Challenge to competition authority's sanction for cartel participation: exemption for genuine agency relationships under EU vertical restraints guidelines and adequacy of judicial reasoning

Şedinţa publică din data de 3 aprilie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 24.05.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: - anularea, în ceea ce o priveşte pe reclamantă a Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 101 din 10.02.2016; anularea, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, a Deciziei nr. 77/2017 emisă de pârâtul Consiliul Concurenţei; (3) în subsidiar, reducerea sancţiunii contravenţionale aplicate reclamantei A. prin actul administrativ cu caracter individual Decizia 77/2017.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 248 din data de 20 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs recurenta-reclamantă A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă, întrucât sentinţa atacată este nemotivată şi prima instanţă nu a lămurit situaţia de fapt, aspecte care fac imposibil controlul judiciar; într-un prim subsidiar, casarea sentinţei ca fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi, rejudecând în fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi anularea Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 101 din 10.02.2016, emis de către intimatul Consiliul Concurenţei, de extindere cu privire la subiecţi şi durată a Investigaţiei declanşate prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 577/2015, cu consecinţa anulării şi a Deciziei nr. 77/2017; într-un al doilea subsidiar, casarea sentinţei ca fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi, rejudecând în fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi anularea Deciziei 77/2017; într-un al treilea subsidiar, casarea sentinţei ca fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi, rejudecând în fond, admiterea în parte a acţiunii astfel cum a fost formulată şi reducerea amenzii aplicată recurentei-reclamante prin Decizia 77/2017.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa recurată nu este motivată, o parte a considerentelor acesteia fiind copiate de judecătorul de fond, dintr-o altă hotărâre, pronunţată de către o altă instanţă, într-o altă cauză, în baza unor argumente, în mod evident, diferite.

În al doilea rând, deşi atât instanţa de fond cât şi intimatul-pârât au recunoscut că relaţia de agenţie dintre recurentă şi comitentul B. ar constitui un argument de drept care ar atrage excluderea sa din sfera de aplicare a art. 5 din Legea nr. 21/1996 şi a art. 101TFUE, adică ar constitui motiv de anulare a Deciziei 77/2017 în ceea ce o priveşte, sentinţa recurată respinge foarte facil acest argument, (1) ignorând că dreptul aplicabil contractului de agenţie era dreptul elveţian (pe care nu îl aplică) şi nu dreptul român, (2) ignorând textul expres al normelor UE pe care chiar instanţa le invocă (şi care indică expres că faptul că relaţia de agenţie subzistă şi în cazul în care agentul încheie contracte în nume propriu, în speţă instanţa de fond negând relaţia de agenţie tocmai pentru acest motiv), şi (3) ignorând să verifice existenţa relaţiei de agenţie potrivit singurului test pe care jurisprudenţa CJUE îl impune obligatoriu a fi aplicat de către toate instanţele de judecată ale statelor membre (şi care ar fi confirmat întru totul existenţa unei relaţii de agenţie).

În al treilea rând, este necontestat în cauză că cifra de afaceri a recurentei pe piaţa investigată stabilită chiar de intimatul-pârât a fost o (zero) în 8 din cei 9 ani avuţi în vedere de investigaţie (pentru celălalt 1 an - în mijlocul perioadei investigate, intimatul a stabilit că cifra de afaceri a recurentei a fost de 1 (unu),25%). Asta înseamnă că recurenta nu a existat deloc pe piaţa investigată în 8 din cei 9 ani investigaţi, aspect necontestat în cauză. Cu toate acestea, sentinţa recurată stabileşte că (1) deoarece fapta sancţionată era una "unică şi continuă" acest lucru nu poate avea niciun efect asupra recurentei (nici de anulare totală sau parţială şi nici de reducere a amenzii), şi, concomitent, (2) că faptul necontestat că decizia organului decizional al Consiliului Concurenţei, adică a Plenului, aşa cum e consemnată în minută, diferă de actul administrativ emis în baza ei tocmai în ceea ce priveşte adăugarea calificării faptei ca "unică şi continuă", "nu implică o schimbare a conţinutului constitutiv al faptei, având în vedere că încălcarea reţinută de autoritate nu poate fi decât o faptă anticoncurenţială unică şi continuă, această precizare fiind absorbită de constatarea unei unice încălcări a legii [precizează că Decizia 77 nu face această menţiune şi, de altfel, per a contrario, chiar Decizia 77 sancţionează, de fapt, nu una ci două fapte distincte, dintre care doar cu privire la a doua Plenul a decis că ar fi "unică şi continuă"], caracterizată de continuitate în timp şi de rezoluţie contravenţională unică, nefiind indispensabilă pentru constatarea încălcării".

Aşadar instanţa de fond a stabilit ca adevărate, concomitent, următoarele teze: (1) fapta sancţionată era, prin natura ei, unică şi continuă, caracterizată de continuitate în timp şi rezoluţie contravenţională unică (astfel că nu mai contează că decizia organului decizional diferă de actul administrativ emis în baza ei); şi (2) nu contează că recurenta nu a existat pe piaţa investigată nici la începutul şi nici la finalul perioadei investigate, fiind prezentă pe piaţă, infim, doar 1 din 9 ani, în mijlocul acestei perioade, nefiind astfel capabilă nici să fi pornit rezoluţia contravenţională unică şi nici să fi aderat la ea cu caracter de continuitate în timp (astfel că nu contează că recurenta nu a existat pe piaţa respectivă decât nominal, infim, la jumătatea presupusei rezoluţii contravenţionale unice).

