Conflict between judicially recognized judicial salaries and statutory wage caps: scope of Article 38(6) of Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată cu număr de dosar x/2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Bucureşti, formulând contestaţie împotriva ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021, ordinului nr. 401/C din 07.02.2022 (prin care a fost pus în aplicare ordinul nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021), precum si împotriva răspunsului nr. x/2022, emis de paratul MINISTERUL JUSTIŢIEI in ceea ce priveşte contestaţiile administrative formulate împotriva celor doua ordine, au solicitat instanţei să dispună revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 6245C din 30.12.2021 şi a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emise de Ministrul Justiţiei, dupa cum urmează/în sensul:

l. In ceea ce priveşte data aplicării unei valori de referinţă sectoriale de 605,225 RON:

a)- în principal obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei să emită noi ordine prin care să dispună recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinelor începând cu data de 01 august 2016, iar nu cu data de 30.12.2021;

b)- în subsidiar, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei să emită noi ordine prin care să dispună recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinelor prin punerea în executare a următoarelor sentinţe referitoare la data de început recunoaşterii unei valori de referinţă sectoriale de 605,225 RON coroborat cu coeficientul de multiplicare de 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. si D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006): sentinţa civila nr. 258/04.02.2021, pronunţata de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I Civila in dosarul nr. x/2020, definitivă respingerea apelului (admis apelul doar cu privire la paratul Ministerul Justiţiei), prin care s-a admis acţiunea formulata de reclamanţi in contradictoriu cu paraţii Tribunalul Bucureşti si Curtea de Apel Bucureşti si au fost obligaţi paraţii să plătească reclamanţilor conform perioadei lucrate, diferenţa dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare sectorială de referinţă de 605,225 RON, luând în considerare majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 01.09.2017 şi în continuare, actualizată cu indicele de inflaţie alături de dobânda legală; sentinţa civila nr. 1148 din data de 15.04.2021, pronunţata de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, definitiva prin neapelare prin care, printre altele, s-a dispus, recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Legea nr. 71/2015, O.U.G.. 20/2016 şi Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu 24.09.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, precum şi a Deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, in raport de perioada efectiv lucrata de fiecare reclamant, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.-O.U.G. nr. 27/2006);

2. In sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

3. Anularea parţială a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emis de Ministrul Justiţiei în ceea ce priveşte îngheţarea sporurilor şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei să emită un nou ordin prin care să dispună majorarea sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, a sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a sporului pentru păstrarea confidenţialităţii în raport de majorarea indemnizaţiei de încadrare brută lunară;

4. Ca urmare a admiterii capetelor de cerere privind anularea parţială a ordinelor contestate, repararea prejudiciului produs prin emiterea în mod nelegal a acestor ordine prin obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei (emitentul ordinelor nelegale) şi Tribunalul Bucureşti (ordonatorul de credite care efectuează în concret plata drepturilor salariale) la plata diferenţelor dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat, dacă nu s-ar fi aplicat plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi îngheţarea sporurilor şi drepturile salariale efectiv plătite nouă, diferenţe ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective:

- în principal, începând cu data de 01 august 2016, iar nu cu data de 30.12.2021

- în subsidiar, începând cu datele de la care acesta valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, coroborata cu coeficientul de multiplicare de 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. si D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), le-au fost recunoscute prin hotărârile judecătoreşti la care au făcut referire in preambulul cererii

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 595 pronunţată la 28 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. Şi H., în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie, Ministerul Justiţiei Şi Tribunalul Bucureşti, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 595 pronunţată la 28 martie 2023 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

După o succintă prezentare a situaţiei de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal şi a istoricului legislativ recent, respectiv a actului administrativ contestat, se învederează următoarele:

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât instanţa de fond a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând în fapt o inadmisibilitate, fără a invoca excepţia corespunzătoare conform art. 245 C. proc. civ. şi fără a supune dezbaterii contradictorii această chestiune.

Motivarea instanţei este contradictorie, întrucât se afirmă necesitatea contestării prealabile a unor acte anterioare de salarizare, deşi aceste acte nu au fost indicate concret, iar ordinul contestat este primul emis în vederea stabilirii unui cadru unitar de salarizare.

