Statutory bar of salary claims by limitation period outweighing equal treatment claims and requirement to assess administrative order legality at time of issuance

Şedinţa publică din data de 30 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12.05.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O., ce au calitatea de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, în cadrul Ministerului Justiţiei, au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării:

I. Anularea răspunsului Ministerului Justiţiei nr. 2/18602/2022 de respingere a contestaţiei reclamanţilor nr. 18602/02.03.2022 împotriva Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021, respectiv împotriva Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 434/C/07.02.2022, respectiv anularea răspunsului Ministerului Justiţiei nr. 2/19431/2022 (comunicat reclamantei G. la data de 12.04.2022) de respingere a contestaţiei reclamantei G. (depusă la data de 04.03.2022 la Ministerul Justiţiei) împotriva Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021, respectiv împotriva Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 434/C/07.02.2022;

II. Anularea parţială a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021, respectiv a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 434/C/07.02.2022 (prin care este pus în aplicare OMJ nr. 6247/C/30.12.2021) în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, întrucât nu sunt conforme cu dispoziţiile legale şi cu interpretările acestora date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională;

III. Obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, urmând a dispune uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente (sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase; sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică; sporul pentru păstrarea confidenţialităţii) raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 şi în continuare;

IV. Obligarea pârâtului la plata diferenţelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat reclamanţii începând cu data de 1 august 2016, dacă nu s-ar fi aplicat plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi îngheţarea sporurilor şi drepturile salariale efectiv plătite în această perioadă;

V. Actualizarea sumelor menţionate mai sus cu indicele de inflaţie la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a acestor diferenţe salariale (daune interese), calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1023 din 8 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins, ca nefondate, excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării şi prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune;

- a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării;

- a anulat răspunsurile Ministerului Justiţiei nr. 2/18602/2022 şi nr. 2/19431/2022;

- a anulat în parte Ordinele Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021 şi nr. 434/C/07.02.2022, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, în sensul că a înlăturat, din conţinutul acestor ordine, plafonarea instituită asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017;

- a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea pentru reclamanţi, a unor noi ordine de salarizare, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 şi în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017;

- a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a diferenţelor dintre drepturile salariale stabilite potrivit sentinţei şi drepturile salariale efectiv plătite, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 supra, pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Printr-un prim set de argumente, recurentul a criticat soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind, în esenţă, că o atare soluţie este consecinţa unei eronate interpretări şi aplicări a prevederilor art. 2500, art. 2517 şi art. 2524 din C. civ., precum şi a art. 171 alin. (1) din Codul muncii, prima instanţă obligând greşit pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor să se realizeze în mod retroactiv, pe o perioadă în urmă de 6 ani şi 5 luni, deşi ordinul criticat îşi producea efectele doar de la data emiterii sale.

Printr-un alt set de argumente, recurentul - pârât a criticat soluţia de admitere a acţiunii şi de anulare a Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021 şi nr. 434/C/07.02.2022, cu privire la plafonarea instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, câtă vreme, în vederea admiterii acesteia, instanţa de fond a valorificat acte şi situaţii juridice ulterioare emiterii sus indicatelor ordine, mai precis prin raportare la Ordinul Preşedintelui ÎCCJ nr. 959/I din 12.04.2023, care a avut drept premisă o hotărâre judecătorească lămurită în anul 2023 şi a invocat discriminarea reclamanţilor faţă de alţi salariaţi din cadrul familiei Justiţie, care au stabilite drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018.

Recurentul a apreciat că împrejurarea că, ulterior emiterii actului supus analizei, a fost lămurit titlul pronunţat în favoarea altor reclamanţi (judecători în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), reprezentat de sentinţa civilă nr. 1508/2020 a Tribunalului Dâmboviţa în sensul ca nu era aplicabilă plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, având în vedere această nouă situaţie juridică, a emis, conform competenţelor, ordinele de aliniere salarială pentru judecători şi asistenţii judiciari, nu constituie motiv de nelegalitate a ordinului criticat, o atare nouă situaţie juridică putând constitui, eventual, temei pentru ca intimaţii să solicite alinierea salarială, iar în cazul unui refuz apreciat ca nejustificat, să se adreseze instanţei de contencios administrativ.

