Broadcaster's appeal against €5,000 fine for failing to distinguish facts from opinions upheld by final court.

Şedinţa publică din data de 13 martie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună: în principal, anularea deciziei nr. 571/18.10.2022, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001; în subsidiar, modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate, conform dispoziţiilor art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1028 din 8 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1028 din 8 iunie 2023 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, în susţinerea motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că judecătorul fondului şi-a întemeiat hotărârea, pe anumite motive de fapt şi temeiuri de drept, invocate din oficiu, care nu au fost puse niciodată în discuţia părţilor, respectiv pe dispoziţiile art. 40 din Codul audiovizualului care nu au fost avute în vedere la aplicarea sancţiunii contravenţionale de către Consiliul Naţional al Audiovizualului.

A precizat că prin actul administrativ atacat nu a fost amendată pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 40 din Codul audiovizualului care stabilesc obligaţia contactării unor persoane, ci strict pentru pretinsa nerespectare a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din acelaşi act normativ.

Or, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 40 din Codul audiovizualului de către instanţa de judecată direct în motivarea sentinţei comunicate părţilor din dosar este nelegală şi neprocedurală, întrucât, precedându-se astfel, au fost încălcate dispoziţiile art. 14 alin. (4) - (6) din C. proc. civ. care reglementează principiul contradictorialităţii în procesul civil.

Vătămarea astfel creată nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii judecătoreşti, întrucât reclamanta a fost lipsită de posibilitatea de a combate argumentat aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 40 din Codul audiovizualului.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că sentinţa recurată nu cuprinde motivele în fapt şi în drept pe care se sprijină, făcându-se referire în aceasta la motive de fapt şi de drept care, pe lângă faptul că nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, sunt şi unele străine de natura pricinii, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Instanţa de fond a preluat în considerentele hotărârii, în sprijinul soluţiei sale, argumente care se referă la nerespectarea unui alt text de lege (art. 40 din Codul audiovizualului) şi/sau la lipsa unor dovezi de la dosarul cauzei care să privească contactarea persoanelor vizate în scopul exprimării unui punct de vedere, iar nu la temeiul pentru care a fost aplicată sancţiunea contravenţională art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul audiovizualului.

În concluzie, a apreciat că hotărârea atacată nu corespunde exigenţelor art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici exigenţelor referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti stabilite de C. proc. civ., lipsind motivarea în fapt şi în drept a acestei hotărâri judecătoreşti prin raportare la situaţia concretă din speţă, generându-se astfel o confuzie cu privire la un aspect esenţial al cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, sub un prim aspect, greşita aplicare a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului.

În opinia sa, există o carenţă a motivării hotărârii judecătoreşti şi în privinţa modului în care instanţa de judecată s-a raportat la analiza acestor dispoziţii, în sensul că, respingând cererea de chemare în judecată, instanţa a stabilit de-o manieră implicită că aceste dispoziţii legale nu ar fi fost respectate la momentul transmiterii comunicării audiovizuale, însă, cu toate acestea nu a indicat în concret care sunt afirmaţiile pe care le-a considerat că reprezintă fapte şi care opinii. Prin urmare, controlul de legalitate este imposibil sau anevoios de realizat, întrucât nu se poate stabili raţionamentul judecătorului, neputând fi combătut în mod punctual.

În concret, a susţinut că potrivit Codului Audiovizualului asigurarea distincţiei dintre fapte şi opinii este un principiu ce stă la baza funcţionării furnizorilor de servicii media audiovizuale, iar nu un criteriu care să stea la baza delimitării şi demarcării fiecărei afirmaţii făcute de orice persoană într-un platou de televiziune. Asigurarea distincţiei între fapte şi opinii, ca principiu de funcţionare a postului de televiziune are loc prin separarea emisiunilor pe tipuri şi calupuri de programe, respectiv emisiuni de ştiri, emisiuni de opinie (interviuri), emisiuni de divertisment, etc.

