Proportionality of contravening discrimination sanction for public opinion on religious symbols versus freedom of expression

Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

1. Cererea de chemare în judecată. Alte acte de procedură

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub număr de dosar x/2018, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea hotărârii C.N.C.D. nr. 75/22.02.2018, obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1 leu pentru acte de umilire publică, obligarea pârâtului C.N.C.D. de a publica scuze publice, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 143 din 10 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 si pct. 8 din C. proc. civ.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Decizia nr. 5570 din 22 noiembrie 2022, Înalta Curte a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 143 din 10 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, pentru următoarele considerente:

În analiza proporţionalităţii măsurii adoptate de autoritatea pârâtă raportat la necesitatea respectării dreptului la liberă exprimare, instanţele sunt datoare să asigure un just echilibru între drepturile contradictorii identificate. Astfel, cum a reţinut şi pârâta raportat la jurisprudenţa CEDO în cauza Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei, nr. 76918/01, art. 10 permite publicarea unor texte care pot aduce atingere demnităţii unei persoane, dacă subiectul este de interes public şi a fost tratat cu bună credinţă, aspect invocat de reclamant în cuprinsul apărărilor sale.

Potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, o diferenţă de tratament este discriminatorie "dacă nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte "un scop legitim" sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit [Molla Sali împotriva Greciei (MC), 2018, pct. 135; Fábián împotriva Ungariei (MC), 2017, pct. 113; Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, 1985, pct. 72; Cauza lingvistică belgiană, 1968, pct. 10 din partea "În drept"].

Prin urmare, instanţa are de efectuat aşa-numitul "control al proporţionalităţii", care are două etape. În primul rând, va examina existenţa unui scop legitim şi, în al doilea rând, va controla proporţionalitatea stricto sensu a diferenţei de tratament.

În plus, a mai reţinut Înalta Curte că în cuprinsul hotărârii C.N.C.D. nr. 75/22.02.2018 (paragraful 64) s-a reţinut şi incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind crearea unui cadru intimidant, ostil persoanei cu care s-a purtat discuţia, împrejurare care nu a fost analizată de curtea de apel.

De asemenea, deşi instanţa de fond a reţinut necesitatea analizării sintagmelor, contextual, raportat la întreaga postare, Înalta Curte a constatat că în considerentele sentinţei atacate nu se face nicio referire cu privire la cea de a doua parte a articolului, privind statutul refugiaţilor şi azilanţilor din perspectiva obligaţiei de fidelitate.

Din analiza sentinţei ce face obiectul judecăţii instanţei de reformare, rezultă că hotărârea nu corespunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. din perspectiva analizei raportului juridic prin prisma tuturor susţinerilor, apărărilor şi probelor de la dosar, împrejurare ce a atras incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Faţă de caracterul întemeiat al acestui motiv de recurs, care atrage casarea cu trimiterea cauzei în temeiul art. 497 din C. proc. civ., nu au mai fost analizate criticile recurentului ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de către instanţă la rejudecarea fondului, conform art. 501 alin. (3) din C. proc. civ.

B. Al doilea ciclu procesual

1. Sentinţa Curţii de Apel Bucureşti

În rejudecare, prin sentinţa nr. 746 din 27 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea, a anulat hotărârea nr. 75/22.02.2018, a obligat pârâta la plata către reclamant a unor daune morale de 1 leu şi la publicarea pe site-ul propriu şi pe pagina de C. a soluţiei instanţei. Totodată, a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

2. Recursul declarat în cauză

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond în al doilea ciclu procesual a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Recurentul-pârât a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a solicitat casarea în parte a sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

A criticat recurentul-pârât sentinţa atacată, sub aspectul îndeplinirii elementelor constitutive ale faptei de discriminare, invocând, în esenţă, următoarele:

