Joint and several liability of insolvent company administrator for tax debts barred by res judicata on prescription of execution and lack of demonstrable bad faith

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor, desfiinţarea/anularea în tot a Deciziei nr. 2316/16.11.2022 privind soluţionarea contestaţiei administrative formulate precum şi a Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 34 din 24 martie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita-Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc.

A dispus anularea deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022 emisE de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita - Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei 2316/16.11.2022 emisă de Ministerul Finanţelor Publice.

A obligat pârâţii să plătească reclamantului suma de 5.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 34 din 24 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâţii Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita - Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc.

Recurenta pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita - Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc a susţinut, în motivarea recursului, că A. a fost invitată la audiere de către organele fiscale din cadrul A.J.F.P. Harghita - S.F.M. Odorheiu - Secuiesc - Serviciul Colectare şi Executare Silită, conform notificării nr. 30.1/20.01.2022 în data de 09.02.2022, iar contestatorul s-a prezentat la sediul organului fiscal, depunând prin avocat adresa nr. x/09.02.2022 prin care a solicitat copiile actelor care ar putea justifica angajarea răspunderii solidare a acestuia.

Audierea contestatorului se consideră îndeplinită, întrucât contribuabilul a fost notificat şi s-a prezentat şi îşi exercite dreptul conferit de legea fiscală de a fi audiat înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare, de a consulta documentaţia, de a formula obiecţiuni sau de a face precizări.

Prin Decizia nr. 5949/13.07.2022 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita - Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc a fost dispusă angajarea răspunderii solidare a administratorului asociat A., cu debitorul S.C. B., pentru suma de 11.602.844 RON, în temeiul art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Cu privire la invocarea prescripţiei dreptului organelor fiscale de a angaja răspunderea administratorului societăţii comerciale, recurenta pârâtă a susţinut că în speţă sunt relevante dispoziţiile art. 215 - 217 şi art. 347 din Legea nr. 207/2015.

Prin Decretul nr. 195/16.03.2020 publicat în Monitorul Oficial nr. 212/16.03.2020, Preşedintele României a instituit starea de urgenţă pe întreg teritoriul României pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 16.03.2020.

Termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale a fost suspendat, prorogat între momentul instituirii acestor reguli, 16.04.2020, data publicării O.U.G. nr. 48/2020 în Monitorul Oficial şi până la sfârşitul primei zile lucrătoare după data de 25.12.2020, respectiv 28.12.2020 - 256 zile. Potrivit dispoziţiilor art. XIII alin. (1) din O.U.G. nr. 48/2020 privind unele măsuri financiar-fiscale, prevederile art. XII încetează la 30 de zile de la data încetării stării de urgenţă, termenul de prescripţie s-a suspendat, prorogat 256+30 de zile. Au existat o serie de cauze de întrerupere şi suspendare a termenului de prescripţie a dreptului organului de a angaja răspunderea solidară a contestatorului.

Recurenta pârâtă a arătat că S.C. B. a fost declarat insolvabil pentru obligaţii fiscale. A fost emisă Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/05.01.2016, comunicată prin publicitate, conform anunţului colectiv nr. 137379/15.01.2016. În dosarul de executare au fost emise somaţii şi titluri executorii: nr. x din 03.03.2016, nr. x/20.02.2020, adresa de înştiinţare privind înfiinţarea popririi nr. x/12.05.2016, comunicată în data de 17.05.2016. Începând cu data de 16.04.2020 termenul de prescripţie a fost suspendat.

Obligaţiile fiscale în valoare de 11.627.124 au fost stabilite pentru perioada 01.06.2010 - 30.06.2014, anterioară deschiderii procedurii insolvenţei şi ridicării dreptului de administrare a lui A..

La emiterea deciziei organul fiscal a efectuat o analiză obiectivă a activităţii persoanei fizice, aplicarea prevederilor legale fiind justificată de comportamentul fiscal al acestuia, comportament care contrazice conceptul de bună - credinţă, prevăzut de normele legale şi care dovedeşte că sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, întrucât în cauză există un prejudiciu - 11.602.844 RON, există fapte ilicite - implicarea societăţii în circuite economice frauduloase urmate de înregistrarea în evidenţele contabile şi declararea unor operaţiuni nereale, cu scopul diminuării TVA de plată.

Recurenta pârâtă a subliniat că între prejudiciu şi fapte ilicite există o legătură de cauzalitate directă şi există o formă de vinovăţie.