Dacă emisiunea este una de opinie, în care se solicită opinia invitaţilor sau se exprimă opinia moderatorului pe anumite subiecte de interes, atunci există o separare suficient de clară faţă de un program de ştiri în cadrul căruia se prezintă fapte, înăuntrul unui alt interval orar.

Din punct de vedere raţional şi faptic nu poate exista separarea fiecărei fraze din fiecare program şi o delimitare exactă a fiecărui fraze din platou, delimitarea făcându-se într-un spectru mai larg, prin separarea programelor pe genuri, conform principiului de funcţionare menţionat de art. 64 alin. (1) lit. a).

Prin urmare, a solicitat instanţe de control judiciar să constate că radiofuzorul îşi îndeplineşte obligaţia prevăzut de dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul Audiovizualului prin separarea programelor pe genuri (ştiri, opinie, divertisment), iar nu prin existenţa unor "indicaţii scenice" care să informeze dacă fiecare frază transmisă pe postul de televiziune reprezintă un "fapt" sau o "opinie".

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că un al doilea motiv de nelegalitate îl reprezintă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului.

A subliniat că există o carenţă a motivării hotărârii judecătoreşti şi în privinţa modului în care instanţa de judecată s-a raportat la analiza dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul Audiovizualului, în sensul că instanţa, respingând cererea de chemare în judecată, a stabilit de-o manieră implicită şi faptul că nu ar fi fost respectate aceste dispoziţii, fără a stabili care dintre cele 4 ipoteze este incidentă cauzei.

Pe de-o parte, instanţa nu a indicat care sunt aspecte ce dovedesc în concret că afirmaţiile incriminate ar avea un caracter incorect, şi totodată a reţinut în mod nelegal că Consiliul Naţional al Audiovizualului nu ar fi avut obligaţia să probeze situaţia de fapt descrisă în actul administrativ sancţionator, precum şi susţinerile din întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond.

Câtă vreme instanţa fondului nu a indicat care anume dispoziţie legală ar permite Consiliului Naţional al Audiovizualului, ca o derogare de la normele legale privind probaţiunea în procesul civil, să facă anumite susţineri în sensul că informaţia X sau Y este incorectă/falsă, fără ca aceste susţineri să fie dovedite în vreun fel, rezultă că respectiva concluzie a instanţei de fond a fost făcută cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

Pe de altă parte, instanţa de judecată nu a indicat elementele care ar dovedi că afirmaţiile prezentate la televizor nu ar fi fost verificate. Totodată, nu a arătat care sunt elemente de fapt ce ar dovedi că informarea publicului nu ar fi fost una imparţială.

Nu în ultimul rând, instanţa fondului nu a indicat în concret care sunt elementele avute în vedere din care ar rezulta că informarea publicului ar fi fost făcut cu rea-credinţă. Instanţa de judecată ar fi trebuit să dea eficienţă dispoziţiilor cu caracter de principiu ale art. 14 alin. (2) din C. civ. "Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară".

Un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de faptul că instanţa de judecată nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, care consfinţesc caracterul confidenţial al surselor de informare

Odată ce moderatoarea emisiunii şi-a exercitat dreptul conferit de lege în sensul de a nu divulga sursa informaţiilor, în scopul protejării identităţii acestei surse, dacă instanţa de judecată ar fi considerat că probele indicate de moderatoare nu sunt unele suficiente pentru soluţionarea cauzei, ar fi trebuit să facă aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (6) din Legea nr. 504/2002 şi să ordone deconspirarea surselor de informare care au stat la baza informaţiilor prezentate în platou.

În opinia recurentei-reclamante, un alt motiv care atestă încălcarea normelor de drept material derivă şi din standardul de probă aplicat de instanţa fondului. Astfel, după cum rezultă din economia motivelor prezentate în motivare sa, instanţa fondului a acreditat ideea avansată de reprezentanţii CNA în sensul că ar fi trebuit administrate probe pertinente, concludente şi utile în legătură cu subiectele dezbătute în cadrul emisiunii, care să probeze opiniile moderatoarei.

