Antitrust fine against notary annulled for failure to prove individual participation in price-fixing practice

Şedinţa publică din data de 13 martie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23.05.2018, reclamantele A. şi Biroul Individual Notarial A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei au solicitat: pe cale de excepţie - constatarea lipsei calităţii procesuale a reclamanţilor, respectiv lipsa calităţii de subiect activ al contravenţiei constatate şi sancţionate prin Decizia nr. 76 din 20.12.2017; pe cale de excepţie au solicitat constatarea nulităţii actului administrativ de aplicare a sancţiunii contravenţionale, respectiv nulităţii Deciziei nr. 76 din 20.12. 2017; pe fond - anularea ca netemeinică şi nelegală a Deciziei nr. 76 din 20.12.2017 emisă de Consiliul Concurenţei privind constatarea şi sancţionarea unor fapte anticoncurenţiale, în ceea ce priveşte sancţionarea contravenţională a reclamanţilor; în subsidiar, dacă totuşi se va reţine că fapta imputată există, reclamanţii au solicitat reducerea amenzii până la nivelul minim legal.

În şedinţa publică din data de 16.04.2019, reclamantele A. - notar public şi Biroul Individual Notarial A., în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, au invocat excepţia de nelegalitate a Decretului nr. 703 din 27.04.2009 emis de Preşedintele României pentru numirea unui membru al Plenului Consiliului Concurenţei, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284/30.04.2009, de numire a domnului B. în funcţia de demnitate publică consilier de concurenţă - membru al Plenului Consiliului Concurenţei.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din 10.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la Decretul nr. 703 din 27 aprilie 2009 emis de Preşedintele României şi a excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la Ordinul nr. 1273 din 11.12.2017 emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei şi respinge aceste excepţii de nelegalitate invocate de către reclamanţi ca inadmisibile. Totodată, a respins cererea reclamanţilor de chemare în judecată a Administraţiei Prezidenţiale în temeiul art. 68 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., ca inadmisibilă.

Prin sentinţa nr. 98 din 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii: A. şi Biroul Individual Notarial A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamantele Biroul Individual Notarial A. şi A. au formulat recurs împotriva încheierii de şedinţă din 10.06.2020 şi a sentinţei nr. 98 din 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Recurenta-reclamantă - A. a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 98 din 20.04.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost respinsă acţiunea introductivă, precum şi împotriva încheierilor de şedinţă de judecată, prin care au fost respinse toate excepţiile de nelegalitate.

Se arată că raportat la decizia de neconstituţionalitate pronunţată de Curtea Constituţională, respectiv Decizia nr. 58 din 26 ian. 2021, publicata în M.OF. nr. 465 din 4 mai 2021, prin care CCR a constatat că dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea concurenţei nr. 21/1996 sunt neconstituţionale, hotărârea este nelegală.

S-a solicitat reţinerea incidenţei Deciziei de neconstituţionalitate nr. 58/2021 sub trei aspecte, spre a fi luate în consideraţie fie alternativ, fie cumulat:

- În ceea ce priveşte judecarea excepţiei Ordinului nr. 1237 emis de preşedintele Consiliului Concurenţei,

- În ceea ce priveşte legalitatea Decretului nr. 703 din 27.04.2009, din punctul de vedere supravieţuirii acestuia, prin modificarea duratei mandatului decretat de Preşedintele României.

- În ceea ce priveşte fondul acţiunii introductive.

Se critică consideraţiile instanţei de fond, care a îmbrăţişat argumentele Consiliului Concurentei, potrivit cărora Decizia de neconstituţionalitate nr. 58/2021 nu este aplicabila în prezenta speţa, întrucât invocarea acestei decizii este de natură să modifice acţiunea introductiva, ceea ce în opinia instanţei de fond nu se încadrează în prevederile art. 204 noul C. proc. civ. si, totodată s-ar încălca principiul aplicării pentru viitor.

În mod greşit instanţa de fond a interpretat şi a hotărât inaplicabilitatea Deciziei CCR nr. 58/2021 de neconstituţionalitatea ale art. 18 (3) din Legea concurentei, în sensul ca în acţiunea introductiva şi în completările şi precizările la acţiune, nu a fost atacata componenta Comisiei, împrejurarea care, în opinia instanţei de fond, exclude aplicarea Deciziei CCR 58/2021.

Astfel, hotărârea instanţei de fond aduce atingere grava principiilor erga omnes, pentru viitor şi principiului legii contravenţionale mai favorabile (mitiorlex), în ceea ce priveşte agentul constatator al săvârşirii faptei contravenţionale, respectiv Comisia Consiliului Concurentei, a cărui componenta a fost desemnat dl. B., a cărui mandat de demnitar era expirat.

În prezenta speţa, prin excepţie de la dispoziţiile at. 204 noul C. proc. civ., se impune a fi aplicate concluziile Deciziei CCR nr. 58 din 26 ianuarie 2021, publicata la data de 04.05.2021, beneficiind de stadiul procedural de causa pendinte.

Astfel, se impune ca în prezenta speţă să fie aplicate concluziile Deciziei CCR nr. 58 din 26 ianuarie 2021, în conformitate cu principiul aplicării deciziilor CCR erga omnes şi pentru viitor, respectiv începând cu perioada de timp ce curge de la data de 04.05.2021 - data publicării în Monitorul Oficial, raportat la aplicarea principiului beneficiului legii contravenţionale cele mai favorabile, în cadrul unui litigiu având ca obiect contestarea unei sancţiuni contravenţionale, aflat pe rolul instanţei de judecata.

Ca atare, din punct de vedere constituţional, Comisia a funcţionat doar cu participarea a 2 membri legali, rezultând neîndeplinirea condiţiei de participare a numărului minim de 3 membri ai Plenului C. civ., ceea ce conduce în mod evident la nulitatea Deciziei nr. 76/2017.

Instanţa de fond nu a luat în consideraţie faptul că autoritatea de concurentă a efectuat investigaţia împotriva subiectului nominalizat ca parte investigată, respectiv Biroul Individual Notarial A., întrucât modificarea subiectului pretinsei fapte anticoncurenţiale a avut loc abia cu ocazia deliberării.

Aceasta împrejurare afectează în mod clar dreptul la apărare individuala a notarului public A.; acest drept trebuia exercitat în timpul investigaţiei, în mod separat, pentru fiecare persoană fizică în parte, care avea să fie sancţionată contravenţional.

Instanţa de fond, în final conchide că nu există contradicţii sau inadvertenţe în privinţa determinării subiecţilor investigaţiei, respectiv reţine că nu birourile notariale sunt subiecţii vizaţi de Consiliul Concurenţei, ci notarii publici, deşi aceştia nu au fost chemaţi să se apere în calitate de potenţiali contravenienţi, după cum urmează:

- În cuprinsul procesului-verbal al audierii nu sunt nominalizaţi notarii publici individual ca persoane fizice, ceea ce denotă clar că, la momentul audierii, încă autoritatea de concurenţă nu era clarificată în privinţa autorului pretinsei fapte anticoncurenţiale, ceea ce conduce la fireasca concluzie că în perioada dinaintea deliberării Consiliului Concurenţei nu-i era încă clar pe cine urma să sancţioneze, biroul notarial sau notarul ca persoană fizică.

Astfel, având în vedere concluzia instanţei de fond privind certitudinea subiecţilor investigaţiei, care sunt doar notarii publici individuali, se solicită ca pe baza consemnărilor procesului-verbal susmenţionat să se observe că persoana fizică nu a avut explicit calitatea de parte investigată şi nici parte citată să participe la audierea din data de 15 dec. 2017, ceea ce echivalează în mod evident cu lipsa posibilităţii apărării fiecăruia, individual, în mod contradictoriu, în cadrul procedurii orale de audierea echipei de investigaţie versus părţile investigate.

Referitor la obligaţia de identificare exactă şi completă a contravenientului prevăzută de art. 16 şi 17 din O.G. nr. 2/2001, instanţa de fond înlătură aceste susţineri, pe motiv că Legea concurenţei fiind lege specială, exclude aplicarea O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, preluând argumentul Consiliului Concurenţei privind faptul că numai procesele-verbale de contravenţie sunt supuse prevederilor art. 16 din O.G. nr. 2/2001 dar nu şi deciziile.

Ori, dacă instanţa consideră că într-adevăr nu se aplică art. 16 din O.G. nr. 2/2001, s-a arătat că o prevedere similară art. 16 din O.G. nr. 2/2001 se regăseşte şi în legislaţia secundară de concurenţă.

Astfel, art. 10 alin. (1) din Regulamentul privind constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor de către Consiliul Concurenţei se refera punctual la "Deciziile prin care se constată şi se sancţionează o contravenţie", rezultând indubitabil ca autoritatea si-a încălcat propriul regulament, prin nerespectarea condiţiilor de identificarea contravenientului, ceea ce ar fi trebuit sancţionat de instanţa de fond prin constatarea nulităţii deciziei de sancţionare contravenţională.

Pe de altă parte, consideră că în situaţia aplicării unei sancţiuni contravenţionale, nu are relevanţă titulatura de "proces-verbal" sau "decizie", întrucât ambele sunt acte administrative sancţionatorii contravenţional, prin care se constata de către un agent constatator, care a primit printr-o lege specială competenţa de sancţionare, săvârşirea unei fapte, ce, printr-o lege specială, a fost calificată drept faptă contravenţională, aplicându-se sancţiunea contravenţională stabilită de legiuitor prin respectiva lege specială.