Evocând decizia civilă nr. 5103 din 04.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021, recurentul a subliniat că instanţa care a soluţionat definitiv litigiul de dreptul muncii a considerat că pretenţiile reclamanţilor au fost satisfăcute începând cu 30.12.2021.

Totodată, recurentul a arătat că, în ceea ce priveşte data de 01.08.2016, de la care prima instanţă a obligat la acordarea noii salarizări, recurentul a arătat că, prin actul administrativ criticat, Ministerul Justiţiei a constatat incidenţa unei anumite stări de fapt şi de drept şi a luat o decizie administrativă pentru viitor, aspect ce nu poate fi cenzurat de instanţa de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii. În opinia recurentului, în absenţa deciziei administrative, singura posibilitate deschisă reclamanţilor era de promovare a unei acţiuni judiciare, pe care aceştia au şi exercitat-o.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii - reclamanţi A., C., E., I., J., K., L. şi N. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate. Totodată, sus indicaţii intimaţi, alături de intimaţii - reclamanţi D., G., H. şi O. au depus şi note scrise, prin care au formulat aceleaşi solicitări.

În apărare, intimaţii - reclamanţi, redând paragrafe din sentinţa atacată, au arătat, în sprijinul solicitării de înlăturare a susţinerilor recurentului - pârât referitoare la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, că, verificând jurisprudenţa instanţelor care au dus la recunoaşterea VRS-ului 605,225 RON, se poate constata faptul că s-a stabilit că acest VRS trebuia aplicat în sistemul justiţiei, inclusiv personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, judecătorilor şi procurorilor, începând cu data de 01.08.2016, dată la care a intrat în vigoare majorarea de 25% prevăzută de O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015. Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi a prevederilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 43/2016, salariile trebuiau calculate prin raportare la VRS maxim din cadrul întregii categorii profesionale/familiei ocupaţionale, adică 605,225 RON (484,18 RON, majorat cu 25%), începând cu 01.08.2016.

Intimaţii au apreciat că discriminarea şi temeiurile avute în vedere pentru emiterea ordinului contestat existau începând cu data de 01.08.2016, astfel încât, în mod nelegal, în opinia acestora, s-a prevăzut că data recunoaşterii VRS-ului este 30.12.2021, ci nu data de 01.08.2016.

Evocând aspectele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, intimaţii au învederat că, din Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, care a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti menţionate mai sus, precum şi de valoarea de referinţă sectorială aplicată la nivelul instanţelor judecătoreşti, rezultă că valoarea de referinţă sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupaţională Justiţie.

Intimaţii au făcut trimitere şi la Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018, pronunţată în dosar nr. x/2018, de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că practica judiciară înregistrată la nivelul instanţelor naţionale denotă o interpretare unitară a dispoziţiilor legale în discuţie.

Au considerat intimaţii că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată şi prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 55/13.09.2021.

Totodată intimaţii au argumentat că stabilirea prin ordinele atacate a salarizării prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 31.12.2021 echivalează cu o recunoaştere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, astfel încât se impune aplicarea prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) din C. civ., referitoare la întreruperea termenului şi începerea unui nou termen de prescripţie.

Intimaţii au invocat incidenţa, în cauză, şi a prevederilor art. 2506 alin. (4) din C. civ., subliniind că ordinele atacate constituie actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi. În opinia intimaţilor, prin emiterea ordinelor, Ministerul Justiţiei a renunţat expres la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, fiind astfel aplicabile şi regulile de la renunţarea la prescripţie, respectiv art. 2510 C. civ., de la data comunicării actului administrativ, curgând un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea din Ordinul nr. 6247/2021 şi Ordinul nr. 434/2022 este nelegală.