Această cerinţă impusă de judecătorul fondului, şi anume existenţa unor probe certe, concludente, pertinente şi utile nu are suport normativ, în sensul că nu există o dispoziţie legală în vigoare care să poată fi interpretată în sensul existenţei unei obligaţii a radiodifuzorilor de a administra probe certe, concludente şi utile în cadrul unei emisiuni de televizor. Din contră, standardul aplicat de CEDO în materia libertăţii de exprimare al jurnaliştilor este cel al existenţei unei "baze factuale minime", cerinţă care era îndeplinită în speţa de faţă. După prezentarea unei informaţii la televizor, telespectatorul nu este chemat să îşi însuşească în mod obligatoriu informaţia prezentată, ci este chemat să îşi exerseze gândirea critică.

Un alt motiv care atestă încălcarea normelor de drept material privind exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar şi respectarea exprimării pluraliste de idei şi de opinii în cadrul conţinutului serviciilor media audiovizuale aşa cum au fost definite de către legiuitor, este reprezentat de faptul că toate informaţiile prezentate în cadrul emisiunii difuzate de către postul de televiziune B. sunt subiecte de interes public ce au născut dezbateri la nivel internaţional având o bază factuală solidă, concluzie ce derivă din aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora:

"Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui".

În acest sens, a specificat faptul că, aşa cum a fost statuat şi în doctrina de specialitate, dar şi în jurisprudenţa naţională, contrar interpretării date cadrului legal de către instanţa de fond, reluarea unor informaţii deja prezentate publicului larg şi prezentarea acestora de către jurnalişti nu poate constitui o faptă contravenţională în sensul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 504/2002, respectiv Deciziei cu nr. 220/2011, întrucât această acţiune nu produce niciun impact asupra dreptului la imagine, dreptului la reputaţie sau dreptului la viaţă privată a persoanelor fizice supuse dezbaterilor.

Raportat la faptul că legiuitorul a reglementat în art. 33 alin. (3) şi (4) din Decizia nr. 220/2011 dreptul difuzării de ştiri, dezbateri, anchete şi/sau reportaje audiovizuale despre persoanele care prezintă interes public şi/sau despre subiectele de interes public, este evident că sancţionarea acestui tip de conduită a fost realizat cu încălcarea unor norme imperative, iar hotărârea judecătorească care a validat, în primă instanţă, legalitatea actului administrativ contestat este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Un alt motiv de nelegalitate derivă şi din contextul în care au fost formulate respectivele afirmaţii atât în legătură cu moderatoarea - doamna C., cât şi în ceea ce îi priveşte pe invitaţii acesteia cu referire directă la faptul că emisiunea denumită "D." este o emisiune de dezbateri care încurajează schimbul de opinii, fie ele şi contradictorii. Conform interpretării CEDO, doar dacă are există probe deosebit de serioase în sensul că afirmaţiile făcute în cadrul emisiunii ar fi unele false, s-ar putea dispune sancţionarea recurentei-reclamante, în calitatea sa de radiodifuzor, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

Nu în ultimul rând, un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de impunerea de către instanţa fondului a cerinţei de a fi prezentat un punct de vedere contrar celor expus de participanţii prezenţi la emisiuni.

În opinia sa, în cadrul unei emisiuni de dezbateri este greu de acceptat că orice persoană raţională ar fi putut emite două puncte de vedere contrare, respectiv unul propriu, asumat conform propriei sale convingeri, şi un al doilea punct de vedere, simulat, de sens contrar, doar în ideea de a satisface această cerinţă a instanţei de fond de a fi prezentate puncte de vedere contrare.

Cerinţa de a impune invitaţiilor să susţină şi puncte de vedere contrare celor care le aparţin acestor în mod intim, ar înfrânge, fără putinţă de tăgadă, atât dispoziţiile art. 10 din Carta drepturilor fundamentate a Uniunii Europene - Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, cât şi dispoziţiile art. 29 din Constituţia României referitoare la libertate de conştiinţă.