În ceea ce priveşte agentul constatator al săvârşirii unei fapte contravenţionale, Consiliul Concurenţei se conformează legii speciale privind verificarea modului de respectare a regulilor de concurenţa şi constatarea încălcării acestora, care, în funcţie de periculozitate, este fapta infracţională sau fapta contravenţională. Ori, aşa cum faptei infracţionale îi sunt incidente prevederile generale ale legii penale, tot aşa, faptei contravenţionale ii sunt incidente prevederile normei generale în materie contravenţională, respectiv O.G. nr. 2/2001.

Instanţa de fond a înlăturat nejustificat motive din acţiunea introductiva precum susţinerea ca Decizia nr. 76/2017 este nelegală, fiind adoptată cu discriminarea evidentă a notarilor publici constituiţi în birouri notariale individuale/societăţi profesionale", în raport de practica anterioara a Consiliului Concurenţei.

În acest sens, se arată că într-o investigaţie de concurenta privind executorii judecătoreşti, Consiliul Concurentei a tratat cazul într-o alta manieră diferită de speţa prezentă, întrucât subiectul sancţionării contravenţională a fost doar Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, excluzând executorii judecătoreşti, pe care nu i-a considerat întreprinderi" şi nu i-a sancţionat individual. Instanţa de fond pretinde că fapta executorilor judecătoreşti nu priveşte onorariile ci anumite cheltuieli de executare silită care exced cadrului legal.

Ori, este evident că respectivele cheltuieli au fost efectuate direct de către fiecare executor judecătoresc în cadrul exercitării atribuţiilor de executare silită. Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti nu efectuează proceduri de executare silita, ci fiecare executor judecătoresc, în mod individual.

Din această împrejurare, rezultă că în desfăşurarea investigaţiei privind notarii publici din judeţele Suceava şi Botoşani şi emiterea deciziei finale, s-a procedat de o manieră discreţionară, care nu se regăseşte în nici o altă decizie emisă de Consiliul Concurenţei, în sensul sancţionării de persoane fizice pentru săvârşirea unei faptei anticoncurenţiale, de maniera participativa, de înţelegere de preturi şi tarife.

Se critică argumentaţia instanţei de fond întrucât nu a luat în consideraţie că şi aceste investigaţii au vizat, asemeni cazului de faţă, încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, respectiv "orice înţelegeri între întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească".

Notarul public, ca persoană fizică nu poate fi calificat ca întreprindere angajată într-o activitate economică, întrucât Legea notarilor publici îl defineşte ca "funcţionar autonom", care nu are ca obiect de activitatea operaţiuni economice, cu scop de a obţine profit, ci notarul are ca obiect de activitate atribuţiile încredinţate de stat, de exercitarea unor operaţiuni de autoritate publica, pe care nicio altă persoană nu le poate îndeplini - pronunţări de autoritate juridică, prin încheieri de autentificări şi legalizări de acte.

Notarul public, ca persoană fizică profesând în mod independent, are calitatea de funcţionar autonom în conformitate cu Legea notarilor publici care prevede la art. 3 alin. (1) ca "Notarul public este învestit să îndeplinească un serviciu de interes public şi are statutul unei funcţii autonome" iar conform alin. (3), "Funcţia de notar public se exercită numai de către notarii publici membri ai Uniunii, organizaţi în cadrul Camerelor".

De aceea, este evident că notarul public, întrucât deţine o funcţie prin care este numit de stat, prin ordinul ministrului justiţiei şi exercită atribuţii de serviciu de interes public, el nu poate fi asimilat unei "întreprinderi" şi, în consecinţa, nu poate face subiectul art. 5 alin. (1) din Legea concurentei, de a cărei încălcare este învinuit.

Contrar argumentului Consiliului Concurenţei care deduce ca notarul public ar fi întreprindere considerat drept entitate, în loc de om, ÎCCJ a statuat ca notarul public, întrucât este persoana particulara care îşi desfăşoară activitatea de autoritate publica în regim de exercitare de profesie liberala, trebuie considerat funcţionar public întrucât exercită atribute de autoritate publică, care i-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente - Ordinul Ministrului Justiţiei, fiind supus supuse controlului Ministerului Justiţiei

Aceasta constatare a ÎCCJ se regăseşte în foarte recenta jurisprudenţa a ICCJ, respectiv în Monitorul Oficial nr. 245 din 24 martie 2023 a fost publicată Decizia nr. 9/2023 privind examinarea sesizării formulate de către Curtea de Apel Braşov, secţia penală prin încheierea de şedinţă de la data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, prin care s-a solicitat, în baza art. 476 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 475 din C. proc. pen., pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aşadar, sunt asimilaţi funcţionarilor publici şi persoanele fizice care exercită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice, aşa-numitele profesii liberale.

Ori, daca ÎCCJ statuează ca în materie penala notarul public are calitatea de funcţionar public întrucât exercită un serviciu de interes public este evident ca şi în prezenta speţa, de natura contravenţionala, măsura administrativa punitiva fiind circumscrisa "micului penal", notarul public trebuie judecat tot ca funcţionar public.

Puterea de autoritate publică a actului notarial este rezultatul delegării primite de la stat, ceea ce evident face ca actul notarial să nu fie obiectul comercializării de piaţă, aşa cum pretinde Consiliului Concurenţei şi cum eronat a reţinut instanţa de fond.

Însă instanţa de fond nu observa ca părţile litigiilor invocate ca jurisprudenţa europeana, sunt doar persoane juridice, despre care CJUE se refera ca fiind entităţi, potrivit terminologiei normelor de concurenta în materie de înţelegeri şi carteluri.

Astfel, în lipsa unei analize atente, purtata de valul de cazuri CJUE invocate de Consiliul Concurenţei, instanţa de fond îmbrăţişând termenul de "entitate", concluzionează că notarului public nu îi sunt opozabile nici prevederile CEDO şi nici aplicarea prezumţiei de nevinovăţie.

În mod forţat, în sprijinul argumentului ca notarul public se încadrează în conceptul de întreprindere, Consiliul Concurentei face trimitere la cauze europene, dar care nu au relevanţă faţă de notarii publici vizaţi de Decizia 76/2017 întrucât jurisprudenţa respectivă priveşte persoane juridice de drept comercial: indiferent de forma juridica: societăţi comerciale pe acţiuni şi societăţi comerciale cu răspundere limitată, respectiv companiile, societăţile comerciale, operatorii şi agenţii economici, aşa cum se observă în cauza Hoffner/Macroton Gmbh (cazul C41/90, care se referă la o companie comercială).

Însă, deşi acest caz într-adevăr vizează activitatea notarială, instanţa de fond eronat nu observă că această speţă nu are legătură cu regulile de concurenţă.

Curtea de Apel Bucureşti trece peste faptul ca în cazul invocat, Comisia vs. Luxembourg, (cazul C51/08) nu sunt tratate aspecte privind tarifarea şi cuantumul onorariilor, ci speţa vizează dreptul unui cetăţean UE la accesul în profesie, în corpul notarilor publici din alte tari membre UE şi stabilirea într-un alt stat membru UE.

O altă aprecierea eronată constă în faptul că Instanţa de fond mai reţine în motivarea sentinţei argumentul Consiliului Concurenţei, că instanţa europeană "nu a acceptat că activitatea notarială ar fi legată de exerciţiul autorităţii publice", fără să verifice şi să analizeze speţa respectivă.

Aceasta teza este preluata ad literam din apărarea Consiliul Concurentei, fiind un citat tendenţios, rupt din context de către paratul Consiliul Concurentei şi neverificat de către instanţa de fond. În realitate, argumetatia greşită porneşte de la o eroare de traducere, de înţelegerea greşită a unui termen juridic de către traducătorul de limbă română, respectiv prin expresia "autoritate publică » CJUE s-a referit la instituţia publică, ca organ administrativ, componenta organizatorică a aparatului de stat.

Aşadar, speţa europeană invocată de Consiliului Concurenţei se referă la situaţia accesului unui candidat la un post în cadrul unei autorităţi publice dintr-un alt stat membru, ce impune condiţia de cetăţenie, care face obiectul acţiunii reclamantului european în sensul verificării de legalitate europeană a condiţiilor cerute pentru exercitarea profesiei de notar într-un alt stat membru, situaţie în care CJUE statuează că intervine libertatea de stabilire.

Recurenta contestă şi invocarea de către instanţa de fond a Deciziei ÎCCJ nr. 3415/2015 întrucât obiectul dosarului de judecată a vizat autorizarea judecătoreasca de inspecţie inopinata. Instanţa de fond a îmbrăţişat argumentul Consiliului Concurenţei, în sensul ca în cazul investigaţiei asupra notarilor publici, înalta Curte s-a pronunţat în favoarea Consiliului Concurenţei în ceea ce priveşte însuşirea calificării de "întreprindere".

Instanţa de fond a tratat şi a reţinut o anumita argumentaţie a paratului Consiliul Concurenţei redând în sentinţa anumite fragmente din Decizia ÎCCJ nr. 3415/2015.