Administratorul societăţii, d-l A., conform prevederilor din actul constitutiv al societăţii avea obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi celelalte sume datorate bugetului general consolidat al statului. Cu toate că avea informaţii cu privire la situaţia în care se afla societatea sub aspectul obligaţiilor fiscale restante comunicate de organele fiscale, prin neefectuarea plăţilor s-au acumulat datorii către bugetul de stat.

Recurenta pârâtă a mai arătat că, în urma finalizării controalelor încrucişate s-a constatat că operaţiunile economice derulate de societatea contestatoare cu agenţii economici sunt operaţiuni fictive, respectiv prin înregistrarea în evidenţele contabile a unor documente care nu au la bază operaţiuni reale, cu scopul sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Creanţele fiscale care fac obiectul Deciziei de angajare nr. 5949/13.07.2022 stabilite de plată prin Deciziile de impunere nr. F_HR 410/11.09.2014 şi nr. F_HR nr. 415/17.09.2014 fac obiectul unor dosare penale aflate în curs de soluţionare pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita.

Ca urmare a faptului că a expirat termenul de plată a obligaţiilor fiscale înscrise în documentul prin care s-a stabilit suma de plată, s-a emis conform legii titlul executoriu împreună cu somaţia, în temeiul art. 230 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În conformitate cu actul normativ menţionat mai sus, s-a procedat la indisponibilizarea bunurilor existente, precum şi cele viitoare a contestatorului.

În final, recurenta-pârâtă a criticat şi dispoziţia primei instanţe prin care a fost obligată la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, susţinând că nu este îndeplinită condiţia ca partea care le solicită să fi câştigat definitiv procesul.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş a declarat recurs pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

Referitor la afirmaţia intimatului-reclamantului potrivit căreia procedura de audiere nu ar fi fost respectată fiind încălcate dispoziţiile Ordinului Preşedintelui ANF nr. 127/2014, recurentul-pârât a arătat că organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut dispoziţiile art. 9 şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

A învederat că din documentele existente la dosarul cauzei rezultă că persoana fizică A. a fost invitată la audiere de către organele fiscale din cadrul AJFP Harghita- Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc- Serviciul Colectare şi Executare Silită, conform notificării nr. 30.1/20.01.2022, confirmată de primire în data de 25.01.2022.

Recurentul-pârât a învederat că, în urma notificării, prin adresa înregistrată la Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc sub nr. x/27.01.2022, persoana fizică A. a solicitat fixarea unui termen pentru studierea dosarului şi pentru emiterea unui punct de vedere în scris raportat la documentaţia pe care urmează să o pună la dispoziţia organului fiscal. Din adresa nr. x/27.01.2022, emisă de Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc, rezultă că organul fiscal a propus reprogramarea audierii persoanei fizice la data de 09.02.2022, în vederea consultării documentaţiei aflate la dosarul de angajare a răspunderii solidare.

Recurentul a arătat că la data de 09.02.2022, intimatul-reclamantul s-a prezentat la sediul organului fiscal depunând o adresă prin care a solicitat copiile actelor care ar putea justifica angajarea răspunderii solidare a acestuia, astfel că la data de 30.03.2022, prin adresa nr. x/25.03.2022, organul fiscal a prezentat documentele ce au dus la angajarea răspunderii solidare a acestuia, în calitate de administrator al B..

Prin urmare, a apreciat că audierea se consideră îndeplinită întrucât contribuabilul a fost notificat şi s-a prezentat să îşi exercite dreptul conferit de legea fiscală de a fi audiat înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii în solidar cu B., de a consulta documentaţia aflată la dosarul de angajare a răspunderii solidare, de a formula obiecţiuni sau de a face precizări şi/sau de a prezenta date şi înscrisuri considerate utile în apărare.

În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului potrivit căreia actul administrativ fiscal contestat nu ar fi motivat în fapt conform dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 207/2015, recurentul a argumentat că prin Decizia nr. 2316/16.11.2022, emisă de Ministerul Finanţelor- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor s-a reţinut că, în drept, în speţa sunt aplicabile prevederile art. 26 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 207/2015.

Analizând Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022 în raport de prevederile legale ante-menţionate, s-a reţinut că aceasta cuprinde elementele prevăzute de legiuitor la art. 46 Codul de procedură fiscală, deci şi motivele de fapt, precum şi temeiul legal al angajării răspunderii, care au fundamentat concluzia organului fiscal şi au stat la baza emiterii acestei decizii.

