Judicial salary equalization: VRS exclusion from statutory salary caps and prescription of retroactive claims

Şedinţa publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele:

I. Anularea Ordinelor nr. 3206 din 29.11.2019 si nr. 3387 din 31.12.2019, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

II. Emiterea unor noi ordine de salarizare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care:

1. să se dispună majorarea VRS-ului începând cu data de 09.04.2015 (şi nu cu 01.12.2016 cum greşit s-a dispus), în cuantum de 440,10 RON, pentru perioada 09.04.-30.11.2015 şi o VRS în cuantum de 484,18 RON, începând cu data de 01.12.2015 şi în continuare;

2. să se aplice majorarea de 25% prevăzută de Legea nr. 153/2017 începând cu 1.01.2018 şi în continuare, faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017 recalculat prin acordarea VRS-ului de 484,18 RON (VRS 25% + 8,5% + creştere de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2010);

3. să se aplice la salariul de bază, începând cu data de 1.01.2018, procentele: 15% pentru sporul de condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică, 5% pentru sporul de confidenţialitate;

4. aplicarea noului VRS să nu fie condiţionată de dispoziţiile prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, întrucât valoarea salariilor stabilite prin Legea 153/2017 a avut în vedere o raportare greşită a angajatorilor, respectiv un VRS pe care instanţele l-au apreciat nelegal şi faţă de care s-a dispus prin hotărâri definitive şi executorii a fi majorat

5. actualizarea cu indicele de inflaţie si dobânda legală, până la data plătii efective.

Ulterior, reclamanţii au depus cerere adiţională de modificare a acţiunii, prin care au solicitat anularea Ordinelor nr. 3206 din 29.11.2019 şi nr. 3387 din 31.12.2019, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi emiterea unor noi ordine de salarizare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Modificările au vizat cererile de la pct. II.1) şi II.2), având următorul conţinut:

TEZA A.

II. Emiterea unor noi ordine de salarizare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care să se dispună majorarea VRS-ului începând cu data de 09.04.2015 (şi nu cu 01.12.2016 cum s-a dispus), în cuantum de:

- 440,16 RON, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 (VRS 405 RON indexat cu 4+4,5% prin includerea procentului prevăzut de O.G. nr. 13/2008) şi 484,18 RON, pentru perioada 01.12.2015 - 31.07.2016 (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015 aplicată la VRS 440,16) şi

- 605,225 RON începând cu 01.08.2016 şi în continuare (valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016)

TEZA B.

În subsidiar, în cazul în care nu se va constata întreruperea prescripţiei de 3 ani, reţinând că plângerea prealabilă a fost formulată la data de 11.02.2020, acţiunea a fost înregistrată la instanţa de contencios administrativ la data de 06.07.2020, iar modificarea acţiunii s-a formulat la data de 01.12.2020, s-a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine de salarizare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care să se dispună majorarea VRS-ului începând cu data de 01.12.2017 şi în continuare în cuantum de 605,225 RON (valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 686 din 28 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 05.07.2017 şi a respins acţiunea ca prescrisă cu privire la această perioadă.

A respins excepţia lipsei de obiect, invocată de pârât.

A admis în parte acţiunea, formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. şi K. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel cum a fost modificată.

A anulat în parte Ordinele nr. 3206/29.11.2019 şi nr. 3387/31.12.2019, emise de pârât şi a obligat pârâtul să emită reclamanţilor noi ordine de salarizare prin care să dispună majorarea valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 06.07.2017 şi până la încetarea condiţiilor de acordare şi cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective.

A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamanţii C., G., D., H., B., F., J., A., E. şi I., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017, recurenţii au susţinut că plafonarea are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii şi nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

În acest sens, au invocat Decizia RIL nr. 7 din 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ale cărei considerente au apreciat că se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017, care a vizat stabilirea momentului până la care reclamanţii-magistraţi, care au obţinut prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de acordare a drepturilor băneşti majorate cu procentele de 18% (5% + 2% + 11%), prevăzute de art. I din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007. S-a analizat dacă reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de plata acestor drepturi, mai exact, dacă aceste majorări puteau fi acordate numai până la intrarea in vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 sau, dimpotrivă, ar fi trebuit acordate şi plătite reclamanţilor şi după intrarea in vigoare a acestei legi.

Conform dispoziţiilor art. I alin. (1) din Legea nr. 330 din 2009 "prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol începând cu data intrării in vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.". Totodată, potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, "în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Raportat la aceste prevederi, în opinia recurenţilor, intenţia legiuitorului, atât prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017, cât şi prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330 din 2009, a fost aceea că se vor avea în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii şi nu drepturile salariate recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

De altfel, prin Decizia nr. 7 din 2019, ICCJ a stabilit că majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330 din 2009, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.