În plus, instanţa nu a analizat fondul cererii, deşi aceasta viza legalitatea şi temeinicia unor acte administrative, aspect ce intră în competenţa instanţei de contencios administrativ. Lipsa unei motivări explicite şi a unei analize pe fond contravine obligaţiei de motivare a hotărârilor judecătoreşti, consacrată de jurisprudenţa CEDO, inclusiv prin hotărârile Ruiz Torija împotriva Spaniei şi Hiro Balani împotriva Spaniei.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar cele reţinute sunt contradictorii şi străine de natura cauzei.

Instanţa a omis să analizeze jurisprudenţa relevantă, inclusiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi Decizia ÎCCJ nr. 3021/2021, care impun egalizarea indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

De asemenea, prima instanţă nu a avut în vedere faptul că Ordinul nr. 6245/C/2021 are caracter normativ, iar Ordinul nr. 401/C/2022 este un act administrativ individual emis în aplicarea primului, ceea ce impune o analiză distinctă a legalităţii fiecăruia. Instanţa nu a explicat de ce nu sunt aplicabile hotărârile judecătoreşti definitive invocate de reclamanţi, care li se recunoaşte dreptul la valoarea de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, şi nici nu a justificat ignorarea principiului nediscriminării salariale consacrat de Legea nr. 153/2017.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat, întrucât instanţa de fond a pronunţat o hotărâre contrară unor hotărâri judecătoreşti definitive, prin care reclamanţilor li s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON anterior emiterii ordinelor contestate. Prin urmare, instanţa a nesocotit efectele executorii ale acestor hotărâri, ceea ce contravine jurisprudenţei CEDO, inclusiv hotărârilor Hornsby împotriva Greciei şi Beis împotriva Greciei, care consacră obligaţia statului de a respecta şi executa hotărârile judecătoreşti definitive. De asemenea, instanţa a ignorat faptul că deciziile Curţii Constituţionale, precum cea menţionată anterior, au autoritate de lucru judecat nu doar prin dispozitiv, ci şi prin considerentele care interpretează norme cu aplicabilitate generală.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în special a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Instanţa a aplicat în mod eronat această prevedere, considerând că plafonarea indemnizaţiilor de încadrare este permisă chiar şi în cazul în care drepturile salariale au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Or, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor naţionale, inclusiv Decizia nr. 521/2020 şi sentinţa nr. 108/2023 a Curţii de Apel Craiova, arată că plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) vizează doar majorările salariale reglementate prin lege, nu şi cele stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

În plus, instanţa a ignorat faptul că majorarea indemnizaţiilor de încadrare impune, în mod logic şi legal, majorarea sporurilor, în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 153/2017, iar îngheţarea acestora fără motivare expresă în ordinul contestat atrage nulitatea actului administrativ.

În ceea ce priveşte sporul DNA-DIICOT (19,000), instanţa a omis să recunoască dreptul reclamanţilor, deşi acesta a fost stabilit prin hotărâri definitive, începând cu 24.09.2017, prin raportare la coeficientul de multiplicare de 19,000, conform O.U.G. nr. 27/2006.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Tribunalul Bucureşti a depus întâmpinare, prin care solicită, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a precizat că nu mai are calitate procesuală în cauză;

Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note scrise.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-pârât Tribunalul Bucureşti, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, întrucât prin cererea de recurs, recurenţii-reclamanţi au formulat critici care pot fi circumscrise formal motivele de casare invocate şi prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Demersul judiciar al reclamanţilor, astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de revocarea/modificarea parţială a Ordinului nr. 6245C din 30.12.2021 şi a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emise de Ministrul Justiţiei.