În opinia recurentului-pârât, conţinutul şi modul de completare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022 este conform OPANAF nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare reglementate de dispoziţiile art. 27 şi art. 28 din O.G. nr. 92/2003 şi cuprinde motivele de fapt ale angajării răspunderii solidare, şi anume obligaţiile fiscale restante, scadenţa acestora, starea de insolvabilitate a debitoarei, cât şi temeiul de drept, respectiv art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) şi alin. (21) din Legea nr. 207/2015.

Pentru aceste motive, a apreciat că susţinerea intimatului-reclamant potrivit căreia decizia contestată nu ar fi motivată în fapt nu putea fi reţinută în cauză, deoarece în cuprinsul deciziei şi în anexa la decizie sunt prezentate motivele de fapt care au condus la atragerea răspunderii administratorului.

A susţinut că împrejurarea că reclamantul este nemulţumit de concluziile organului fiscal nu înseamnă că decizia atacată este nemotivată, întrucât organul fiscal a prezentat în cuprinsul deciziei contestate motivele care au determinat angajarea răspunderii solidare a persoanei fizice A., în calitatea sa de administrator al debitoarei B., respectiv neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiei legale de a achita la scadenţe obligaţiile fiscale provenind din perioada în care acesta a administrat societatea debitoare.

Recurentul-pârât a arătat că organul de soluţionare a contestaţiei administrative a reţinut că decizia contestată conţine elementele precizate de legiuitor la art. 26 alin. (4) şi art. 46 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi a fost emisă conform formularului aprobat prin OPANAF nr. 127/2014 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind aplicarea procedurii de angajare a răspunderii solidare, motiv pentru care s-a respins ca neîntemeiat argumentul reclamantului privind nemotivarea în fapt a actului administrativ fiscal contestat.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului organelor fiscale de a angaja răspunderea persoanei fizice A., în calitate de administrator, în solidar cu debitoarea B., pentru obligaţiile fiscale stabilite suplimentar de plata prin decizii de impunere, cu termen de plată 20.10.2014, recurentul a susţinut că prin Decizia nr. 2316/16.11.2022, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului finanţelor a analizat dacă acest drept al organelor fiscale era prescris la data emiterii deciziei atacate, respectiv 13 iulie 2022, în condiţiile în care există cauze care au condus la întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie.

Recurentul a arătat că în ceea ce priveşte dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale, respectiv dreptul organelor fiscale de a angaja răspunderea solidară a persoanei fizice A. în calitate de administrator al debitoarei B. S.R.L. în vedere recuperării obligaţiilor datorate de societate, s-au reţinut ca fiind aplicabile prevederile art. 215, art. 216, art. 217 şi art. 347 din Legea nr. 207/2015.

A învederat că prin Decretul Preşedintelui României nr. 195/16.03.2020, s-a instituit starea de urgenţă pe teritoriul României, pe o durată de 30 de zile, începând cu 16.03.2020, în acest sens reglementându-se la Capitolul V cu titlu special regimul juridic al termenelor de prescripţie şi de decădere.

Referitor la prescrierea dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili obligaţii fiscale, pârâtul a considerat că trebuie avut în vedere impactul legislaţiei adoptate în condiţiile impuse de răspândirea COVID 19 în materia prescripţiei dreptului de a stabili creanţe fiscale. Or, în contextul crizei coronavirusului, Guvernul a aprobat reguli speciale, extraordinare, aplicabile prescripţiei dreptului de a stabili creanţe fiscale şi prescripţiei dreptului de a cere restituirea creanţei fiscale, reguli care au fost stabilite prin O.U.G. nr. 48/2020 din 9 aprilie 2020 privind unele măsuri financiar-fiscale, publicată în M.O nr. 319/16.04.2020, art. XII alin. (5), termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiind suspendat.

Recurentul a precizat că termenul prevăzut la art. XIII alin. (1) din O.U.G. nr. 48/2020 a fost prorogat succesiv, prin art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2020 până la data de 25.06.2020 inclusiv prin art. VI din O.U.G. nr. 99/2020, până la data de 25.10.2022 inclusiv, şi prin art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 181/2020, până la data de 25.12.2020.

În consecinţă, a considerat că termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale, a fost suspendat/prorogat între momentul instituirii acestor reguli, 16.04.2020, data publicării O.U.G. nr. 48/2020 în M.O. şi până la sfârşitul primei zile lucrătoare după data de 25.12.2020, respectiv până la data de 28.12. 2020.

