Magistrates’ salary-cap challenge reinstated after lower court’s failure to rule on merits; case remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 3 aprilie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 septembrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., în contradictoriu cu Ministrul Justiţiei şi cu Ministerul Justiţiei, au solicitat:

I. Anularea în parte a Ordinului nr. 6245/C/30 decembrie 2021, şi anume a articolului 1, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi prin art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice;

II. Modificarea parţială a Ordinului nr. 6245/C. din 30.12.2021, respectiv a art. 1 şi art. 3 din acrul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii drepturilor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 6/-F-CONT din data de 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Ministerul Justiţiei.

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de Ministrul Justiţiei.

Respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Justiţiei.

Respinge, ca lipsite de interes, cererea de anulare şi cererea de modificare a Ordinului nr. 6245/C/30 decembrie 2021, emis de Ministrul Justiţiei, formulate de reclamanţii F., H., I. şi J., K., L. şi M. în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei - prin Ministrul Justiţiei.

Respinge, ca lipsită de interes, cerere de modificare şi, ca neîntemeiată, cerea de anulare a aceluiaşi ordin, formulate de reclamanţii A., B., C., D., E. şi G., în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi.

3. Cererea de recurs principal

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs principal reclamanţii A., E., I., M., B., F., J., C., G., K., D., H. şi L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 6/F-CONT/19 ianuarie 2023, respingerea excepţiei lipsei de interes invocată din oficiu de către instanţa de fond şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea fondului cauzei.

În motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au arătat, în esenţă, că deşi instanţa a pus în discuţie, la termenul din data de 15.12.2022, din oficiu excepţia lipsei de interes a reclamanţilor B., C., A., G., E., D., privind capătul de cerere referitor la modificarea dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Ordinului nr. 6245/C/30 decembrie 2021, emis de Ministrul Justiţiei, aceasta nu a arătat perspectiva din care a solicitat o astfel de justificare a interesului.

Precizează recurenţii că instanţa de fond nu a arătat că urmăreşte verificarea interesului nostru în raport de conţinutul art. 4 din ordin. Excepţia fiind invocată în mod formal, părţile neavând cunoştinţă despre conţinutul concret al acesteia pentru a-şi putea expune argumentele în mod adecvat, aceasta echivalând cu nepunererea în discuţie a excepţiei înseşi.

Astfel, aşa cum rezultă din sentinţă, instanţa a decis în mod greşit că reclamanţii nu aveau interes, în sensul art. 33 C. proc. civ., de a cere modificarea art. 1 şi 3, deoarece prevederile art. 4 din ordin sunt de natură să ne asigure drepturile invocate în speţă.

Printr-un prim set de critici raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii au arătat că soluţia de respingere ca lipsite de interes a pretenţiilor de modificare a art. 1 şi 3 din ordin este nelegală, deoarece interesul nu trebuia examinat prin prisma art. 4 din ordin, căci acesta din urmă vizează plata unor sume de bani câştigate în justiţie de anumiţi magistraţi, în vreme ce art. 1 si 3 vizează stabilirea unor drepturi salariale în funcţie de care se calculează şi pensia foştilor magistraţi.

Apreciază aceştia că este necesar ca stabilirea să se facă începând cu data de 01.08.2016, pentru ca pensiile să fie calculate la valoarea corect stabilită cu începere din acea data.

Faptul că aceştia beneficiază de plata dispusă la art. 4 din Ordin pentru o anumită perioadă în care au activat ca judecători, iar salariul nu a fost stabilit şi plătit corect, nu poate determina pierderea dreptului de a primi ulterior o pensie calculata corect, după un salariu la rândul lui corect stabilit. Cu) alte cuvinte, plata prev. de art. 4 vizeaz.ă salariul restant al judecătorilor, salariu care iniţial fusese stabilit eronat, iar nu pensia, care a fost calculata raportat la salariul eronat, iar nu la un salariu corect.

Concluzia instanţei de fond că pretenţiile reclamanţilor A., B., C., E., G. si D., vor fi achitate conform art. 4, în temeiul hotărârii judecătoreşti deţinute este nelegală deoarce hotărârea judecătorească deţinută (Sentinla civilă nr. 946/06.04.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020) vizează drepturile salariale, iar art. 4 din ordin se referă şi el la drepturile salariale restante pe care le vor primi eşalonat.

Precizează recurenţii că art. 4 nu se referă la pensie. Pensia trebuia calculată după standardul de salariu prevăzut de art. 1 si 3 din Ordin, care trebuia să fie conform hotărârii judecătoreşti, adică din 01.08.2016.

