Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1248/2025 AI generated

Judges’ benchmark salary recalculation claim fails: High Court quashes award, holds equalization to anti-corruption prosecutors’ multiplier unavailable.

Case Number Decizia nr. 1248/2025
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the appeals filed by the State entities, partially quashed the lower court's judgment, and, upon retrial, dismissed the claimants' action in full, while maintaining the remaining provisions of the lower court's ruling, which had partially granted the claims. The dispute concerned judges who sought recalculation of their benchmark salaries at the level of prosecutors from specialized anti-corruption and organized crime directorates by applying multiplier coefficient 19.00 from Annex to Emergency Ordinance No. 27/2006, along with payment of differences, inflation adjustment, and penalty interest. The High Court held that, under binding rulings (ICCJ decisions No. 3/2024 and 4/2024 on appeals in the interest of the law, and decision No. 80/2023 on a preliminary question), amounts awarded by final judgments for such differences constitute damages, not salary rights, and cannot alter the benchmark salary or be extended to other categories, as the multiplier coefficient has restricted applicability and the principles of equality and non-discrimination do not permit salary equalization based on benefits not granted by law to the claimants. The court also rejected the exceptions raised by the appellants regarding inadmissibility for failure to exhaust preliminary procedure, lack of passive standing of the budget credit ordonators, and lack of active standing, as the claim for salary rights does not require prior administrative procedure and the courts involved hold the status of credit ordonators responsible for payment.

Legislator headnote

AI generated

art. 517 alin. (4) din C. proc. civ, art. 21 din Legea nr. 500/2002, art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, art. 222 din C. civ, art. 142 din Legea nr. 304/2022, art. 162 din Legea nr. 304/2022; Judges’ benchmark salary recalculation claim fails: High Court quashes award, holds equalization to anti-corruption prosecutors’ multiplier unavailable: Împotriva sentinţei nr. 42/2024 pronunţată la 1 aprilie 2024 de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Justiţiei), Tribunalul Galaţi şi Curtea de Apel Galaţi, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Keywords

AI generated
salary recalculation standing to appeal compensation for judicial errors e-justice non-administrative dispute actions for damages

Cited Legislation

AI generated
art. 517 alin. (4) din C. proc. civ
13/2016, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., care stabileşte că raportul juridic de muncă poate exista doar între două persoane, iar ordonatorii principali sau secundari de credite nu au calitate procesuală pasivă în litigiile privind drepturi salariale dacă nu sunt angajatori.
art. 21 din Legea nr. 500/2002
De asemenea, face trimitere la art. 21 din Legea nr. 500/2002, art.
art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007
500/2002, art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, art.
art. 222 din C. civ
22/2002 şi art. 222 din C. civ., precum şi la art.
art. 142 din Legea nr. 304/2022
49 şi art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care reglementează structura instanţelor şi rolul ordonatorilor de credite.
art. 162 din Legea nr. 304/2022
142 şi art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care consacră subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, inclusiv cele procesuale, începând cu intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023.
art. 38 din C. proc. civ
Invocă art. 38 din C. proc. civ.
art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002
Invocă dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, art.

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Covasna, secţia civilă, la data de 12.10.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi: obligarea acestor pârâţi la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare a celorlalte drepturi aferente la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi prin Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi, potrivit legii, începând cu data de 09.04.2015 şi în viitor, pentru reclamaţii A., B. şi C. şi până la data pensionării pentru reclamanta D.; obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la calcularea, plata şi alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 128/02.02.2023, Tribunalul Covasna, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a completului de litigii de muncă şi asigurări sociale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 962/29.05.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Covasna, secţia civilă şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Prin Decizia nr. 4968/01.11.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., D., B., C. şi pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi, în favoarea Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

După stabilirea competenţei de soluţionare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a data de 27.12.2023.

2. Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentinţa nr. 42/2024 pronunţată la 1 aprilie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Justiţiei, invocată de acest pârât, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la alocarea plăţii fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale solicitate, excepţie invocată de acest pârât, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Galaţi în ceea ce priveşte acţiunea formulată de reclamanţii B., C.

şi D., excepţie invocată de această pârâtă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Tribunalul Galaţi, invocată de acest pârât, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi, pentru pretenţiile aferente perioadei 09.04.2015-10.10.2019, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi, a obligat pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor şi a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A.

şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare 19.00 stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi, potrivit legii: începând cu data de 11.10.2019 şi în continuare, pentru viitor, în favoarea reclamanţilor A., B. şi C.; pentru perioada 11.10.2019-01.12.2019, în favoarea reclamantei D., a obligat pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Galaţi şi Tribunalul Galaţi la calcularea şi plata în beneficiul reclamanţilor a sumelor necesare pentru fiecare lună din perioada pentru care s-a dispus recalcularea, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, cu titlu de diferenţă dintre venitul la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi conform celor dispuse mai sus şi venitul efectiv plătit, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective şi a respins pretenţiile reclamanţilor, aferente perioadei 09.04.2015-10.10.2019, ca fiind prescrise.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 42/2024 pronunţată la 1 aprilie 2024 de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Justiţiei), Tribunalul Galaţi şi Curtea de Apel Galaţi, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Galaţi, în calitate de recurentă-pârâtă, a criticat greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Galaţi, instanţa de fond reţinând că aceasta are calitatea de ordonator secundar de credite, prin intermediul căruia se alocă fondurile de la Ministerul Justiţiei către Tribunalul Galaţi. Recurenta susţine că această motivare este neîntemeiată, întrucât calitatea procesuală pasivă trebuie analizată în raport cu perioadele efectiv lucrate de fiecare reclamant în cadrul instanţei respective. Astfel, pentru reclamanta A., încadrarea la Curtea de Apel Galaţi a început abia la 15.12.2019, iar anterior acestei date, raporturile de muncă au fost cu Tribunalul Galaţi. Reclamantul B. a fost încadrat la Curtea de Apel Galaţi abia din 01.04.2023, anterior acestei date fiind delegat sau încadrat la Tribunalul Galaţi. Reclamanta C. a fost încadrată la Curtea de Apel Galaţi abia din 01.11.2023, anterior acestei date activând în cadrul Tribunalului Galaţi. Reclamanta D. a fost eliberată din funcţie prin pensionare la 01.12.2019, funcţionând exclusiv în cadrul Tribunalului Galaţi, fără a avea vreodată raporturi de muncă cu Curtea de Apel Galaţi.

În acest context, recurenta susţine că instanţa de fond nu a ţinut cont de aceste aspecte esenţiale, iar calitatea procesuală pasivă a Curţii de Apel Galaţi nu poate fi reţinută pentru întreaga perioadă vizată de acţiune, ci doar pentru intervalele în care reclamanţii au fost efectiv încadraţi în cadrul acestei instanţe.

În susţinerea acestei critici, recurenta invocă Decizia ÎCCJ nr. 13/2016, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., care stabileşte că raportul juridic de muncă poate exista doar între două persoane, iar ordonatorii principali sau secundari de credite nu au calitate procesuală pasivă în litigiile privind drepturi salariale dacă nu sunt angajatori.

De asemenea, face trimitere la art. 21 din Legea nr. 500/2002, art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/2007, art. 4 din O.G. nr. 22/2002 şi art. 222 din C. civ., precum şi la art. 39, art. 40, art. 49 şi art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care reglementează structura instanţelor şi rolul ordonatorilor de credite.

Recurenta subliniază că Ministerul Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite, nu are obligaţia de a vira sume suplimentare decât cele prevăzute în legea bugetului de stat, conform Deciziei nr. 10/19.09.2011 pronunţate de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

În concluzie, solicită admiterea recursului, cu consecinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Galaţi, în raport cu perioadele efectiv lucrate de fiecare reclamant în cadrul acestei instanţe, şi respingerea acţiunii pe fond, întrucât nu există raporturi juridice de muncă între reclamanţi şi Curtea de Apel Galaţi pentru întreaga perioadă vizată de cererea introductivă.

Prin motivele de recurs, pârâtul Ministerul Justiţiei invocă patru critici principale.

Prima critică vizează respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile. Ministerul Justiţiei susţine că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 7 din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 şi art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, ignorând faptul că reclamanţii contestă, în mod mascat, ordinele administrative de stabilire a drepturilor salariale. În acest context, invocă Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care distinge între cererile ce vizează drepturi salariale neacordate şi cele ce contestă încadrarea sau reîncadrarea, stabilind că doar în prima ipoteză nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile. În speţă, fiind vorba despre o contestare indirectă a actelor administrative, Ministerul Justiţiei consideră că acţiunea este inadmisibilă.

A doua critică priveşte respingerea eronată a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei. Invocă dispoziţiile art. 142 şi art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care consacră subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, inclusiv cele procesuale, începând cu intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023.