A susţinut că din prevederile legale citate rezultă că: dreptul organului de executare silită de a angaja răspunderea solidară persoanei fizice A., în calitate de administrator, în solidar cu debitoarea B. se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Aceste termen se întrerupe în cazurile şi condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune; pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei; pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită.

Totodată a considerat că începând cu 01.01.2016 au devenit incidente dispoziţiile Noului Codul de procedură fiscală, prin care a fost introdusă o nouă cauză de întrerupere a dreptului organului de executare silită de a angaja răspunderea solidară a persoanei fizice A., respectiv data comunicării procesului-verbal de insolvabilitate/procesului-verbal adiţional de insolvabilitate, precum şi că începând cu 16.04.2020, termenul de prescripţie a fost suspendat/prorogat 286 zile.

Recurentul a arătat că pentru realizarea creanţelor fiscale au fost întocmite pe numele societăţii B. şi a persoanei A., în calitate de administrator mai multe documente precum: proces-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/04.11.2015; decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/05.01.2016 a persoanei fizice A. în solidar cu debitoarea B., comunicată prin publicitate, conform Anunţului colectiv nr. 137379/15.01.2016, somaţia nr. x/03.03.2016 emisă pe numele persoanei fizice A., comunicată acestuia în data de 11.03.2016, titlu executoriu nr. x/03.03.2016, titlul executoriu nr. x/20.02.2020 şi adresa de înştiinţare privind înfiinţarea popririi nr. x/12.05.2016.

A arătat că începând cu data de 16.04.2020, termenul de prescripţie a fost suspendat conform prevederilor legale. În data de 20.01.2022 a fost emisă notificarea de deschidere a procedurii de angajare a răspunderii solidare nr. 30.1/20.01.2022, iar în data de 13.07.2022 a fost emisă Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022.

Faţă de afirmaţia reclamantului de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, conform art. 91 Codul de procedură fiscală, a apreciat că nu poate fi reţinută în soluţionarea favorabilă a contestaţiei întrucât deciziei de atragere a răspunderii solidare nu îi sunt aplicabile prevederile legale referitoare la termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili creanţe fiscale, neputând fi asimilată cu o decizie de impunere. De asemenea, a precizat că în acest context, prescripţia, ca o chestiune de nelegalitate evidentă a actului atacat, ar putea fi analizată doar în raport de dreptul organului fiscal de a stabili răspunderea solidară pentru datoriile debitoarei declarate insolvabilă, respectiv de la data declarării insolvabilităţii.

Recurentul a considerat că sunt neconcludente apărările prin care se face referire la data naşterii obligaţiilor fiscale pentru care s-a atras răspunderea persoanei fizice A., întrucât în această procedură nu pot fi analizate titlurile de creanţă ale debitorului declarat insolvabil, iar în al doilea rând, fiind vorba despre o răspundere subsecventă, dreptul organelor fiscale de a emite o decizie în temeiul art. 25 din Legea nr. 207/2015 se naşte în momentul declarării insolvabilităţii debitorului principal şi nu în momentul la care se naşte creanţa fiscală faţă de acesta.

Recurentul-pârât a susţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 20, art. 25 alin. (2) lit. d) şi alin. (21) din Legea nr. 207/2015, art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea societăţilor nr. 31/1990, art. 1 alin. (1), art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, pct. 3.5 din Ordinul nr. 127/2014, dispoziţiile art. 27 şi art. 28 din O.G. nr. 92/2003 fiind menţinute la art. 25, art. 26 din Legea nr. 207/2015.

A arătat că pentru a putea atrage răspunderea solidară a administratorilor, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de organul fiscal competent, în condiţiile art. 265 cod procedură fiscală şi să fie reţinută reaua-credinţă a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea.

Astfel, pentru obligaţiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei răspund solidar cu acestea persoanele care au determinat cu rea-credinţă acumularea şi sustragerea de la plata acestor obligaţii, iar răspunderea persoanelor se stabileşte prin decizie emisă de organul fiscal competent pentru fiecare persoană fizică sau juridică în parte; decizia devine titlu executoriu la data împlinirii termenului de plată a obligaţiilor fiscale, prevăzut la art. 156 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

A precizat că din actul administrativ fiscal contestat rezultă că obligaţiile fiscale în valoare de 11.602.844 RON pentru care s-a angajat răspunderea persoanei fizice A., în calitate de administrator al societăţii B., se compun din TVA în valoare de 8.730.849 RON şi accesorii aferente în valoare de 2.871.995 RON şi au fost stabilite de plată prin deciziile de impunere nr. x/11.09.2014 şi y/17.09.2014, emise de organele fiscale din cadrul AJFP Harghita.