Ori, Decizia ICCJ nr. 3415/2015 a fost invocată de pârâtul Consiliul Concurenţei, despre care face referire în cuprinsul de Note scrise, însă fără să ataşeze la dosar în timpul cercetării judecătoreşti un exemplar al Deciziei ÎCCJ nr. 3415/2015 . În consecinţa nu s-a efectuat reclamanţilor comunicarea Deciziei ICCJ nr. 3415/2015.

Decizia ICCJ nr. 3415/2015 datează din anul 2015, anul declanşării investigatiei, având ca obiect contestarea Ordinul Preşedintelui Consiliul Concurenţei de inspecţie inopinata la sediul Camerei Notarilor Publici Suceava.

Însă, având în vedere că Decizia ICCJ nr. 3415/2015 a fost pronunţată apriori finalizării investigaţiei, vizând doar îndeplinirea condiţiilor legale de autorizarea judiciară a inspectării inopinate, această speţă nu poate fi utilizată ca jurisprudenţă în discutarea fondului prezentei cauze, întrucât se referă la o etapă procedurală prealabilă, de culegere date, informaţii şi probe, în desfăşurarea investigaţiei.

Notarul public nu poate fi considerat vânzător de bunuri, produse sau servicii comerciale, întrucât obiectul de activitate al notarului este unic, constând într-un serviciu public specific - acordarea de veridicitate actelor juridice prin încheierea notarială, care are caracter de act de autoritate, concretizate în pronunţări juridice -încheieri de autentificare şi legalizare.

Se critică calificarea exercitării atribuţiior de autoritate publica ale Notarul public drept activităţi economice de piaţă, pe o "piaţă dată"

În legislaţia de concurenţă, piaţa dată are două componente:

- piaţa relevantă a produsului

- piaţa geografică

În legislaţia de concurenţă conceptul de "piaţă relevantă" a produsului este definită în Instrucţiunile privind definirea pieţei relevante/2010, emise de Consiliul Concurenţei, care, la pct. 5 prevăd următoarele:

"conceptul de piaţă relevantă este diferit de alte definiţii ale pieţei utilizate frecvent în alte contexte. De exemplu, întreprinderile utilizează deseori termenul "piaţă" pentru a desemna zona în care îşi vând produsele sau pentru a se referi, în sens larg, la sectorul economic în care activează. Este posibil ca termenul de piaţă utilizat în mod uzual de către o întreprindere şi piaţa relevantă să se suprapună. Cu toate acestea, este necesară întotdeauna efectuarea unei analize a pieţei relevante din punctul de vedere al concurenţei, conform indicaţiilor furnizate în cele ce urmează".

La pct. 8 din Instrucţiunile susmenţionate se prevede următoarele: "Piaţa relevantă a produsului cuprinde toate produsele şi/sau serviciile pe care consumatorul le consideră interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, preţurilor şi utilizării acestora."

Evident ca « produsul» notarial sau « serviciul » de autentificare şi legalizare, cu aplicarea sigiliului specific, nu poate fi găsit, schimbat sau substituit într-un alt serviciu sau produs existent pe piaţa judeţelor Botoşani şi Suceava, întrucât actul purtând încheierea de autentificare sau legalizare, pronunţată de către notarul public, are o anumită forţă probantă, de autoritate publică, care nu se regăseşte pus la dispoziţia cetăţenilor altundeva sau de alt serviciu public.

Instanţa de fond trece peste faptul că încheierile de autentificare şi încheierile de legalizările de acte, precum şi certificările de dată şi semnătură, precum şi certificatele de moştenitor, fiind acte de autoritate, înfăptuite doar de notarul public, nu pot fi substituite şi nu sunt interschimbabile, pentru a fi considerate produse şi servicii de piaţă.

De aceea, este inacceptabilă aprecierea dată de Consiliul Concurenţei, preluată de instanţa de fond, precum că notarul public desfăşoară activităţi economice pe o "piaţa dată". Notarul public desfăşoară activităţi de autoritate publica concretizată în încheierile de autentificare şi încheierile de legalizare, conferind autenticitate şi opozabilitatea actelor solicitate de public.

Instanţa de fond a ignorat normele legale privind limitarea competenţei geografice a exercitării atribuţiilor notariale doar în raza teritorială a unei judecătorii.

Instanţa de fond aprobă în mod nelegal abordarea Consiliului Concurenţei, privind efectuarea Investigaţiei de concurentă în legătură cu onorariile notariale practicate pe raza a două judeţe: Suceava şi Botoşani, ca piaţă geografică, contrazicând faptul că notarii publici sunt supuşi limitării competentelor teritoriale la raza teritorială a unei judecătorii, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea notarilor publici.

Pe de altă parte, instanţa de fond nu a dorit să observe că activitatea notarilor publici nu poate fi supusă principiului pieţei libere de funcţionare, pe baza raportului cerere şi ofertă, pe pretinsa piaţă cumulată a judeţelor Botoşani şi Suceava, întrucât competenţele teritoriale sunt strict reglementate pe baza criteriului categoriei actului supus autentificării sau raportat la calitatea solicitantului, de exemplu, în funcţie de locul ultimului domiciliu al decedatului, ori în funcţie de locul bunului imobil etc.

Instanţa de fond a îmbrăţişat nejustificat opinia Consiliului Concurentei care a pretins ca prestarea serviciului notarial se face pe o piaţa concurenţială.

În ipoteza în care actul notarial ar avea într-adevăr caracterul unui produs de piaţă, atunci Consiliul Concurenţei trebuia să analizeze "concurenţii", comparativ, unul în raport de ceilalţi, ceea ce includea totodată şi analizarea şi stabilirea cotelor de piaţă, de regula în mod procentual, al fiecărui concurent. Ori, aceste aspecte nu figurează nici în Raportul de investigaţie şi nici în Decizia nr. 76/2017.

Referitor la lipsa motivării reale oferite de instanţa de fond privind săvârşirea faptei de către reclamanta notar public, stabilirea şi dovedirea vinovăţiei individuale se arată că sentinţa atacată nu se încadrează prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească, în mod concret în ceea ce priveşte săvârşirea de către reclamantă a pretinsei fapte anticoncurenţiale, nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care să dovedească în mod clar şi indubitabil vinovăţia reclamantei.

Instanţa de fond se mulţumeşte sa copieze fragmente din lucrările părţilor, din acţiune şi din întâmpinare şi în loc de analiza concreta în ceea ce priveşte comportamentul pretins anticoncurenţial al reclamantei, preia argumentele pârâtului tale-quale, cu referire generala, în bloc, fără a justifica de ce a înlăturat cererile noastre.

Instanţa de fond nu a motivat decât formal soluţia pronunţată, nefăcând o analiză reală a existenţei faptei anti-concurenţiale şi nerăspunzând în mod concret argumentelor esenţiale ale reclamantelor, invocate prin cererea de chemare în judecată.

Altfel spus, instanţa de fond nu s-a interesat dacă reclamanta, în particular, întrunea condiţiile răspunderii contravenţionale prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, respectiv daca probele menţionate şi ataşate la dosar de către Consiliul Concurenţei dovedesc într-adevăr săvârşirea faptei anticoncurenţiale de către subscrisul notar public reclamant şi participarea la un sistem de acorduri intre notarii publici, de natură să afecteze pretinsul mediu concurenţial.

Ori, în ceea ce priveşte pe reclamanta, s-a arătat că nu a participat la şedinţe, întâlniri şi nici nu a corespondat cu alţi notari, împrejurarea care nu avea cum să fie contrazisă de Consiliul Concurenţei.

Ca atare, instanţa de fond, în realitate nu a putut reţine vreo acţiune, atitudine sau operaţiune care să fi fost efectuată de recurentă, de participare la vreo şedinţă, întâlnire ori schimburi de informaţii pe teme de onorarii.

Decizia nr. 76/2017 cuprinde o pretinsă motivare generală în bloc, incoerentă, confuză, contradictorie, situaţie ce se încadrează evident în jurisprudenţa ÎCCJ - RIL - Decizia nr. 13/2018, prin care ÎCCJ a decis că procesul-verbal de constatare a contravenţiei devine nul relativ atunci când fapta este descrisă incomplet de către agentul constatator.

Referitor la standardul de proba instanţa de fond trece cu vederea peste faptul ca în motivarea Deciziei nr. 76/2017, Consiliul Concurentei nu furnizează nicio probă concretă privind pe reclamanta A., din care să rezulte practicarea de onorarii similare cu alţi notari, pentru a dovedi participarea la vreo "înţelegere" cu alţi notari publici. Instanţa de fond, referitor la reclamanta A., preia din Decizia nr. 76/2017, motivarea generală, comună, în bloc, se menţionează că probe anumite e-mailuri care ar fi fost trimise în cursul anilor 2010 şi 2011 către adrese de e-mail aparţinând notarilor publici C., D., E., F., G., H. şi altora, care nu au legătura cu A., care, de altfel, în acea perioadă nici nu avea încă calitatea de notar public.

Mai mult, instanţa de fond se referă la onorarii din anii 2005, comparaţii de onorarii din anii 2010 - februarie 2011 (pag. 32 din sentinţa), ignorând faptul că reclamanta A. nu deţinea calitatea de notar în acea perioada de timp.