Aşa cum rezultă din dispozitivul hotărârii CNCD contestate, fapta constatată în cauză a fost încadrată juridic de către recurent ca faptă de discriminare, definită juridic prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, respectiv ca faptă de discriminare, sub forma hărţuirii şi a lezării dreptului la demnitate în raport cu principiul nediscriminării, cu caracter contravenţional în temeiul art. 2 alin. (5) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Ceea ce interesează este dacă în speţă se întrunesc constituentele juridice ale faptei de discriminare, sub aspectul criteriului de discriminare şi a dreptului lezat, de natură a genera pericolul lezării demnităţii umane sau al creării unui cadru ostil şi degradant la adresa unor persoane în legătură cu convingerile lor religioase, în lumina art. 2, alin. (1), (5) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, ceea ce poate fi descris ca element material al ilicitului contravenţional de natură discriminatorie reţinut în speţă, constând în publicarea unui articol-opinie pe blogul personal al reclamantului, care conţine unele afirmaţii cu potenţial discriminatoriu sub aspectul lezării demnităţii sau creării unui cadru ostil, degradant şi ofensator la adresa unor persoane în legătură cu manifestarea convingerilor religioase, se circumscrie laturii obiective a contravenţiei stipulate prin dispoziţiile art. 2, alin. (1), (5) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

Pentru ca fapta de discriminare să reprezinte contravenţie, iar astfel să atragă şi răspunderea juridică tipică, este necesar ca aceasta să întrunească cu precădere, în funcţie de tipicul fiecărei fapte în parte, condiţiile cerute de dispoziţiile art. 2 alin. (2), (4), (5) şi (7), art. 6-9, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) şi (6), art. 12,13,14 şi 15 din O.G. nr. 137/2000, astfel cum reglementează art. 26 alin. (1) din acest act normativ.

Se arată în continuare că afirmaţia instanţei de fond, în sensul că existenţa unui cadru ostil ar fi presupus cu necesitate existenţa unor comportamente de continuitate între reclamant şi studenta vizată, este una eronată.

Din interpretarea sintagmei "orice comportament", ca element central (la care se adaugă criteriul de discriminare) care defineşte hărţuirea ca formă de discriminare, rezultă în mod limpede că voinţa legiuitorului naţional a fost aceea de a viza toate formele de acţiune şi reacţiune, necondiţionat de caracterul iterativ şi independent de gradul de gravitate. Aşadar, pentru a se reţine incidenţa acestor dispoziţii legale speciale, este suficient să se stabilească existenţa unui comportament, ca acţiune singulară de orice natură bazat pe un criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant sau ostil degradant.

Fapta faţă de care s-a angajat răspunderea juridică în speţă constă (sumar) în publicarea unui articol-opinie pe blogul personal al reclamantului, care conţine unele afirmaţii cu potenţial discriminatoriu sub aspectul lezării demnităţii sau creării unui cadru ostil, degradant şi ofensator la adresa atât a studentei vizate în mod direct de către afirmaţii, cât şi de către întreaga comunitate a persoanelor musulmane de religie islamică, căreia îi este adresat, direct, indirect sau implicit, mesajul articolului.

Se susţine în continuare că prin invocarea analogiei cu ritualuri religioase, reclamantul procedează în mod intenţionat la denaturarea semnificaţiei purtării hijabului, care în mod evident nu are semnificaţia unui ritual religios.

În ceea ce priveşte teza a II-a a ipotezelor juridice reglementate de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 cea în care se încadrează afirmaţiile intimatului, nu ar presupune de plano demonstrarea intenţiei autorului, fiind necesară reţinerea vinovăţiei manifestată inclusiv sub forma dolului ("intenţie directă sau indirectă") sau în ultimă instanţă, a culpei (cu prevedere sau simplă). Aceasta a fortiori prin coroborarea dispoziţiilor, art. 15 cu art. 2. alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 137/2000. norme legale în care au fost încadrate exhaustiv afirmaţiile împricinate şi care exclud expressis verbis intenţia autorului discriminării.

În opinia recurentului, instanţa poate reţine, în cauză fie şi culpa, simplă, ceea ce ar presupune că autorul nu a prevăzut rezultatul faptei, sale, deşi trebuia şi putea să-1 prevadă.

Referitor la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), alin. (5) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 30 alin. (1) şi (6) din Legea fundamentală şi la dispoziţiile art. 10 din CEDO, se arată că în mod constatat instanţele naţionale confirmă temeinicia şi legalitatea hotărârilor CNCD, prin care sunt sancţionate afirmaţii publice sau articole gazetăreşti prin care se lezează demnitatea umană sau creează o atmosferă ofensatoare.