Prin sentinţa recurată s-a respins cererea de chemare în judecată, reclamanţii formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Reclamanţii au susţinut că instanţa de fond ar fi reţinut inadmisibilitatea cererii fără a invoca excepţia corespunzătoare şi fără a supune dezbaterii contradictorii această chestiune. Înalta Curte a constatat că această critică nu este fondată, întrucât instanţa de fond nu a calificat cererea ca inadmisibilă, ci a respins-o ca neîntemeiată, analizând în mod efectiv temeiurile juridice invocate şi solicitările formulate. Reţinerea necesităţii contestării prealabile a unor acte anterioare nu echivalează cu o constatare a inadmisibilităţii, ci cu o apreciere asupra caracterului nefondat al cererii în raport de cadrul legal aplicabil. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea regulilor de procedură sancţionabile cu nulitatea, iar motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate este incidnt.

Recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi că acestea ar fi contradictorii sau străine de natura cauzei.

Înalta Curte a constatat că judecătorul fondului şi-a motivat soluţia pronunţată, indicând cadrul legal incident (Legea nr. 153/2017, O.U.G. nr. 27/2006, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a ÎCCJ), precum şi cu analiza detaliată a capetelor de cerere formulate. În consecinţă, nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident.

Părţile recurente au susţinut că instanţa de fond ar fi pronunţat o hotărâre contrară unor hotărâri judecătoreşti definitive, prin care li s-a recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi la coeficientul de multiplicare 19,000.

Instanţa de recurs constată că hotărârile invocate de reclamanţi (sentinţele pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa) nu au fost ignorate de către instanţa de fond. Aceasta a reţinut că respectivele hotărâri nu au instituit obligaţii în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu a fost parte în acele litigii şi că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu a fost analizată în cadrul acelor hotărâri. Prin urmare, prima instanţă nu a putut reţine o încălcare a autorităţii de lucru judecat, întrucât nu există identitate de părţi, obiect şi cauză juridică între prezenta cauză şi cele anterioare. În consecinţă, nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

În ceea ce priveşte critica formulată de recurenţii-reclamanţi referitoare la neacordarea sporului DNA-DIICOT, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006, se impune constatarea caracterului nefondat al acesteia, în considerarea dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 4/2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Potrivit acestei decizii, drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, începând cu data de 24.09.2017, nu constituie drepturi salariale propriu-zise, ci reprezintă despăgubiri acordate pentru repararea unui tratament discriminatoriu anterior.

În consecinţă, aceste despăgubiri nu pot fi asimilate unui drept salarial continuu, susceptibil de perpetuare în afara cadrului legal aplicabil în materie de salarizare a personalului din sistemul judiciar.

Mai mult, Înalta Curte a statuat că aceste despăgubiri sunt supuse plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, care limitează cuantumul indemnizaţiilor la nivelul maxim stabilit pentru anul 2022, conform grilei de salarizare din anexa V a legii. Astfel, aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 nu se poate realiza în mod automat, ci doar în măsura în care nu se depăşeşte plafonul legal corespunzător funcţiei, gradului profesional şi vechimii fiecărui magistrat.

Totodată, prima instanţă nu a omis să recunoască un drept stabilit prin hotărâri definitive, ci reţinut că "prin hotărârile judecătoreşti invocate nu a fost obligat pârâtul la recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000, cu înlăturarea plafonului instituit prin Legea-cadru nr. 153/2017".

Potrivit art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării greşite a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte constată că recursul recurenţilor-reclamanţi este admisibil, urmând a fi casată sentinţa şi admite în parte cererea de chemare în judecată, după cum urmează.

În speţă, recurenţii-reclamanţi şi-a întemeiat demersul judiciar pe dispoziţiile art. 7 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, art. 25, 36, 38, 44 din această lege, supunând analizei instanţei şi un refuz nejustificat al autorităţii publice pârâte de a emite un act administrativ prin care indemnizaţia de încadrare să-i fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON de la data de 1 septembrie 2017, cu luarea în considerare a hotărârilor judecătoreşti definitive prin care li s-a recunoscut în mod retroactiv reclamanţilor îndreptăţirea la stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 01.09.2017.

Reclamanţii au susţinut că VRS 605,225 trebuie acordat şi pentru trecut, şi prin urmare trebuia să fie inclusă printre beneficiarii ordinului, cu atât mai mult cu cât la data emiterii ordinului era în curs de finalizare procesul în care s-a pronunţat ulterior hotărârile prin care li s-a recunoscut în mod retroactiv îndreptăţirea la stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 01.09.2017.