Recurenţii au mai făcut referire la considerentului 58 din Decizia nr. 7 din 2019 a ICCJ şi Decizia nr. 794 din 2016 pronunţată de Curtea Constituţională a României

S-a mai arătat că un alt argument pentru care nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017 este reprezentat de faptul că prin hotărârile judecătoreşti depuse la dosarul cauzei de către reclamanţi nu s-a dispus stabilirea drepturilor salariale cu utilizarea unei valori de referinţă sectorială de 605.225 RON fără a se depăşi plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017, motiv pentru care nici ulterior nu se poate reţine incidenţa art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017, deoarece în această situaţie s-ar încalca Decizia CCR nr. 794 din 2016, discriminarea existând în continuare.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurenţii au precizat că, prin acţiunea dedusă judecăţii au solicitat obligarea pârâtului la emiterea unor noi ordine raportat la o valoare de referinţă sectorială acordată prin egalizare faţă de VRS-ul existent în familia ocupaţională Justie, stabilit prin hotărâri judecătoreşti care au avut în vedere o situaţie de discriminare în materie de salarizare în raport cu alţi membri ai familiei ocupaţionale Justiţie.

Prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată au susţinut că sunt incidente dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Au apreciat că dispoziţiile art. 2500, art. 2512 din C. civ. şi art. 268 alin. (1) lit. (c) din Codul muncii nu sunt aplicabile în speţă având în vedere incidenţa dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, astfel încât prescripţia se impune a fî analizată şi prin raportare la dispoziţiile din cuprinsul acestui act normativ, respectiv art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000.

Invocând şi considerentele Decizia RIL nr. 10 din 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recurenţii au susţintu că termenul de prescripţie curge de la data la care altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie le-a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizaţiei cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, respectiv de la data pronunţării primelor hotărâri judecătoreşti prin care au fost recunoscute aceste VRS-uri.

Astfel, au arătat că prin sentinţa nr. 646/2019 pronunţată de Tribunalul Alba în dosaraul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 1533/2019 a Curţii de Apel Alba-Iulia, s-a stabilit dreptul reclamanţilor de a beneficia de VRS 484,16 începând cu data de 01.12.2016 RON. De asemeanea, prin sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia 286 din 24.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a stabilit dreptul reclamanţilor de a beneficia de VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

În condiţiile în care instituţia prescripţiei sancţionează pasivitatea debitorului, recurenţii au susţinut că nu au stat în pasivitate, ci nu au avut posibilitatea de a solicita o astfel de acţiune având în vedere că nici chiar destinatarii textului de lege, cum ar fi cei ai art. III din O.U.G. nr. 20/2016, nu au beneficiat de recalcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare cu luarea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 484,16 şi 605,225 RON decât ulterior admiterii primelor hotărâri judecătoreşti mai sus invocate.

Au mai arătat că şi în situaţia în care în speţă ar fi incidente dispoziţiile art. 2500, art. 2512 din C. civ. şi/sau art. 268 alin. (1) lit. "c" din Codul muncii, iar nu dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137 din 2000, tot se impune ca excepţia prescripţiei să fie respinsă.

Recurenţii au subliniat că este esenţial a se stabili data naşterii dreptului la acţiune, iar data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului (art. 2523 C. civ.) sau data naşterii dreptului la acţiune (art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii) este reprezentată de data pronunţării primei hotărâri judecătoreşti prin care a fost recunoscut dreptul de a beneficia de plata indemnizaţiei prin raportare la VRS 484,16 şi 605,225 RON, în favoarea altor salariaţi din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie, respectiv sentinţa civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 286 din 24.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele şi pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi au supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Ordinele nr. 3206 din 29.11.2019 şi nr. 3387 din 31.12.2019 emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 05.07.2017 şi a respins acţiunea ca prescrisă cu privire la această perioadă. Totodată, a anulat în parte Ordinele nr. 3206/29.11.2019 şi nr. 3387/31.12.2019, emise de pârât şi a obligat pârâtul să emită reclamanţilor noi ordine de salarizare prin care să dispună majorarea valorii de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 06.07.2017 şi până la încetarea condiţiilor de acordare şi cu respectarea limitelor stabilite de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective.

Sunt nefondate criticile recurenţilor reclamanţi în sensul că în mod greşit prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 05.07.2017.

Contrar suţinerilor recurenţilor, potrivit cărora dreptul acestora de a beneficia de VRS 605,25 RON trebuia stabilit începând cu data de 01.08.2016, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect incidenţa termenului de prescripţie de 3 ani de la data introducerii acţiunii.

Astfel, prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Înalta Curte subliniază că valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016.

Aplicarea conformă a legii a fost raţiunea esenţială a admiterii în parte acţiunii sub aspectul recunoaşterii dreptului salarial calculat pe baza unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON. Într-o astfel de situaţie, recunoaşterea dreptului salarial trebuia să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat în maniera în discuţie, iar nu doar pentru viitor, sub condiţia însă de a nu se fi împlinit termenul general de prescripţie de 3 ani.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2517 din C. civ. în sensul că, prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 06.07.2020, sunt prescrise pretenţiile anterioare datei de 05.07.2017.

