetizate şi subsumate unor considerente comune, apte să dezlege fiecare dintre aspectele care au format obiectul disputei judiciare.

Judecătorul fondului a respectat regulile judecăţii, a cercetat şi a descris situaţia de fapt şi a arătat, în concret, care sunt considerentele pentru care apreciază că cererea formulată de reclamantă nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, făcând trimitere la temeiurile de fapt şi de drept apreciate drept relevante în acest sens.

În consecinţă, considerentele sentinţei recurate sunt detaliate în mod corespunzător obligaţiei legale de motivare a hotărârii pronunţate şi nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanţă a dreptului material.

Un ultim motiv de nelegalitate este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, acest text de lege se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

Recurenta pretinde că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. d), e), o) şi r) din Legea nr. 554/2004, art. 21, art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României, art. 47 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României din anul 2024, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1231 din 06.12.2024, Curtea Constituţională a statornicit următoarele:

"1. În temeiul art. 146 lit. f) din Constituţie, anulează întregul proces electoral cu privire la alegerea Preşedintelui României, desfăşurat în baza Hotărârii Guvernului nr. 756/2024 privind stabilirea datei alegerilor pentru Preşedintele României din anul 2024 şi a Hotărârii Guvernului nr. 1061/2024 privind aprobarea Programului calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare pentru alegerea Preşedintelui României în anul 2024.

2. Procesul electoral pentru alegerea Preşedintelui României va fi reluat în integralitate, Guvernul urmând să stabilească o nouă dată pentru alegerea Preşedintelui României, precum şi un nou program calendaristic pentru realizarea acţiunilor necesare.

3. Prezenta hotărâre este definitivă şi general obligatorie, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se aduce la cunoştinţă publică."

Temeiurile legale ale acestui act jurisdicţional al Curţii Constituţionale sunt reprezentate de dispoziţiile art. 146 lit. f) din Constituţia României, ale art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi ale art. 3 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, în considerarea obligaţiei autorităţii constituţionale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi a rolului Curţii Constituţionale, consacrat prin art. 142 din Constituţia României, de garant al supremaţiei Constituţiei.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România".

Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 statuează astfel:

"Curtea Constituţională este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi".

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992:

"Atribuţiile Curţii Constituţionale sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege.

În exercitarea atribuţiilor care îi revin, Curtea Constituţională este singura în drept să hotărască asupra competenţei sale.

Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică".

Înalta Curte mai reţine şi că, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului; alin. (2) al aceluiaşi articol menţionează că rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională. În plus, art. 11 alin. (1) lit. b) pct. a) din acelaşi act normativ arată că această autoritate de contencios constituţional pronunţă hotărâri în cazurile în care veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.

Văzând întregul cadru normativ expus anterior, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziţie legală care să instituie competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în verificarea legalităţii deciziilor sau hotărârilor pronunţate de Curtea Constituţională ca autoritate de jurisdicţie constituţională, sentinţa instanţei de fond fiind legală.

În acest sens se reţine că, prin Decizia nr. 827 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 2 iulie 2009, Curtea Constituţională a statuat, cu privire la critica adusă caracterului general obligatoriu al actelor emise de către aceasta, că "este o autoritate publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Este adevărat că în exercitarea acestei atribuţii Curtea dispune de modalităţi de control jurisdicţional al supremaţiei Constituţiei, asemănătoare jurisdicţiei unei instanţe judecătoreşti, procedurile prin care se realizează atribuţiile Curţii au trăsăturile procedurilor judecătoreşti, iar în exercitarea atribuţiilor, judecătorii sunt independenţi şi inamovibili. Legiuitorul este îndreptăţit să reglementeze competenţa şi atribuţiile Curţii Constituţionale în mod diferit de acelea ale instanţelor de judecată, fiind vorba de instituţii cu natură juridică şi funcţii diferite, în deplin acord cu dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească."

Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România", Curtea Constituţională a mai reţinut, prin Decizia nr. 1296 din 2 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 18 februarie 2009, că acest text de lege dă expresie prevederilor cuprinse în art. 142 alin. (1) şi art. 146 din Legea fundamentală, precizând rolul Curţii de garant al supremaţiei Constituţiei.

Constată Înalta Curte că, astfel cum a arătat în cele ce preced, hotărârea Curţii Constituţionale contestată a fost pronunţată în temeiul prevederilor art. 142 şi art. 146 lit. f) din Constituţie, care statuează în arhitectura constituţională atribuţia exclusivă a Curţii Constituţionale de a veghea la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui, fiind un act jurisdicţional al autorităţii constituţionale.

Dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 370/2004, potrivit cărora "Curtea Constituţională, potrivit art. 146 lit. f) din Constituţia României, republicată, veghează la respectarea în întreaga ţară a prevederilor prezentei legi şi confirmă rezultatele sufragiului" au menirea tocmai de a sublinia rolul şi atribuţiile exclusive ale Curţii Constituţionale, prevăzute de norma constituţională a art. 146 lit. f). De altfel, art. 3 din Legea nr. 370/2004 este o normă complementară textului constituţional, legiuitorul utilizând tehnica legislativă a normei de trimitere, atunci când a făcut referire expresă la dispoziţiile art. 146 lit. f) din Constituţie.

Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

Conduita instanţelor judecătoreşti de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

În aceste condiţii, inadmisibilitatea acţiunii ca efect al constatării necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea prezentei cereri este motivată de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită, hotărârea atacată fiind un act jurisdicţional al autorităţii constituţionale emis în exercitarea atribuţiilor constituţionale consacrate de art. 146 lit. f) din legea fundamentală, instanţele judecătoreşti neavând competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii acesteia, o interpretare precum cea dată de judecătorul fondului având semnificaţia unei imixtiuni a puterii judecătoreşti în atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale.

Or, principiile generale de drept invocate explicit de recurenta-reclamantă nu pot crea norme de competenţă în favoarea instanţelor judecătoreşti care nu sunt prevăzute de legiuitor.

În plus, în realizarea rolului constituţional ce revine instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere şi practica sa anterioară, în care prin deciziile nr. 5935/2024, nr. 5970/2024, nr. 85/2025 nr. 581/2025 şi nr. 770/2025, având de analizat legalitatea Hotărârii nr. 32 din data de 6 decembrie 2024 pronunţate de Curtea Constituţională a României, a statuat în sensul constatării necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu sunt aplicabile în cazul actelor ce privesc atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti neavând competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii acestora.

Mai reţine instanţa prevederile art. 5 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii", normele de competenţă generală fiind de ordine publică, neputându-se crea jurisdicţional norme de competenţă în favoarea instanţelor judecătoreşti care nu sunt prevăzute explicit de legiuitor.

În concluzie, excepţia necompetenţei generale este susţinută de natura juridică a actului a cărui anulare se solicită (Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 32 din 06 decembrie 2024), hotărârea atacată nefiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, cum susţine recurenta-reclamantă, deci nu poate fi supusă controlului de legalitate realizat de instanţele de judecată.

Pentru aceste motive, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, invocată din oficiu de prima instanţă, este întemeiată, sentinţa recurată fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Având în vedere argumentele expuse, constatând că niciuna dintre criticile recurentei-reclamante nu este întemeiată, nefiind incident niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 103 din 17 aprilie 2025 a Curţii de Apel Bucureşti - Contestaţii electorale, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 29 mai 2025.