A precizat că promovarea pluralismului de idei şi toleranţa faţă de diversitatea ideilor exprimate de invitaţii emisiunii se manifestă la nivelul postului B. prin multitudinea de programe difuzate, care au moderatori şi invitaţi diferiţi - proveniţii din toate mediile sociale, din diverse comunităţi şi grupuri, emisiuni ce au subiecte şi formate diferite, iar nu prin impunerea exprimării unor puncte de vedere prefabricate de către invitaţii prezenţi în cadrul unei singure emisiuni.

Raţionamentul prevăzut în sentinţa recurată apare ca fiind unul nelegal prin raportare la jurisprudenţa CEDO. Dreptul garantat de articolul 10 din Convenţie nu este unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Restricţiile aduse libertăţii de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare la acesta.

A apreciat că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile stabilite în jurisprudenţa CEDO pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale (ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puţin unul din scopurile legitime prevăzute de textul convenţiei şi să fie necesară într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop), contrar raţionamentului expus de instanţa de fond.

A mai arătat că sentinţa recurată a valorizat o serie de dispoziţii legale pe care recurenta-reclamantă le apreciază ca fiind neconstituţionale, respectiv dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, cu modificările şi completările ulterioare în legătură cu sintagma "precum şi ale deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliu", pe care a precizat că le va arăta în cadrul unei cereri ulterioare de sesizare a Curţii Constituţionale.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 571/18.10.2022 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care a fost sancţionată cu amendă contravenţională în cuantum de 5.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Decizia nr. 220/2011 privind codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

În decizia contestată s-a reţinut că furnizorul de servicii a difuzat emisiunea "D." din data de 24.08.2022, cu încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul audiovizualului, potrivit cărora, în virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, radiodifuzorii trebuie să asigure o distincţie clară între fapte şi opinii, iar informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă.

Soluţionând cauza în fond, prima instanţă a confirmat legalitatea deciziei contestate, constatând caracterul neîntemeiat al tuturor criticilor formulate de recurenta-reclamantă.

În recurs, reclamanta a formulat critici de nelegalitate circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le va analiza punctual.

Referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că judecătorul fondului şi-a întemeiat hotărârea, pe anumite motive de fapt şi temeiuri de drept, invocate din oficiu, care nu au fost puse niciodată în discuţia părţilor şi care nu au fost avute în vedere la aplicarea sancţiunii contravenţionale de către Consiliul Naţional al Audiovizualului, respectiv dispoziţiile art. 40 din Codul audiovizualului. Procedând în acest mod, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (4) - (6) din C. proc. civ. care reglementează principiul contradictorialităţii în procesul civil.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că sunt corecte susţinerile recurentei-reclamante în sensul că nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor incidenţa dispoziţiilor art. 40 din Codul audiovizualului, reţinută din oficiu de instanţa de fond direct în cuprinsul motivării, însă acest aspect nu conduce la casarea hotărârii recurate deoarece considerentele respective nu sunt singurele pentru care instanţa a respins cererea de chemare în judecată. Înalta Curte constată că, ulterior, instanţa de fond a procedat la analiza legalităţii deciziei de sancţionare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului şi prin raportare la prevederile reţinute ca fiind încălcate de recurenta-reclamantă, respectiv dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, având în vedere că analiza efectuată de prima instanţă (referitoare la incidenţa art. 40 din Codul audiovizualului) nu prezintă relevanţă în raport de obiectul cauzei, Înalta Curte va înlătura aceste considerente din cuprinsul sentinţei recurate, urmând a analiza, în continuare, celelalte motive de casare invocate de recurenta-reclamantă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa recurată nu cuprinde motivele în fapt şi în drept pe care se sprijină, făcându-se referire în aceasta la motive de fapt şi de drept care, pe lângă faptul că nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, sunt şi unele străine de natura pricinii, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Totodată, în opinia recurentei-reclamante, există o carenţă a motivării hotărârii judecătoreşti şi în privinţa modului în care instanţa de judecată s-a raportat la analiza dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Decizia nr. 220/2011 privind codul de reglementare a conţinutului audiovizual, în sensul că respingând cererea de chemare în judecată, instanţa a stabilit de-o manieră implicită că aceste dispoziţii legale nu ar fi fost respectate.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat.

