Prosecutors' salary challenge rejected: three-year limitation upheld, cap challenge moot.

Şedinţa publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pârâtul Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând instnaţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: anularea parţială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 2 din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; anularea parţială a ordinului de salarizare nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv a art. 4 şi art. 6 din actul administrativ, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariate rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat; recalcularea drepturilor salariate şi actualizarea sumelor cu indicele ratei inflaţiei şi acordarea dobânzii legale.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 385 din 28.02.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile invocate în cauză şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CUBOTEZATU CONSTANTIN, B., E., C., A., D. şi G., RTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 385 din 28.02.2023, au declarat recurs reclamanţii F., B., E., C., A., D. şi G., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de admitere a căii de atac, casare a hotărârii primei instanţe de judecată, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii introductive.

În esenţă, în motivare, au arătat că solicitarea de înlăturare a plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/201 a fost respinsă de instanţa în considerarea ideii că Legea-cadru nr. 153/2017, este aplicabilă tuturor destinatarilor săi, implicit reclamanţilor, reţinând faptul ca în ceea ce priveşte perpetuarea in timp a efectelor hotărârilor judecătoreşti de recunoaştere a unor drepturi salariale, care sunt pronunţate în numele legii, se produce atât timp cat sunt in vigoare legile in baza cărora au fost pronunţate sau atat timp cat legile ulterioare extind aceste efecte.

A susţinut că, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, salariul de încadrare al magistraţilor procurori, respectiv personal de specialitate juridică, din cadrul Ministerului Public era compus din două elemente: coeficient de multiplicare pentru fiecare funcţie în parte, în raport de vechimea în muncă şi în funcţie, şi valoarea de referinţă sectorială (VRS).

Angajatorii din cadrul Familiei ocupaţionale Justiţie nu au aplicat sau au aplicat neunitar legile succesive de salarizare din anul 2007 şi până în prezent, fapt dovedit prin hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a recunoscut modul greşit de calcul al salariilor şi implicit, recalcularea acestora retroactiv şi pentru viitor.

Încadrarea salarială potrivit dispoziţiilor Legii-cadru nr. 330/2009 şi ale Legii-cadru nr. 284/2010, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în perioada în care aceste acte normative au fost în vigoare, precum şi încadrarea salarială în perioada de aplicare etapizată a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, potrivit art. 38, s-a realizat doar teoretic şi scriptic în baza acestor acte normative, cuantumul indemnizaţiei stabilite efectiv şi plătite fiind determinat potrivit formulei de calcul definită prin O.U.G. nr. 27/2006, date fiind prevederile exprese cuprinse la art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009, art. 7 din Legea nr. 284/2010, art. 38 din Legea nr. 153/2017 la care se adaugă cele cuprinse în actele normative anuale de reglementare a unor măsuri cu caracter fiscal-bugetar, prin care au fost menţinute în plată, în mod succesiv, drepturile salariale stabilite în anul precedent.

Stabilirea indemnizaţiei de bază brute lunare a reclamanţilor are în vedere, până la data aplicării în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, formula de calcul reglementată la art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, aprobată prin Legea nr. 45/2007, privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din justiţie, pe baza unei valori de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexa la acest act normativ, cu precizarea că prevederile legale cu caracter tranzitoriu cuprinse la art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009, art. 7 din Legea nr. 284/2010, art. 1 din Legea nr. 285/2010, art. II din O.U.G. nr. 80/2010 aprobată prin Legea nr. 283/201 1, art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. I din O.U.G. nr. 84/2012 aprobata prin Legea nr. 36/2014, art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 103/2013 aprobata prin Legea nr. 28/2014, art. I alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015 şi art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 57/2015, art. I alin. (1) si 2 din O.U.G. nr. 99/2016, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 8 din OUGnr. 90/2017, art. 34 din O.U.G. nr. 1 14/2018, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 226/2020, art. 1 din O.U.G. nr. 130/2021, au menţinut în plată drepturile salariale stabilite la nivelul lunii decembrie 2009, respectiv, 12 noiembrie 2009 data la care prevederile Legii nr. 330/2009 au devenit aplicabile pentru familia ocupaţională "Justiţie"), iar Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, se află în aplicare etapizată până la atingerea nivelului indemnizaţiei de bază prevăzută pentru anul 2022, potrivit art. 38 din acest act normativ.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a emis acte administrative privind stabilirea indemnizaţiei de încadrare brute lunare, la nivel maxim în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", în favoarea procurorilor din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, precum şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul parchetelor, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială majorată, astfel cum aceasta a fost stabilită prin diferite hotărâri judecătoreşti.