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 1148/14.04.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020, pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au fost obligaţi să emită ordinul de reîncadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.09.2017.

Acest aspect se impune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat faţă de pârâţii Curtea de Apel Bucureşu şi Tribunalul Bucureşti, şi faţă de noul lor ordonator principal de credite pârât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în speţă intervenind subrogarea legală în drepturi şi obligaţii, în baza art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care a intrat în vigoare la data de 16.12.2022.

Prin urmare, reclamanţii ar fi avut dreptul la emiterea unor astfel de ordine, conform hotărârilor judecătoreşti definitive anterior menţionate.

Ceea ce nu a fost supus analizei, însă, în sentinţele anterior menţionate, a fost incidenţa art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, care se referă la situaţia în care, "începând cu 01.01.2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Înalta Curte are în vedere în acest sens că Ordinul 273/27.09.2023 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a ţinut cont de considerentele încheierii din 28.12.2022 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 600/23.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2023, în sensul că "plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu şi drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecătoreşti în temeiul unor prevederi legale anterioare, motiv pentru care prin acest ordin s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, calculate având în vedere VRS 605/30.12.2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a Ordinului MJ 6245/30.12.2021-30.12.2021, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017."

În cauza de faţă, reclamanţii sunt beneficiarii unor hotărâri judecătoreşti definitive sentinţa civilă nr. 1148/14.04.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020, pârâţii Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti fiind obligaţi la calcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente cuvenite acesteia, prin raportare la un VRS 605,225 de la data de 01.09.2017.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 258/04.02.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020 au fost obligaţii pârâţii la emiterea ordinului de reîncadrare prin raportare la un VRS 605,225, luând în considerare majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 01.09.2017.

Pârâţii nu au procedat la emiterea ordinului respectiv, iar hotărârea menţionată nu a instituit obligaţii în sarcina Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care la acel moment nu a fost parte în proces.

Este adevărat că, potrivit art. 142 (6) din Legea nr. 304/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii, însă având în vedere că prin acea hotărâre deşi nu a stabilit în sarcina Ministerului Justiţiei obligaţia emiterii ordinului cu VRS 605,225 pentru perioada menţionată, acesta a emis ordinul 6245/C/2021 fără a se face referire la dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, decizia de faţă urmează a avea ca punct de plecare sentinţa civilă nr. 258/04.02.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020 şi rămasă defintivă prin decizia nr. 350/2022 neplafonată, iar perioada pentru care se va emite ordinul va fi 01.09.2017, conform celor reţinute prin acea hotărâre, (aspecte care sunt deja stabilite cu putere de lucru judecat), în plus, se va aplica menţiunea că aceste drepturi deja recunoscute nu vor fi afectate de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând de la data de 01.01.2018, data intrării în vigoare a dispoziţiilor corelative din Legea nr. 153/2017.

Pentru a reţine aceste aspecte, Înalta Curte are în vedere că, din moment ce noul ordonator de credite a recunoscut prin ordinul emis nr. 3226/01.11.2023 că modul de calcul al indemnizaţiei de încadrare acordate unui judecător nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător ordinul nr. 6245/C/2021 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în limita situaţiei reclamanţii, este afectat de nulitate în ce priveşte dispoziţia privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În caz contrar, anume al menţinerii validităţii ordinului nr. 6245/C/2021, ar exista o situaţie de conflict în aplicarea legii, întrucât, pe de o parte, ar fi legală plafonarea indemnizaţiei de încadrare în condiţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 dacă s-ar accepta susţinerile Ministerului Justiţiei, iar, pe de altă parte, dreptul salarial în discuţie nu este afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în acord cu ordinul preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 32269/I/02.11.2023, emis şi în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Instanţa de recurs reaminteşte aspecte de jurisprudenţă obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraţilor, sens în care face referire exemplificativă la decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-au arătat următoarele:

"69. … este necesar a se ţine seama de distincţia esenţială dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor. Astfel, valoarea de referinţă sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaţionale "Justiţie", …. Altfel spus, nivelul valorii de referinţă sectorială este acelaşi pentru toţi magistraţii şi tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanţei sau parchetului la care funcţionează şi de funcţia ocupată….