În acest sens, Ministerul Justiţiei arată că instanţa de fond a omis să soluţioneze cererea de introducere în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi aceasta este ordonatorul principal de credite şi emitentul actelor de salarizare pentru instanţele judecătoreşti. Invocă art. 38 din C. proc. civ. privind transmiterea calităţii de parte, precum şi Decizia nr. 13/2016 a ÎCCJ, care stabileşte că ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală pasivă în litigiile privind drepturi salariale ale angajaţilor instituţiilor subordonate.

În concluzie, Ministerul Justiţiei solicită constatarea lipsei calităţii sale procesuale pasive şi continuarea judecării cauzei în contradictoriu cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A treia critică se referă la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor în ceea ce priveşte capătul de cerere privind alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale.

Ministerul Justiţiei argumentează că reclamanţii nu au calitatea de a solicita îndeplinirea obligaţiilor ce revin ordonatorului principal de credite, întrucât sunt terţi în raporturile juridice de drept financiar dintre Ministerul Finanţelor Publice şi ordonatorii principali. Invocă dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, art. 143 din Legea nr. 304/2022, precum şi art. 64 din Legea nr. 69/2010, care reglementează responsabilităţile ordonatorilor de credite.

În susţinerea acestei critici, Ministerul Justiţiei indică jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, respectiv sentinţele civile nr. 1750/2019, nr. 456/2019 şi nr. 988/2019, care au statuat că legea nu recunoaşte reclamanţilor dreptul de a formula cereri privind alocarea de fonduri între autorităţi publice.

A patra critică se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Ministerul Justiţiei susţine că instanţa de fond a instituit un sistem de salarizare paralel, acordând prin hotărâre judecătorească indemnizaţii corespunzătoare procurorilor DNA şi DIICOT, în contradicţie cu dispoziţiile Legii-cadru nr. 153/2017. Se invocă art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c), art. 8 şi art. 9 din Anexa V, precum şi art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege, care stabilesc că drepturile salariale sunt exclusiv cele prevăzute în lege, iar plafonarea se face la nivelul stabilit pentru anul 2022. Menţionează Decizia nr. 51/2020 a Curţii Constituţionale, care sancţionează subrogarea instanţelor în atribuţiile legiuitorului, precum şi Deciziile nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 821/2008 şi nr. 838/2009, care reafirmă principiul separaţiei puterilor în stat. În plus, indică Deciziile nr. 55/2021, nr. 80/2023 şi nr. 4/2024 ale ÎCCJ, care clarifică regimul juridic al coeficienţilor de multiplicare şi natura despăgubitoare a diferenţelor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti, subliniind că plafonarea se face în raport cu funcţia, gradul profesional, vechimea şi gradaţia fiecărui magistrat, conform Anexei V din Legea nr. 153/2017.

În concluzie, Ministerul Justiţiei solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii Curţii de Apel Braşov şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă pentru neparcurgerea procedurii prealabile, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar capătul de cerere privind alocarea fondurilor ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţine că instanţa de fond a respins în mod nelegal excepţia inadmisibilităţii, ignorând obligaţia reclamanţilor de a parcurge procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 şi art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

În motivarea sa, instanţa de fond a invocat Decizia nr. 9/2017 a ÎCCJ, însă a interpretat eronat dispoziţiile acesteia, întrucât în speţă pretenţiile reclamanţilor derivă dintr-o încadrare salarială pretins nelegală, ceea ce impune parcurgerea procedurii prealabile. Prin urmare, acţiunea era inadmisibilă, iar instanţa trebuia să admită excepţia formulată.

Critica privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei se fundamentează pe dispoziţiile art. 142 alin. (6) şi (8) din Legea nr. 304/2022, coroborate cu art. 38 din C. proc. civ., care consacră subrogarea ope legis a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, inclusiv cele procesuale, începând cu data de 22 decembrie 2022, data intrării în vigoare a Legii bugetului de stat nr. 368/2022.

Instanţa de fond a omis să introducă în cauză ÎCCJ, deşi aceasta dobândise calitatea de parte în proces, iar Ministerul Justiţiei nu mai avea calitate procesuală pasivă. În acest sens, indică Decizia nr. 13/2016 a ÎCCJ, care stabileşte că ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile privind drepturi salariale, întrucât raportul juridic de muncă există între angajat şi instituţia angajatoare, nu între angajat şi ordonatorul principal de credite.