Cum salariul nu a fost stabilit din data menţionată, nici pensile recurenţilor nu au fost calculate corect.

Un al doilea set de critici subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea soluţiei de respingere ca nefondate a pretenţiilor reclamanţilor-recurenţi A., B., C., E., G. si D., de anulare a art. 1 din ordinul contestat în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi prin aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Aceştia susţin, în esenţă, că drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti nu pot fi limitate şi nici nu sunt prin legea menţionată, ci doar prin ordinul contestat.

Prima instanţă a citat din Decizia Curţii Constituţionale nr. 7/2021 (pagina 16 a sentinţei), dar considerentele citate nu statuează asupra unui conflict între legea care stabileşte drepturi salariale şi hotărârike judecătoreşti care recunosc anumite drepturi salariale, ci expun doar puterea unei legii de a limita anumite drepturi salariale chiar prin reducerea unor drepturi stabilite de lege anterior.

Instanţa constituţională nu a statuat că legea poate să contravină unor drepturi recunoscute iniţial de justiţie prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Apreciază recurenţii ca fiind eronată această statuare a instanţei de fond, deoarece hotărârile judecătoreşti, cele care i-au determinat pe pârâţi să recunoască VRS 605.225, nu sunt o "cauză de creştere a salariului", căci nu instanţele judecătoreşti cresc un salariu, ci acestea decid dacă salariul este stabilit în conformitate cu legea. Daca salariul este incorect stabilit, iar o hotărâre judecătorească îl cenzurează şi constată că valoarea acestuia este inferioară celei impuse de lege, hotărârea îl va recunoaşte la valoarea lui corecta fără a se putea pretinde că aceasta ar însemna o "creştere salarială".

Susţin recurenţii că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu şi drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi anterioare.

Limita impusă de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizează creşterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincţiilor de la art. 38 alin. (2)- alin. (5), iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judccătoreşti definitive, cum este cazul dedus judecăţii. Ca urmare, simpla invocare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu poate constitui un temei pentru inopozabilitatea titlului executoriu pe care îl deţinem noi, reclamanţii.

În cauză nu sunt incidente considerentele cuprinse în decizia CCR nr. 1609/2010, respectiv faptul că încetarea obligaţiei legale de plată a drepturilor salariale conform titlurilor executorii este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia au fost acordate drepturile în cauză, în condiţiile în care evenimentul legislativ invocat, referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, urma să îşi producă efectele avute în vedere de legiuitor încă de la data de I ianuarie 2018, anterior formulării cererilor de chemare în judecată de către reclamanţi, iar nu ulterior pronunţării hotărârilor judecătoreşti invocate de noi, reclamanţii.

Ordinul nr. 6245/02021 este nelegal, raportat la titlul executoriu deţinut de reclamanţi, care este lipsit de orice efecte începând cu data de 30.12.2021, cu toate că prevederile art. 38 alin. (6) se regăseau în Legea-cadru nr. 153/2017 încă de la data publicării actului normativ în Monitorul Oficial nr. 492 din 28 iunie 2017.

În ceea ce priveşte pe reclamanţii F., H., I., J., K., L. Şi M., a căror cerere a fost respinsă în tot ca fiind lipsită de interes, susţin că această excepţie nu este incidentă în cauză, instanţa de fond făcând o greşită aplicare a legii, nesocotind dezlegările obligatorii ale ÎCCJ din Decizia HP/DCD nr. 55/2021, decizie la care, de altfel, face referire şi care a statuat asupra principiului egalizării drepturilor salariale ale magistraţilor la limita maximă a indemnizaţiei de încadrare recunoscută unui magistrat aflat în aceleaşi condiţii de funcţie şi vechime.

Or, atâta vreme cât prin sentinţa nr. 946/06.04.2021 s-a recunoscut nivelul VRS 605,225 pentru determinarea indemnizaţiei de încadrare a unui magistrat (indiferent de încadrarea şi funcţia acestuia), orice alt magistrat, cu sau fără hotărâre judecătorească, este îndreptăţit să pretindă aceleaşi efecte sub aspectul determinării drepturilor sale salariale.

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, la care face referire instanţa de fond, dobândeşte o aplicare specială faţă de dezlegările cu putere de lege ale Instanţei Supreme, în sensul că orice magistrat sau fost magistrat, cu sau fără hotărâre judecătorească de stabilire în favoarea sa a unei VRS de 605,225 RON, are dreptul să-i fie stabilit salariul sau dreptul de pensie (conform art. 85 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, respectiv art. 213 alin. (2) din Legea nr. 303/2022).