La nivel jurisprudenţial, prin mai multe hotărâri judecătoreşti, s-a dispus în favoarea personalului plătit din fonduri publice încadrat în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente acesteia raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 sau de la o dată ulterioară cu încadrarea în termenul de prescripţie, precum şi plata diferenţei dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială 605,225 (respectiv o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016), actualizată cu indicele de inflatie.

Aceste hotărâri judecătoreşti au avut în vedere stabilirea indemnizaţiei/salariului de bază brut lunar prin raportare la o valoare de referinţă sectorială stabilită la nivel maxim, în cadrul aceleiaşi Familii ocupaţionale "Justiţie", soluţiile jurisprudenţiale fiind argumentate pe prevederile arte I alin. (5), (1) din O.U.G. nr. 83/2014 introdus prin Legea nr. 71/2015, precum şi pe cele cuprinse la art. I pct. I şi art. III din O.U.G. nr. 20/2016 şi având în vedere caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 23/26 septembrie 2016 a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; Decizia nr. 36/4 iunie 2018 a înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 794/15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale.

Prin urmare, la momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greşit calculate, respectiv coeficientul prevăzut în grila de salarizare, anexă la Legea nr. 153/2017, este calculat prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 305 RON, mai mică decât cea rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive, respectiv 605,225 RON, atestată inclusiv printr-un număr foarte mare de hotărâri judecătoreşti definitive.

Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în raport de Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti şi de Decizia nr. 23/2016 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care statuează că "personalul (...) care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţii publice pentru fiecare funcţie/grad, treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condilii", ordonatorul principal de credite a emis acte administrative prin care a recunoscut şi recalculat salariile de încadrare ale magistraţilor, astfel că în anumite situaţii, se atinge şi se depăşeşte nivelul salariului de bază prevăzut pentru anul 2022.

Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate (evident de lege), deci nu si în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute si stabilite anumite majorări salariale, cum este cazul de faţă - VRS 605,225 RON.

Mai mult, întreg personalul din justiţie deţine titluri executorii prin care i s-a recalculat salariul prin raportare la această valoare de referinţă sectorială şi s-a creat o discriminare directă între persoanele care au atins şi cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut în lege pentru anul 2022, cu aceeaşi consecinţă şi anume de a lăsa fără efect hotărârile judecătoreşti care au recunoscut acordarea dreptului şi în continuare.

In fapt, prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere un VRS de 605,225, au precizat faptul că reclamanţii se află în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, iar salariul este un drept patrimonial câştigat ce nu poate fi diminuat.

Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă şi judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea acestora, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătoreşti existente la momentul de faţă şi care dispun şi pentru viitor, conform dispozitivului acestora.

În acord cu art. 1 alin. (4) din Constituţia României, practica Curţii Constituţionale a fost unitară în analizarea conflictelor juridice de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul României şi Guvernul României, pe de altă parte, declanşat de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti care repuneau în vigoare norme juridice abrogate expres de autoritatea legiuitoare - Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.

Prin urmare, nu se poate ignora, la efectuarea stabilirii şi plăţii drepturilor salariale, nivelul maxim de salarizare statuat prin hotărârile judecătoreşti definitive care stabilesc un cuantum şi componente determinate ale drepturilor salariale avute şi cuvenite de drept.