Critica privind calitatea procesuală activă a reclamanţilor se întemeiază pe faptul că aceştia nu pot solicita alocarea fondurilor între autorităţi publice, întrucât nu sunt titulari ai raportului juridic de drept financiar dintre Ministerul Finanţelor Publice şi ordonatorii principali de credite. Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002, art. 143 din Legea nr. 304/2022 şi art. 64 din Legea nr. 69/2010, alocarea fondurilor este o obligaţie legală de diligenţă, care nu poate fi impusă prin hotărâre judecătorească la cererea unor terţi. În acest sens, indică jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti, respectiv sentinţele civile nr. 1750/2019, nr. 456/2019 şi nr. 3675/2018, care confirmă lipsa dreptului reclamanţilor de a formula cereri privind alocarea fondurilor între autorităţi publice.

Susţine că încălcarea Deciziei nr. 80/2023 a ÎCCJ se bazează pe faptul că instanţa de fond nu a respectat caracterul obligatoriu al acestei decizii, publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 30 ianuarie 2024, anterior pronunţării sentinţei.

Potrivit art. 521 din C. proc. civ., instanţele sunt obligate să aplice dezlegările date de ÎCCJ. Decizia nr. 80/2023 stabileşte că principiile egalităţii şi nediscriminării pot fi invocate pentru egalizarea salariilor doar dacă majorările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti au aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale. În speţă, coeficientul de multiplicare 19,000 nu are aplicabilitate generală, fiind destinat exclusiv procurorilor DNA şi DIICOT, astfel că nu poate fi utilizat pentru recalcularea indemnizaţiilor reclamanţilor.

Critica privind aplicarea greşită a normelor de drept material, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de fond a dispus recalcularea indemnizaţiilor de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006, ignorând dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c), art. 8 şi 9 din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi art. 38 alin. (6) din aceeaşi lege. Aceste norme prevăd că drepturile salariale sunt cele stabilite exclusiv prin legea-cadru, iar indemnizaţia de încadrare se determină prin grila prevăzută în anexele legii, fără utilizarea coeficienţilor de multiplicare, care nu mai au aplicabilitate în sistemul actual de salarizare. Invocă Deciziile nr. 55/2021, nr. 60/2019 şi nr. 4/2024 ale ÎCCJ, care confirmă că diferenţele salariale rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare au natura juridică a unor despăgubiri şi sunt supuse plafonului prevăzut de lege, iar raportarea se face exclusiv la funcţia, gradul profesional, vechimea şi gradaţia fiecărui magistrat.

Tribunalul Galaţi a formulat recurs incident solicitând casarea în parte a sentinţei recurate, în ceea ce priveşte soluţia de admitere parţială a acţiunii şi obligarea pârâţilor la recalcularea şi plata indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor, precum şi a celorlalte drepturi salariale aferente, prin raportare la indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., utilizând coeficienţii de multiplicare 19.00 prevăzuţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A), pct. 6-13.

Prima critică vizează nelegalitatea reţinerii de către instanţa de fond a existenţei unei discriminări salariale între judecători şi procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. Tribunalul Galaţi susţine că salarizarea magistraţilor este reglementată distinct prin Legea nr. 153/2017, Anexa V, Capitolul VIII, Secţiunea a 2-a, art. 8, care stabileşte indemnizaţia de încadrare în funcţie de nivelul instanţei, gradul profesional, funcţia deţinută şi vechimea în muncă şi în funcţie. Sporurile salariale sunt reglementate prin art. 4 şi 5 din aceeaşi anexă, fiind acordate în funcţie de condiţiile de muncă, riscul neuropsihic şi confidenţialitate. Astfel, aplicarea coeficienţilor specifici procurorilor DNA/DIICOT nu poate fi extinsă judecătorilor, întrucât aceştia nu desfăşoară activităţi similare, nu sunt încadraţi în structuri cu atribuţii în combaterea corupţiei sau criminalităţii organizate şi nu beneficiază de regimul juridic special prevăzut de O.U.G. nr. 43/2002 şi O.U.G. nr. 78/2016.

A doua critică priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 27/2006 după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi ulterior a Legii nr. 153/2017. Tribunalul Galaţi arată că, începând cu 01.01.2010, drepturile salariale ale magistraţilor sunt reglementate exclusiv de Legea nr. 330/2009, conform art. 1 alin. (2), iar ulterior de Legea nr. 153/2017, astfel încât dispoziţiile O.U.G. nr. 27/2006 nu mai pot constitui temei pentru stabilirea indemnizaţiilor de încadrare. În acest sens, invocă faptul că despăgubirile acordate anterior prin hotărâri judecătoreşti nu au fost incluse în indemnizaţia de încadrare şi nu pot produce efecte juridice în prezent.