Intimaţii au evocat şi argumente extrase din hotărârea Curţii de Apel Ploieşti nr. 110/2023 din 07.06.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022.

Referitor la decizia civilă nr. 5103/04.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, prin care a fost recunoscut VRS 605,225 RON pentru 12 dintre reclamanţii din prezenta cauză, intimaţii au arătat că OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 constituie un "artificiu juridic", deoarece, în realitate, salariile personalului care se încadrează în domeniul de aplicare a OMJ ante-menţionat nici nu au fost calculate prin raportare la VRS 605,225 RON şi nici nu au fost plătite prin raportare la acesta.

Astfel, în opinia intimaţilor, recurentul pârât nu poate susţine că prin OM.J nr. 5753/C/28.12.2021 celor 12 reclamanţi le-au fost stabilite drepturile salariale rezultate în urma recalculării pentru perioada 18.01.2018 - 29.12.2021, deoarece acesta a interpretat decizia civili nr. 5103/04.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, ca vizând un VRS 605,225 RON plafonat. Aceasta reprezintă, în ansamblul său, o situaţie juridică complet distinctă de obiectul prezentei cauze, astfel încât perioada de referinţă la care s-a raportat instanţa de dreptul muncii în dosarul nr. x/2021 nu poate avea nicio relevanţă juridică în dosarul de contencios administrativ nr. x/2022, care poartă asupra unor acte administrative care nici nu existau la momentul la care a fost introdusă acţiunea din dosarul nr. x/2021.

Referitor la al doilea set de argumente evocate de recurent, intimaţii au arătat că sentinţa civilă nr. 1023/08.06.2023 nu cuprinde o ierarhizare a motivelor care au condus la admiterea acţiunii, instanţa de fond arătând clar, în motivarea hotărârii, că "ordinele Preşedintelui ÎCCJ nu fac obiectul cauzei". În opinia intimaţilor, din cuprinsul motivării sentinţei civile ante-menţionate nu se poate concluziona că instanţa de fond a constatat nelegalitatea actelor criticate (OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 şi OMJ nr. 434/C/07.02.2022) prin raportare la acte şi situaţii juridice ulterioare.

Intimaţii au criticat şi sugestia recurentului - pârât ca aceştia să demareze o nouă acţiune, în dreptul muncii sau în contencios administrativ, ori de câte ori intervine un nou act sau o nouă situaţie juridică, indicând ordine ale Preşedintelui ÎCCJ şi ale Procurorului general al PÎCCJ, dar şi Decizia Preşedintelui CSM 89/04.04.2023 şi Decizia CCR nr. 794/2016, Decizia ÎCCJ nr. 11/2020, sentinţa civilă nr. 1508/28.10.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, pronunţată în dosarul x/2020, definitivă prin Decizia nr. 930 din 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti şi alte exemple din practica judiciară.

În apărare faţă de argumentul recurentului - pârât că decizia civilă nr. 5103/04.10.2022 ar avea putere de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 1023/2023, intimaţii, cu referire şi la art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., au arătat că dosarul nr. x/2021 (în cadrul căreia s-a pronunţat decizia civilă nr. 5103/04.10.2022) a fost un dosar de dreptul muncii iniţiat la data de 19.01.2021, într-un moment în care nici măcar nu fuseseră emise cele două ordine contestate în dosarul nr. x/2022. OMJ nr. 6247/C/30.12.2021 a intervenit după momentul iniţierii acţiunii din dosarul nr. x/2021 şi, mai mult, chiar după momentul pronunţării hotărârii de fond (19.05.2021).