Referitor la plata daunelor daune morale de 1 leu, se susţine de către recurent că reclamantul nu a probat niciun prejudiciu concret produs prin hotărârea CNCD.

3. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, intimatul a arătat că sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instanţa de fond constatând, în mod corect, că nu s-a săvârşit niciun act de discriminare dintre cele prevăzute la articolul 2 din Ordonanţa 137/2000 privind interzicerea formelor de discriminare şi nici prin raportare la Legea 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi.

În continuare, intimatul a arătat că instanţa de fond, în mod corect, a reţinut că dacă modalitatea de relatare a unor aspecte de către instituţiile de presă este greu cenzurabilă chiar şi atunci când exprimă neadevăruri flagrante şi care este posibil să fi contribuit la naşterea acestor ameninţării, singura instituţie a statului căreia îi sunt recunoscute competenţe de investigare a faptelor de discriminare ar fi trebuit să îşi exercite competenţele cu respectarea prevederilor legale şi cu imparţialitate, fără a induce a priori, în absenţa oricărei verificări, vinovăţia persoanei investigate.

Intimatul-pârât B. a depus precizare prin care subliniază că îşi menţine apărările formulate prin întâmpinările anterioare şi lasă la aprecierea instanţei de judecată soluţia pe care o va pronunţa.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Privitor la cronologia evenimentelor, este de menţionat că intimatul-reclamant a postat pe blogul personal un articol având următorul text:

M-am trezit pe cap, ieri, la unul din cursurile mele, cu o purtătoare de acoperământ islamic. Nu o burka, aceea care ascunde complet capul, inclusiv faţa, ci mai degrabă ceva care semăna cu ceea ce numim în mod obişnuit hijab sau al-amira (pentru diferenţele dintre aceste forme de exprimare vestimentară a identităţii religioase islamice, vezi un material ilustrat, cu destule explicaţii, la adresa de internet x). La o întrebare vădit benignă, zic eu, adresată în afara orelor de curs (de fapt, după ele) legată de eventualitatea ca persoana în cauză să ia în calcul, măcar ca simplă ipoteză de lucru, rugămintea mea de a se gândi dacă, totuşi, chiar e cazul să-şi afişeze în chip atât de ostentativ credinţa, am primit, în loc de răspuns, un şir de zbierăte. Cu puţinele cuvinte pe care le ştie în limba română, persoana în cauză - relativ recent ajunsă în România, pe cât am înţeles, ca refugiat sau azilant - mi-a transmis, printre alte răcnete:

"Eu am drepturi!". Perfect adevărat. Are drepturi, desigur, ca orice alt azilant sau refugiat; ştiu şi eu asta. Doar că drepturi am, la naiba, şi eu, nu numai domnia sa.

În continuare, intimatul reclamant a făcut o scurtă explicaţie, spre evitarea oricărei confuzii.

Prin hotărârea nr. 75/22.02.2018 a CNCD s-au reţinut următoarele:

Colegiul apreciază că în speţă, articolul nu a avut rolul de a informa publicul şi nici nu s-a urmărit acest aspect, prin articolul respectiv, partea reclamată aducând în prim plan aspecte negative, concepţii politice şi aspecte negative ale realităţii sociale. După cum a arătat reclamatul nu s-a dorit sub nici o formă discriminarea persoanelor de religie musulmană, însă după cum am arătat anterior intenţia reclamatului nu este relevantă în stabilirea caracterului discriminatoriu al articolului publicat şi a discuţiei purtate cu studenta de religie musulmană.

Europa se confruntă cu o criză a refugiaţilor în Europa, fenomen politico-social care a dat naştere unor polemici nivelul întregii societăţi româneşti şi europene. Prin modul de redactare al articolului partea reclamată arată faptul că persoanele de religie musulmană au fost întotdeauna binevenite în România. În contextul actual se pune problema afişării portului tradiţional musulman în instituţii de învăţământ, aspect de natură a aduce atingere caracterului laic al instituţiilor de învăţământ, fiind adusă în discuţie chiar o hotărâre emisă de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. S-a apreciat că în speţa de faţă se impune interferenţa statului în limitarea libertăţii de exprimare, partea reclamată urmărind să sublinieze anumite aspecte apreciate ca negative, însă modul în care s-a adresat partea reclamată studentei sale precum şi modul în care a relatat pe blog cele petrecute au condus la lezarea demnităţii persoanelor de religie musulmană, fiind create un sentiment de inferioritate pentru studenta aparţinând acestui cult.