În al patrulea rând, instanţa de fond a refuzat să vadă ansamblul încălcărilor de procedură pe care recurenta le-a invocat, nerealizând astfel că toate aceste încălcări, împreună, produc un dubiu major cu privire la legalitatea Deciziei 77. Astfel, instanţa ignoră ansamblul încălcărilor continue ale normelor de procedură, pornind de la încălcările drepturilor recurentei în inspecţia inopinată (unde s-a depăşit în mod clar limita stabilită de instanţa de autorizare a inspecţiei, limitele acesteia trebuind interpretate restrictiv, în acord cu regula in dubio pro reo şi în considerarea limitelor pe care art. 53 din Constituţie şi CEDO le impun în privinţa restrângerilor drepturilor cetăţenilor), continuând cu încălcările din procedura forensic (unde au continuat examinările de documente aflate clar în afara celor autorizate de instanţă şi limitelor materiale şi temporale pe care chiar intimatul le-a fixat prin Ordinul 101), continuând cu procedura audierilor (unde din nou instanţa de fond interpretează dubiul cu privire la comunicarea din sală în favoarea autorităţii, şi nu a recurentei, cum impune regula in dubio pro reo) şi cu procedura deliberărilor şi de emitere a Deciziei 77 (unde lipsurile şi adăugirile profită deopotrivă, mereu, autorităţii - de altfel singura care poate controla procedura emiterii actului - şi niciodată recurentei, care astfel nu beneficiază de securitatea juridică la care o îndrituiesc actele normative care stabilesc aceste reguli de procedură.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., precum şi celelalte prevederi legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, a susţinerilor părţilor, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Intimata-reclamantă a supus controlului instanţei de contencios administrativ, în ceea ce o priveşte, Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 101 din 10.02.2016 şi Decizia nr. 77/2017 emisă de intimatul- pârât Consiliul Concurenţei.

Prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 577/23.09.2015 s-a dispus declanşarea din oficiu a unei investigaţii având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene de către întreprinderile AEM S.A., C. S.A., D. S.R.L., E. S.A. şi B., prin împărţirea pieţei producţiei şi comercializării contoarelor electrice şi echipamentelor conexe de măsurare a energiei electrice din România şi a pieţei prestării serviciilor aferente măsurării energiei electrice din România, în perioada 2011-2015.

Prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 101/10.02.2016 s-a dispus extinderea investigaţiei pentru o perioadă mai extinsă decât cea avută în vedere iniţial şi s-a constatat că există indicii că din informaţiile obţinute în cadrul investigaţiei au rezultat indicii privind posibila implicare a întreprinderii A. S.R.L..

Prin Decizia nr. 77/20.12.2017 intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 şi ale art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene de către întreprinderile E. S.A., D. S.R.L., B., A. S.R.L., F. S.A. şi C. s.a.

S-a aplicat recurentei-reclamante A. S.R.L. amendă în valoare de 526.201,11 RON reprezentând 9,31% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar 2016.

Analizând argumentele subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile recurentei.

Astfel, desi recurenta-reclamantă a arătat instanţei de fond că, existenţa unei relaţii de agenţie propriu-zisă între ea şi B., potrivit Contractului de agenţie nr. x/21.12.2004, ar face inaplicabile, în ceea ce o priveşte, prevederile art. 5 din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 TFUE, atrăgând anularea Deciziei 77/2017, totuşi, prima instanţă nu a făcut o analiză propriu-zisă a normelor de drept care reglementează modul în care o relaţie de agenţie este calificată drept agenţie "propriu-zisă" şi cele care permit explicit, şi fără a nega raportul de agenţie, unui agent să acţioneze în nume propriu în beneficiul comitentului, în acest sens prezentând relevanţă par. (12), (13), (14), (15), (16) din Orientările privind restricţiile verticale- 2010/C 130/01 ale Comisiei Europene.

Prin urmare, criteriile prevăzute expres de normele europene nu au fost avute în vedere, întrucât sentinţa recurată nu a evaluat îndeplinirea criteriilor prevăzute de par. (13)-(16) din Orientările privind restricţiile verticale, nefiind analizat dacă, recurenta-reclamantă a suportat, în fapt, riscuri de natură a nega calitatea acesteia de agent "propriu-zis" al B..

Observă Înalta Curte că, instanţa de fond nu a lămurit situaţia de fapt dedusă judecăţii şi nu a explicat de ce probele administrate de recurenta-reclamantă - opinia de specialitatea - nu au fost reţinute; nu a analizat sub toate aspectele, aşa cum s-a reţinut mai sus, argumentele recurentei şi nu a explicat de ce acestea au fost înlăturate, ceea ce face practic imposibilă exercitarea controlului judiciar al sentinţei recurate.

Astfel, deşi prima instanţa a încuviinţat administrarea opiniei de specialitate în domeniul dreptului concurenţei în faza cercetării procesului, opinie care a vizat corecta definire a pieţei relevante, totuşi judecătorul fondului nu a arătat care sunt motivele pentru care această probă a fost înlăturată.

Totodată, recurenta-reclamantă a solicitat, iar instanţa de fond a admis administrarea probei cu înscrisuri constând în Raportul de expertiză tehnică nr. 02/2020 administrat în dosarul nr. x/2018, probă înlăturată fără motivare, de către instanţa de fond.

În raport de cele reţinute anterior, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a fi lămurite toate aspectele esenţiale ale cauzei, fiind astfel încălcate prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale", reprezentând o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Aşadar, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu s-a pronunţat în mod explicit asupra unor argumente şi mijloace de probă esenţiale invocate de recurenta-reclamantă în motivarea acţiunii, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii şi atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că vătămarea procesuală cauzată nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

În raport cu această soluţie nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496-497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 248/2021 pronunţată la 20 iulie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche. Casează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 3 aprilie 2025.