Pentru a fi incident acest motiv de casare, hotărârea trebuie să cuprindă "numai motive străine de natura cauzei", însă aşa cum s-a reţinut deja în cadrul analizei motivului de casare anterior (pct. 5), considerentele privind incidenţa dispoziţiilor art. 40 din Codul audiovizualului (străine, într-adevăr de natura cauzei) nu sunt singurele considerente pentru care instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Celelalte ipoteze ale motivului de casare au fost invocate doar formal, nefiind expuse argumente care să vizeze caracterul nemotivat al hotărârii atacate sau existenţa unor considerente contradictorii. De altfel, Înalta Curte constată că sentinţa recurată satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, prima instanţă analizând toate motivele de fapt şi de drept ale cauzei, atât argumentele reclamantei, cât şi apărările pârâtului, expunând raţionamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Aşadar, instanţa de recurs reţine, pe de o parte, că simpla nemulţumire a recurentei-reclamante referitoare la modul în care a interpretat prima instanţă dispoziţiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, nici faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se identifică elemente de nelegalitate a soluţiei atacate, aceasta reflectând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, urmând a fi menţinută de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de verificare a conformităţii soluţiei cu normele de drept aplicabile.

Dispoziţiile din Codul audiovizualului relevante pe subiectul analizat sunt cele ale art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul audiovizualului conform cărora:

"În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea unei distincţii clare între fapte şi opinii; b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă."

De asemenea, art. 66 alin. (1) prevede că:

"În programele de ştiri şi de dezbateri informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea imparţialităţii, echilibrului şi favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică"; iar "Prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziţie se asigură, de regulă, în cadrul aceleiaşi emisiuni, iar în mod excepţional, în emisiunile următoare; în cazul în care cei solicitaţi refuză să participe sau să îşi precizeze punctul de vedere, acest fapt trebuie menţionat pe post; absenţa punctului de vedere al uneia dintre părţi nu exonerează realizatorul/moderatorul de asigurarea imparţialităţii" (alin. (2).

În egală măsură, art. 67 stipulează că:

"În exercitarea dreptului lor de a-şi exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorii şi moderatorii trebuie să asigure o separare clară a opiniilor de fapte şi nu trebuie să profite de apariţia lor constantă în programe într-un mod care să contravină exigentelor de asigurare a imparţialităţii."

Instanţa de control judiciar reţine că obligaţia de informare corectă a publicului presupune atât îndatorirea de a aduce la cunoştinţa acestuia informaţii reale, verificate, adevărate, cât şi îndatorirea de a prezenta toate informaţiile relevante cu privire la un anumit subiect determinat.

Cu alte cuvinte, informarea corectă trebuie să fie nu doar adevărată, ci şi exactă, adică să reflecte întreaga realitate, nu doar o parte a acesteia, în funcţie de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informaţiilor, publicul este în măsură să înţeleagă corect şi complet situaţia prezentată şi să îşi formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Obligaţia prezentării tuturor informaţiilor relevante aferente unui subiect rezultă şi din obligaţia prezentării tuturor punctelor de vedere aflate în divergenţă, precum şi din necesitatea asigurării unei informări imparţiale, obiective.

Într-adevăr, din probatoriul administrat în cauză reiese că, în cadrul emisiunii în discuţie, postul de televiziune B. nu a depus diligenţele necesare pentru a distinge în mod clar între fapte şi opinii şi nu s-a îngrijit ca informarea publicului să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă.