Recurentul a învederat că obligaţiile fiscale din documentele existente la dosarul cauzei au rezultat din faptul că la data de 16.01.2014, Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu a iniţiat un control curent, operativ şi inopinat la B. pentru verificarea realităţii tranzacţiilor efectuate cu furnizorul C. S.R.L. Baraolt, pe perioada 01.01.2013-31.12.2013, în data de 22.01.2014 inspectorii deplasându-se la punctul de lucru din Odorheiu Secuiesc pentru continuarea verificărilor. Din analiza documentelor puse la dispoziţie a rezultat efectuarea activităţii comerciale, în cazul activităţilor comerciale desfăşurate cu C. S.R.L. Baraolt rezultând că, în fapt a fost creat un circuit scriptic de tranzacţionare succesivă incluzând aceste societăţi şi D. pentru crearea aparenţei existenţei unor operaţiuni care au existat în scopul de a crea artificial TVA deductibilă pentru B. în vederea sustragerii de la plata TVA la bugetul statului, datorată comercializării pe teritoriul naţional a mărfurilor achiziţionate intracomunitar.

Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/18.02.2014 prin care s-au dispus măsuri asigurătorii pentru obligaţii de plată estimate în sumă totală de 3.156.516 RON reprezentând TVA, iar prin adresa nr. x/20.02.2014 au fost înfiinţate popriri asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti ale societăţii la mai multe bănci, şi ulterior au fost indisponibilizate bunuri mobile ale B..

La data deschiderii procedurii insolvenţei, societatea nu avea obligaţii neachitate, motiv pentru care nu s-au emis somaţii şi titluri executorii, în tabloul de creanţă înscriindu-se doar creanţe garantate în sumă totală de 3.156.516 RON, reprezentând TVA de plată estimat de către Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu.

În urma deschiderii procedurii insolvenţei, în perioada 19.07.2012-11.09.2014, organele fiscale au efectuat inspecţie fiscală pentru activitatea desfăşurată de B.. în perioada 01.02.2020-31.12.2011. În urma verificărilor efectuate, a fost emisă Decizia de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată nr. x/11.09.2014, organele fiscale stabilind TVA de plată în sumă de 2.149.561 RON, majorări de întârziere în sumă de 728.545 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 322.104 RON, aferente TVA stabilită suplimentar de plată.

Recurentul a arătat că Decizia de impunere a fost contestată de B..- în insolvenţă, aceasta fiind soluţionată de DGRFP Braşov- Serviciul Soluţionare Contestaţii, prin Decizia nr. 1962/31.07.2015.

A învederat că prin Decizia de impunere privind obligaţii fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/17.09.2014, organele de inspecţie fiscală au stabilit TVA de plată în sumă de 6.605.568 RON precum şi accesorii în sumă totală de 1.821.346 RON până la data de 30.06.2014. Şi această decizie de impunere a fost contestată de B.., în insolvenţă, iar Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiei prin Decizia nr. 374.21.11.2014 a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei.

Recurentul a precizat că, referitor la constatările efectuate urmare inspecţiilor fiscale finalizate prin Deciziile de impunere nr. x/11.09.2014 şi nr. y/17.09.2014, organele de inspecţie fiscală au formulat sesizare penală împotriva societăţii B.., reprezentată de persoana fizică A. în calitate de administrator, care se afla în curs de soluţionare pe rolul Parchetului de pe Lângă Tribunalul Harghita.

A arătat că în vederea recuperării creanţelor fiscale stabilite de plată prin Deciziile de impunere nr. x/11.09.2014 şi nr. y/17.09.2014, organele de executare silită din cadrul AJFP Harghita au pornit procedura de executare silita a societalii B. prin emiterea de titluri executorii şi somaţii, popriri bancare.

Totodată, debitoarea B. a fost declarată insolvabilă cu bunuri pentru obligaţii fiscale în suma de 11.627.124 RON, din care debite în sumă de 8.755.129 RON şi accesorii în sumă de 2.871.995 RON, prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x din data de 04.11.2015 emis de AJFP Harghita-Colectare Contribuabili Mijlocii; Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/04.11.2015 a fost comunicat contribuabilului prin publicitate, în baza Anunţului colectiv.

