Fiscal security measures: failure to prove concrete risk of asset dissipation invalidates precautionary seizures

Şedinţa publică din data de 23 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 06.01.2022 sub nr. de dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- Anularea deciziei atacate de instituire a măsurilor asigurătorii ca fiind nelegală, nejustificată şi nemotivată, emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, în special cu încălcarea dispoziţiilor exprese prevăzute de art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală;

- Anularea tuturor actelor subsecvente actului administrativ nelegal atacat;

- Obligarea emitentului la repararea prejudiciului, constând atât din paguba efectivă (damnum emergens) cât şi din beneficiul nerealizat (lucrum cessans), produs ca urmare a emiterii şi punerii în aplicare a deciziei atacate, al cărui cuantum va fi stabilit printr-o expertiză de specialitate şi pe baza documentelor ce le va prezenta.

- în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, solicită suspendarea executării actului administrativ atacat;

- cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 376 din 22 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal s-a dispus admiterea în parte a acţiunii formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în reprezentarea Serviciului Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii.

S-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 32312/25 din 26.11.2021 emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi s-a respins în rest acţiunea.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în reprezentarea Serviciului Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare să se respingă cererea de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, următoarele:

Un prim motiv de nelegalitate al hotărârii pronunţate de instanţa de fond, este acela că, deşi Curtea de Apel Timişoara reia argumentele aduse de către Î.C.C.J. prin Decizia nr. 414/31.01.2023 din dosarul nr. x/2022, nu ţine cont de aspectele arătate în decizia de casare, în sensul că recurenta-pârâtă a dovedit prin acte, fapte şi operaţiuni concrete că a luat o măsură legală atunci când a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/2021 emisă de S.A.V.C.M. din cadrul A.J.F.P. Timiş.

Astfel, instanţa de fond, fără o argumentare juridică, nu a ţinut cont de decizia de casare, în sensul că, deşi afirmă că "pârâta nu a făcut dovada că ar exista un pericol ca reclamanta să se sustragă de la urmărire", nu tine cont de argumentele Î.C.C.J. din decizie de casare.

Un al doilea motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţată de instanţa de fond, este acela că, ignorând probele depuse la dosar de către recurenta-pârâtă şi argumentele din Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii 32312/2021, Curtea de Apel Timişoara încalcă dispoziţiile art. 213 pct. 2 din Codul de procedură fiscală.

Un alt aspect din care reiese nelegalitatea hotărârii pronunţată de instanţa de fond este şi acela că, în speţă Curtea de Apel Timişoara a pronunţat o hotărâre fără să ţină cont de faptul că organele de executare silită din cadrul AJFP Timiş au luat o măsură preventivă, prin instituirea măsurilor asigurătorii constând în sechestru asigurător pentru bunuri mobile, poprire asigurătorie asupra sumelor datorate debitorului de către terţi, poprire asigurătorie asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare ale debitoarei S.C. A. urmare a constatării comportamentului fiscal deviant debitoarei S.C. B. S.R.L., precum şi al reprezentantului legal/asociatului debitoarei, dl. C., care exercită un control indirect asupra societăţii A., CUI x - prin fiul său dl. D. - asociat cu 95% părţi sociale şi administrator.

Contrar celor susţinute de instanţa de fond, din analiza efectuată de organul fiscal, s-a constatat existenţa afilierii între S.C. A. şi S.C. B. S.R.L., prin dl. C., în mod direct sau afiliere indirectă, dl. C. exercitând un control indirect prin intermediul rudei de gradul I a acestuia (fiul D.) asupra societăţii A.. Astfel dl C. asociat unic şi administrator la B. S.R.L., a fost asociat unic şi administrator la S.C. A. S.R.L până în anul 2015, când societatea a fost preluată de către fiul acestuia, dl D..

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, S.C. B. S.R.L. a făcut obiectul unei inspecţii fiscale parţiale în ceea ce priveşte impozitul pe profit (în perioada 01.01.2014 - 30.06.2020) şi taxa pe valoarea adăugată (în perioada 01.12.2014 - 30.06.2020), ca urmare a deschiderii procedurii de insolvenţă, conform Notificării privind deschiderea procedurii generale de insolvenţă nr. 379/14.10.2020.

Urmare efectuării inspecţiei fiscale, a fost încheiat Raportul de inspecţie fiscală nr. x/18.11.2020, fiind emisă Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/18.11.2020, prin care organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina S.C. B. S.R.L., următoarele obligaţii de plată (debite):

Impozit pe profit: în perioada 01.01.2014 - 30.06.2020: 123.213 RON

TVA: în perioada 01.12.2014-30.06.2020: 39.421.879 RON

Total general 39.545.092 RON.

Pentru a justifica necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii, recurenta-pârâtă susţine că, din analiza efectuată de organele de executare silită s-a reţinut faptul că dl. C. şi dl. D. au deţinut calitatea de administrator/asociat în cadrul S.C. E., CUI x, societate în insolvenţă începând cu data de 12.09.2013. Conform informaţiilor înscrise în Tabelul definitiv consolidat al creanţelor nr. 207 publicat în BPI nr. 18789/11.10.2017 AJFP Timiş figurează cu suma solicitată de 1.008.764 RON, suma totală înscrisă în tabelul definitiv consolidat fiind 8.692.991,52 RON. De asemenea, în cadrul societăţii menţionate, conform informaţiilor extrase din baza de date REVISAL, dl. D. a deţinut funcţia de director general, în perioada 01.08.2003-20.08.2013.