Rezultă astfel din motivarea instanţei de contencios constitutional că neplata salariilor subsemnaţilor prin raportare la VRS 605,0225 RON, recunoscută prin hotărâri judecătoreşti, reprezintă o încălcare a unui drept constitutional.

Este evident că, atât timp cât decizia Curţii se referă la interpretarea prevederilor Constituţiei, aceasta este pe deplin aplicabilă şi în speţa de faţă.

Aşadar, câtă vreme prin hotărâri judecătoreşti definitive s-a stabilit că la data de 31.12.2017 trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 RON.

Însă art. 38 alin. (6) din Legea nr. 53/2017 prevede că:

"în situaţia în care, începând cu I ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţiei salariile de functie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022", situaţie în care reclamanţii au susţinut că ar trebui să beneficieze de o salarizare inferioară (conform prevederilor din Legea nr. 153/2017), plafonată, deşi valoarea VRS 605,225 a fost recunoscută prin decizii administrative şi hotărâri judecătoreşti definitive şi pentru viitor.

Aceste dispoziţii limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a "majorărilor salariale reglementate" (evident de lege), deci nu si în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale.

Sintagma " majorărilor salariale reglementate", din cuprinsul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, are deci în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, iar nu drepturile salariale recunoscute sau stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive.

În cazul în care dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 din 2017, s-ar interpreta în sensul că se aplică şi în cazul majorărilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, ar însemna în fapt ca, deşi printr-o hotărâre judecătorească definitivă, au fost recunoscute anumite majorări salariale, hotărârea judecătorească să rămână fără efect, deci, pârâţii să aibă posibilitatea de a nu executa o hotărâre judecătorească definitivă, prin care au fost recunoscute anumite majorări salariale, astfel încât, deşi au obţinut o astfel de hotărâre judecătorească definitivă, aceasta să nu producă efecte juridice, ceea ce este de nepermis.

Instanţele învestite cu o astfel de cerere, prin care se solicită egalizarea indemnizaţiei de încadrare la nivel maxim aflat în plată, nu pot reţine incidenţa art. 1 alin. (3) şi 38 alin. (6) din Legea 153/2017, deoarece ar încălca considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016, discriminarea existând în continuare, iar indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor, în fapt, nu ar fi cea stabilită prin hotărârea judecătorească recunoscuta prin actul administrativ contestat ci, ar fi într-un cuantum inferior.

Prin urmare, raportat la considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016, prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 se interpretează în sensul că nu sunt aplicabile în situaţia în care majorările salariale au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, respectiv recunoscute pe cale de consecinţa prin acte administrative - cum este cazul in speţa de fata, în caz contrar nu s-ar respecta considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 794/2016 si s-ar ajunge la situaţia absurdă în care legiuitorul consacră nerecunoaşterea hotărârilor judecătoreşti definitive, respectiv definitive şi irevocabile, emise de puterea judecătorească.

Faţă de argumentele prezentate, a solicitat să se constate că aplicarea art. 38 alin. (6) este de natură a încălca menţiunile exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curtii Constituţionale, Deciziei RIL nr. 7 din 2019, Deciziei nr. 23 din 2016 si a Deciziei nr. 36 din 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

In ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, cel al anulării în parte a actului administrativ, respectiv a art. 4 şi a art. 6, prin care se limitează plata diferenţelor salariale la ultimii 3 ani anterior emiterii ordinului de salarizare, în condiţiile în care prin art. 1 se recunoaşte acest beneficiu începând cu data de 01 august 2016, au solicitat admiterea recursului.

Este nelegala si netemeinica interpretarea instanţei de fond cu privire la limitarea plaţii drepturilor pe ultimii 3 ani anterior emiterii actului administrativ contestat, aceasta fiind in contradicţie cu prevederile C. civ. invocate in susţinerea cererii - prevederile art. 2537 pct. I coroborat cu art. 2541 C. civ.. referitoare la întreruperea termenului şi începerea unui nou termen de prescripţie, prevederi legale carora instanţa de fond nu le-a acordat nici o semnificatie.