Din relatările reclamatului şi al persoanelor prezente a reieşit faptul că studenta purta un acoperământ de tip "hijab" care acoperă părul şi gâtul, lăsând faţa complet descoperită. Se poate compara acoperământul respectiv cu un batic sau năframă, acoperământ tradiţional românesc.

Prin modul în care este redactat articolul respectiv este atins criteriul religiei. Originea etnică, identitatea cultural-lingvistă, libertatea confesională definitorii ale fiecărui om. Atât legislaţia internă cât şi tratatele la care România este parte ocrotesc aceste valori intrinseci fiinţei umane. Modul în care o persoană alege să îşi manifeste religia şi valorile sale nu ar trebui obstrucţionată ori descurajată. Un mod excesiv, spre exemplu portul vălului integral, ar fi de natură a aduce atingere relaţiilor interumane şi a comunicării în general prin acoperirea chipului. În privinţa vălului hijab acesta nu ar trebui să fie de natură a deranja cu atât mai mult cu cât există şi năframa, obiect vestimentar tipic românesc.

Ca urmare a discuţiei purtate, studenta s-a simţit lezată alegând să participe la cursurile ţinute de către partea reclamată, prin poziţionarea în ultima bancă, nemaiexistând alte discuţii pe această temă. Nu se poate primi nici apărarea potrivit căreia sub hijab ar fi putut fi ascunse căşti ori altele asemenea. Pe acest principiu, critica ar putea fi îndreptată şi împotriva unei persoane cu păr lung, lăsat desfăcut.

Prin dispozitivul hotărârii s-au reţinut că, prin textul supus analizei, s-a creat o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare la adresa comunităţii musulmane, reprezentând discriminare cu încălcarea dreptului la demnitate conform art. 2 alin. (1) si alin. (5) art. 11 (1) precum şi al art. 15 din O.G.. nr. 137/2000.

Ca atare, s-a aplicat sancţiunea avertismentului, în sarcina părţii reclamate, domnul A., obligarea părţii reclamate să publice pe blogul său un rezumat al hotărârii CNCD, precum şi emiterea unei recomandări.

Structurând motivele de recurs invocate de către recurentul-pârât, Înalta Curte constată că argumentele acestei părţi vizează, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 137/2000, art. 15 din O.G. nr. 137/2000, respectiv a art. 30 lin. (1) şi alin. (6) din legea fundamentală şi a dispoziţiilor art. 10 din CEDO.

Potrivit deciziei de casare, instanţa de control judiciar a apreciat că, dată fiind modalitatea în care s-a reţinut săvârşirea faptei de discriminare, prin publicarea unui articol pe o platformă publică şi prin discuţia purtată în cadrul unei instituţii publice de învăţământ cu o studentă de religie musulmană, prima instanţă trebuia să analizeze fapta reclamantului prin prisma drepturilor apărate de O.G. nr. 137/2000, proporţional cu justificarea ingerinţei statului asupra dreptului la liberă exprimare, în contextul indicat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, al dezbaterilor privind demararea unei iniţiative legislative. De asemenea, s-a dispus ca instanţa să efectueze aşa-numitul "control al proporţionalităţii", care are două etape. În primul rând, va examina existenţa unui scop legitim şi, în al doilea rând, va controla proporţionalitatea stricto sensu a diferenţei de tratament.

În speţă, având în vedere îndrumările din decizia de casare, instanţa de rejudecare, în exercitarea deplinei jurisdicţii, în fapt şi în drept, a grupat în două categorii, respectiv aplicarea prevederilor legale reţinute de pârâtă situaţiei de fapt şi sancţionarea reclamantului ca şi ingerinţă în exercitarea dreptului său la liberă exprimare prevăzut de convenţie.