70. Această distincţie între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referinţă sectorială şi elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienţii de multiplicare a fost reţinută, cu putere obligatorie, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 şi 81), şi Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 şi 82).

În această din urmă decizie, instanţa supremă a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, "principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale". În considerentele cuprinse la paragraful 81 s-a făcut referire la faptul că "singurul element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referinţă sectorială", … 71.

… distincţia dintre elementele componente ale indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant şi invariabil, în sensul că are aceeaşi valoare indiferent de gradul instanţei sau al parchetului ori de funcţia ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizaţiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situaţii concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalităţii şi principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referinţă sectorială distincte în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.". [s.n.]

În ceea ce priveşte recunoaşterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON anterior datei de 01.01.2018, Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017:

"(6) În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 şi succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum şi efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit şi a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupaţională "Justiţie".

Dispoziţiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiect al examenului de constituţionalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate prin deciziile pronunţate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023, precum şi alte decizii.

În esenţă, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum şi o analiză a dispoziţiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituţională a subliniat că "stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 37).

Având în vedere faptul că noul sistem de salarizare consacrat prin Legea-cadru nr. 153/2017 s-a aplicat începând cu data de 1 ianuarie 2018, înlăturarea aplicării prev. art. 38 alin. (6) anterior intrării în vigoare este lipsită de fundament.

Înalta Curte reţine faptul că ordonatorul de credite a fost obligat să execute o obligaţie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamanţii fiindu-le recunoscut dreptul litigios şi pentru perioada anterioară, în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătoreşti definitive.

Înalta Curte mai subliniază că valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 şi astfel preexistent ordinelor litigioase.

În schimb, limita temporală până la care ordonatorul de credite era dator a recunoaşte în acord cu legea dreptul respectiv este aceea stabilită prin hotărârea judecătorească.

În aceste condiţii, obligaţia ce se va institui în sarcina ordonatorului de credite relevant potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2022, anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este de a emite un nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanţilor-recurenţi, având în vedere o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără ca indemnizaţia de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.09.2017, care este anterior emiterii ordinului nr. 3226/2023.

Astfel, obligaţia dispusă priveşte doar intervalul de timp în care reclamanţii funcţionează în calitate de judecător începând cu data de 01.09.2017.

În schimb, instanţa de recurs subliniază că sporurile urmează a fi calculate cu respectarea art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, odată cu intrarea în vigoare a acestui act legislativ.

Astfel, art. 25 alin. (1) amintit prezintă caracter imperativ, impunând ordonatorului de credite ca "Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.".

Astfel, recurenţilor-reclamanţi nu le este recunoscut necondiţionat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiţionări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% şi până la 5%) şi, totodată, interdicţia depăşirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizaţiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

Aşadar, în mod corelativ, sporurile aferente salariului de bază, cuvenite reclamanţii, se vor calcula prin raportare la indemnizaţia de bază astfel cum aceasta a fost recunoscută prin sentinţa civilă nr. 258/04.02.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020 şi rămasă defintivă prin decizia nr. 350/2022 neplafonată, însă se va face aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, Înalta Curte, ţinând cont de puterea de lucru judecat a sentinţelor anterior menţionate, în completarea acestora, va obliga ordonatorul de credite la emiterea unui ordin, care, în plus de cele stabilite prin decizia menţionată, să aibă în vedere şi considerentele de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de D., H., A., E., C., G., B., F. împotriva sentinţei civile nr. 595 pronunţate la 28 martie 2023 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Admite în parte cererea de chemare în judecată în sensul că obligă pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanţilor, având în vedere o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu 01.09.2017, fără ca indemnizaţia de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018, iar sporurile urmează a fi calculate în funcţie de indemnizaţia de încadrare astfel stabilită, cu respectarea art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 23 ianuarie 2025.