Dat fiind caracterul de lege al unei anumite categorii de hotărâri judecătoreşti, conferit de art. 517 şi art. 521 C. proc. civ., categorie în care se încadrează şi Decizia HP/DCD nr. 55/2021, diferenţierea făcută de instanţa de fond este nelegală.

Astfel, orice magistrat sau magistrat pensionar (în calitatea sa de terţ vătămat) este îndreptăţit să conteste un act administrativ nelegal, act care-i neagă dreptul recunoscut de lege.

4. Cererea de recurs incident

Pârâtul Ministerul Justiţiei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a formulat cerere de recurs incident prin care a solicitat ca în situaţia în care veţi admite recursul formulat de A. ş.a., admiterea recursului incident, casarea în tot a hotărârii recurate şi în rejudecare admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi subrogarea legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile ministerului, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive invocată de ministrul justiţiei şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a ministrului justiţiei şi a Ministerului Justiţiei, apreciază că în mod greşit au fost respinse.

Arată că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a ministrului justiţiei în condiţiile în care în litigiile având ca obiect emiterea de ordine de salarizare pentru magistraţi, calitate procesuală pasivă avea, până la aplicarea art. 142 din Legea nr. 303/2022, Ministerul Justiţiei şi nu ministrul justiţiei.

De asemenea, arată că nu mai subzistă calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei întrucât a intervenit subrogarea legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile ministerului.

Susţine pârâtul Ministerul Justiţiei şi că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost în mod eronat respinsă întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, a susţinut în esenţă că generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunţarea şi motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11 .2021, care a constatat că:

"plecând de la premisa că un nivel al valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive şi de statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim. În cuprinsul Deciziei nr. 29/17.05.2021, hotărârea anterioară care viza practic aceeaşi problemă de drept, nu se reţinuse existenţa acestei stări de fapt.

Astfel, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au acordat, potrivit competenţelor, valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, ţinând cont de necesitatea egalizării indemnizaţiilor care s-a impus prin evoluţia jurisprudenţei, urmând ca hotărârile deja pronunţate să fie executate potrivit prevederilor legale.

Scopul actului administrativ, prin care Ministerul Justiţiei constatând incidenţa unei anumite stări de fapt şi de drept, a ales să ia o decizie administrativă pentru viitor, acesta nu poate fi cenzurat de instanţa de judecată, în sensul schimbării datei de producere a efectelor acestei decizii, nu doar mergând către o dată anterioară, dar depăşind şi termenul de 3 ani de prescriere a drepturilor respective. În absenţa deciziei administrative, singura posibilitate deschisă reclamanţilor era de promovare a unei acţiuni judiciare, jurisprudenţa unanimă fiind în sensul retinerii prescripţiei, or este de neconceput ca un act emis in favoarea personalului vizat, care acordă pentru viitor drepturi să constituire pretextul repunerii în termenul de prescripţie, justificând astfel acordarea unor drepturi din anul 2016, cu totul în afara prevederilor ce reglementează instituţia prescripţiei.

Cu privire la înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 pentru indemnizaţiile de încadrare, intimatul susţine că în mod corect a reţinut instanţa de fond că plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu ar putea fi depăşit nici prin hotărâri judecătoreşti, nici prin acordarea unor suplimente prin alte legi întrucât textul nu distinge cu privire la motivul pentru care indemnizaţiile de încadrare pot ajuge mai mari.

Împrejurarea că unele instanţe au limitat explicit drepturile salariale recunoscute conform art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar altele nu, este lipsită de relevanţă din perspectiva analizei de faţă, soluţiile pronunţate astfel fiind influenţate de conturarea cadrului procesual în fiecare cauză, urmare a pretenţiilor şi apărărilor concrete ale părţilor, fără ca în faza de executare eficacitatea hotărârilor, indiferent de soluţia pronunţată, să fie diferită.

Cu privire la recursul principal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat note scrise prin care a arătat că prin decizia nr. 4/11.03.2024 pronunţată în cadrul dosar x/2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, partea I s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că: Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Arată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, prin ordinul contestat s-a recunoscut cu caracter general dreptul judecătorilor de a fi salarizaţi cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021 şi totodată, s-a menţionat că persoanelor care deţin hotărâri judecătoreşti prin care dreptul de a fi salarizaţi cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON pentru o perioadă anterioară datei de 30.12.2021, urmează a le fi achitate aceste drepturi eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Stabilirea, pe cale administrativă, a dreptului acestora de a fi salarizaţi cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021 nu este un motiv de nelegalitate a ordinului atacat, în condiţiile în care, astfel cum am arătat, prin ordinul a cărui anulare se solicită nu s-a urmărit punerea în executare a hotărârilor deţinute de recurenţiireclamanţi.