A menţionat că obligaţiile fiscale în valoare totala de 11.627.124 RON au fost stabilite pentru perioada 01.06.2010-30.06.2014, anterioară deschiderii procedurii insolvenţei şi ridicării dreptului de administrare al persoanei fizice A. în calitate de administrator al societăţii B.. Prin sentinţa civilă nr. 115/26.06.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Harghita a dispus intrarea în faliment a debitoarei B., în forma generală şi a confirmat în calitate de lichidator judiciar E..

În opinia recurentului, în vederea emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, organul fiscal a efectuat o analiză obiectivă a activităţii persoanei fizice A., în calitate de administrator şi asociat unic al debitoarei B., aplicarea prevederilor legale fiind justificată de comportamentul fiscal al acestuia, comportament care contrazice conceptul de bună-credinţă, prevăzut de normele legale şi care dovedeşte că sunt întrunite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unei forme de vinovăţie şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Recurentul a arătat că, întrucât esenţa răspunderii civile o reprezintă fapta ilicită care constă în încălcarea unor obligaţii legale imperative, rezultă că, răspunderea civită trebuie să intervină în mod egal pentru toţi cei pe care legea îi obligă la o acţiune sau cărora legea le interzice o acţiune şi, în toate situaţiile în care dispoziţiile legale sunt încălcate, context în care a apreciat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) şi alin. (21) din Legea nr. 207/2015.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă, recurentul a susţinut că în acest concept poate fi inclus şi comportamentul neloial adoptat de debitoarea B. S.R.L. în raport cu creditorul fiscal, care are nu numai o componentă morală, ci şi o componentă juridică, din perspectiva obligaţiilor reglementate de Legea nr. 207/2015.

A invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 439 din 21.06.2016, publicată în M.O., partea I, nr. 877 din 2.11.2016.

A considerat că argumentul contestatarului potrivit căruia reaua-credinţă trebuie dovedită şi este condiţie intrinsecă, obligatorie pentru angajarea răspunderii solidare nu poate fi reţinut în soluţionarea favorabilă a contestaţiei deoarece în lumina celor prezentate în întâmpinare, persoana fizică A. nu a dat dovadă de bună-credinţă în raporturile dintre societatea pe care o controla în totalitate, o conducea în activitatea curentă şi o reprezenta în calitate de administrator şi autorităţile fiscale competente. Faptele pentru care s-a angajat răspunderea solidară constau în aceea că administratorul societăţii nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale care îi reveneau în această calitate, respectiv nu a declarat corect obligaţiile fiscale la bugetul statului, a înregistrat în evidenţele contabile facturi care s-au dovedit a fi fictive, nu a achitat la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii în conformitate cu legea, iar vinovăţia, cel puţin sub forma culpei, rezultă din modalitatea de săvârşire a faptelor.

Împrejurările menţionate în cuprinsul Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022 referitoare la obligaţiile fiscale restante acumulate, neplata sumelor la bugetul general consolidat şi nedepunerea diligenţelor necesare pentru stingerea obligaţiilor restante demonstrează un vădit dezinteres din partea contestatarului A. în raport de îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau în calitatea sa de reprezentant legal al debitoarei B., ceea ce contrazice buna-credinţă prezumată în componenta sa de îndeplinire a obligaţiilor şi de exercitare a drepturilor "potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege" stipulată expres la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Prin urmare, cum reaua-credinţă este privită în antiteză cu buna-credinţă, iar aceasta din urmă a fost contrazisă prin conduita contestatarului, se reţine şi îndeplinirea condiţiei referitoare la reaua-credinţă pentru atragerea răspunderii solidare.

Pârâta a învederat că la contestaţia formulată, contestatarul nu a depus niciun fel de dovezi care să contrazică organul fiscal şi care să conducă la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea stabilită de organele fiscale din cadrul AJFP Harghita.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

4. Apărările intimatului

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, Înalta Curte va analiza cu prioritate, conform art. 248 din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita-Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc, excepţie invocată prin întâmpinare.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Dispoziţiile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că "Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs". De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3).", iar alin. (2) al aceluiaşi text prevede că "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii recursului.

În concret, condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept şi arătarea probelor pe care se bazează.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului şi nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.

În plus, este de observat că în actuala reglementare recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită exclusiv cu analiza conformităţii hotărârii recurate cu normele legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

În motivarea recursului, recurenta a expus situaţia de fapt şi circumstanţele care au condus la emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare contestată, fără a indica ce motiv de casare dintre cele expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. consideră că este incident în cauză.