Nu poate fi reţinută incidenţa dipoziţiilor O.G. nr. 137/2000, întrucât invocarea principiului nediscriminării drept cauză a cererii de chemare în judecată, în scopul stabilirii şi plăţii cu caracter retroactiv a drepturilor salariale neacordate, nu poate conduce la înlăturarea efectelor împlinirii termenului general al prescripţiei extinctive. Fundamentul dreptului reprezintă o chestiune de fond şi nu poate fi cercetat decât în măsura în care însuşi dreptul la acţiune a fost exercitat în limita temporală prevăzută de lege.

În cauză sunt, însă, fondate în parte criticile recurenţilor-reclamanţi cu privire la plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 492 din 28 iunie 2017 şi a intrat în vigoare de la data de 1 iulie 2017.

Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017, iar, conform alin. (6) din acelaşi articol, În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Din aceste prevederi legale rezultă că se poate vorbi despre o plafonare a salariilor în condiţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018, astfel cum este expres reglementat, iar nu cu o dată anterioară.

În aceste condiţii, pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi obligat să emită un nou ordin prin care să stabilească în favoarea reclamanţilor dreptul de a beneficia de calcularea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS de 605,225 RON, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018.

Astfel, în ceea ce priveşte plafonarea instituită de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reţine incidenţa Deciziei nr. 3 din 11 martie 2024, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Decizia a fost emisă în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Deşi decizia a privit natura juridică a drepturilor acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la lit. A) nr. crt. 6-13 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, se impune a fi menţionate paragrafele 69 şi următoarele din decizie potrivit cărora:

"69. … este necesar a se ţine seama de distincţia esenţială dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor. Astfel, valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", (…). Altfel spus, nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată (…).

70. Această distincţie între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referinţă sectorială şi elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienţii de multiplicare a fost reţinută, cu putere obligatorie, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 şi 81), şi Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 şi 82).

În această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, "principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale". În considerentele cuprinse la paragraful 81 s-a făcut referire la faptul că "singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", (…) 71. (…) distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată.

Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.". [s.n.]

Totodată, în acelaşi sens sunt şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 43/2024 privind examinarea sesizărilor conexate formulate de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2024, şi de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarele nr. x, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile:

"93. Verificând îndeplinirea acestei condiţii, se constată că instanţa supremă a statuat anterior în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la inaplicabilitatea plafonării reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, atunci când depăşirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referinţă sectorială, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii. Astfel, în considerentele de la paragrafele 69 şi 71 ale acestei decizii, s-a reţinut că: valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", în timp ce coeficienţii de multiplicare constituie elementul component în funcţie de care se realizează diferenţierea veniturilor judecătorilor şi procurorilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului la care îşi desfăşoară activitatea ori în considerarea funcţiei pe care o ocupă.

Altfel spus, nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată, în timp ce coeficienţii de multiplicare sunt distincţi şi reprezintă reperul care asigură dezideratul diferenţierii veniturilor, în considerarea nivelului instanţei sau al parchetului şi a funcţiei ocupate, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari. Distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată.

Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale".

Prin urmare, reţinându-se că valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, iar aceasta a fost deja recunoscută în mod constant în practica judiciară şi administrativă, se impune a fi avut în vedere şi caracterul neplafonabil al acesteia.

În condiţiile în care, potrivit Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale au fost recunoscute conform VRS 605,225, neplafonate, începând cu data de 07.12.2018, pârâtul va fi obligat la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanţilor, având în vedere o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 06.07.2017, fără ca indemnizaţia de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru perioada 01.01.2018 - 06.12.2018, urmând că acţiunea să fie respinsă ca rămasă fără obiect, pentru perioada ulterioară datei de 07.12.2018.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) şi (8) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de reclamanţi, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va anula în parte Ordinele nr. 3206/29.11.2019 şi nr. 3387/31.12.2019 emise de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va obliga pârâtul la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanţilor, având în vedere o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 06.07.2017, fără ca indemnizaţia de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru perioada 01.01.2018 - 06.12.2018, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective, va respinge acţiunea ca rămasă fără obiect, pentru perioada ulterioară datei de 07.12.2018, va menţine soluţia privind respingerea excepţiei lipsei de obiect şi soluţia privind admiterea prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioarei datei de 05.07.2017 şi de respingere a acţiunii ca prescrisă cu privire la această perioadă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de recurenţii-reclamanţi C., G., D., H., B., F., J., A., E. şi I. şi recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 686 din 28 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanţii C., G., D., H., B., F., J., A., E., I. şi K..

Anulează în parte Ordinele nr. 3206/29.11.2019 şi nr. 3387/31.12.2019 emise de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi obligă pârâtul la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanţilor, având în vedere o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 06.07.2017, fără ca indemnizaţia de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, pentru perioada 01.01.2018 - 06.12.2018, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective.

Respinge acţiunea ca rămasă fără obiect, pentru perioada ulterioară datei de 07.12.2018.

Menţine soluţia privind respingerea excepţiei lipsei de obiect şi soluţia privind admiterea prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioarei datei de 05.07.2017 şi de respingere a acţiunii ca prescrisă cu privire la această perioadă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 28 mai 2024.