Cu privire la susţinerea recurentului - pârât, şi anume că actul administrativ criticat nu putea fi cenzurat de către instanţa de fond în sensul schimbării datei de producere a efectelor deciziei administrative pe care Ministerul Justiţiei a luat-o doar pentru viitor, intimaţii au arătat că art. 4 al OMJ nr. 6247/C din 30.12.2021 introduce o distincţie generatoare de efecte juridice semnificative între:

- personalul de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, judecătorilor şi procurorilor care beneficiază de hotărâri judecătoreşti definitive privind VRS 605,225 RON, cărora li se vor achita drepturile salariale pentru perioada anterioară datei emiterii ordinelor contestate, pe de o parte, şi

- personalul de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, judecătorilor şi procurorilor care nu beneficiază de hotărâri judecătoreşti definitive privind VRS 605,225 RON, cărora nu li se vor achita deloc drepturile salariale pentru perioada anterioară datei emiterii ordinelor contestate, pe de altă parte.

Cu alte cuvinte, decizia administrativă a Ministerului Justiţiei nu produce efecte exclusiv pentru viitor, ci, în baza unei prevederi exprese din cuprinsul ordinului ante-referit, produce efecte şi pentru trecut în cazul personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, judecătorilor şi procurorilor care beneficiază de hotărâri judecătoreşti definitive privind VRS 605,225 RON. Astfel, instanţa de contencios administrativ a acţionat în limitele competenţelor sale legale şi cu respectarea normelor de drept material incidente în momentul în care a analizat perioada din trecut pentru care se cuvine subsemnaţilor acordarea VRS 605,225 RON neplafonată, stabilind corect data de 01.08.2016 ca moment de la care Ministerul Justiţiei trebuie să recalculeze drepturile salariale ale intimaţilor - reclamanţi pe baza VRS 605,225 RON neplafonată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, pentru următoarele considerente:

Din cuprinsul sentinţei recurate, Înalta Curte observă că aspect central analizat a fost legalitatea Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021 şi nr. 434/C/07.02.2022, modul de soluţionare a celorlalte petite ale cererii de chemare în judecată (învederate în pct. I.1. al prezentei decizii), inclusiv celui ce viza anularea răspunsurilor Ministerului Justiţiei nr. 2/18602/2022 şi nr. 2/19431/2022, depinzând de soluţia judecătorului fondului de anulare în parte a celor două ordine anterior referite.

Pe cale de consecinţă, în verificarea legalităţii sentinţei recurate în raport de criticile evocate de recurentul - pârât, Înalta Curte va examina, la rândul său, cu prioritate, modul în care a fost analizată chestiunea legalităţii ordinelor în discuţie, soluţia dată în această privinţă urmând a influenta şi modul de soluţionare a restului petitelor.

Se reţine şi că Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 434/C/07.02.2022 a fost emis în aplicarea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021, astfel că referirile, în paragrafele ulterioare, la legalitatea/nelegalitatea acestui din urmă ordin, vor viza, implicit, şi legalitatea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 434/C/07.02.2022.

O primă chestiune litigioasă antamată prin recursul promovat de recurentul - pârât Ministerul Justiţiei, subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este cea a unei eronate înlăturări, de către instanţa de fond, a efectelor instituţiei prescripţiei, cu consecinţa stabilirii, în mod eronat, a datei de 01.08.2016 ca moment de la care Ministerul Justiţiei trebuie să recalculeze drepturile salariale ale intimaţilor - reclamanţi pe baza VRS 605,225 RON neplafonată.

Din argumentele evocate de recurent, Înalta Curte constată că acestea vizează, în realitate, prescripţia, drept chestiune de fond aferentă legalei emiteri a ordinelor atacate în cauza pendinte, iar nu ca aspect de natură procedurală, în sensul art. 7 alin. (2) cap. VIII anexa V din Legea nr. 153/2017.

Practic, chestiunea pusă în discuţie este cea dacă măsura dispusă prin art. 1 al dispozitivului Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021 de stabilire a drepturilor salariale începând cu data de 30.12.2021 (data emiterii ordinului), este una legală, prin demersul de învestire a instanţei de contencios administrativ cu acţiunea în examinarea unei atare legalităţi, reclamanţii urmărind, în esenţă, să exhibe de dreptul de a constrânge recurentul - pârât, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie şi să respecte o anumită situaţie juridică, în sensul art. 2500 alin. (2) C. civ.