S-a susţinut de recurenta-pârâta că prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt incidente situaţiei de fapt, în sensul în care intimatul reclamant a realizat o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Instanţa de rejudecare a examinat toate motivele de nelegalitate a actului administrativ jurisdicţional invocate care au vizat atât chestiuni formale, procedurale, cât şi de fond, astfel că Înalta Curte constată că dezlegarea pe care judecătorul fondului a dat-o acestora este la adăpost de orice critică şi se impune a fi menţinută.

Din cuprinsul articolului reiese că acesta conţine o introducere referitoare la absenţa intenţiei oricărei discriminări, intimatul-reclamant menţionând opinia sa de toleranţă către toate religiile şi exemplifică în concret aprecierea sa faţă de musulmani.

Aceste elemente reies cu precădere din articolele publicate de acesta, iar atitudinea sa faţă de lumea musulmană, relevată de aceste articole este una echilibrată şi apreciativă pentru valorile sale, cu atât mai mult cu cât acestea au fost exprimate ulterior atentatelor teroriste de la Paris din 13.11.2015 când era mai degrabă facil a împărtăşi un sentiment antiislamic, 18.11.2015, 27.11.2015, 04.12.2015 (50-52 vol. T.B.), 26.12.2015 (53-56 vol. T.B.), 08.01.2016 .

La fel ca judecătorul fondului, şi Înalta Curte consideră că pentru a fi incident art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 ar fi trebuit ca reclamantul, prin ideile sale, să propage un tratament diferenţiat al celor de religie islamică cu privire la exercitarea unor drepturi.

Redând articolul, intimatul-reclamant menţiona că:"Am scris, în ultima vreme, destul despre atentatele de la Paris, ca şi despre războiul fără de sfârşit din Siria; ca şi despre primejdia constituită de radicalismul islamic în forma sa cea mai agresivă. Dar am scris şi despre nevoia de a-i primi, în Europa, cu toate reţinerile pe care le avem, pe refugiaţii ce vin în valuri dinspre Orientul Mijlociu (între altele fiindcă, ăsta-i adevărul, natalitatea în Europa scade continuu, de ani buni, şi singura sursă de forţă de muncă aflată la îndemână e, în termenii proximităţii geografice, Orientul Mijlociu Extins)".Cel mai şocant - şi mai dezgustător, de fapt - lucru pe care-l pot relata despre reacţiile cu care m-am confruntat (pe blog, pe C., la telefon, în dialogul cu cunoscuţi ocazionali sau cu prieteni) după ce am tot scris despre Orientul Mijlociu e convingerea unei cote-părţi importante dintre cei cu care am intrat în contact că toţi arabii - şi, în termeni mai largi, toţi musulmanii - ar fi doar un fel de pitecantropi ajunşi, cumva, în lumea de azi: nişte fiinţe primitive, inculte, absolut incapabile de progres şi complet sălbatice. Astfel de prejudecăţi circulă în chip intens, exacerbate monstruos de reacţia faţă de recentele atacuri teroriste.

În optica Înaltei Curţi, atitudinea intimatului reclamant faţă de lumea musulmană este una echilibrată şi nu se observă că ideile astfel exprimate acestea ar propaga vreun tratament diferenţiat al celor de religie islamică cu privire la exercitarea unor drepturi.

În ceea ce priveşte comentariile făcute pe pagina de C. a intimatului la declaraţia acestuia, analizată în cele ce preced, prima instanţă a reţinut că prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 nu sunt realizate întrucât diferenţierea pe care o solicită acesta nu se referă la o religie, ci la toate religiile după cum în mod evident rezultă din textul reclamantului. Într-o conversaţie publică pe pagina de C. a reclamantului acesta a fost întrebat: Desigur, va referiţi si la cruciuliţele purtate cu lănţişor la piept? Sau la cerceii mei mici in forma de steaua lui D.? Sau un evreu ortodox trebuie sa-şi radă perciunii? Dar dacă eu port batic, dar nu din motive religioase, ci estetice? Puteti cat... See More Răspunsul reclamantului a fost în sensul că: A.: E., mulţumesc mult pentru opinie. Da, mă refer la toate simbolurile religioase. Ce mai rămâne din laicitatea spaţiului instituţional în sine (ca să folosesc expresia ta), atâta vreme cât numitul spaţiu e plin de (sau măcar conţine şi) evidente simboluri religioase? Să dau un exemplu: crezi, de exemplu, că un cetăţean român care nu e creştin - poate e musulman, poate aparţine cultului mozaic - se simte chiar bine reprezentat de un Parlament in care sala mare de şedinţe a Camerei Deputaţilor arată aşa? (vezi crucea de pe perete. imediat sub televizorul cel mare, aşezat chiar sub stemă).