A treia critică se referă la natura juridică a despăgubirilor acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe salariale rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în O.U.G. nr. 27/2006. Potrivit Deciziei ICCJ nr. 3/2024, aceste despăgubiri nu sunt incluse în indemnizaţia de încadrare şi nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu, fiind supuse plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Subliniază că valoarea de referinţă sectorială are aplicabilitate generală, în timp ce coeficienţii de multiplicare au aplicabilitate restrânsă, diferenţiată în funcţie de nivelul instanţei sau parchetului şi de funcţia ocupată.

A patra critică priveşte lipsa comparabilităţii între reclamanţi şi procurorii DNA/DIICOT, în sensul jurisprudenţei CEDO privind discriminarea, conform art. 14 din Convenţie şi Protocolului nr. 12. Tribunalul Galaţi susţine că reclamanţii nu se află într-o situaţie similară cu procurorii DNA/DIICOT, având în vedere diferenţele de activitate, responsabilitate, pericol şi mediu profesional. Astfel, nu se poate reţine existenţa unei discriminări, întrucât tratamentul diferenţiat are o justificare obiectivă şi rezonabilă, urmărind un scop legitim, cu respectarea principiului proporţionalităţii.

A cincea critică vizează imposibilitatea invocării principiului egalităţii de tratament în raport cu hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte cauze. Potrivit Deciziei ICCJ nr. 2/2015, reclamantul trebuie să probeze temeinicia cererii sale prin interpretarea şi aplicarea corectă a legii, iar invocarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate constitui singurul argument juridic. De asemenea, punerea în executare a unor hotărâri judecătoreşti nu reprezintă un tratament discriminatoriu faţă de ceilalţi angajaţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele şi pentru următoarele considerente.

În prealabil, în ceea ce priveşte critica vizând greşita aplicare a legii de către prima instanţă prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 7, Cap VIII, Secţiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte constată că este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată, declinată de la secţia de litigii de muncă la secţia de contencios administrativ, reclamanţii au solicitat reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare, începând cu 09.04.2015 şi până în prezent şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la calcularea, plata şi alocarea sumelor necesare pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

Or, necontestând niciun ordin de salarizare, reclamantii se plasează în ipoteza în care solicita acordarea unor drepturi salariale care ar fi prevăzute de lege, dar pentru care nu s-a emis acte administrative de recunoastere, astfel încât, ţinând seama de cele statuate prin decizia nr. 7/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casatie si Justitie, în cadrul unui recurs in interesul legii, nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile. Pe de altă parte, acţiunea are un caracter mixt, de dreptul muncii şi de contencios administrativ, astfel că paralizarea acţiunii pentru neformularea plângerii prealabile ar înfrânge considerentele deciziei de unificare mai sus amintite.

Ca urmare, acest prim motiv de casare invocat de recurenţii-pârâţi va fi respins ca nefondat.

Critica formulată de recurenta Curtea de Apel Galaţi vizând lipsa calităţii sale procesuale pasive este nefondată. Instanţa de fond a reţinut în mod corect că această instituţie are calitatea de ordonator secundar de credite, prin intermediul căruia se realizează alocarea fondurilor de la ordonatorul principal (Ministerul Justiţiei, ulterior Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) către ordonatorii terţiari, respectiv Tribunalul Galaţi.

Conform art. 44 alin. (1) şi art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (aplicabilă ratione temporis), Curtea de Apel Galaţi are atribuţii în circuitul bugetar care justifică legitimarea procesuală pasivă, în raport cu pretenţiile formulate de reclamanţi. Faptul că unii dintre reclamanţi au activat anterior în cadrul Tribunalului Galaţi nu exclude calitatea procesuală pasivă a Curţii de Apel Galaţi, întrucât acţiunea vizează inclusiv perioada în care aceştia au fost încadraţi la instanţa de apel, iar alocarea fondurilor salariale se face în mod integrat, în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

În plus, jurisprudenţa relevantă (Decizia nr. 13/2016 a ÎCCJ - RIL) nu exclude calitatea procesuală pasivă a ordonatorilor secundari în litigiile privind drepturi salariale, atunci când aceştia sunt implicaţi în circuitul financiar şi în executarea obligaţiilor de plată.