Astfel, în cadrul emisiunii respective s-a dezbătut un subiect referitor la construirea unei parcări private în faţa Aeroportului Otopeni, pe un teren care se suprapune cu un alt teren transmis de Ministerul Apărării, cu drept de folosinţă, către Ministerul Transporturilor şi Aeroportul Otopeni, unde sunt izvoarele de apă geotermală. În tratarea acestui subiect au fost făcute comentarii tendenţioase, acuzatoare, îndeosebi de către moderatoare, care au vizat atât unele persoane publice (E., F., G.), cât şi pe cele care ar fi construit parcarea în proximitatea Aeroportului Otopeni, respectiv, omul de afaceri H., susţinându-se cu vehemenţă că ar exista o caracatiţă imobiliară în legătură cu acest teren, în detrimentul intereselor statului care nu ar putea valorifica resursa de apă geotermală a Bucureştiului.

În această situaţie, se constată că în cadrul emisiunii respective a fost abordat un subiect public, de interes general, fără să fie asigurată o distincţie clară între fapte şi opinii, în special, în cadrul introducerilor şi comentariilor făcute de moderatoarea emisiunii, dar şi prin titlurile afişate în mod continuu pe ecran, care preluau o serie de acuzaţii la adresa unor persoane şi instituţii, situaţie de natură să afecteze grav imparţialitatea şi echilibrul informării, precum şi posibilitatea publicului de a-şi forma în mod liber opinia.

A criticat recurenta-reclamantă faptul că instanţa fondului nu a indicat, în concret, care sunt afirmaţiile din cadrul emisiunii pe care le-a considerat că reprezintă fapte şi care opinii, însă obligaţia de a delimita faptele de opinii revine operatorului de televiziune şi nu instanţei de judecată, cum eronat se susţine.

Nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante potrivit căruia asigurarea distincţiei între fapte şi opinii, ca principiu de funcţionare a unui post de televiziune, are loc prin separarea emisiunilor pe tipuri şi calupuri de programe, respectiv emisiuni de ştiri, emisiuni de opinie, emisiuni de divertisment. Înalta Curte reţine că, în virtutea respectării dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să asigurare o distincţie clară între fapte şi opinii, de fiecare dată când informează cu privire la un fapt sau eveniment. Chiar dacă emisiunea în discuţie este, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, una de opinie, cât timp în cuprinsul acesteia se prezintă şi anumite evenimente/fapte, este necesară asigurarea unei distincţii clare în acest sens.

În speţă, recurenta-reclamantă nu a fost sancţionată pentru simpla expunere a subiectului respectiv, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat, respectiv cu nerespectarea obligaţiei de a asigura o distincţie clară între fapte şi opinii şi de a transmite în mod imparţial şi cu bună-credinţă informaţiile cu privire la subiectul dezbătut, ceea ce a avut ca efect încălcarea obligaţiilor de informare obiectivă a publicului şi de favorizare a liberei formări a opiniei.

O altă critică de nelegalitate invocată a vizat faptul că instanţa de judecată nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului care consfinţeşte caracterul confidenţial al surselor de informare.

Înalta Curte reţine că, faţă de afirmaţiile acuzatoare, în scopul asigurării unei informări corecte şi complete, ar fi trebuit ca în timpul dezbaterii subiectului, să fi fost prezentată o bază probatorie reală şi suficientă ceea ce nu s-a întâmplat câtă vreme moderatoarea emisiunii a pretins că ar deţine dovezi, dar că nu le prezintă publicului, afirmând totodată că "Suntem doar la începutul investigaţiei. Am intrat în posesia unei părţi din actele care sunt la dosar. Urmează...de-asta nici nu vreau să le fac publice pentru că nu vreau să deconspir sursa, vreau să obţin cât mai multe documente."