Din textul analizat ideea principală a acestuia, astfel cum aceasta a fost exprimată de reclamant, respectiv că România este un stat laic, iar religia şi simbolurile religioase de orice fel nu îşi au locul în instituţiile de stat şi că simbolurile religioase de orice fel nu trebuie afişate sau purtate la vedere.

S-a mai reţinut în sarcina intimatului-reclamant încălcarea prevederilor art. 2 alin. (5) şi 15 din O.G. nr. 137/2000 sub forma comportamentului care a creat o atmosferă ostilă, degradantă sau umilitoare la adresa comunităţii musulmane, consecinţă a modului cum reclamantul a interacţionat cu studenta sa care, ulterior discuţiei, a ales să participe la cursurile sale stând în ultima bancă.

Cu privire la aceste aspecte, recurentul-pârât a susţinut că sub forma comportamentului s-a creat o atmosferă ostilă, degradantă sau umilitoare la adresa comunităţii musulmane, consecinţă a modului cum reclamantul a interacţionat cu studenta sa.

Aşa cum bine a punctat judecătorul fondului nu se poate nega că discuţia avută cu studenta să fi avut la data faptelor un impact emoţional din perspectiva modului cum aceasta se raportează la propria-i religie, de asemenea nici reacţia energică a acesteia nu pare să fi detensionat discuţia şi să îi fi dat o amploare pe care în alte circumstanţe poate nu a avut-o. Însă, dacă aceasta a ales să se aşeze în ultima bancă a fost o alegere personală şi nu au reieşit, din probele administrate în cauză, că aceasta a fost consecinţa conduitei intimatului reclamant.

Fiind un eveniment singular nu atinge gravitatea unei fapte ce creează un caracter ostil, umilitor sau degradant întrucât nu a fost urmat de nicio consecinţă pe plan universitar şi nici a unei conduite ostile din partea reclamantului.

De altfel, în acest context este greu de apreciat asupra naturii umilitoare sau degradante a unei discuţii în condiţiile în care persoana vizată nu a afirmat acest lucru iar martori au declarat că ulterior conversaţiei analizate, reclamantul s-a comportat bine cu studenţii străini.

În materia analizată prezintă relevanţă efectul, impactul generat de afirmaţiile incriminate, independent de scopul în care au fost făcute, care trebuia însoţit şi de mijloace adecvate. Or, pentru a fi incident art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 ar fi trebuit ca reclamantul, prin ideile sale să propage un tratament diferenţiat al celor de religie islamică cu privire la exercitarea unor drepturi.

Aici este de menţionat că în exprimarea sa la adresa studentei sale, intimatul nu a utilizat expresii jignitoare, insultătoare sau profanatoare, nu a conţinut niciun atac insultător la adresa simbolurilor sacre ale musulmanilor şi, după cum a arătat instanţa, contextul discuţiei se referea la religii în general, iar nu la religia islamică în particular.

Practic, în interacţiunea cu studenta sa, acesta şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele stabilite de CEDO, sancţionarea sa contravenţională reprezentând o ingerinţă disproporţionată şi nenecesară într-o societate democratică.

Recurentul-pârât a sancţionat intimatul-reclamant pentru ideile exprimate, considerând ca fiind astfel incidente prevederile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivele fiind enumerate în mod exhaustiv în al doilea paragraf al art. 10 din Convenţie.

Aşadar, sancţionarea contravenţională a intimatului - reclamant a vizat protejarea drepturilor altora, drepturi ce ţin de libertatea religioasă ce pot intra sub protecţia art. 9 CEDO, în consecinţă, şi această condiţie este îndeplinită.