Aşa cum s-a arătat şi în precedent, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă prin sentinţa de fond atacată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege, ţinând cont că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, respectiv conformitatea acesteia cu regulile de drept aplicabile, părţile având deja la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

Din această perspectivă se mai impune a se aminti faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a unor norme pe care le apreciază a fi încălcate şi la reiterarea situaţiei de fapt reţinute, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.

Prin urmare, reţinând caracterul nemotivat al cererii de recurs formulate cu privire la sentinţa de fond, având în vedere că recurenta-pârâtă nu a invocat veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv nulitatea căii de atac promovate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) şi art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi, pe cale de consecinţă, va constata nul recursul declarat Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita-Serviciul Fiscal Municipal Odorheiu Secuiesc.

Referitor la recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, preliminar, Înalta Curte constată că recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar criticile expuse pot fi subsumate acestui caz de casare, motiv pentru care excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare este neîntemeiată şi va fi respinsă ca atare.

Pe fondul recursului, instanţa de control judiciar reţine că prin Decizia nr. 5949/13.07.2022, DGRFP Braşov, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita, în temeiul art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 a stabilit răspunderea solidară, în limita sumei de 11.602.844 RON, în sarcina reclamantului A., având calitatea de administrator al debitoarei S.C. B..

Pentru atragerea răspunderii solidare, autoritatea fiscală a reţinut că reclamantul, în perioada 14.10.2014-31.12.2021, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale restante aferente acestei perioade (art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală) şi faptul că reclamantul a determinat cu rea-credinţă acumularea şi sustragerea de la plata creanţelor fiscale, în perioada 20.10.2014-31.12.2021, în cazul debitorilor pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei (art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală).

Organul fiscal a argumentat că obligaţiile fiscale în valoare de 11.602.844 RON, cu data scadentă la 20.10.2014, sunt compuse din Taxa pe valoare adăugată, obligaţii fiscale accesorii aferente TVA., în continuare indicând faptul că a fost pornită executarea silită asupra societăţii prin emiterea titlurilor executorii şi a somaţiilor, fiind continuată procedura prin emiterea popririlor bancare.

Prin Decizia nr. 2316/16.11.2022 emisă de Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor, ca urmare a contestaţiei formulată împotriva Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. x/13.07.2022, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulată de A. împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Învestită cu soluţionarea cererii privind anularea Deciziei nr. 2316/16.11.2022 şi nr. 5949/13.07.2022, curtea de apel a admis acţiunea reclamantului şi a anulat actele contestate reţinând, pe de o parte, că organul fiscal a emis două decizii de atragere a răspunderii solidare bazate pe aceeaşi situaţie de fapt şi parţial pe aceleaşi temeiuri de drept, în condiţiile în care prin hotărâre judecătorească definitivă s-a admis excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a primei decizii prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. pentru suma de 11.627.124 RON datorată de B..

Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut, cu privire la incidenţa art. 25 alin. (2) şi alin. (21) din Legea nr. 207/2015, că în perioada 20.10.2014-31.12.2021 pentru care îi sunt imputate faptele reclamantului, a fost deja deschisă procedura insolvenţei şi ulterior a falimentului, fiind numit şi un administrator judiciar provizoriu şi respectiv lichidator în acest sens, care a supravegheat gestionarea şi lichidarea patrimoniului debitorului, astfel încât reclamantul nu putea săvârşi faptele imputate prin decizia de angajare a răspunderii solidare.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, anterior deciziei contestate în prezenta cauză, prin decizia nr. 137033/05.01.2016 s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului pentru aceeaşi sumă în cuantum de 11.627.124 RON, cu motivarea că A. a deţinut funcţia de administrator şi asociat unui al debitoarei B. şi, deşi avea obligaţia de a plăti la termenele legale obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat, prin neefectuarea plăţilor a dus la acumularea de datorii în sumă de 11.627.124 RON, fapt care atrage răspunderea solidară prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

Prin sentinţa civilă nr. 809/05.04.2022, pronunţată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc în dosarul nr. x/2021 şi rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 657/02.11.2022 pronunţată de Tribunalul Harghita, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a Deciziei nr. 137033/05.01.2016 prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului A. pentru suma de 11.627.124 RON datorată de B..

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 1432/08.06.2022, pronunţată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului de a executa silit creanţa fiscală şi a constatat că s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de a executa silit creanţa fiscală aferentă actului administrativ fiscal Decizia nr. 137033/2016 de stabilire a răspunderii solidare.