Având în vedere faptul că la art. 1 din ordinul nr. 2295 se prevede faptul că salarizarea prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială de VRS 605 RON (şi nu de 484,18 cât a fost luat în considerare în toată această perioadă) se realizează începând cu data de 01.08.2016, ceea ce înseamnă o recunoaştere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, au reiterat solicitarea de aplicare în speţă a prevederilor art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 C. civ.. referitoare la întreruperea termenului şi începerea unui nou termen de prescripţie.

Totodată, au susţinut că sunt incidente prevederile art. 2506 alin. (4) C. civ.. şi art. 2506 alin. (4) C. civ.., ordinul nr. 2295/2021 constituind exact actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi.

Prin urmare, prin emiterea actului administrativ nr. 2295/2021, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a renunţat la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Trebuie precizat faptul că termenul de prescripţie se referă la termenul în care se stinge prin prescripţie dreptul material la acţiunea dacă nu a fost exercitat, or, de la data emiterii actului administrativ în prezent contestat curge un nou termen de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune, indiferent de când datează drepturile salariale care au fost recunoscute, astfel încât limitarea de la art. 4 si art. 6 din Ordinul nr. 2295/2021 este nelegală.

Pentru toate aceste motive, au solicitat admiterea recursului.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus note scrise, prin care a invocat excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată în raport de emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023, şi prin care a solicitat respingerea cererii de recurs a reclamanţilor, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate în cauza de faţă aceasta fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale incidente speţei.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii F., B., E., C., A., D. şi G. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Preliminar analizării argumentelor recurenţilor-reclamanţi, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin notele scrise depuse la dosar, în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că aceasta nu vizează recursul, ci reprezintă o apărare de fond şi o precizare a situaţiei existente la momentul soluţionării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

Reclamantii au calitatea procurori în cadrul parchetelor din subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă verificarea legalităţii art. 2 şi 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind salarizarea magistraţilor şi a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor, a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie judiciară, a specialiştilor din cadrul Ministerului Public, prin care s-au dispus următoarele: începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc avându-se în vedere VRS de 605,225 RON, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 (art. 2); în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscut pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat de la data emiterii ordinului (art. 4).

S-au mai dispus prin ordin, în cazul personalului căruia VRS 605,225 i-a fost recunoscută prin hotărâri judecătoreşti, aplicarea acestuia în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătoreşti (art. 3).

În conformitate cu art. 6 din ordin, plata diferenţelor salariale se face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripţie prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, acesta este, de asemenea, nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleaşi argumente din cuprinsul acţiunii, pe de o parte cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripţie extinctivă în privinţa VRS 605.225 RON, solicitând recunoaşterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 01.08.2016, şi, pe de altă parte, cu privire la stabilirea eronată a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605.225 RON, cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Aşadar, în cauză, sub un prim aspect, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că stabilirea acestora s-a realizat prin actele administrative contestate cu aplicarea termenului de prescripţie extinctivă de trei ani.

Prescripţia extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancţiune ce constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie şi, odată cu aceasta, şi posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Cât priveşte renunţarea la prescripţie, potrivit art. 2507 din C. civ. este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opţiune fiind posibilă în cazul prescripţiilor împlinite ori al celor începute şi neîmplinite, ipoteză în care renunţarea vizează beneficiul termenului deja scurs. Debitorul poate renunţa la prescripţia împlinită, însă dispoziţiile art. 2508 alin. (1) din acelaşi act normativ prevăd că renunţarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce. De asemenea, potrivit art. 2506 C. civ., recunoaşterea dreptului făcută printr-un act scris este valabilă, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit, fiind aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie

Este necesar a se distinge şi în funcţie de momentul la care intervine recunoaşterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoaşterea intervine în cursul termenului de prescripţie extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripţie din momentul recunoaşterii.