Instanţa de control judiciar aminteşte că în cauză nu au fost formulate critici cu privire la previzibilitatea normei reţinute a fi încălcată iar aplicarea acesteia unei situaţii de fapt, precum cea din prezenta cauză nu apare ca fiind în mod vădit imprevizibilă, în consecinţă şi această condiţie a legii este îndeplinită în cauză.

Subiectul abordat de intimat în textul său era unul cu privire la care existau deja, de zeci de ani, dezbaterii vii în societăţile occidentale şi priveau întocmai cenzurarea fie în cadrul instituţiilor statului fie chiar în public, cum este cazul Franţei, exprimării convingerilor religioase prin portul islamic al femeilor.

Argumentele expuse de reclamant sunt exprimate în marja dezbaterii raţionale ale unui subiect de interes naţional precum limita exprimărilor convingerilor religioase în instituţiile statului care a fost abordat într-o maniera echidistantă, nu conţineau niciun aspect ofensator la adresa musulmanilor. De altfel, aceasta constituie o temă legitimă de dezbatere publică.

Recurenta -pârâta nu a luat in considerare un aspect al realităţii obiective, probate de altfel de reclamant, respectiv atât existenţa unor iniţiative legislative care privea întocmai subiectul adus în discuţie de reclamant, respectiv interzicerea portului islamic în instituţiile de învăţământ dar mai ales propria hotărâre a CNCD emisă la data de 21.11.2006 prin care aprecia, din perspectiva caracterului laic al statului că simbolurile religioase trebuie să fie afişate doar în timpul lecţiilor de religie .

Cu privire la necesitatea ingerinţei într-o societate democratică, articolul conţine o introducere referitoare la absenţa intenţiei oricărei discriminări. Reclamantul menţionează opinia sa de toleranţă către toate religiile şi exemplifică în concret aprecierea sa faţă de musulmani. Atitudinea reclamantului faţă de lumea musulmană, relevată de aceste articole este una echilibrată şi apreciativă pentru valorile sale cu atât mai mult cu cât acestea au fost exprimate ulterior atentatelor teroriste de la Paris din 13.11.2015, când era mai degrabă facil a împărtăşi un sentiment antiislamic.

În acest context, în exprimarea sa la adresa studentei sale nu a utilizat expresii jignitoare, insultătoare sau profanatoare, nu a conţinut niciun atac insultător la adresa simbolurilor sacre ale musulmanilor şi, după cum a arătat instanţa, contextul discuţiei se referea la religii în general iar nu la religia islamică în particular.

Instanţa de control judiciar aminteşte că pornind de la caracterul esenţial într-o democraţie, dar nu absolut, al dreptului la liberă exprimare, exercitarea acestei libertăţi comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, pentru protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Pentru considerentele anterior expuse se reţine că intimatul-reclamantul, în interacţiunea cu studenta sa, şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele stabilite de CEDO, sancţionarea sa contravenţională reprezentând o ingerinţă disproporţionată şi nenecesară într-o societate democratică.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că în absenţa oricăror acte de investigaţie proprie a înţeles să propage în spaţiul public informaţii care îl discreditau pe reclamant, inducând ideea că acesta a săvârşit fapte de discriminare.

În egală măsură, Înalta Curte, are în vedere că, o asemenea conduită reprobabilă este inacceptabilă din partea recurentului-pârât, sugerând încă dinainte de a efectua orice acte de verificare a informaţiilor menţionate în sesizare că reclamantul este vinovat de fapte de discriminare.

În consecinţă, faţă de intenţia voită a recurentului de a-l vătăma pe intimat ori cel puţin neglijenţa gravă a acesteia care a condus la producerea prejudiciului moral, precum şi pentru emiterea nelegală a hotărârii nr. 75/22.02.2018, în mod corect instanţa a dispus măsuri de reparare a prejudiciului pe care le apreciază proporţionale şi suficiente.

Înalta Curte nu poate primi criticile aduse de pârât sentinţei recurate, apreciind că recursul a dedus judecăţii critici nefondate, urmând a fi respins ca atare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 746 din 27 aprilie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 17 aprilie 2024.