Înalta Curte reţine că hotărârile civile mai sus menţionate se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, astfel că dezlegarea dată, prin aceste sentinţe problemei de drept referitoare la prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei se impune, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, astfel că autoritatea fiscală pârâtă nu mai putea emite o altă decizie de angajare a răspunderii solidare bazată pe aceeaşi situaţie de fapt, în acelaşi interval de timp, pentru care instanţa de pronunţase deja, chiar dacă în noua decizie a mai fost adăugat un alt temei al răspunderii şi anume cel prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură fiscală.

Aşa cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, cu privire la aceeaşi creanţă s-au pronunţat şi alte instanţe judecătoreşti, admiţând excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a executa silit creanţa fiscală, fiind astfel incidentă instituţia puterii de lucru judecat.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentului pârât potrivit cărora reclamantul A., în calitate de administrator, în perioada exercitării mandatului, respectiv 20.10.2014-31.12.2021, cu rea-credinţă nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale restante aferente acestei perioade şi a determinat cu rea-credinţă acumularea şi sustragerea de la plata creanţelor fiscale, în perioada 20.10.2014-31.12.2021, în cazul debitorilor pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală:

"(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (…)

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale."

Din interpretarea prevederilor anterior citate, rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare a unei persoane pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil trebuie să fie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- persoana în cauză să aibă îndatorirea de a declara şi/sau de a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii;

- existenţa relei-credinţe în neîndeplinirea obligaţiei anterior arătate.

Contrar celor reţinute de pârâţi în deciziile contestate în cauză, instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile mai sus enunţate pentru a fi angajată răspunderea solidară a intimatului pentru obligaţiile de plată restante ale debitoarei insolvabile S.C. B..

Răspunderea administratorilor/împuterniciţilor ai administratorilor statutari nu operează în mod automat atunci când pasivul societăţii nu poate fi acoperit de aceasta, ci doar în situaţia în care organul fiscal face dovada că administratorii/împuterniciţii au provocat starea de insolvabilitate prin săvârşirea în mod culpabil a faptelor expres şi limitativ prevăzute în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, iar prejudiciul rezultat este cauza directă a faptei săvârşite.

Instanţa de recurs constată că din actele dosarului nu rezultă faptul că intimatul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea societăţii S.C. B..

De altfel, în decizia contestată emitentul nu îi impută, în concret, intimatului nicio faptă ilicită, ci se rezumă să prezinte situaţia fiscală a societăţii debitoare şi să afirme faptul că partea a acţionat cu rea-credinţă prin neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii. Or, reaua-credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelui rezultat prin acţiunile sau inacţiunile ei.

În acest context, afirmaţiile recurentului pârât privind atitudinea pasivă a intimatului reclamant în derularea procedurilor de executare silită nu sunt de natură să configureze existenţa relei-credinţe în neîndeplinirea a achita la scadenţă obligaţiile fiscale ale societăţii.

Totodată, Înalta Curte observă că prin încheierea civilă nr. 2107/30.06.2014, pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2014, s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitoarei S.C. B. şi a fost desemnat în calitate de administrator judiciar provizoriu, F., iar prin sentinţa de la data de 26.06.2015 din acelaşi dosar, s-a dispus intrarea în faliment a debitoarei, dizolvarea şi ridicarea dreptului de administrare al acesteia.

Aşadar, având în vedere că în perioada 20.10.2014-31.12.2021 a fost deja deschisă procedura insolvenţei şi ulterior a falimentului, fiind numit şi un administrator judiciar provizoriu şi respectiv lichidator în acest sens, care în temeiul art. 58 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 85/2014 a supravegheat gestionarea şi lichidarea patrimoniului debitorului, este evident că reclamantul nu putea săvârşi faptele prevăzute de art. 25 alin. (2) şi alin. (21) din Legea nr. 207/2015 în perioada de referinţă.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să anuleze recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita - Serviciul municipal Odorheiu Secuiesc şi să respingă ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., va obliga recurenţii-pârâţi la plata către intimatul-reclamant a sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita - Serviciul municipal Odorheiu Secuiesc, invocată prin întâmpinare.

Constată nul recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Harghita - Serviciul municipal Odorheiu Secuiesc împotriva sentinţei nr. 34 din 24 martie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş, ca neîntemeiată.

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş împotriva sentinţei nr. 34 din 24 martie 2023 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenţii-pârâţi la plata către intimatul-reclamant a sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 15 mai 2024.