Prin memoriul de recurs s-a invocat, în realitate, o eronată aplicare, de către instanţa de fond, a principiilor edictate de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la prevederile art. 2517 din C. civ. şi art. 171 din Codul Muncii.

Instanţa de fond a acreditat, în esenţă, ideea conform căreia regimul juridic al prescripţiei ar fi înlăturat de principiul egalizării drepturilor salariale ale reclamanţilor cu cele de care beneficiază o parte din persoanele încadrate în aceeaşi familie ocupaţională fie în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, fie ca urmare a unor ordine administrative date de alţi ordonatori de credite şi de cel al nediscriminării.

Contrat celor arătate de prima instanţă, Înalta Curte constată, că, în interpretarea şi aplicarea sus indicatelor prevederi din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborate cu cele ale art. 171 din Codul Muncii şi art. 2517 din C. civ., acţiunea prin care se solicită verificarea legalităţii ordinelor de stabilire a salariului de bază pentru aceeaşi perioadă pentru care acesta a fost recunoscut, prin hotărâri judecătoreşti, altor persoane, trebuie să fie analizată prin prisma tuturor temeiurilor legale - atât necesitatea egalizării şi nediscriminării, cât şi imperativul respectării legii - astfel încât temeiul juridic al demersului judiciar este unul mixt, iar invocarea exclusiv a principiilor egalităţii şi nediscriminării este strict formală.

În aceste coordonate nu se poate considera că, în ipoteza unei acţiuni precum cea a reclamanţilor, unicul temei ar fi prevederile art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, deoarece niciun salariu de bază nu poate fi stabilit cu încălcarea legii. Principiul legalităţii, reglementat de art. 6 lit. a) din acelaşi act normativ, presupune că "drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege".

Conform dispoziţiilor art. 2500 alin. (1) din C. civ., prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Aceasta face ca titularul unui drept subiectiv civil sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp să îşi piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Intimaţii şi instanţa de fond au făcut referiri la necesitatea realizării unui mod de salarizare unitar la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie", având în vedere principiile de drept din materia salarizării, practica instanţelor de judecată şi deciziile administrative ale celorlalţi ordonatori de credite de la nivelul acestei familii ocupaţionale.

Înalta Curte consideră, însă, că invocarea principiilor egalităţii şi nediscriminării nu poate conduce la înlăturarea efectelor împlinirii termenului general al prescripţiei extinctive. Fundamentul dreptului reprezintă o chestiune de fond şi nu poate fi cercetat decât în măsura în care însuşi dreptul la acţiune a fost exercitat în limita temporală prevăzută de lege.

Relaţia dintre invocarea unor principii generale de recunoaştere a anumitor majorări cu aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi principiile nediscriminării şi egalităţii a fost analizată în cuprinsul Deciziei nr. 80/2023, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în paragraful 85 al căreia se arată că «(...) nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre. Pe cale de consecinţă, interpretarea şi aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reţine existenţa unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale».

Acest paragraf subliniază faptul că principiul legalităţii trebuie să fie avut în vedere în egală măsură cu principiile egalităţii şi nediscriminării la momentul solicitării egalizării salariilor cu cele stabilite prin hotărâri judecătoreşti, astfel încât fiecare dintre ele condiţionează admiterea cererii.

Or, instituţia prescripţiei extinctive reprezintă o parte a principiului legalităţii, regimul juridic al acesteia neputând fi înlăturat prin aplicarea principiului egalităţii reglementat de art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, cum nu poate fi înlăturat nici prin aplicarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Totodată, instanţa de contencios constituţional a arătat că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea dreptului de acces liber la justiţie, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile (Decizia nr. 156/2023 a Curţii Constituţionale referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.512 şi 2.513 din C. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 648 din 14 iulie 2023).