În schimb, dacă recunoaşterea intervine după împlinirea termenului de prescripţie, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaştere reprezintă, în realitate, o renunţare la dreptul de a invoca prescripţia extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2507 şi următoarele din C. civ.

Aplicând aceste considerente în cauză, este de observat că în cuprinsul ordinului se menţionează că în cazul personalului prevăzut la art. 1 căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului.

Deşi este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din actele administrative supuse controlului de legalitate, emitenţii acestora au menţionat că salarizarea reclamanţilor se realizează începând cu data de 01.08.2016 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaştere nu are semnificaţia unei renunţări la prescripţia împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligaţiilor prescrise, în condiţiile în care se menţionează "în condiţiile prezentului ordin", iar dispoziţia privind faptul că în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea şi plata diferenţelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului, reflectă voinţa emitenţilor actelor de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actelor de recunoaştere.

Intimatul - pârât a făcut distincţie între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, care le sunt opozabile şi pe care trebuie să le execute în mod corespunzător potrivit dispozitivului acestora (art. 3 din ordin), şi drepturile recunoscute în mod voluntar prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, în privinţa cărora intenţia a fost de recunoaştere şi achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripţie (potrivit articolului 4 din ordin).

Întrucât nu rezultă în mod neîndoielnic şi fără echivoc că intimatul - pârât ar fi renunţat expres sau tacit la prescripţia extinctivă în momentul emiterii actelor atacate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2507-2508 din C. civ., ci se reflectă, în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, voinţa reală a acestora de a recunoaşte şi a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, limitarea prevăzută la art. 4 din ordin nu este nelegală.

Din stipularea expresă a faptului că plata diferenţelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripţie, calculat de la data emiterii actelor atacate, se deduce intenţia intimatului - pârât debitor de a acţiona în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituţiei prescripţiei extinctive.

În egală măsură, se reţine că drepturile salariale sunt drepturi de creanţă cărora li se aplică în completare dispoziţiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripţiei, cu consecinţa curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaştere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speţă.

Din conţinutul ordinului, reiese că acesta prevede două ipoteze: situaţia în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă, iar a doua ipoteză vizează situaţia în care personalul are hotărâri judecătoreşti, pentru care plata se va face potrivit dispozitivului acestora.

Este de observat că recurenţii-reclamanţi nu au indicat, nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de recurs, faptul că ar beneficia de vreun titlu executoriu provenit de la o instanţă judecătorească în sensul recunoaşterii dreptului salarial prin prisma VRS 605,225 RON, anterior datei emiterii ordinului contestat, respectiv 07.12.2021, astfel că situaţia acestora intră sub incidenţa art. 2 şi art. 4 din ordinul litigios.

Recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea ordinului susţinând că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situaţia altor colegi care au hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au recunoscut dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată, respectiv prin invocarea egalizării drepturilor salariale.

Instanţa de control judiciar nu poate primi acest argument şi constată că hotărârile judecătoreşti la care au făcut trimitere reclamanţii în acţiune, reprezintă decizii de speţă, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativităţii efectelor judecătoreşti, doar părţile litigante, drepturile şi obligaţiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terţelor persoane, străine de acest litigiu.

Referitor la al doilea aspect critic invocat de recurenţii-reclamanţi, care vizează plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, acesta nu se mai impune a fi analizat, în condiţiile în care, potrivit Ordinului nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, depus la dosar de către intimatul-pârât, drepturile salariale ale reclamanţilor au fost recunoscute conform VRS 605,225, începând cu data de 07.12.2018(în raport de Ordinul nr. 2295/07.12.2021, contestat în prezenta cauză, prin care s-a recunoscut VRS 605,225 începând cu data de 07.12.2018), fără a mai fi aplicate prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi A., E., C., G., B., F. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 385 din 28 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.