Instanţa de fond, ia în consideraţie drept dovezi ale comportamentului contravenţional al reclamantei, doar probatoriul depus de către Consiliul Concurentei, pe CD, în folderul nr. 12, privitor pe notarul public A..

Acest probatoriu este neconcludent şi neconvingător, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond nici măcar nu a observat că pârâtul Consiliul Concurenţei a depus o serie de registre notariale, care privesc înregistrări operate de notarii publici I., aşa cum se poate observa din ştampilele nominale ale acestora, aplicate pe filele de registre, cu numele acestora. Recurenta A. doar a ştampilat şi semnat filele copiate, pentru certificarea de conformitate cu originalele, împrejurare ce nu poate fi considerată ca ilustrând acte notariale efectuate de reclamantă.

Pe de altă parte instanţa de fond nu a comentat şi a ignorat faptul ca în probatoriul depus de către Consiliul Concurentei, pe CD, în folderul nr. 12, privitor la notarul public A., între înscrisurile furnizate instanţei de Consiliul Concurentei, nu se regăseşte menţionat niciun act notarial cu arătarea datei şi poziţiei sau rândului din registru, respectiv numărului de ordin din registrul notarial, nici măcar o subliniere sau marcare aplicate manual de investigatori asupra unei poziţii - număr de ordine din filele registrelor notariale depuse la dosar, din care sa rezulte practicarea de onorarii aidoma altor notari publici.

Mai mult, investigatorii nu au reuşit să producă în cadrul probatoriului niciun act notarial individual, respectiv: testament, declaraţie, contract de comodat, promisiune bilateral de vânzare, care sa poarte încheierea de autentificare sau legalizare semnată de notar A., cu stampila şi sigiliul nominal al subscrisei, din care să rezulte participarea la pretinsa "înţelegere anticoncurenţială" de tarife notariale, având în vedere că, în cuprinsul încheierilor notariale, se menţionează onorariul stabilit si, după caz, taxa de timbru.

Ca atare, nu există acte doveditoare pe baza cărora să fie dovedită săvârşirea faptei anticoncurenţiale de către notar A. . Nu există înscrisuri din care să rezulte răspunderea contravenţională personală a notarului A. .

Mai mult, nu s-a efectuat vreo inspecţie inopinată sau anunţată la Biroul Individual Notarial A. şi nicio inspecţie informatică, care să dovedească primirea acestui email şi utilizarea pe calculatorul biroului a vreunei aplicaţii de onorarii notariale prestabilite în alt mod decât onorariile minime prevăzute de OMJ.

Astfel, precizează că referitor la alegaţia că reclamanta ar fi utilizat o aplicaţie informatică de onorarii prestabilite la un anumit nivel, această alegaţie nu este adevărată; dacă s-ar fi analizat probatoriul depus chiar de Consiliul Concurenţei (anexată la dosar - CD, folder 12), instanţa de fond ar fi observat că la solicitarea investigatorilor a precizat în scris că nu a participat la înţelegeri şi întâlniri privind onorarii, iar singura aplicaţie informatică privea dispoziţiile Ordin MJ, aşa cum a declarat prin adresa nr. x/06.08.2015, sens în care, la această adresă a anexat un print ecran, unde în partea de jos se vede data 05.03.2015 (mai 03. 2015) care reda imaginea de pe ecran cu un formular întocmit conform OMJ (CD, folder 12).

Ori instanţa de fond nu a observat lipsa de probe concrete constând în acte notariale efective, identificate cu număr de autentificare sau de legalizare, care sa dovedească aceasta alegaţiile reţinute sau măcar care să indice pagina din registrul notarial sau poziţia din registru notarial unde s-ar afla evidenţiat un act notarial care să fie tarifat într-un anumit fel.

La paragraful (205) pag. 58, Consiliului Concurentei menţionează în scopul demonstrării săvârşirii pretinsei fapte anticoncurenţiale, doar un număr de 4 acte notariale din anul 2013, cităm:

- 250 RON pentru autentificarea unui testament (fata de 100 RON minim legal)

- 250 RON pentru un contract de comodat (fata de 150 RON minim legal) 60 RON pentru o declaraţie (fata de 15 RON minim legal)

- 200 RON pentru o promisiune bilaterala de vânzare cumpărare (fata de 150 RON minim legal) precum şi "etc."

Instanţa de fond a preluat întocmai alegaţia ca cele 4 onorarii din anul 2013 şi acel "etc." au fost mai mari decât minimul stabilit prin OMJ, însă instanţa de fond a ignorat faptul că legea notarilor publici permite practicarea de onorarii peste nivelul stabilit prin OMJ.

Mai mult, instanţa de fond nu a dorit să comenteze şi să înlăture argumentul referitor la faptul că tarifarea acestor acte depinde şi de cuantumul valoric al bunurilor care fac obiectul actului ori la care actul respectiv se referă; onorariul depinde şi de urgenţa încheierii actului, de numărul de exemplare, de locul încheierii: la bancă, la domiciliul solicitantului, la spital, etc.

Ca atare, din lipsa dovedirii acestor alegaţii cu exemplificări identificate în mod concret de acte notariale din categoria celor menţionate, rezulta ca standardul de proba nu este îndeplinit, fapta pretins săvârşită de reclamantă nefiind dovedită cu niciun act notarial concret, depus la dosar, care să poarte semnătura reclamantei, cu stampila nominală şi sigiliul sec personal al notarului public, prin a cărui încheiere de autentificare sau de legalizare, de pe verso-ul actului, să se regăsească precizarea cuantumului onorariului şi numărul chitanţei de încasare de către reclamantă.

Ori, instanţa de fond s-a limitat la probatoriul general, în bloc, raportat la alegaţiile reţinute, furnizat de Consiliul Concurentei ca anexa la Raportul de investigaţie, fără a fi dovedită în mod cert, particular şi concret, individualizat pretinsa culpă a reclamantei.

De altfel, instanţa de fond nu comentează şi nu se apleacă asupra complexitatii formarii tarifului notarial, scăpând din vedere ca onorariul oricărui act notarial depinde de numărul de exemplare, de exemplu la traduceri, la legalizări de acte, la acesta adăugându-se şi numărul file a actului după care se fac copii legalizate, căci este o diferenţa de număr de file intre a legaliza un certificat de naştere şi a legaliza un certificat de moştenire sau un contract.

Aşadar, afirmaţiile cuprinse în subcapitolul 6.3.30, intitulat "Biroul Individual Notarial A. din Decizia 76/2017, nu sunt susţinute de acte doveditoare opozabile reclamantei, întrucât actele depuse de pârâtul Consiliul Concurenţei, nu au caracter determinat punctual şi individualizat, real şi concret, nu sunt pertinente, semnate şi sigilate punctual de reclamantă.

Instanţa de fond se mulţumeşte să preia argumentul pârâtului Consiliul Concurenţei, precum că înscrisurile probante sunt registrele notariale depuse pe CD la dosarul cauzei, considerându-le suficiente. Ori registrele sunt scanate pe CD în bloc, conţin sute de pagini, care la tipărire se multiplica, întrucât registrele notariale sunt de mari dimensiuni şi scanarea lor s-a făcut fracţionat pe format A4; astfel, nici nu avem convingerea ca s-au îmbinat corect fracturile scanate ale filelor de registre şi nici nu suntem convinşi că instanţa de fond a reuşit să le studieze corect, să concluzioneze că într-adevăr a găsit în acest registre similarităţi de onorarii între notarii investigaţi.

Autoritatea de concurenţă nu a inspectat Biroul Individual Notarial A., nu a verificat staţia de lucru informatic, calculatoarele biroului notarial, privind pretinsele module de calcul onorarii, despre care se vorbeşte în motivarea Deciziei nr. 76/2017.

Din cele arătate referitor la probatoriul administrat în bloc în cauza, instanţa de fond nu a respectat standardul de probatoriu, nu a reţinut ca pârâtul Consiliul Concurentei nu a indicat vreo probă certă, pertinentă şi concludentă, astfel încât, nu rezultă că reclamanta a practicat onorarii identice cu alţi notari sau că a practicat tarife din anumite tabele comunicate altor notari, din alte circumscripţii, de natura sa sprijine ideea pretinsei participări a subscrisei reclamante la săvârşirea vreunei fapte anticoncurenţiale, la vreo înţelegere cu alţi colegi, respectiv instanţa de fond a trecut peste faptul că alăturarea reclamantei la practica concertată anticoncurenţială nu a fost dovedită prin mijloace de probă clare şi neechivoce; ca atare, răspunderea contravenţională personală nu poate fi antrenată împotriva reclamantului, cum eronat a stabilit instanţa de fond.

Pe o parte instanţa de fond reţine că recurenta a perceput onorarii mai mari decât Ordinul MJ, precizând în sentinţa cuantumul pe categorie de act, însă reţine totodată că nu are relevanţă cuantumul onorariului, (pag. 33 sentinţa).

În ceea ce priveşte acuzaţia de la paragraful (206) pag. 58 din Decizia nr. 76/2017, că « nu s-au distanţat public de înţelegerea si/sau practica de majorare a onorariilor de către CNPSV, constituie o alegaţie nefondată, întrucât nu există nicio normă legală în legislaţia de concurenţă principală sau secundară, care să prevadă obligaţia disocierii publice faţă de o anumita conduită a unor terţi; de altfel, nici măcar nu se cunoaşte ce înţelege pârâtul Consiliul Concurenţei prin conceptul de disociere publică, dacă se dorea transmiterea unui comunicat la un post de televiziune sau într-un ziar sau prin alte mijloace.