Şi critica formulată de Tribunalul Galaţi sub aspectul lipsei calităţii sale procesuale este, de asemenea, nefondată. Instanţa de fond a reţinut în mod corect că Tribunalul Galaţi, în calitate de ordonator terţiar de credite şi angajator direct al reclamanţilor, are calitate procesuală pasivă în cauză.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi art. 142 din Legea nr. 304/2022, instanţele judecătoreşti sunt beneficiare directe ale fondurilor alocate, iar preşedinţii acestora sunt ordonatori terţiari de credite, responsabili cu plata efectivă a drepturilor salariale. În acest context, Tribunalul Galaţi este parte în raportul juridic obligaţional dedus judecăţii şi nu poate fi exclus din proces.

Critica formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesor în drepturi al Ministerului Justiţiei) sub aspectul faptului că reclamanţii nu au calitate procesuală activă este nefondată. Instanţa de fond a reţinut în mod corect că reclamanţii, în calitate de judecători activi sau pensionari, sunt titularii drepturilor salariale pretins încălcate şi, în consecinţă, au calitate procesuală activă.

Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi art. 166 alin. (4) din Codul muncii, reclamanţii au dreptul de a solicita stabilirea şi plata diferenţelor salariale, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare. Faptul că alocarea fondurilor se face între ordonatori de credite nu exclude dreptul angajaţilor de a solicita recunoaşterea şi executarea obligaţiilor salariale, în condiţiile legii.

În ceea ce priveşte solicitarea de emitere a ordinului cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod nelegal a admis acest capăt de cerere.

În acest sens, se reţine că, ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a intervenit, prin recursuri în interesul legii, pronunţând Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024.

Astfel, prin Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi. Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte".

S-a reţinut astfel că "respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială." (considerentul nr. 94).

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este, aşadar, aceea de despăgubiri, iar, nicidecum, aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut, în privinţa coeficienţilor de multiplicare că aceştia "constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferenţiere a veniturilor în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului şi cu funcţia ocupată," (considerentul nr. 72).

În plus, prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în paragraful 82 s-a reţinut că:

"Aşadar, atunci când instanţele judecătoreşti sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiţi destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaşte dreptul la respectivele majorări."

În ceea ce priveşte hotărârile invocate de către intimaţii-reclamanţi în susţinerea capătului de cerere privind calcularea indemnizaţiei de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (decizia nr. 1746/04.11.2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă; decizia nr. 1266/01.03.2022 a Curţii de Apel Bucureşti; sentinţa civilă nr. 1222/28.11.2019 a Tribunalului Covasna, secţia civilă, definitivă prin Decizia nr. 921/AP/19.10.2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă; sentinţa civilă nr. 741/03.06.2019 a Tribunalului Buzău, secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 259/10.02.2021 a Curţii de Apel Ploieşti), Înalta Curte constată, mai întâi, că, prin hotărârile judecătoreşti menţionate, nu s-a instituit în sarcina pârâţilor obligaţia de a emite noi ordine de salarizare şi nici nu îi vizează în mod direct pe reclamanţi.

Apoi, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârilor judecătoreşti definitive, chiar şi supuse principiului obligativităţii, Înalta Curte, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, constată că, prin hotărârile invocate, drepturile câştigate au avut caracterul unor despăgubiri, şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive menţionate prinn acţiune şi sentinţă rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare fiind indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăruia dintre părţile reclamante.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată, aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârilor menţionate în sensul dorit de reclamanţi, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţate de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanţi în cauză.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea/modificarea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică.

Având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, Înalta Curte va constata că, printr-o greşită aplicare a principiilor legalităţii, nediscriminării, egalităţii, importanţei sociale a muncii şi al ierarhizării pe verticală şi orizontală, aşa cum sunt ele definite de art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, prima instanţă a reţinut că hotărârile judecătoreşti invocate de intimaţii-reclamanţi impun obligarea recurenţilor-pârâţi la emiterea unui nou ordin de încadrare prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu greşita interpretare a normelor de drept material, impunându-se casarea în parte a acesteia şi respingerea cererii privind acordarea coeficientului 19,000, ca neîntemeiată.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa în parte sentinţa şi, în rejudecare, va respinge acţiunea şi va menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesor în drepturi şi obligaţii al Ministerului Justiţiei), Tribunalul Galaţi şi Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei nr. 42/2024 pronunţate la 1 aprilie 2024 de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi rejudecând cauza, respinge acţiunea.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 6 martie 2025.