Or, aşa cum s-a precizat anterior, numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informaţiilor, publicul este în măsură să înţeleagă corect şi complet situaţia prezentată şi să îşi formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Este adevărat că rolul şi dreptul presei într-o societate democratică este acela de a difuza informaţii şi idei, opinii, cu privire la chestiuni de interes general şi la persoane publice aflate la conducerea instituţiilor de interes public. Însă, exercitarea acestui drept nu trebuie să aibă drept consecinţă încălcarea dreptului publicului de a fi corect informat, împrejurarea că subiectul era de notorietate la acel moment şi intens dezbătut de toate canalele de televiziune neputând conduce la concluzia contrară. Aceasta întrucât dreptul la opinie este protejat de lege, atât la nivel naţional, cât şi la nivel european, protecţie ce se impune a fi coordonată cu respectarea responsabilităţilor funcţiei de informare de către toţi operatorii, iar limitele acestei informări să nu fie încălcate. Or, din această perspectivă nu are relevanţă pluralitatea de opinie invocată de partea recurenta-reclamantă, astfel cum a fost dezvoltată în susţinerea dreptului la informare şi a rolului presei într-o societate democratică.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, cu privire la libertatea de exprimare, că art. 10 din Convenţie nu protejează numai substanţa ideilor exprimate, ci şi modul în care acestea sunt exprimate, precum şi regula potrivit căreia "dacă libertatea de opinie nu poate fi limitată, exprimarea opiniei poate forma obiectul unei limitări, fie şi pentru respectarea drepturilor aparţinând altor subiecte de drept." Totodată, a reţinut că mass-media audiovizuală are un rol deosebit de important în asigurarea unei informări corecte a publicului, ca urmare a puterii de a transmite mesaje prin sunet şi imagine, astfel că sunt protejate de dreptul la libera exprimare şi producţiile TV bazate pe "poveşti" sau "zvonuri" provenite de la terţi, dar "opinia publică" trebuie să fie protejată, de asemenea, în măsura în care nu există dovezi că relatarea este în întregime falsă şi inventată (Timpul Info-Magazin şi Anghel c. Moldovei, pct. 36).

În acest context, dispoziţiile art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul audiovizualului vin să contribuie la respectarea obligaţiei pozitive a statului de a asigura o bună informare, păstrând un echilibru cu dreptul la opinie exprimat în mass-media audiovizuală.

Ca atare, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că afirmaţiile invitaţilor şi ale moderatoarei au depăşit limitele unei simple opinii asupra subiectului în cauză, fiind indicate în mod concert fapte de o gravitate deosebită cu privire la comportamentul imoral şi ilegal al unor persoane care deţin funcţii publice, aşa cum în mod corect a constatat autoritatea pârâtă în actul atacat. Atitudinea acestora a fost de natură a afecta echilibrul necesar în vederea unei corecte şi verificate informări, în sensul de a face diferenţa dintre faptă şi opinie.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că, chiar dacă afirmaţiile sau criticile acceptabile sunt mai largi în ceea ce priveşte persoanele publice în raport cu cele care nu ocupă funcţii publice, iar acestea trebuie să accepte verificarea strictă a fiecărui cuvânt şi a fiecărei fapte, atât din partea jurnaliştilor, cât şi a publicului, presa audiovizuală are obligaţia ca în expunerea respectivelor afirmaţii sau critici să respecte dreptul la corecta informare a publicului, în acord cu prevederile legale incidente.

Cât priveşte celelalte critici referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi impus cerinţa de a fi prezentat un punct de vedere contrar celor expuse de participanţii la emisiune (pagina 10 din sentinţa recurată - "au fost prezentate fapte fără a se oferi o bază reală şi fără a se asigura un echilibru real al punctelor de vedere, prin contactarea persoanelor la care s-a făcut referire"), Înalta Curte constată că prima instanţă nu a reţinut că ar fi trebuit prezentate puncte de vedere contrarii celor expuse în emisiune, ci că nu s-au contactat persoanele la care s-a făcut referire în emisiune pentru a-şi prezenta punctul de vedere. Aceste critici, astfel cum au fost dezvoltate de recurenta-reclamantă, sunt însă lipsite de relevanţă, întrucât Înalta Curte a înlăturat deja considerentele instanţei de fond referitoare la incidenţa art. 40 din Codul audiovizualului pentru că nu prezintă relevanţă în raport cu obiectul cauzei deduse judecăţii.

Prin urmare, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinţei recurate şi că nu este întrunit nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia atacată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar I. SPRL împotriva sentinţei civile nr. 1028 din 8 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.