Ori, instanţa de fond, formulând anumite consideraţii despre modul cum ar fi trebuit să se producă distanţarea sau disocierea publică, se erijează în emitent de reguli de concurenţă, întrucât legislaţia de concurenţă primară sau secundară nu conţine prevederi în aceste sens. Mai mult, legislaţia notarială interzice orice formă publică vizând publicitatea .

Din punct de vedere al jurisprudenţei europene privind prezumţia de nevinovăţie, menţionează ca în cauza C-74/14, Eturas, CJUE a reţinut că "Prezumţia de nevinovăţie se opune ca (...) să considere că simpla transmitere a mesajului menţionat poate constitui o probă suficientă pentru a stabili că destinatarii săi trebuiau în mod necesar sa aibă cunoştintă de conţinutul acestuia." Cu alte cuvinte, CJUE stabileşte că, deşi fapta anticoncurenţială ar putea fi prezumată, plecând de la câteva elemente, totuşi nu poate fi prezumat probatoriul. În sentinţa, în mod paradoxal, instanţa preia acest argument, dar în mod contradictoriu şi de neînţeles, în continuarea argumentaţiei, consideră că probatoriul administrat de Consiliul Concurenţei este suficient ca să se deducă vinovăţia reclamanţilor.

Faptul că primirea unei corespondente nu poate fi prezumată este, de altfel, o expresie a prezumţiei de nevinovăţie care este aplicabilă în dreptul român al concurenţei, conform deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Menarini (2011).

Sub aspectul duratei pretinsei fapte anticoncurenţiale şi individualizării sancţiunii contravenţionale, se critică faptul că instanţa de fond a preluat întru totul argumentaţia pârâtului Consiliul Concurenţei, după cum urmează:

Pârâtul Consiliul Concurentei a stabilit de plano, pentru toţi notarii publici sancţionaţi că pretinsa faptă anticoncurenţială este unică şi continuată, respectiv din anul 2010 pana în noiembrie 2017, fără să întreprindă o cercetare şi o individualizare corectă din punct de vedere temporal, neluând în consideraţie perioadele de vacanţă, concedii anuale concedii medicale şi concediile pentru creşterea copil, perioade de timp când notariatul a fost închis.

De altfel, aprecierea că notarul public este prezent permanent în sediul biroului notarial, desfăşurându-şi activitatea în mod continuu, în flecare zi lucrătoare a anului calendaristic, este absurdă şi imposibilă.

Critică faptul că instanţa de fond şi-a însuşit susţinerea că reclamanta ar fi încălcat regulile de concurenţă până în noiembrie 2017.

Instanţa de fond a reţinut ca în speţa este suficienta aplicarea metodei deducţiei săvârşirii faptei anticoncurenţiale în mod continuu, pe o durata îndelungata.

Aceasta constatare este abuziva, întrucât nu exista niciun început de proba împotriva recurentelor, iar pe de alta parte, investigatorii au cerut documente - file de registre notariale, doar pentru anumite perioade din anii 2010 - 2015 şi doar o săptămâna din octombrie 2016 (a se vede CD depus de Consiliul Concurentei), astfel încât pentru perioada noiembrie 2016- noiembrie 2017, nu s-a cerut niciun act, pârâtul Consiliul Concurentei nefurnizând absolut nimic în dovedire pentru aceasta perioada contorizata la calculul amenzii.

Instanţa de fond a ignorat faptul ca pârâtul Consiliul Concurentei nu a furnizat nicio foaie de calcul, prin care sa probeze cum a socotit cuantumul amenzii, rezultând procente cu 5 cifre după virgula. Este evident ca nu s-a făcut o individualizare corecta şi reala a răspunderii contravenţională, în sensul ca fiecare notar sa răspundă personal pentru numărul exact de acte notariale în care ar fi perceput onorariile incriminate, potrivit consemnărilor de tarif din fiecare încheiere de autentificare/legalizarea, semnata şi stampilata individual de notarul public purtând sigiliul acestuia, în sensul firesc, ca fiecare notar public, sa răspundă individual pentru numărul de onorarii pretins anticoncurenţiale, sporadice sau repetate.

Individualizarea sancţiunii s-a făcut uniform pentru toţi notarii şi arbitrar, luându-se ca dată finală a calculării amenzii, exact data finalizării Raportului de investigaţie - noiembrie 2017, pe baza de deducţii şi presupuneri pentru duratele pentru care nu s-a solicitat niciun fel de probe.

În cazul notarilor care si-au început activitatea după anul 2010, s-a contorizat durata faptei de la data începerii activităţii.

Se critică faptul ca instanţa de fond nu a observat ca din cuprinsul Deciziei nr. 76/2017, se desprinde intenţia vădita a pârâtului Consiliul Concurentei de sancţionare contravenţională a notarilor publici din judeţele Suceava şi Botoşani, manifestata încă de la data declanşării investigaţiei.

Intenţia pre-stabilita de aplicarea de sancţiuni pentru activităţile notariale desfăşurate strict în zona CNPSV: judeţele Suceava şi Botoşani, rezultă din următoarele aspecte:

Faptul ca declanşarea investigaţiei s-a produs din oficiu, deşi înscrisul primar a fost plângerea notarului D., însă dacă declanşarea investigaţiei ar fi fost efectuata la plângere, se puteau formula opoziţii referitoare la anumite conflicte deschise, de ordin personal, cu organizaţia profesionala CNPSV. Pretextul "indiciilor" privind pretinsa fapta anticoncurenţială au fost extrase din plângerea notarului D. către Procurorul general, greşit trimisa pe adresa Consiliului Concurenţei în luna aprilie 2014.

Ori la declanşarea din oficiu, puteau fi vizate orice judeţe, pârâtul Consiliul Concurentei având posibilitatea sa ceara din orice zona a tarii registre notariale cu scop de examinare.

Este evidentă confuzia şi nesiguranţa în stabilirea identităţii pretinsului făptuitor - oscilaţiile de învinuiri şi culegerea de date şi informaţii, între incriminarea biroului notarial şi notarul public, ambiguitatea citării părtilor investigate la audierea din data de 15.12.2017 Faptul ca s-au solicitat date financiare de la ANAF privind birourile notariale şi societăţilor profesionale notariale şi nu s-au solicitat Declaraţiile unice ale persoanelor fizice notari publici

S-au forţat prevederile legale privind sancţionarea faptelor anticoncurenţiale, precum şi cele în materie financiara privind pretinsa obţinere de cifra de afaceri, component financiara de bilanţ, transpusa în sarcina persoanei fizice, deşi este de notorietate ca persoanele fizice depun anual Declaraţia unica de venituri, pe baza de evidenţă contabilă în partida simplă, nu de bilanţ contabil, precum persoanele juridice.

S-a invocat şi s-a acceptat de instanţa de fond drept, jurisprudenţa doveditoare, precedent judiciar, hotărârea judecătoreasca de autorizare a inspecţiei inopinate - Decizia ÎCCJ nr. 3415/2015, care a fost pronunţată apriori finalizării investigaţiei, vizând doar îndeplinirea condiţiilor legale de autorizarea judiciara a inspectării inopinate autoritatea de concurenta a precizat faptul ca a observat neclaritate şi deficiente importante a Codului deontologic adoptat de UNNPR, în sensul ca acesta nu făcea referire directă la onorariile minime, aprobate de către ministrul justiţiei, ci la noţiunea generică de "onorarii minime stabilite", fără a preciza cine putea stabili nivelul de onorarii.

Astfel, este evidenta contradicţia intre cele 2 decizii şi firesc se pune întrebarea următoare: dacă forul suprem notarial UNNPR, în cărui componenta intra CNPSV, şi toţi notarii publici sunt membri ai UNNPR, atunci de ce s-au mai aplica sancţiuni din moment ce s-au acceptat angajamentele UNNPR în materie de onorarii.

Instanţa de fond nu a reţinut corect motivul din acţiunea introductiva, precum ca Dispozitivul Deciziei nr. 76/20.12.2017, în mod abuziv, aduce atingere dreptului la viaţă privată a notarului public

Instanţa de fond recunoaşte că notarul public are dreptul la viaţă privată personala, la adăpost de priviri indiscrete, ceea ce desigur vine în contradicţie cu opinia finala a instanţei, precum că venitul personal nu ar tine de viaţă privată.

Învederează instanţei de recurs, respectiv deosebirea intre venitul personal al notarului public în comparaţie cu transparenta datelor financiare ale societăţilor comerciale, operatorilor economici, agenţilor economici, care depun bilanţ, cont de profit şi pierderi, cifra de afaceri, care sunt informaţii publicate la ONRC şi la Ministerul de Finanţe pe site-ul public, ce poate fii accesat de oricine, gratuit.

Astfel, dreptul constituţional la viaţă privată, (inclusiv asupra veniturile personale, care fac parte din viaţă privată a fiecăruia), se întinde indubitabil şi în raport de colegii de profesie.