Referitor la soluţia instanţei de fond, care a respins ca lipsită de interes acţiunea reclamanţilor, solicită a se avea în vedere, pe lângă argumentele analizate în mod corect de instanţa de fond şi faptul că pretenţia apare ca lipsită de interes faţă de emiterea de către Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a Ordinelor nr. 959/1/12.04.2023 şi nr. 2734/1/27.09.2023, ordine prin care s-au recunoscut drepturile salariale ale judecătorilor prin raportare la VRS 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Or, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 6245/C din 30.12.2021 au fost recunoscute drepturile salariale având în vedere valoarea de referinţă sectorială 625,225, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea nr. 153/2017, doar pentru aceasta reprezentând o decizie exclusiv administrativă, aflată în limita de apreciere a ordonatorului principal de credite de la acel moment.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în temeiul art. 142 alin. (6), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a subrogat de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei (aşadar, în limitele unor drepturi şi obligaţii preexistente), astfel că actele administrative emise de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au putut ignora cele asumate de anteriorul ordonator principal de credite.

Arată că tot ce se putea realiza de actualul ordonator principal de credite era o corectare a ordinului anterior, prin punerea în aplicare a legii, în interpretarea oferită de instanţele de judecată, cu înlăturarea plafonării reglementată de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte reţine reclamanţii sunt foşti magistraţi, în prezent pensionari, ale căror drepturi de asigurări sociale se stabilesc în condiţiile art. 85 din Legea nr. 303/2004, în raport cu salariul unui magistrat în funcţie şi că obiectul litigiului îl reprezintă nelegaliatea articolului 1 din Ordinul nr. 6245/C/30 decembrie 2021 şi modificarea parţială a Ordinului nr. 6245/C. din 30.12.2021, respectiv a art. 1 şi art. 3 din acrul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi prin art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice şi în sensul recalculării şi plăţii drepturilor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu data de 30.12.2021, data emiterii ordinului contestat.

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a respins ca lipsită de interes cererea de anulare şi cererea de modificare a Ordinului nr. 6245/C/30 decembrie 2021, emis de Ministrul Justiţiei, formulată de reclamanţii care nu deţineau o hotărâre judecătorească de stabilire a indemnizaţiei de salarizare prin raportare la VERS 605,225 RON, respectiv F., H., I. şi J., K., L. şi M. în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei - prin Ministrul Justiţiei.

În ceea ce priveşte pe reclamanţii A., B., C., D., E. şi G., care deţineau o asemenea hotărâre, a respins-o ca lipsită de interes, cererea de modificare şi, ca neîntemeiată, cerea de anulare a aceluiaşi ordin.

Pentru a aprecia astfel, instanţa de fond reţinut că interesul cererii de modificare a art. 3 din ordin nu este legitim, reclamanţii neputând solicita instanţei de judecată nici să se transforme într-un agent al puterii executive şi nici să intervină în atribuţiile acesteia, prin schimbarea voinţei juridice a legiuitorului secundar, atunci când această voinţă a fost exprimată în acord cu legea şi în marja de apreciere ce îi este recunoscută, instanţa reamintind că, reclamanţilor care se pot prevala de sentinţa civilă nr. 946 din 6 aprilie 2021 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, li se achită drepturile salariale potrivit art. 4 din ordin, iar celor care nu se pot prevala de această sentinţă, rămânându-le deschisă calea actualizării pensiei de serviciu, în condiţiile legii speciale, inclusiv în ceea ce priveşte data de la care va produce efecte actualizarea.

De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere că reclamanţii care nu se pot prevala de sentinţa civilă nr. 946 din 6 aprilie 2021, nu pot invoca nici motivul că prin prevederile a căror anulare au solicitat se înlătură efectele hotărârii judecătoreşti, un astfel de motiv nefiind de natură să conducă la niciun folos practic pentru reclamanţii care nu au fost părţi în procedura finalizată cu respectiva hotărâre.

A reţinut că interesul cererii de chemare în judecată a fost justificat doar de către reclamanţii A., B., C., E., G. şi D. şi doar în ceea ce priveşte cererea de anulare a prevederilor art. 1 din Ordinul nr. 6245/C. din 30.12.2021, în ceea ce priveşte sintagma cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) (...) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Criticile recurenţilor-reclamanţi vizează în principal greşita soluţionare a excepţiei lispei de interes invocată din oficiu şi respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a ordinului contestat în ce îi priveşte pe magistraţii care sunt posesorii unei sentinţe judecătoreşti de stabilire a indemnizaţiilor de salarizare.