De asemenea, în jurisprudenţa întemeiată pe art. 6 paragraful 1 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că termenele legale de prescripţie constituie una dintre limitele legitime ale dreptului de a avea acces la justiţie şi servesc mai multor scopuri importante: asigurarea securităţii juridice, protejarea potenţialilor pârâţi împotriva pretenţiilor învechite care ar putea fi dificil de contracarat şi prevenirea oricărei nedreptăţi care ar putea apărea dacă instanţele ar fi obligate să se pronunţe asupra unor evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat pe baza unor probe care ar fi putut deveni nesigure şi incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea, de exemplu, Stubbings şi alţii c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 51-52; Stagno v. Belgium, nr. 1062/07, § 26, 7 iulie 2009; Howald Moor şi alţii v. Switzerland,m. 52067/10 şi 41072/ll, §§ 71-72,11 martie 2014, P. c. Franţa, cererea nr. x/16, hotărârea din 13 februarie 2020).

În aceste repere se reţine că prima instanţă a încălcat prevederile normative indicate supra atunci când, examinând legalitatea actelor administrative atacate, a constatat că nu se impun a fi valorificate prevederile art. 171 din Codul Muncii şi art. 2517 din C. civ., ce reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani.

Or o interpretare a normelor în discuţie în sensul propus de prima instanţă este eronată, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din perspectiva chestiunii în discuţie.

În rejudecare, Înalta Curte reţine că potrivit art. 2517 C. civ.:

"Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen", iar potrivit art. 2500 alin. (1) C. civ.:

"Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

De asemenea, instanţa reţine că potrivit art. 171 din Codul muncii:

"(1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

(2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului."

În ceea ce îi priveşte pe reclamanţii B., C., D., E., F., G., H., J., K., L., N. şi O., din cuprinsul deciziei civile nr. 5103/04.10.2022 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţate în dosarul nr. x/2021, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată soluţionată definitiv prin sus indicata hotărâre, reclamanţii au solicitat drepturi pentru perioada 20.01.2017 şi în continuare (iar nu începând cu 01.08.2016), iar prin decizie au fost acordate drepturi începând cu data de 18.01.2018, fiind respinsă, astfel, acţiunea pentru perioada anterioară acestei date.

Totodată, prin Ordinul OMJ nr. 5753/C/28.12.2022, pentru cei 12 reclamanţi indicaţi supra au fost stabilite drepturi salariale rezultate în urma recalculării indemnizaţiilor de încadrare raportată la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 18.01.2018 şi până la data de 29.12.2021, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va adăuga dobânda legală de la data plăţii efective.

În privinţa acestor reclamanţi, chestiunea prescripţiei, ca aspect de fond, de legalitate a ordinelor atacate, vizează perioada 01.08.2016 - 18.01.2018, nefiind făcută dovada atacării Ordinului OMJ nr. 5753/C/28.12.2022.

Plecând de la aceste coordonate, Înalta Curte reţine, raportat la toate aspectele învederate în precedent, că, în fapt, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 171 Codul muncii, respectiv art. 2500, art. 2506 alin. (2) şi art. 2517 din C. civ., privind efectele produse de instituţia prescripţiei în planul stabilirii drepturilor salariale începând cu perioada de 01.08.2016.

Cum Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021 recunoaşte drepturile salariale doar pentru perioada ce debutează în data de 30.12.2021, prevederile art. 2537, coroborate cu art. 2538 din C. civ. nu pot fi opuse spre a se susţine teza nelegalităţii Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021 şi, pe cale de consecinţă, nici a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 434/C/07.02.2022 pentru o perioadă anterioară acestei date.

În privinţa tuturor reclamanţilor, Înalta Curte consideră că nu se poate aprecia că aceştia nu au cunoscut dreptul de a li se calcula salariul în funcţie de VRS 605,225, neputându-se prevala de necunoaşterea legilor - nemo censetur ignorare legem, mai ales că aveau posibilitatea să manifeste aceeaşi diligenţă ca şi personalul care a obţinut hotărârile judecătoreşti prin care au fost recunoscute drepturile salariale începând cu 01.08.2016. Într-un atare context nici prevederile art. 2532 C. civ. nu se pot fi evocate spre a se clama nelegalitatea celor două ordine atacate.