Faţă de respingerea excepţiilor de nelegalitate

Referitor la excepţiile de nelegalitate a următoarelor acte administrative:

- Ordinul nr. 1237 din 11.12.2017, emis de preşedintele Consiliului Concurenţei, de numirea Comisiei care a hotărât masurile dispuse prin Decizia nr. 76/20.12.2017

- Decretul nr. 703/2009, emis de Preşedintele României, pentru numirea dlui B. în Plenul Consiliului Concurenţei

Privitor la concluziile instanţei de fond, precum ca excepţiile susmenţionate sunt inadmisibile întrucât critici privind legalitatea acestor acte administrative premergătoare nu se regăsesc în acţiune şi completările la acţiune şi astfel, în opinia instanţei de fond, în realitate s-ar fi eludat prevederile art. 204 noul C. proc. civ., ceea ce în mod evident este eronat întrucât excepţiile susmenţionate au fost ridicate în cadrul termenului procedural de "oricând", conform prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Dacă ar fi fost invocate în acţiune, aşa cum crede instanţa de fond că trebuiau formulate, criticile respective, în mod logic că s-ar încadra în motivele acţiunii şi n-ar mai fi "excepţii" şi nu s-ar produce "oricând".

Ori legiuitorul, prevăzând la art. 4 din Legea nr. 554/2004, că un justiţiabil, respectiv o parte interesată, în cadrul unui proces poate cere oricând, pe cale de excepţie, cercetarea legalităţii unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, a instituit o derogare, o excepţie de la regula de procedură comună.

Legiuitorul nu a condiţionat cererea de cercetarea legalităţii actului administrativ pe cale de excepţie, de structura motivării acţiunii principale şi nici de respectarea altor criterii limitative temporal, astfel încât concluzia instanţei de fond privind încadrarea în intervalul limitat de art. 204 noul C. proc. civ. este nefondată şi vine în contradicţie cu termenul prevăzut de legiuitor de "oricând".

Mai mult, caracterul derogatoriu al prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a fost constatat de către instanţele superioare - instanţa suprema şi instanţa constituţională, care au reţinut ca sintagma oricând în cadrul unui proces se refera la orice etapa procesuala, inclusiv în recurs, ceea ce denota în mod firesc ca o astfel de cerere nu se circumscrie prevederilor art. 204 noul C. proc. civ.

De altfel, în ceea ce priveşte legalitatea Ordinului nr. 1237 din 11.12.2017, emis de preşedintele Consiliului Concurenţei, nu se putea face vorbire cu ocazia motivării acţiunii de fond, întrucât au luat la cunoştinţa de prevederile acestui ordin abia după primirea actelor care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 76/2017, depuse de Consiliul Concurenţei în cadrul administrării probatoriului, ceea ce evident a avut loc după expirarea termenului prevăzut de art. 204 noul C. proc. civ.

Concluzia instanţei de fond precum ca excepţiile de nelegalitate sunt inadmisibile întrucât lipseşte legătura cu fondul acţiunii în anulare este absurda deoarece acestea sunt acte administrative premergătoare emiterii deciziei contestate în acţiunea principala şi privesc legalitatea componentei Comisiei care a decis masurile dispuse prin Decizia nr. 76/2017 şi legalitatea calităţii de demnitar al semnatarului Deciziei nr. 76/2017.

Astfel, Ordinul nr. 1237 din 11.12.2017 a fost emis punctual cu scopul limitat pentru audierea şi deliberarea asupra investigaţiei finalizate prin Decizia nr. 76/2017, iar Decretul nr. 703/2009 este nelegal din punctul de vedere al modificării duratei mandatului iniţial, având ca efect continuarea exercitării prerogativelor de demnitar pentru dl. B., component al Comisiei.

Nelegalitatea oricăreia dintre cele două excepţii înseamnă nelegalitatea participării membrilor Comisiei la audiere şi deliberare, în sensul neîndeplinirii condiţiilor legale de cvorum în etapele de audiere şi deliberare asupra investigaţiei declanşate prin Ordinul nr. 278 din 20 mai 2015 si, ca atare, consecinţa finala va consta în anularea Deciziei nr. 76 din 20.12.2017.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-Pârât consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 noiembrie 2024, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursurilor şi excepţiilor invocate în cauză

1.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-pârât Consiliul Concurenţei, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă, întrucât criticile recurentei-reclamante referitoare la obligaţia instanţei de fond de a-şi motiva hotărârea adoptată în condiţiile art. 425 C. proc. civ., precum şi cele vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 şi ale Instrucţiunilor privind definirea pieţei relevante, emise în 2010 de către autoritatea publică pârâtă se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.2. Referitor la excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 509/01.09.2015 emis de preşedintele Consiliului Concurenţei, instanţa de judiciar apreciază că aceasta este inadmisibilă, având în vedere natura juridică a actului atacat, aceea de act administrativ cu caracter normativ.

Înalta Curte constată că Ordinul nr. 509/2015 al preşedintelui Consiliului Concurenţei a fost emis pentru punerea în aplicare a Regulamentului privind desfăşurarea audierilor şi adoptarea deciziilor în cadrul Consiliului Concurenţei cuprinzând norme destinate unui număr nedeterminat de subiecţi, norme care califică acest ordin drept un act administrativ cu caracter normativ.

Ori, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate, astfel încât Înalta Curte va respinge excepţia de nelegalitate invocată ca inadmisibilă.

1.3. Referitor la recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 10.06.2020, Înalta Curte observă, cu titlu preliminar, faptul că recurenta-reclamantă a criticat exclusiv admiterea excepţiei de inadmisibilitate, a excepţiei de nelegalitate a Decretului nr. 703 din 27.04.2009 emis de Preşedintele României şi a excepţiei de nelegalitate invocată cu privire la Ordinul nr. 1273/11.12.2017 emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei, fără a supune cenzurii pe calea recursului a soluţiei privind respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată a Administraţiei Prezidenţiale, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 68 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., astfel încât se impune analiza strictă a soluţiei primei instanţe referitoare la admiterea excepţiei de inadmisibilitate a excepţiei de nelegalitate a Ordinului nr. 1273/11.12.2017 emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei.

Se constată că prin actul administrativ contestat s-a dispus în baza art. 19 alin. (5) din Legea nr. 21/1996 raportat la art. 10 alin. (3) din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Consiliului Concurenţei constituirea Comisiei în vederea examinării, audierii şi luării măsurilor necesare cu privire la Raportul privind investigaţia declanşată din oficiu, în baza ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 278/20.05.2015, având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea Concurenţei nr. 21/1996 republicată, de către Camera Notarilor Publici Suceava şi membrii acesteia, prin stabilirea unor onorarii minimale, peste nivelul aprobat conform OMJ nr. 943/C/2005, respectiv OMJ nr. 46/C/2011, iar conform art. 2 din acest ordin componenţa comisiei a fost formată din Preşedintele Consiliului Concurenţei, doi consilieri de concurenţă (B. şi J.).

Prima instanţă a reţinut că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanţii nu au invocat în acţiunea în anulare, şi nici în cererea adiţională, critici cu privire la constituirea comisiei care a participat la audiere şi deliberare, iar argumentele în susţinerea excepţiei de nelegalitate nu au legătură cu motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată.

Analizând criticile recurentelor subsumate cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la greşita reţinere de către judecătorul fondului a inaplicabilităţii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 58/2021 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea Concurenţei nr. 21/1996, Înalta Curte achiesează concluziilor primei instanţe în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 conform cărora "(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetata oricând în cadrul unui proces, pe cale de exceptie, din oficiu sau la cererea partii interesate. În acest caz, instanta, constatând ca de actul administrativ depinde solutionarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivata instanta de contencios administrativ competenta, suspendând cauza.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale care impun cu necesitate cerinţa ca de soluţionarea excepţiei de nelegalitate să depindă hotărârea pronunţată pe fondul cauzei, se constată că nici la momentul cererii de chemare în judecată, nici ulterior la stadiul precizării acesteia, recurentele-reclamante nu au invocat ca motiv de nelegalitate, compunerea comisiei constituită prin Ordinul nr. 123/11.12.2017 emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei.

Totodată, în mod corect a reţinut Curtea de Apel incidenţa în cauză am dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ. conform cărora:

"(1) Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.

(2) Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când:

1. se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;

2. reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii;

3. se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului;

4. se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.

(3) Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părţilor."

Analizând sistematic aceste prevederi legale, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile recurentelor-reclamante referitoare la aplicarea în cauză a Deciziei CCR nr. 58/26.01.2021, în condiţiile în care niciuna dintre susţinerile dezvoltate în cererea de chemare în judecată, precizată şi modificată, nu au vizat nelegala componenţă a Comisiei constituită prin ordinul a cărui nelegalitate s-a solicitat a se constata, în condiţiile în care noţiunea de cauză pendinte la care fac referire recurentele-reclamante impune ca decizia de constatare a neconstituţionalităţii să se refere la un aspect dedus judecăţii instanţelor de judecată, respectiv să fi fost relevat de către reclamante în cuprinsul cererii introductive sau în modificarea acesteia realizată în termen legal.

1.4. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, întrucât instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Faptul că recurentele-reclamante sunt nemulţumite de raţionamentul instanţei de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat, cu atât mai mult cu cât, în concordanţă cu prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, judecătorul va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalităţii.