Cu privire la interesul în promovarea acţiunii ce face obiectul prezentei cauze Înalta Curte reţine că, deşi actul contestat priveşte categoria magistraţilor în funcţie, el este de natură a-i vătăma pe recurenţii-reclamanţi, întrucât sunt foşti magistraţi, în prezent pensionari, ale căror drepturi de asigurări sociale se stabilesc în condiţiile art. 85 din Legea nr. 303/2004, în raport cu salariul unui magistrat în funcţie, făcând astfel parte din categoria terţilor vătămaţi, la care se referă art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, justificând astfel legitimarea procesuală activă.

Înalta Curte reţine ca fiind corectă critica recurenţilor-pârâţi, în sensul că instanţa de fond nu a verificat interesul acestora în raport de conţinutul art. 4 din ordin, aceasta echivalează cu nepunererea în discuţie a excepţiei înseşi. Cu alte cuvinte, invocarea excepţiei este doar formală, de vreme ce partea nu are cunoştinţă despre conţinutul concret al acesteia pentru a-şi putea construi apărările în mod adecvat.

În ce priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii în anularea parţială a Ordinului nr. 6245/C. din 30.12.2021, Înalta Curte reţine că după pronunţarea sentinţei recurate au fost emise Ordinele nr. 959/1/12.04.2023 şi nr. 2734/1/27.09.2023 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ordine prin care s-au recunoscut drepturile salariale ale judecătorilor prin raportare la VRS 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

De asemenea, a fost dată şi decizia nr. 4/11.03.2024 pronunţată în cadrul dosar x/2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, privind interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de petitele acţiunii, Înalta Curte constată că, în cadrul considerentelor hotărârii, dat fiind soluţia de respingerea a acestora ca fiind lipsite de interes, instanţa nu a analizat în integralitate " tot ceea ce s-a cerut", respectiv cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită, nu a expus raţionamentul logico-juridic pentru fiecare capăt de cerere.

Aşadar, curtea de apel nu a soluţionat în mod efectiv acţiunea cu care a fost învestită, în considerentele hotărârii aceasta neanalizând integral problemele litigioase, omiţând aspecte esenţiale invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, ceea ce înseamnă că aceasta nu a stăruit prin toate mijloacele legale în vederea lămuririi cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii şi implicit stabilirii situaţiei de fapt, nesocotind astfel dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

O asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentinţe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, de natură a conduce la pronunţarea unei hotărâri lacunare sub aspectul motivelor pe care se sprijină, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii ce urmează a fi pronunţată în litigiul de faţă.

În consecinţă, în raport de aspectele anterior prezentate Înalta Curte constată că prima instanţă nu a realizat o veritabilă cercetare a fondului cauzei. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are, în mod necesar, obligaţia de "a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut".

Astfel, Înalta Curte apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

În aceste condiţii, vătămarea procesuală cauzată nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, asigurându-se astfel părţilor toate garanţiile procesuale pe care judecata cauzei în primă instanţă le oferă, precum şi dublul grad de jurisdicţie instituit de lege în materia contenciosului administrativ.

Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părţile să mai aibă la dispoziţie doar cele două căi extraordinare de atac de retractare - contestaţia în anulare şi revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

În raport cu această soluţie, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor de nelegalitate subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. acestea având legătură cu fondul cererii de chemare în judecată, urmând a fi avute în vedere de către instanţa de trimitere cu ocazia rejudecării cauzei.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează să analizeze acţiunea reclamantei, în raport de temeiurile legale invocate dar şi în raport de dispoziţiile Ordinelor nr. 959/1/12.04.2023 şi nr. 2734/1/27.09.2023 ale Preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ordine prin care s-au recunoscut drepturile salariale ale judecătorilor prin raportare la VRS 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi să verifice dacă este incidentă în cauză decizia nr. 4/11.03.2024 pronunţată în cadrul dosar x/2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii publicată în Monitorul Oficial nr. 383/24.04.2024, privind interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, inclusiv cele expuse în cadrul motivelor de recurs, şi toate înscrisurile depuse la dosar de către ambele părţi, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicţie.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate împotriva sentinţei nr. 6/F-CONT din 19 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Casează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate împotriva sentinţei nr. 6/F-CONT din 19 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Casează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 3 aprilie 2025.