În plus faţă de acestea, în privinţa restului intimaţilor - reclamanţi (alţii decât cei 12 indicaţi în precedent), Înalta Curte observă că aceştia nu au exhibat o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu în care să fi avut calitatea de parte şi prin care ordonatorul de credite să fi fost obligat la stabilirea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi nici nu au făcut dovada ieşirii din pasivitate anterior datei emiterii ordinelor atacate, în sensul de a formula vreo cerere/reclamaţie/solicitare/punere în întârziere, astfel încât cu atât mai puţin în cazul lor nu se poate reţine că, prin actele atacate, drepturile salariale ale acestora trebuiau stabilite începând cu data de 01.08.2016, cum au solicitat reclamanţii.

Faţă de toate aspectele arătate, Înalta Curte consideră nefondate susţinerile reclamanţilor privind nelegalitatea Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021 şi nr. 434/C/07.02.2022 din perspectiva momentului de la care trebuiau stabilite drepturile salariale, şi, în consecinţă, a răspunsurilor Ministerului Justiţiei nr. 2/18602/2022 şi nr. 2/19431/2022, nefiind fondată nici solicitarea de obligare a recurentului - pârâtul la emiterea unor noi ordine de salarizare (cu consecinţa plăţii unor drepturi salariale), pentru o perioadă de stabilire a drepturilor salariale care să debuteze cu data de 01.08.2016 şi nici cea de obligare a pârâtului la plata diferenţelor salariale, sume actualizate cu indicele de inflaţie, la care să se adauge dobânda legală penalizatoare, motiv pentru se impune respingerea cererii de chemare în judecată, actele administrative atacate fiind emise în condiţii de legalitate.

Examinând, în continuare argumentele recurentului - pârât ce vizează reţinerea nelegalităţii actelor administrative atacate faţă de aplicarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Înalta Curte le găseşte, de asemenea, fondate.

Chestiunea în discuţie este cea a îndreptăţirii sau neîndreptăţirii reclamanţilor la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Contrar celor evocate de intimaţii - reclamanţi, Înalta Curte reţine că argumentul central al raţionamentului logico - juridic exhibat de instanţa de fond în constatarea nelegalităţii actelor administrative atacate a fost cel conform căruia reclamanţii s-ar afla într-o situaţie de discriminare salarială faţă de alţi salariaţi din cadrul familiei Justiţie, care au stabilite drepturile salariale prin actele administrative emise, în realitate, în aplicarea încheierii din 28 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civila, în dosarul nr. x/2020, în soluţionarea cererii având ca obiect "contestaţie cu privire la lămurirea înţelesului, întinderea sau aplicarea titlului executoriu", referitoare la sentinţa civilă nr. 1508/28.10.2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020. Sus indicata Încheiere a devenit definitivă prin decizia nr. 600 din 23 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2023. Prin Încheiere s-a arătat că plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, respectiv creşterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a acesteia, conform distincţiilor de la art. 38 alin. (3) - (5), iar nu şi drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti în temeiul unor prevederi legale anterioare.

Actele administrative exhibate de judecătorul fondului în cuprinsul argumentelor expuse în susţinerea tezei unei încălcări a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 prin emiterea actelor atacate în cauza pendinte au constat în ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 959/I din 12.04.2023 şi ordinul Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 996/I/28.04.2023.

Or, după cum corect a arăta recurentul - pârât, atât încheierea din 28 decembrie 2022, definitivă prin Decizia nr. 600 din 23 martie 2023, dar şi sus indicatele ordine ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt ulterioare emiterii Ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021 şi nr. 434/C/07.02.2022.