În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

De altfel, se observă că recurentele-reclamante suprapun criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. argumentelor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte analiza existenţei faptei anticoncurenţiale în raport de pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 modificată şi republicată.

1.5. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să analizeze susţinerile reclamantelor, prioritizând aspectele de nelegalitate invocate de către recurente prin raportare la apărările intimatului-pârât.

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu cererea de chemare în judecată, ulterior precizată şi modificată, prin care reclamantele au solicitat anularea deciziei nr. 76/20.12.2017 emisă de pârât, prin care reclamanta A. a fost sancţionată cu aplicarea amenzii în cuantum de 99.723 RON, reprezentând 7,08125% din cifra de afaceri (venitul brut) realizată în anul 2016, pentru săvârşirea faptei anticoncurenţiale constând în încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, prin încheierea şi/sau prin realizarea unor practici concertate de stabilire a unor onorarii minimale, diferite de cele aprobate prin Ordinul MJ nr. 943/2005 şi Ordinul MJ nr. 46/C/2011, având ca obiect restricţionarea concurenţei privind onorariile minime practicate în birouri individuale notarial şi societăţi profesionale de pe raza Curţii de Apel Suceava.

O primă critică se referă la aspecte de nelegalitate a Deciziei nr. 76/202 şi ale sentinţei recurate în cauză, întrucât prima instanţă nu a sancţionat contradicţia actului administrativ contestat referitoare la determinarea subiecţilor investigaţiei, întrucât nu birourile notariale sunt subiecţii vizaţi de Consiliul Concurenţei, ci notarii publici care nu au fost chemaţi să se apere în calitate de potenţiali contravenienţi.

Înalta Curte apreciază ca nefondate susţinerile recurentelor-reclamante din această perspectivă, cărora nu le-a fost încălcat dreptul la apărare, prin simpla menţionare în cuprinsul Raportului de investigaţie ca subiect activ al contravenţiei săvârşite a Biroului Notarial şi nu a notarului public, atâta vreme cât în cuprinsul deciziei contestate s-a făcut referire la persoana contravenientului notar public, care şi-a putut exercita în mod efectiv atât în procedura administrativă, cât şi în faţa instanţelor de judecată dreptul la apărare prin formularea de observaţii la Raport, prin solicitarea de anulare a deciziei nr. 76/2020.

Se constată că în ceea ce priveşte procedura în faţa Consiliului Concurenţei, recurenţii au avut posibilitatea de a formula observaţii la raportul de investigaţie, inclusiv cu privire la fapta reţinută în sarcina notarilor publici tot astfel cum au avut posibilitatea de a participa la audieri, astfel încât împrejurarea că aceştia nu au înţeles să se folosească de aceste drepturi recunoscute de lege nu poate conduce la concluzia că reclamantelor-recurente nu le-a fost respectat dreptul la apărare în procedura în faţa autorităţii publice pârâte.

Aşadar, Înalta Curte constată că nu a avut loc o înlocuire a subiectului contravenţiei cu ocazia deliberării ci, în realitate, prin intermediul deciziei contestate au fost corectate erori ale Raportului de investigaţie ori în sensul în care sancţiunea a fost aplicată în mod corespunzător subiecţilor identificaţi corect prin chiar acest raport, respectiv notarilor publici, iar nu birourilor notariale.

Nu pot constitui motive de netemeinicie ale sentinţei atacate nici criticile recurentelor referitoare la unicitatea deciziei emise de către autoritatea publică pârâtă care ar sancţiona persoane fizice pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 prin raportare la Decizia nr. 58/18.12.2012 prin care s-a dispus sancţionarea Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România, pe de o parte având în vedere faptul că practica autorităţilor publice nu poate reprezenta motiv de nelegalitate ale actelor emise de către acestea, iar pe de altă parte faptul că instanţa de fond era ţinută a analiza o altă decizie contestată pe considerente diferite.

În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând neîndeplinirea condiţiei privind existenţa unei înţelegeri între întreprinderi şi o eronată calificare a notarului public drept entitate/întreprindere, circumscris interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

Instanţa de control judiciar va avea în vedere definiţia dată întreprinderii la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 potrivit căruia "Prin întreprindere, în sensul prezentei legi, se înţelege orice entitate economică angajată într-o activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piaţă dată, indiferent de statutul său juridic şi de modul de finanţare, astfel cum este definită în jurisprudenţa Uniunii Europene."

Simultan, Înalta Curte observă că în privinţa noţiunii de "întreprindere" au existat numeroase interpretări date inclusiv de CJUE în deciziile pronunţate în materie, relevante în acest sens fiind hotărârile pronunţate în interpretarea art. 101, 102 TFUE dat fiind că Tratatul nu defineşte această noţiune.

Astfel, în cauza Hofner şi Elser/Macrotron GmbH (cauza C-41/90) Curtea a reţinut că noţiunea de întreprindere cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică indiferent de forma juridică a entităţii şi de modul în care este înfiinţată.

În cauza C-49/07 Motoe, Curtea a constatat următoarele: calificarea ca activitate legată de exercitarea prerogativelor de autoritate publică sau ca activitate economică trebuie să se facă în mod separat, pentru fiecare activitate exercitată de o anumită entitate.

În concluzie, potrivit legislaţiei interne, dar şi jurisprudenţei CJUE, fiecare entitate angajată într-o activitate economică acţionează astfel în calitate de întreprindere şi, prin urmare, analiza trebuie să se concentreze pe ideea activităţii economice.

În ceea ce priveşte persoanele fizice, s-a considerat că acestea pot fi calificate întreprinderi, excepţie făcând întotdeauna persoanele fizice care acţionează în calitate de angajaţi şi persoanele care achiziţionează în calitate de angajaţi şi persoanele care achiziţionează produse sau servicii în calitate de consumator/utilizator final, acestea neputând fi întreprinderi deoarece comportamentul lor nu este unul de natură economică (hotărârile CJUE pronunţate în cauzele C-180/98 Pavlov, cauza Reuter/BASF, RAI/UNITEL, în care cântăreţii de operă au fost calificaţi drept întreprindere, cauza C-35/83 BAT/Comisia, cauzele C-101/07 şi C-110/07, C-172/03 Wolfgang Heiser, în care un stomatolog a fost calificat drept întreprindere).

În ceea ce priveşte profesiile liberale, Înalta Curte va reţine, de asemenea, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de Justiţie care a stabilit că membrii profesiilor liberale pot acţiona în calitate de întreprindere, în sensul normelor de concurenţă (cauza C-35/96 Comisia/Italia).

Cu privire la profesia de notar, în mod corect intimatul-pârât s-a raportat prin decizia contestată la hotărârea din cauza C-51/08 Comisia vs. Luxemburg, în care Curtea de Justiţie a reţinut că activitatea notarială nu este legată de exerciţiul autorităţii publice.

În ceea ce priveşte natura economică a activităţii prestate de notarul public, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, arată că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 36/1996, deşi notarul prestează un serviciu public, activitatea acestuia are o componentă economică, determinată prin raportare la prestarea acestui serviciu în schimbul unei remuneraţii, pe o piaţă concurenţială. În acelaşi timp, acesta suportă riscuri financiare legate de prestarea serviciilor, iar furnizarea serviciilor specifice profesiei are un caracter de durată, nefiind o prestare ocazională a acestor servicii.

În consecinţă, criticile legate de greşita reţinere de către prima instanţă a prestării de servicii comerciale de către notari vor fi respinse în consecinţă.

Înalta Curte va respinge şi susţinerile recurentelor referitoare la aceea că biroul notarial este entitatea juridică supusă investigaţiei, reţinând că prestarea serviciului notarial este realizată de notarul public, iar nu de biroul notarial, acesta din urmă reprezentând doar forma de organizare a profesiei, potrivit Legii nr. 36/1996 şi că din punct de vedere al normelor de concurenţă interesează entitatea care prestează activitatea economică.

Sub acest ultim aspect sunt relevante dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 36/1996 care fac referire la notar, iar nu la biroul notarial, art. 7 din acelaşi act normativ, care se referă la actul îndeplinit de notarul public, precum şi art. 66 alin. (1) din lege care prevede că "notarul public are ... dreptul să primească onorariu pentru fiecare act sau procedură notarială îndeplinită în condiţiile legii".

În ceea ce priveşte argumentele cuprinse în memoriul de recurs ce fac referire la Decizia 3415/2015 a ÎCCJ prin care s-a analizat legalitatea încheierii nr. 10/05.08.2015 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a autorizat desfăşurarea unei inspecţii inopinate la sediul social al Camerei Notarilor Publici Craiova, acestea sunt irelevante în cauză întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a stabilit cu putere de lucru judecat că notarul public nu ar putea fi subiect al contravenţiei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996. Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte raportarea recurentelor la considerentele Deciziei nr. 9/2023 a ÎCCJ privind examinarea sesizării formulate de către Curtea de Apel Braşov în materia pronunţării unei hotărâri prealabile (care de altfel, este ulterioară formulării cererii de chemare în judecată).