Pentru obligaţiile născute din fapte juridice, cum este cazul faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii, legiuitorul a găsit soluţia unei garanţii legale sub forma răspunderii solidare, fără ca garantul, persoana căreia i s-a atras răspunderea solidară să accepte în prealabil răspunderea sa pentru un debit străin. Acest lucru însă se întâmplă numai dacă se îndeplinesc anumite condiţii prevăzute de lege. Dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează situaţiile în care anumite persoane preiau responsabilitatea plăţii unei datorii fiscale aparţinând unui contribuabil. Scopul acestor reglementări este de a atrage răspunderea juridică a unor terţe persoane care, deşi nu sunt implicate direct în raportul juridic fiscal, totuşi prin comportamentul lor fac ca obligaţiile fiscale să nu fie executate. Astfel, dacă o persoană aflată în anumite relaţii cu un contribuabil lezează realizarea obligaţiilor fiscale, făcând aceasta cu rea credinţă, este considerat a fi în interesul economic al contribuabilului dacă administraţia fiscală realizează de la acea persoană pretenţiile fiscale generate în urma comportamentului acestora. La rândul său, terţa persoană care se comportă cu rea credinţă trebuie să-şi asume răspunderea faptelor sale. Oricum este inechitabil ca datorită unui comportament cu rea credinţă, creditorul fiscal să nu mai poată recupera creanţele sale de la contribuabil, şi, în acest caz sarcina fiscală să fie suportată de ceilalţi contribuabili.

Totodată, a precizat recurenta că s-a constatat pericolul ca debitorul A. să îşi sustragă patrimoniul, respectiv să îşi înstrăineze anumite autovehicule, motiv pentru care au fost dispuse măsuri asigurătorii, deoarece, din analizele efectuate de executorii fiscali s-au identificat cazuri în care bunurile aflate în patrimoniu sunt înstrăinate fără a fi efectuate înregistrările necesare în evidenţa contabilă, şi fără a declara la autorităţile competente transferul dreptului de proprietate în termenul prevăzut de lege.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate criticile recurentei, avându-se în vedere că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a textelor de lege incidente în cauză.

Astfel, sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, criticile din recurs vizând faptul că instanţa de fond nu ar fi ţinut cont de problemele de drept dezlegate prin decizia de casare.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de fond s-a conformat şi a avut în vedere, potrivit dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., dezlegările din decizia de casare cu trimitere, analizând pe fond criticile de nelegalitate referitoare la decizia de instituire a măsurilor asiguratorii şi a actelor subsecvente, respectiv a analizat îndeplinirea condiţiilor necesare dispunerii măsurilor asigurătorii.

Instanţa de control judiciar constată că, prin decizia de casare, Înalta Curte a dezlegat doar aspectele de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă, vizând lipsa motivării în fapt şi în drept a deciziei contestate, reţinând, "strict formal" că aceasta a fost motivată corespunzător în fapt şi în drept, şi prin urmare, poate face pe fond obiectul cenzurii instanţei de judecată, însă, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, cauza a fost casată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţa, în vederea analizării pe fond a criticilor referitoare la îndeplinirea condiţiilor de instituire a măsurilor asigurătorii.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse criticile recurentei-pârâte referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi aplicat greşit prevederile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Din cuprinsul dispoziţiilor legale mai sus enunţate reiese că, dispunerea măsurilor asigurătorii are loc doar în cazuri excepţionale şi este strâns legată de o atitudine de rea-credinţă provenită din partea debitorului.

Pericolul la care face referire prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscal trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale, cum ar fi de exemplu, golirea conturilor societăţii,vânzarea activelor societăţii, antecedentele fiscale ale asociaţilor sau administratorilor societăţii.

O interpretare contrară, ar avea semnificaţia faptului că, ori de câte ori organele fiscale ar constata că anumite obligaţii fiscale suplimentare în sarcina unui contribuabil, determinate de faptul că anumite operaţiuni nu au fost tratate corect din punct de vedere fiscal, acestea ar fi îndreptăţite să ia măsuri asigurătorii, ceea ce ar transforma aceste măsuri în regulă, iar nu în excepţie.

Constată Înalta Curte că la dosarul cauzei nu există probe din care instanţa să poată reţine că debitorul ar fi încercat să se sustragă de la urmărire sau ar fi încheiat anumite acte prin care să îşi diminueze patrimoniul.

Aşadar, în acord cu judecătorul fondului, reţine instanţa de control judiciar că, în lipsa unor asemenea dovezi, măsura de instituire a măsurilor asigurătorii nu este întemeiată. Nu s-ar putea reţine că existenţa unui debit către bugetul de stat implică în mod automat prezumţia că debitorul încearcă să se sustragă de la plata obligaţiilor, cu atât mai mult, cu cât chiar textul legal invocat, precizează că o instituire a măsurii asigurătorii este condiţionată de existenţa pericolului ca debitorul prin acţiunile sale să-şi creeze o stare de insolvabilitate, or, în speţă, dovada unor acţiuni ale intimatei în acest sens nu a fost făcută.

Contrar celor susţinute de recurenta-intimată, justificarea atragerii răspunderii solidare a societăţii intimate cu debitorul B. S.R.L. nu este suficientă sub aspectul justificării pericolului ca intimata-reclamantă să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, deoarece justificarea dispunerii măsurilor asigurătorii nu necesită analiza îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii solidare, ci doar indicarea şi dovedirea acelor indicii privind sustragerea de la colectarea obligaţiilor fiscale sau eventualul comportament dolosiv al societăţii.

Prin urmare, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că, în speţă nu s-a făcut dovada că sunt îndeplinite cerinţele art. 213 Codul de procedură fiscală pentru a se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii fiind emisă cu încălcarea acestor dispoziţii legale, ceea ce atrage anularea acesteia.

Faţă de considerentele învederate anterior, rezultă că aspectele invocate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş în reprezentarea Serviciului Administrare Venituri Contribuabili Mijlocii împotriva sentinţei civile nr. 376 din 22 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 23 mai 2024.