Pe cale de consecinţă, în contextul în care legalitatea actelor administrative se analizează în raport de circumstanţele contemporane emiterii acestora, nu se poate reţine, plecând de la hotărârile judecătoreşti indicate supra (pronunţate la 28 decembrie 2022, respectiv 23 martie 2023) şi de la practica administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reflectată în ordine emise la datele de 12.04.2023, respectiv 28.04.2023, că ordinul pârâtului emis la data de 30.12.2021 (Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021) şi ordinul emis în aplicarea acestuia la data de 07.02.2022, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi (Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 434/C/07.02.2022) ar fi nelegale.

Contrar susţinerilor intimaţilor - reclamanţi, nici aspectele statuate prin Decizia CCR nr. 794/2016, nici chestiunile dezlegate prin considerentele Deciziei nr. 11/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu sunt de natură a genera o altă concluzie, câtă vreme reperele evocate de prima instanţă în verificarea legalităţii actelor administrative atacate se poziţionează pe axa temporală ulterior emiterii celor două ordine.

Astfel, în aplicarea principiului nediscriminării salariale, ce are finalitate asigurarea unei egalităţi salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, reperele trebuie să fie cele de la data emiterii actelor atacate, iar nu unele ulterioare.

După cum s-a statuat şi în considerentele 101 şi 102 ale Deciziei nr. 34/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în materia supusă analizei, la data emiterii ordinelor atacate, exista o practică consistentă şi unitară, a instanţelor de a considera îndreptăţirea reclamanţilor - personal plătit din fonduri publice încadrat în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" - la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente acesteia la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1 august 2016 sau de la o dată ulterioară cu încadrarea în termenul de prescripţie, precum şi plata diferenţei dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, până la atingerea plafonului reglementat de grila de salarizare din anexa Legii-cadru nr. 153/2017, plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 aplicându-se şi în privinţa drepturilor salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Or acestea au fost reperele ce au stat la baza modului în care, prin actele administrative atacate, autoritatea recurentă - pârâtă a aplicat principiile reglementate de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De observat că, în considerentul 104 al aceleiaşi Decizii nr. 34/2022 s-a arătat că împrejurarea că unele instanţe au limitat explicit drepturile salariale recunoscute conform art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar altele nu, este lipsită de relevanţă din perspectiva analizei de faţă, soluţiile pronunţate astfel fiind influenţate de conturarea cadrului procesual în fiecare cauză, ca urmare a pretenţiilor şi apărărilor concrete ale părţilor, fără ca în faza de executare eficacitatea hotărârilor, indiferent de soluţia pronunţată, să fie diferită.

În raport de aspectele anterior referite, făcând trimitere şi la paragrafele din cuprinsul Deciziei nr. 80/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept evocate anterior, instanţa de control judiciar reţine că sentinţa nr. 1023 din 8 iunie 2023 a fost pronunţată cu eronata aplicare a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel încât este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte, observă că toate celelalte aspecte dezlegate de prima instanţă, cu excepţia soluţiei de respingere, ca nefondată, a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării şi a chestiunii legalităţii ordinelor emise de pârât în raport de incidenţa prescripţiei (analizată anterior), vizează chestiuni subordonate constatării nelegalităţii ordinelor atacate în raport de aplicarea, prin acestea, a prevederilor arătate mai sus.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că se impune casarea în parte a sentinţei recurate, iar, în rejudecare, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Pentru aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea restului criticilor de nelegalitate evocate de recurentul - pârât prin memoriul de recurs.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar constată că soluţia de respingere, ca nefondată, a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării nu a fost atacată de niciuna dintre părţile litigante, astfel încât sentinţa atacată va fi menţinută în privinţa sa.

Faţă de cele arătate în precedent, observând art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496 C. proc. civ., precum şi incidenţa, în cauză a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa nr. 1023 din 8 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi, rejudecând, va respinge cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Totodată, Înalta Curte va menţine sentinţă recurată în privinţa soluţiei de respingere, ca nefondată, a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 1023 din 8 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. şi O. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Menţine sentinţa atacată în privinţa soluţiei de respingere, ca nefondată, a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.