În ceea ce priveşte însă criticile privind standardul de probă subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că notarul public (recurenta-reclamantă A.) nu se face vinovat de participarea la săvârşirea faptei anticoncurenţiale, probele administrate fiind doar circumstanţiale şi nefiind de natură a înlătura prezumţia de nevinovăţie a acesteia, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Sub aspectul factual din cuprinsul deciziei contestate în cauză, reiese că recurenta-reclamantă a dobândit calitatea de notar public ulterior anului 2011, respectiv ulterior perioadei 2010-2011 în cursul căreia au fost transmise emailuri notarilor publici din circumscripţia Curţii de Apel Suceava prin care aceştia erau informaţi de către Camera Notarilor Publici Suceava despre existenţa onorariilor minimale notariale.

De asemenea, din probele administrate în cauză, rezultă faptul că decizia de sancţionare a reclamantei-recurente emisă de către autoritatea publică pârâtă s-a întemeiat faptic pe documentele ridicate în urma inspecţiilor inopinate, respectiv patru acte notariale din anul 2013 (autentificare testament, contract de comodat, promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare) şi pe utilizarea unei aplicaţii informatice de onorarii prestabilite la un anumit nivel de onorarii prestabilite la un anumit nivel (paragraful 205 din decizia contestată).

Observă Înalta Curte că în cuprinsul deciziei atacate nu s-a reţinut că notarul public A. ar fi fost unul dintre destinatarii emailului din data de 8.07.2010 transmis de către Camera Notarilor Publici Suceava prin care s-au stabilit onorariile minimale agreate în şedinţa da la acea dată şi nici faptul că biroul acestui notar public a fost subiectul investigaţii inopinate sau percheziţiei informatice efectuate de Consiliul Concurenţei. Totodată, s-a reţinut că acelaşi notar public a fost informat despre onorariile minimale pentru judeţele Suceava şi Botoşani la data de 25.02.2011 şi că foloseşte aplicaţia informatică privind onorariile minimale pe care le-a pus în aplicare la emiterea celor patru acte notariale menţionate din anul 2012, nedistanţându-se public de înţelegerea şi de practica de majorare a onorariilor minimale.

În lipsa unei definiţii a standardului de probă sau în dreptul comunitar, Înalta Curte va proceda la analiza deciziilor CJUE pronunţate în interpretarea normelor generale vizând valoarea probatorie care trebuie atribuită diferitelor elemente de probă.

În cadrul jurisprudenţei consolidate a CJUE s-a arătat în mod constant că rolul instanţei sesizate cu o acţiune în anulare, introdusă în temeiul art. 230 CE şi îndreptată împotriva unei decizii a Comisiei prin care se constată existenţa unei încălcări a dreptului concurenţei şi prin care se aplică amenzi destinatarilor acesteia, constă în a aprecia dacă probele şi alte elemente invocate de Comisie în decizia sa sunt suficiente pentru a demonstra existenţa încălcării (Hotărârea JFE Engineering şi alţii/Comisia).

Existenţa unui dubiu al instanţei trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări, astfel încât instanţa nu poate concluziona în sensul dovedirii de către Comisie a existenţei încălcării în cauză la un standard juridic corespunzător dacă există încă un dubiu cu privire la acest aspect (Hotărârea JFE Engineering).

Astfel, în această ultimă situaţie este necesar să se ţină cont de principiul prezumţiei de nevinovăţie, astfel cum rezultă în special din cuprinsul art. 6 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care se numără printre drepturile fundamentale şi care, potrivit jurisprudenţei Curţii, reafirmată de altfel în Preambulul Actului Unic European, la articolul 6 alin. (2) UE, precum şi la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, proclamată la 7 decembrie 2000 la Nisa, sunt protejate în ordinea juridică a Uniunii. În considerarea naturii încălcărilor în discuţie şi a naturii şi a gradului de severitate ale sancţiunilor aferente acestora, principiul prezumţiei de nevinovăţie se aplică în special procedurilor referitoare la încălcările normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor care pot conduce la aplicarea unor amenzi sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu (Hotărârile Curţii din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia, C-199/92 P, punctele 149 şi 150, Montecatini/Comisia, C-235/92 P, Hotărârea Groupe Danone/Comisia).

Existenţa unei încălcări trebuie apreciată doar în funcţie de elementele de probă reunite de Comisie în decizia în care constată încălcarea respectivă, singura chestiune pertinentă fiind aceea dacă, pe fond, dovada încălcării a fost sau nu a fost făcută având în vedere aceste elemente de probă (Hotărârea Cimenteries CBR şi alţii/Comisia).

În cauză, contrar concluziilor instanţei de fond, Înalta Curte constată că elementele de probă reţinute de către Consiliu în decizia atacată nu fac dovada încălcării de către recurenta-reclamantă a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, existând dubii rezonabile în privinţa participării acesteia la înţelegerea anticoncurenţială reţinută prin decizia de sancţionare.

Astfel, în ceea ce priveşte recurenta-reclamantă, referirile deciziei contestate relative la implicarea sa în activitatea anticoncurenţială sunt bazate exclusiv pe cele patru acte notariale datând din anul 2013 şi pe calificarea acesteia ca fiind unul dintre destinatarii e-mailurilor din 25.02.2011 transmise de Camera Notarilor Publici Suceava.

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă şi-a început activitatea notarială la 27.01.2011 asociat ulterior momentului iniţial (9.07.2010) stabilit de autoritatea publică pârâtă ca fiind debutul faptei anticoncurenţiale derulate pe baza teritorială de competenţă a CNP Suceava astfel încât, din această perspectivă nu se poate reţine implicarea acesteia anterior datei de 25.02.2011.

Totodată, în aprecierea instanţei de control judiciar, autoritatea de concurenţă nu a demonstrat că e-mailul din data de 25.02.2011 ar fi fost recepţionat de recurenta notar public neefectuându-se nicio investigaţie informatică aptă să conducă la această concluzie. Simplul fapt că recurenta s-a numărat printre destinatarii comunicării transmise de la adresa x@x.ro în data de 25.02.2011 prin care notarii publici erau informaţi despre "reactualizarea sancţiunii 2011 cu onorarii minimale Suceava 28.02.2011" nu este suficient pentru a forma convingerea că reclamanta-recurentă s-a raliat la practica anticoncurenţială, în lipsa unor alte probe concludente.

Instanţa europeană a statuat în cauza Eturas C-75/2014 că revine instanţei de trimitere sarcina de a examina în temeiul normelor naţionale care generează aprecierea probelor şi nivelul probatoriu necesar dacă, în raport cu ansamblul circumstanţelor care îi sunt prezentate, transmiterea unui mesaj poate constitui o probă suficientă pentru a stabili dacă destinatarii săi aveau cunoştinţă de conţinutul lui. Prezumţia de nevinovăţie se opune ca instanţa de trimitere să considere că simpla transmitere a mesajului menţionat poate constitui o probă suficientă pentru a stabili că destinatarii săi trebuiau în mod implicit, să aibă cunoştinţă de conţinutul acestuia.

În acest context, nerelevantă este şi administrarea de către autoritatea de concurenţă a probei cu cele patru înscrisuri datând din anul 2013 pe de o parte având în vedere că aceasta nu se coroborează cu vreun alt mijloc de probă, iar pe de altă parte având în vedere chiar conţinutul acestora (contract de comodat, promisiune bilaterală de vânzare cumpărare) care ar putea presupune stabilirea onorariilor notariale în funcţie de valoare.

Aşadar, în cauză Înalta Curte nu poate identifica elemente obiective şi coroborate, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenţa CJUE, care să conducă la concluzia participării recurentei-reclamante la practica anticoncurenţială reţinută prin decizia contestată, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte sentinţa recurată.

Nici reţinerea autorităţii de concurenţă referitoare la faptul că recurenta-reclamantă nu s-a delimitat public de practica de majorare a onorariilor de către ONPSV nu a fost probată nici în faza cercetării administrative nici în faţa instanţei de fond, astfel încât şi aceasta va fi înlăturată.

Reţinând astfel ca fiind întemeiate criticile privind existenţa faptei anticoncurenţiale, Înalta Curte nu va mai analiza şi aspectele referitoare la individualizarea sancţiunii, un atare demers de prisos în aceste circumstanţe.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Consiliul Concurenţei, va respinge excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 509 din 1 septembrie 2015 emis de preşedintele Consiliului Concurenţei, ca inadmisibilă, va respinge, ca nefondat, recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din 10.06.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, va admite recursul formulat împotriva sentinţei nr. 98 din 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal (secţia veche), va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite acţiunea şi va anula, în parte, Decizia nr. 76/20.12.2017 emisă de Consiliul Concurenţei, în ceea ce le priveşte pe recurentele-reclamante Birou Individual Notarial "A." şi A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-pârât Consiliul Concurenţei.

Respinge excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 509 din 1 septembrie 2015 emis de preşedintele Consiliului Concurenţei, ca inadmisibilă.

Respinge recursul formulat de reclamantele Birou Individual Notarial "A." şi A. împotriva încheierii de şedinţă din 10.06.2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de reclamantele Birou Individual Notarial "A." şi A. împotriva sentinţei nr. 98 din 13 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal (secţia veche).

Casează sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Admite acţiunea formulată de reclamantele Birou Individual Notarial "A." şi A..

Anulează, în parte, Decizia nr. 76/20.12.2017 emisă de Consiliul Concurenţei, în ceea ce le priveşte pe recurentele-reclamante Birou Individual Notarial "A." şi A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.